MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Subiectul 11
Instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi
creditului.

Unităţi de conţinut:
11.1 Caracteristica generală şi varietatea instituţiilor financiare nebancare din domeniul
monedei şi creditului.
11.2 Activităţile instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului.
11.3 Instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului în Republica
Moldova.

Obiectivele studiului:

 să distingă esenţa, necesitatea, evoluţia, tipurile, funcţiile instituţiilor financiare nebancare din
domeniul monedei şi creditului, precum şi originea şi caracteristicile generale privind
funcţionalitatea instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului, inclusiv, a
instituţiile financiare nebancare din Republica Moldova;
 să relateze particularităţile de organizare şi funcţionare a instituţiile financiare nebancare de profil
monetar şi de credit din Republica Moldova;
 să aplice legislaţia bancară naţională, comunitară, internaţională cu referinţă la instituţiile
financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului;
 să ilustreze cunoştinţele şi abilităţile privind sistematizarea instituţiilor financiare nebancare
de profil monetar şi de credit din Republica Moldova precum şi analiza critică a organizării
sistemice a ansamblului de instituţii financiare nebancare autohtone;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica generală a
instituţiilor financiare nebancare de profil monetar şi de credit din Republica Moldova.

Cuvinte-cheie:

instituţiile financiare nebancare, microfinaţare, leasing, factoring, forfaiting,

amanet, monedă electronică.

1
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
11.1 Caracteristica generală şi varietatea instituţiilor financiare nebancare din
domeniul monedei şi creditului.

Instituţiile financiare nebancare moderne din domeniul monedei şi creditului au apărut în

condiţiile dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste şi formării intensive a sectorului financiar al
economiei de la sfârşitul secolului al XVIl-lea, începutul secolului al XVIII-lea. Pe parcurs, acestea
au fost în permanentă dezvoltare şi transformare. Totodată, în continuă diversificare a fost şi este
tipologia lor. Activităţile desfăşurate de instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi
creditului sunt cele mai. diverse: schimbul valutar, efectuarea de plăţi, transferarea de monedă,
acordarea de credite în volume relativ mici, acceptarea de depozite în anumite condiţii, emiterea de
monedă electronică (activităţi mai recente) etc.
În acest mod, instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului sunt
entităţi ce desfăşoară activităţi de comerţ cu moneda, transfer de fonduri, emitere de monedă
electronică, de acceptare de depozite de la membrii săi, de acordare de credite cu titlu
profesional în condiţii legale etc.
Instituţiile financiare nebancare sunt suficient de diverse după natură şi activităţi. Acestea
înglobează organizaţii de microfinanţare, societăţi de economii şi credit, societăţi de leasing,
societăţi de facturare, uniuni de creditare, societăţi de credit mutual, societăţi de plăţi, centre de
decontări, centre de clearing, case de compensaţie, case de amanet, case de schimb valutar,
societăţi de emitere a monedei electronice etc.
În ultimii ani, rolul instituţiile financiare nebancare, din domeniul monedei şi creditului, în
acumularea şi repartizarea mijloacelor băneşti, a crescut substanţial.

11.2 Activităţile instituţiilor financiare ne bancare din domeniul monedei şi creditului.

Activităţile desfăşurate de instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului

sunt numeroase şi diferite după conţinut. La acestea se referă microfinanţarea, economisirea şi
împrumutarea mutuală, leasingul, factoringul, forfaitingul, serviciile de plată, emiterea de monedă
electronică, schimbul valutar, dealingul valutar, amanetarea, serviciile conexe etc.
Microfinanţarea. Dezvoltarea perpetuă a economiei presupune finanţarea continuă a
activităţilor economice din diverse surse şi prin diferite modalităţi. Printre căile de alimentare
cu mijloace băneşti a îndeletnicirilor şi ocupaţiilor se regăseşte şi creditul mic nebancar, numit
recent microfinanţare.
Istoria microfinanţării moderne începe odată cu dezvoltarea economiei bazate pe capital de
la sfârşitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea.
Există multiple exemple care denotă înfiriparea şi dezvoltarea instituţiilor de credit nebancare
în diferite ţări anume în perioada respectivă.
Conceptul modern microfinanţare este un subiect frecvent abordat în literatura de
specialitate.
Aşa dar, microfinanţarea dintr-o optică, se defineşte ca o “modalitate eficientă de a oferi
resurse, necesare de a îmbunătăţi stilul de viaţă şi sistemul de securitate ale unora dintre cele mai
sărace comunităţi din lume”. După cum se vede, caracteristica definitorie rezidă în situaţia materială
a beneficiarilor de credite. Însă, acest indiciu nu este unul specific exclusiv pentru microfinanţare.
Astfel de posibilităţi le oferă şi alte surse şi modalităţi de finanţare.

2
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În altă interpretare, microfinanţarea se explică ca fiind “o mişcare socială al cărei obiectiv este
o lume în care familiile sărace să aibă acces permanent la o gama adecvată de servicii financiare de
înaltă calitate, ce include nu doar creditul, dar şi economii asigurări şi transferuri”. Cu toate că
definiţia dată, de rând cu caracteristica beneficiarilor, scoate în evidenţă şi gama serviciilor
financiare, precum economiile, asigurările, transferurile etc., ea nu caracterizează exhaustiv
microfinanţarea.
O definiţie asemănătoare defineşte microfinanţarea ca „o modalitate de a oferi persoanelor
sărace acces la serviciile financiare de bază, cum ar fi credite, economii, transferuri de bani şi
microasigurare”. Sunt evidente paralele cu definiţia precedentă.
După cum se observă, acestea sunt interpretări suficient de extinse, fapt care ne permite a
vorbi de microfinanţare în sens larg. De pe aceste poziţii, microfinanţarea poate fi interpretată ca
acordarea de credite în mărimi mici, precum şi oferirea altor tipuri de servicii financiare unor
categorii de persoane şi asociaţii care nu prezintă interes comercial pentru bănci, deoarece, fie nu au
istorie de credit, fie nu dispun de garanţii adecvate.
În contextul domeniului monedei şi creditului, utilă ar fi o interpretare a microfinanţării în
sens îngust al cuvântului cu includerea unor asemenea caracteristici relevante, precum volumul
creditului, situaţia beneficiarilor, statutul creditorului.
Aşadar, microfinanţarea reprezintă acordarea de credite în mărimi mici unor persoane
fizice şi juridice cu potenţial material nesemnificativ de instituţiile financiare nebancare şi
specializate.
După cum se vede, microfinanţarea, în esenţă, are la bază relaţiile de credit. Creditarea
realizată în cadrul microfinanţării reprezintă acordarea de credite în mărimi mici persoanelor cu
potenţial economic nesemnificativ.
Principalele criterii specifice microcreditelor sunt:
 dimensiunea relativ mică a creditului;
 utilizatorii-ţintă sunt gospodăriile cu venituri mici şi întreprinderile mici;
 perioada pentru care este acordat creditul este, în cea mai mare parte, pe termen scurt;
 destinaţia creditului este dezvoltarea afacerilor, precum şi pentru educaţie, servicii medicale
etc.;
 condiţii de împrumut suficient de flexibile.
În prezent, microfinanţarea s-a extins considerabil, în ultimele decenii, potrivit datelor
prezentate de Banca Mondială, în lume, operează mai mult de 7 000 de organizaţii de micro
finanţare, care deservesc aproximativ 16 milioane de oameni din 56 de ţări1. După cum observăm,
microfinanţarea a suportat modificări esenţiale în aspect cantitativ. Totodată, acest fenomen a
cunoscut şi esenţiale mutaţii calitative, care, după cum am văzut, i- au influenţat până şi esenţa.
Microfinanţarea posedă particularităţi de la ţară la ţară. Există ţări care stabilesc mărimea
maximă a împrumuturilor acordate prin sistemul de microfinanţare. Potrivit valorilor constatate în
ţările examinate, aceasta variază de la 6,0 mii de dolari SUA, în Albania, la 50,0 mii de dolari SUA,
în Tadjikistan. Stabilirea valorii maxime a împrumuturilor acordate este determinată de
considerentele fiecărei ţări privind necesitatea stimulării dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii,
creşterii economiei, diminuării şomajului, precum şi „includerii'’ sociale. În conformitate cu
recomandările Comisiei Europene 2003/361/EC, microcreditul este definit drept un împrumut
maxim de până la 25,0 mii de euro acordat microîntreprinderilor noi şi celor existente, experţii,

1
POMERLEANO, M. Development and Regulation of Non Bank Financial Institutions. Washington D.C.: World Bank, p.
80.
3
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
totuşi, fiind de acord că, în funcţie de grupa-ţintă, valoarea acestuia poate fi mult mai mică, în
special într- un segment de piaţă mai scăzut.
Activitatea de microfinanţare, analogic altor genuri de activităţi financiare, se desfăşoară într-
un sistem instituţional specializat.
Cadrul instituţional al microfinanţării cuprinde instituţii care se deosebesc după gama
serviciilor prestate, specificul activităţii, particularităţile organizării şi funcţionării etc. Printre
acestea, pot fi evidenţiate: organizaţii de microfinanţare, instituţii de microfinanţare specializate,
fonduri de susţinere a antreprenorilor etc.
Organizaţiile de microfinanţare sunt societăţile a căror activitate se regăseşte, în principal,
acordarea şi gestionarea împrumuturilor mici.
Instituţiile de microfinanţare specializate sunt cele angajate exclusiv în furnizarea de
împrumuturi mici şi sunt finanţate din surse externe.
Fondurile de susţinere a antreprenorilor sunt organizaţii care facilitează accesul la credite
pentru antreprenorii care doresc să înfiinţeze sau să dezvolte întreprinderi mici.
Economisirea şi împrumutarea mutuală sunt activităţile financiare desfăşurate în cadrul
unor asociaţii închise din contul şi în folosul membrilor acestora.
Activităţile de economisire şi împrumutare, în cadrul instituţiilor financiare nebancare, sunt:
colectarea de cotizaţii de participare şi formarea fondurilor instituţiilor respective; acordarea de
împrumuturi membrilor lor; primirea de depozite de la membrii lor etc.
Cadrul instituţional al economisirii şi împrumutării nebancare cuprinde diferite organizaţii
constituite în baza liberei asocieri a membrilor lor, precum cooperativele de credit, uniunile de
credit, asociaţiile de economii şi împrumut, casele de ajutor reciproc etc.
Cooperativele de credit sunt organizaţii formate prin asociere pentru a oferi servicii financiare
membrilor lor şi sunt finanţate din capitaluri proprii sau din depunerile de economii a membrilor
lor. O formă particulară a acestora sunt cooperativele agricole de credit, care lucrează cu fermierii şi
cu întreprinderile asociate cu producţia agricolă.
Uniunile de credit, de asemenea, în esenţă, sunt cooperative de credit formate dintr-un grup
de oameni cu interese comune care, de fapt, economisesc banii împreună şi îşi acordă reciproc
împrumuturi cu costuri scăzute. Împrumuturile sunt, de obicei, credite de consum pe termen scurt,
în special pentru achiziţionarea de automobile, pentru bunuri gospodăreşti, pentru cheltuieli
medicale şi urgenţe. Uniunile de credit operează, în general, sub autoritate şi supraveghere
guvernamentală. Uniunile de credit sunt extrem de importante, în special, în ţările subdezvoltate,
unde pot constitui, uneori, singura sursă de credit pentru membrii lor.
Primele societăţi cooperative, care au oferit credit, au fost înfiinţate în Germania şi în Italia, la
mijlocul secolului al XlX-lea; primele uniuni de credit nord-americane au fost înfiinţate de
Alphonse Desjardins în Levis, Quebec (1900), şi în Manchester, New Hampshire (1909). Există
Consiliul Mondial al Uniunilor de Credit - WOCCU, care are în componenţă reprezentanţi din 97 de
ţări. Uniunile de credit oferă servicii financiare către 173 de milioane de oameni din lumea
întreagă2.
Asociaţiile de economii şi împrumut reprezintă organizaţii necomerciale cu un statut juridic
special, care acceptă acumulările proprii în calitate de depozite ale membrilor lor şi care le oferă
împrumuturi cu destinaţie specială. Forma dată a activităţii financiare corespunde vădit ideii
susţinerii întreprinzătorilor individuali, deoarece contribuţia activităţii de antreprenoriat a
membrilor săi se determină în calitate de scopul principal al asociaţiei.

2
Federaţia CAR, Disponibil: http://www.fedcar.ro.
4
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Deşi asociaţiile de economii şi împrumut au apărut aproximativ cu 150 de ani în urmă, ele au
cunoscut o intensă dezvoltare abia după al Doilea Război Mondial. Baza activităţilor lor, în acea
perioadă, era acordarea de împrumutări ipotecare pentru locuinţe în zonele urbane şi rurale.
Operaţiunile active constau, în principal, din creditele ipotecare şi împrumuturi, acestea
reprezentând 90%, precum şi investiţiile în titluri de valoare de stat guvernamentale (al
administraţiei centrale şi autorităţilor locale).
Asociaţiile de economii şi împrumut sunt, în primul rând, de natură cooperatistă, întemeindu-
se din contribuţiile asociaţilor. Sub astfel de nume, aceste agenţii operează în SUA, Canada. În
Anglia şi în unele ţări ale Commonwealthului Britanic, sunt numite societăţi de construcţii. În
Europa de Vest şi Japonia, asociaţiile de economii şi împrumut acţionează, de asemenea., în bază de
cooperare, dar şi cu participarea statului.
Pentru ţările în curs de dezvoltare, este specific faptul că asociaţiile de economii şi împrumut
se orientează spre susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii din cadrul rural, iar susţinerea
financiară se acordă unui cerc strict limitat de persoane, care pot deveni parte a contractului de
împrumut. Cercul dat este limitat prin membrii asociaţiei. Altfel spus, pentru ca un întreprinzător
individual, care nu este membru al asociaţiei, să aibă posibilitatea de a obţine un împrumut, el
trebuie să intre în organizaţie.
În SUA, asociaţiile de economii şi împrumut sunt concurenţi serioşi ai băncilor şi societăţilor
de asigurare în acordarea creditelor ipotecare. De obicei, de aceste servicii au beneficiat, în special,
păturile mijlocii ale populaţiei.
Uniunea serviciilor de economisire şi a serviciilor de creditare, într-un singur ansamblu, oferă
o nouă direcţie a comportamentului financiar al populaţiei, încurajând includerea acestora în
activităţile instituţionale, ceea ce nu se întâmplă cu clienţii băncilor.
Casele de ajutor reciproc3 sunt asociaţii de drept privat, fără scop patrimonial, create pe baza
liberului consimţământ şi voinţei de asociere a membrilor săi. Scopul său este dezvoltarea
legăturilor de solidaritate, sprijin şi întrajutorare materială a membrilor săi, prin atragerea de fonduri
sociale de la membri şi acordarea de împrumuturi acestora.
Obiectivele caselor de ajutor reciproc sunt:
 sprijinirea financiară a membrilor, în vederea îmbunătăţirii situaţiei lor economice şi sociale şi
încurajarea dezvoltării comunităţilor locale;
 asigurarea, în mod egal, a aceloraşi drepturi şi obligaţii pentru fiecare membru afiliat;
 asigurarea posibilităţii egale a tuturor membrilor de a participa la buna desfăşurare a activităţii
casei de ajutor reciproc şi încurajarea controlului utilizării fondurilor instituţiei de către aceştia;
 încurajarea membrilor în vederea participării la constituirea fondului social al casei de ajutor
reciproc şi protejarea acestor fonduri împotriva pierderilor sau devalorizării;
 acordarea, cu aceleaşi condiţii, de împrumuturi tuturor membrilor şi asigurarea recuperării lor,
conform contractelor încheiate.
Leasingul. Istoria leasingului coboară în Antichitate4, iar originea lui se regăseşte în
închiriere, încă Aristotel, în lucrarea sa „Retorica”, menţiona că „bogăţia nu constă în
deţinerea proprietăţii asupra bunurilor, ci în felul în care acestea sunt folosite”. Ideea aceasta
exprimă concis esenţa economică a leasingului: pentru a obţine profit nu este necesar să deţii
3
Până în a 2-a jumătate a anului 2007, rolul de supraveghere a sectorului de microfinanţare îi revenea Ministerului
Finanţelor.
4
Articolul 8 alin. 4) al Legii privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător. Nr. 451-XV din 30.07.2001.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr 26 - 28 2005.
5
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
în proprietate utilaj sau alte bunuri, este suficient doar să ai dreptul de folosinţă a acestuia
pentru a obţine venit.
Cuvântul leasing este de provenienţă engleză, derivat de la verbul lease, ceea ce înseamnă a
lua şi a da bunuri în folosinţă temporară.
În esenţă, leasingul este o operaţiune comercială prin care o parte, denumită
locator/finanţator, transmite celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia din
urmă, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing (redevenţă), dreptul de folosinţă al unui
bun al cărui proprietar rămâne, iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă
să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a prelungi ori de a înceta contractul de leasing sau
de a cumpăra bunul.
Operaţiunile de leasing se desfăşoară în diverse condiţii şi circumstanţe, fapt care diversifică
relaţiile dintre participanţi şi, respectiv, generează diferite tipuri de leasing.
Clasificarea leasingului se face în baza diferitelor criterii, dintre care vom evidenţia:
componenţa participanţilor; genul activelor arendate; în raport cu străinătatea; conţinutul
economic.
În funcţie de componenţa participanţilor, se distinge leasingul direct şi indirect.
Leasingul direct este organizat între două persoane participante la operaţiune - locator şi
locatar. Locatorul, fiind proprietar al bunului, îl transmite direct în leasing.
Leasingul indirect presupune participarea la realizarea operaţiunii de leasing a mai multor
părţi. Astfel, banca creditează societatea de leasing pentru procurarea bunului transmis în leasing,
societatea de asigurare asigură bunul dat în leasing; intermediarii specializaţi în pregătirea şi
efectuarea operaţiunilor de leasing etc.
Potrivit genului bunurilor transmise în leasing, se evidenţiază leasingul bunurilor mobiliare şi
imobiliare.
Leasingul bunurilor mobiliare presupune arenda automobilelor, tractoarelor, maşinilor,
utilajelor şi echipamentelor de diferită destinaţie etc.
Leasingul bunurilor imobiliare presupune arenda clădirilor, edificiilor, terenurilor etc.
În raport cu străinătatea, leasingul este intern şi extern.
Leasingul este intern în cazul în care participanţii la operaţiunea de leasing sunt rezidenţi ai
unei ţări.
Leasingul este extern în cazul în care cel puţin unul dintre participanţii la operaţiunea de
leasing nu este rezident al ţării date.
Clasificarea leasingului potrivit conţinutului economic are o utilitate practică relevantă.
În esenţă, gruparea respectivă a operaţiunilor de leasing are la bază gradul de răscumpărare şi
condiţiile de amortizare. Din aceste considerente, leasingul este operaţional şi financiar.
Leasingul operaţional presupune transmiterea în folosinţă a bunurilor pentru o perioadă mai
mică decât perioada de exploatare. În acest caz, termenul contractului este de până la 3 ani, iar
amortizarea este necompletă. Bunurile se dau în arendă de mai multe ori.
Leasingul financiar presupune că bunurile arendate, la expirarea termenului, vor fi vândute
locatorului la valoarea reziduală. În acest caz, termenul de arendă este, cel mai frecvent, de la 3
până la 10 ani. Bunurile se dau în arendă o singură dată, iar pe perioada contractului, acestea se
amortizează deplin şi se răscumpără în întregime.

6
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Necesitatea unificării reglementării activităţilor de leasing a condiţionat convocarea, în anul
1988, la Ottawa, a conferinţei diplomatice de adoptare a convenţiei leasingului financiar
internaţional şi convenţiei privind factoringul internaţional. Adoptarea Convenţiei privind leasingul
internaţional a avut impact nu numai asupra unificării regulilor leasingului internaţional, dar şi a
impulsionat crearea normelor naţionale privind leasingul, care, în multe ţări lipseau cu desăvârşire.
Cadrul instituţional al leasingului îl constituie participanţii profesionişti la sectorul leasing,
care sunt persoane fizice sau juridice ce practică activitatea de întreprinzător cu drept de activitate
leasing.
Societăţile de leasing specializate sunt principalii operatori pe piaţa leasingului.
Creditul ipotecar (credit pentru investiţii imobiliare). Istoria creditului ipotecar coboară în
Antichitate, dar o extindere masivă obţine în perioada relaţiilor de piaţă capitaliste.
În esenţă creditul ipotecar este un împrumut destinat achiziţionării, construcţiei sau renovării
unui bun imobil şi se garantează tot cu imobilul respectiv pentru a se asigura obligaţia rambursării
împrumutului.
În funcţie de natura gajului, acesta poate fi rural sau urban.
Creditul ipotecar rural are drept garanţie a rambursării proprietatea funciară, asupra
terenurilor.
Creditul ipotecar urban are ca garanţie clădiri şi edificii.
Creditul ipotecar este de lungă durată şi prevede lăsarea în proprietatea împrumutatului a
bunurilor gajate, care continuă să le exploateze.
Reglementarea creditului ipotecar are loc în cadrul legislaţiilor naţionale.
Cadrul instituţional al creditului ipotecar, în afară de bănci, este reprezentat de societăţi de
credit ipotecar, societăţi de investiţii în domeniul imobiliar etc. Acestea sunt instituţii private, care
au activitate limitată numai la piaţa creditului ipotecar. Societăţile respective au o mai mare
flexibilitate în activitate: analiza dosarului este mai rapidă (câteva zile) decât la o banca (câteva
săptămâni); analiza este gratuita, în calculul se ia o listă extinsă de veniturilor eligibile (se iau în
calcul toate veniturile constante ale familiei, nu numai ceea ce apare pe cartea de muncă, ci şi
venituri din prime, comisioane, diurne, colaborări, activităţi independente, chirii, dividende etc.); nu
se condiţionează acordarea creditului de existenţă unei case şi a unui precontract, aşa cum se
întâmplă în cazul creditului bancar ipotecar; analiza se face pe baza veniturilor familiei şi se aproba
un credit maxim, după care clientul; are la dispoziţie o anumită perioadă, de exemplu 45 de zile,
pentru a-si găsi o locuinţă; se acceptă şi lucrările executate în regie proprie, în cazul creditelor
pentru renovare şi construire de locuinţă (astfel nu este impus un constructor/antreprenor);
contribuţia solicitantului nu trebuie blocată într-un cont bancar; nici nu este obligatoriu să existe
numerar la momentul analizei, avansul putând fi constituit din vânzarea viitoare a unui bun
mobil/imobil; avansul este mai mic (în jurul de 20-25%); nu se solicită giranţi etc.
Factoringul. Cuvântul „factor”, ceea ce, în engleză, înseamnă intermediar, provine de la
cuvântul latin „facio” - cel care face, cel care acţionează.
Istoria activităţilor de factoring, fiind generate de dezvoltarea schimbului, porneşte din
Antichitate, odată cu apariţia diferiţilor intermediari care prestau servicii, inclusiv financiare, în
procesul de comerţ. În Babilon, Imperiul Roman şi-n alte civilizaţii antice, se găsesc elemente ale
factoringului.

7
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Dezvoltarea, la începutul mileniului al II-lea, a activităţilor financiare şi a instituţiilor
financiare a impulsionat progresul şi pe segmentul intermedierii financiare în domeniul comerţului.
Şi dacă, în secolul al XII-lea - XlV-lea, aceste activităţi, efectuate în diferite forme şi conform
diverselor proceduri, erau proprii băncilor, începând cu secolul al XV-lea, apar instituţii specializate
în intermedierea comerţului.
Astfel, Factoriile erau sucursalele comerciale ale comercianţilor europeni în ţările colonizate.
Ulterior, această denumire s-a localizat după punctele de comerţ şi aprovizionare şi punctele de
colectare din zonele îndepărtate. Sarcinile Factoriilor constau în selectarea cumpărătorilor siguri,
păstrarea şi desfacerea mărfurilor, colectarea ulterioară, a încasărilor.
Factoringul modern este rezultatul transformării instituţiei intermedierii în comerţ, formate
în Anglia medievală, în condiţiile economiei americane din jumătatea a doua a secolului al XlX-lea.
Iniţial, factorii americani numai primeau de la producători marfa pentru realizare, însă cu timpul,
aceştia au fost nevoiţi să se prefacă din intermediari în vânzarea mărfurilor (engl. agent factoring)
în instituţii care finanţează producătorii (engl. credit factoring).
Au fost aplicate şi noi scheme de finanţare a clienţilor, care includeau şi executarea cerinţelor
băneşti ale acestora, dar şi asumarea riscurilor financiare. Factorii şi-au extins activităţile lor prin
ţinerea contabilităţii producătorilor, plata avansurilor din contul viitoarelor încasări, acordarea de
credit pentru procurarea materiei prime şi finanţarea producerii etc.
Până în anii '30 ai secolului al XX-lea, factoringul se localiza în industria textilă şi
manufactură.
După Cel de-al Doilea Război Mondial, factoringul a penetrat şi în multe alte ramuri. Iar
intensificarea comerţului dintre SUA şi ţările Europei Occidentale a motivat constituirea, la
mijlocul anilor '60 ai secolului al XX-lea, în urma internaţionalizării factoringului, a două asociaţii
de factoring - International Factors Group şi Factors Chain International.
În esenţă, factoringul înglobează un ansamblu de servicii pentru producători şi furnizori care
practică comerţul cu amânarea plăţii.
În operaţiunea de factoring, participă trei persoane:
 factorul (societatea de facturare sau banca);
 furnizorul de mărfuri (creditorul);
 cumpărătorul (debitorul).
Activitatea de bază a societăţii de facturare este creditarea furnizorului prin cumpărarea
datoriilor debitoare pe termen scurt, de regulă, nu mai mare de 180 de zile.
Societatea de facturare încheie cu furnizorul un contract care prevede ca facturile pentru plată
să fie prezentate ei. Aceasta efectuează scontarea acestor documente prin achitarea a 60-90% din
valoarea lor. După achitarea integrală a mărfii de cumpărător, societatea de facturare plăteşte
furnizorului restul sumei, reţinând dobânda pentru creditul acordat şi comisionul pentru prestarea
serviciilor.
Necesitatea unificării reglementării activităţilor de factoring a condiţionat convocarea, în
anul 1988, la Ottawa a conferinţei diplomatice de adoptare a convenţiei privind factoringul
internaţional şi leasingul financiar internaţional. Convenţia privind factoringul internaţional, fiind
semnată la 28 mai 1988, a avut impact nu numai asupra unificării regulilor factoringului
internaţional, dar şi asupra reglementărilor naţionale privind factoringul, care, analogic leasing-ului,
în multe ţări lipseau cu desăvârşire.
În prezent, cadrul instituţional al factoringului este constituit din factori, care există în
diferite forme: fie ca parte componentă a instituţiilor financiare mari sau ca societăţi private.

8
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Forfaitingul este o activitate financiară relativ nouă, de aceea, şi istoria dezvoltării lui este
scurtă.
Acesta apare la mijlocul secolului al XX-lea în circumstanţe economice concrete. În perioada
respectivă, când Europa Occidentală era devastată după Cel de-al Doilea Război Mondial, a sporit
simţitor importul de grâu din SUA. Importatorii au solicitat extinderea termenului creditului de la
90 de zile la 180. Câteva bănci din Zurich, care aveau experienţă bogată în finanţarea comerţului
internaţional, au decis că procurarea obligaţiunilor comerciale ale acestora nu numai că va contribui
la finanţarea comerţului, dar şi la diminuarea riscurilor proprii operaţiunilor de comerţ.
În anii '60 ai secolului trecut, s-a modificat structura schimburilor internaţionale. Pe de-o
parte, a crescut ponderea mărfurilor scumpe cu termen lung de fabricare, iar pe de altă parte, a
crescut cota ţărilor din Asia, America Latină, Africa, în care penuria financiară era deosebit de
pronunţată. Aceste schimbări au sporit necesitatea de finanţare a producătorilor prin metode mai
simple şi mai puţin riscante.
Cuvântul forfeiting, în engleză, înseamnă „refuzul la drepturi”.
În esenţă, forfaitingul este operaţia de procurare de agentul financiar (forfaitor) a obligaţiilor
comerciale ale debitorului (cumpărător, importator) în formă de instrument de plată cu circulaţie cu
refuzul de a înainta cerinţe regresive faţă de creditor (vânzător, exportator), dacă debitorul nu-şi
onorează obligaţiunile.
În acest mod, operaţiunea de forfaiting este o formă specifică de creditare pe termen mediu a
comerţului. Forfaitorul procură obligaţiile financiare ale debitorului în formă de cambii (biletul la
ordin şi trata), acreditiv şi alte valori mobiliare, care reprezintă o obligaţie comercială a acestuia.
Evident, preţul de procurare a acestora este mai mic decât valoarea nominală a lor. Ulterior, aceste
instrumente sunt vândute pe segmentul respectiv al pieţei valorilor mobiliare sau prezentaţi
debitorului pentru onorarea obligaţiunii.
Reglementarea forfaitingului are loc în cadrul legislaţiilor naţionale.
Cadrul instituţional al forfaitingului a evoluat. Dacă, la început, această operaţiune era
efectuată de bănci, ulterior, au fost create instituţii specializate în forfaiting.
Serviciile de plaţă. În economie, au loc, în regim continuu, numeroase plăţi şi transferuri de
fonduri băneşti.
Privite istoric, acestea se ivesc odată cu apariţia schimbului, însă dezvoltare amplă obţin după
apariţia monedei propriu-zise. Plăţile şi transferurile au evoluat de la cele în numerar spre cele fără
numerar. Cu apariţia instituţiilor furnizoare de servicii financiare şi poştale au fost înfiinţate
sisteme: de plăţi, care, în esenţă, sunt sisteme de transfer de fonduri care funcţionează în baza unor
norme comune (reguli, proceduri, contracte etc.), formale şi standardizate pentru procesarea,
compensarea şi/sau decontarea operaţiunilor de plată (acţiuni de depunere, transferare sau retragere
de fonduri).
Pe parcursul timpului, sistemele de plăţi au evoluat de la cele elementare până la sistemele de
transferuri băneşti internaţionale în regim on-line.
În esenţă, serviciile de plată reprezintă un ansamblu de activităţi efectuate în vederea
realizării operaţiunilor de plată.
Activităţile respective înglobează:
 deservirea depunerii de numerar într-un cont de plăţi, precum şi toate operaţiunile necesare
pentru funcţionarea unui cont de plaţi;
 deservirea retragerii de numerar dintr-un cont de plăţi;
 efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru funcţionarea unui cont de plăţi;

9
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
 executarea de operaţiuni de plată, inclusiv transferul de fonduri într-un cont de plăţi deschis
la prestatorul de servicii de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de plată şi
anume: a) executarea de debitări directe; b) executarea operaţiunilor de plată printr-un cârd
de plată sau printr-un dispozitiv asemănător; c) executarea transferurilor de credit;
 executarea operaţiunilor de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr-o linie de
credit pentru un utilizator al serviciilor de plată;
 emiterea şi/sau acceptarea cârdurilor de plată şi a altor instrumente de plată;
 remiterea de bani;
 executarea operaţiunilor de plată, în cazul în care consimţământul plătitorului pentru
executarea unei operaţiuni de plată este exprimat prin intermediul oricăror dispozitive de
comunicaţie electronică, digitale sau informatice etc.;
 efectuează operaţiuni de compensaţie a - obligaţiunilor băneşti reciproce.
Reglementarea serviciilor de plată are loc în cadrul legislaţiilor naţionale.
Cadrul instituţional al serviciilor de plată îl alcătuiesc prestatorii de servicii de plată, aceştia
fiind persoanele juridice care au dreptul de a presta asemenea servicii şi anume:
 băncile;
 societăţile de plată:
 societăţile emitente de monedă electronică;
 furnizorii de servicii poştale;
 banca centrală;
 trezoreria statului.
Printre acestea, după cum se vede, se regăsesc şi genuri de instituţii financiare nebancare din
domeniul monedei şi creditului, şi anume: societăţile de plată şi societăţile emitente de monedă
electronică.
Societăţile de plată sunt diverse după forma de organizare şi genurile de activităţi. Acestea pot
fi case de compensaţie, centre de clearing, centre de achitări comunale, organizaţii nebancare de
emitere şi administrarea cârdurilor de credit etc.
Casele de compensaţie efectuează operaţiuni de compensaţie a obligaţiilor băneşti reciproce
ale băncilor.
În sistemul bancar, au loc, zilnic, numeroase operaţiuni de plăţi între bănci, ca urmare a
relaţiilor financiare care se stabilesc între clienţi, de natura comercială sau necomercială. Aceste
operaţiuni reprezintă, de fapt, transferuri de fonduri între bănci şi prin numărul şi valoarea lor
antrenează valori foarte mari, ce depăşesc de 4 - 5 ori valoarea produsului intern brut.
Pentru a reduce volumul de fonduri şi a simplifica procedurile de lucru, băncile au folosit
sistemul de compensare a plăţilor prin înfiinţarea caselor de compensaţie. Casele de compensaţie au
o istorie destul de veche, primele fiind înfiinţate încă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: în
anul 1760, la Edinburg, în 1773, la Londra ca asociaţii ale bancherilor din aceste localităţi.
Ulterior, case de compensaţii se înfiinţează la New York în 1853, la Paris în 1872, în unele
oraşe din Italia, în 1881, la Berlin, în 1883. La Bucureşti, „Casa de compensaţiune” începe să
funcţioneze la 20 februarie 1920, cu participarea a 14 bănci importante, ca asociaţie a băncilor,
conduşii de Banca Naţională a României printr-un delegat.
Compensaţia a fost definită pe parcursul timpului în mai multe variante cu acelaşi conţinut. În
varianta modernă acceptată de instituţiile internaţionale de specialitate, Compensaţie înseamnă
stingerea obligaţiilor de plată către o bancă cu drepturi de creanţă pe care le are de încasat de la
aceeaşi: bancă şi stabilirea unui sold care se decontează prin casa de compensaţie.
10
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Casele de compensaţie sunt instituţiile specializate în efectuarea unor asemenea operaţiuni şi
pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale. De cele mai multe ori, casele de
compensaţie aparţin asociaţiilor bancare, acţionarii fiind băncile din cadrul asociaţiei. Ele sunt
organizaţii nonprofit care prestează servicii, reciproc utile, pentru membrii lor. Controlul băncii
centrale se exercită prin cortul deschis la această casă de compensaţie prin care transferă fondurile
băncilor în conturile lor la banca centrală. La sfârşitul compensării, soldul casei devine nul.
În sistemele centralizate, există o singură casă de compensaţii care organizează decontarea, în
mod centralizat, pe baza soldurilor nete ale băncilor participante, iar decontarea se face prin banca
centrală. în sistemele descentralizate, există mai multe case de compensaţie, care calculează poziţia
netă a două sau mai multe bănci, iar decontarea se face prin banca centrală (sau o bancă mare
agregată la banca centrală).
Centrele de clearing efectuează operaţiunile de lichidare a obligaţiilor reciproce ale
participanţilor la sistemul de achitări reciproce. Clearingul (engl. clear - a curăţa, a clarifica)
reprezintă sistem de achitări reciproce pentru mărfuri, valori mobiliare şi prestare de servicii bazată
pe evidenţa cerinţelor şi obligaţiile financiare reciproce. Acesta este un sistem de plăţi fără numerar
permanente, bazat pe compensarea multilaterală a obligaţiilor reciproce a participanţilor la
decontări, finalizat cu plata diferenţei din suma obligaţiilor.
Centrele, de achitări comunale sunt societăţile de plată, care se specializează în recepţionarea
plăţilor pentru bunurile şi serviciile comunale. Plăţile comunale alcătuieşte un volum suficient de
impunător de plăţi destinate diferiţilor furnizori de bunuri şi servicii cu caracter comunal. Centrele
de achitări comunale acceptă achitarea la un singur ghişeu a facturilor pentru bunurile şi serviciile
diferiţilor furnizori.
Organizaţiile nebancare de emitere şi administrare a cârdurilor de credit, sunt societăţile de
plată care emit, administrează şi procesează tranzacţiile cu acestea.
Emiterea de monedă electronică. Moneda electronică este o nouă formă a monedei apărute
recent.
Istoria acesteia cuprinde numai câteva decenii.
În esenţă, moneda electronică reprezintă valoarea monetară stocată electronic, inclusiv
magnetic, reprezentând o creanţă asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul
efectuării de operaţiuni de plată şi care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă
electronică.
Reglementarea emiterii de monedă electronică are loc în cadrul legislaţiilor naţionale.
Cadrul instituţional al emiterii monedei electronice este constituit din instituţiile, cărora,
prin lege, le este acordat dreptul respectiv. La acestea, se referă banca centrală, băncile, societăţile
emitente de monedă electronică etc.
Societăţile emitente de monedă electronică sunt persoane juridice autorizate să emită moneda
electronică şi să presteze servic ii de plată.
Activitatea de schimb valutar apare odată cu începerea folosirii monedei propriu-zise în
schimburile comerciale dintre negustorii diferitelor ţări.
Privită în aspect istoric, aceasta s-a întâmplat în secolul al VH-lea î. Hr. Pentru procurarea
mărfurilor în alte ţări, aceştia aveau nevoie de moneda aflată în circulaţie în ţara respectivă. În
acelaşi timp, mărfurile erau vândute pe pieţele locale contra monedei naţionale. Pentru următorul
voiaj comercial în străinătate, evident, era necesară schimbarea monedei naţionale pe valuta
respectivă. Aceasta a generat atât apariţia operaţiunilor de schimb monetar, cât şi a persoanelor
care efectuau acest schimb.

11
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În esenţă, schimbul valutar reprezintă efectuarea operaţiunilor de vânzare-cumpărare a
valutelor.
La început, aceştia erau zarafii, iar mai târziu au apărut şi instituţiile specializate în comerţul
cu monedă.
În prezent, cadrul instituţional al schimbului valutar este constituit din casa de schimb
valutar şi din subdiviziuni specializate ale instituţiilor financiare sau ale altor subiecţi economici din
domeniul schimburilor internaţionale, cum ar fi, spre exemplu, turismul.
Reglementarea activităţii de schimb valutar are loc în cadrul legislaţiilor naţionale.
Dealingul valutar. Cuvântul dealing, din engleză, înseamnă „care se ocupă”, „care face”.
Istoria dealingului valutar are legătură indisolubilă cu formarea pieţei valutare internaţionale
începuturile, căreia coboară în antichitate, la zarafi, şi se regăseşte printre activităţile monetare
medievale. Dealingul valutar modern a apărut în urma depăşirii acordului de la Bretton-Woods în
1971 şi renunţării la regimul ratelor fixe de schimb.
În esenţă, dealingul valutar este o tranzacţie de cumpărare şi/sau vânzare de valută pe piaţa
valutară internaţională în scopul obţinerii de profit din fluctuaţiile cursului de schimb în timp.
Reglementarea aictivităţii de dealing valutar are loc în cadrul legislaţiilor naţionale.
În prezent, cadrul instituţional al dealingului valutar este constituit din bănci şi centre de
dealing.
Centrele de dealing sunt instituţii financiare nebancare şi desfăşoară activităţi de vânzare-
cumpărare de valută în scop speculativ, efectuându-se atât pe cont propriu sau în numele clienţilor.
Amanetarea. Istoria activităţilor de amanetare porneşte din secolul al XV-lea, când au fost
acordate primele credite garantate cu gaj de proprietate de către cămătarii din Franţa, şi anume
de nativii din Lombardia, de unde a provenit cuvântul "lombard".
În secolul al XVI-lea, apar primele case de amanet municipale (prima casă de amanet a apărut
la Numberg). În secolele XVII- VIII, casele de amanet municipale îndeplinesc funcţia de „agenţi
pentru sprijin social” în vederea obţinerii împrumuturilor mici necesare salvării cetăţenilor de la
foame şi ruină totală, astfel protejându-i de furt, precum şi alte fapte deznădăjduite.
În secolul al XlX-lea, apar aşa-numitele „magazine de amanet de pantofi”, unde lucrătorii îşi
dădeau pantofii luni (pe parcursul săptămânii, ei oricum nu aveau nevoie de ei), iar vineri, după ce
primeau salariul săptămânal, îşi răscumpărau pantofii şi mergeau la dansuri.
În esenţă, amanetarea reprezintă acordarea de credite mici garantate cu gaj de proprietate.
Reglementarea activităţii de amanetare are loc în cadrul legislaţiilor naţionale.
Cadrul instituţional al amanetării este constituit dintr-o singură instituţie - casa de amanet.
Casa de amanet, numită şi lombard, este o organizaţie comercială specializată, al cărei gen de
activitate constă în acordarea de împrumuturi pe termen scurt, în schimbul amanetării metalelor
preţioase.
Serviciile conexe. Instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului, de
rând cu activitatea de bază, sunt autorizate să acorde şi servicii conexe, la care se referă
consultanţa, efectuarea operaţiunilor de mandat etc.

12
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
11.3 Instituţiile financiare nebancare în Republica Moldova.

După cum a fost menţionat, instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi
creditului în Republica Moldova este abia în formare. Cu toate acestea, în ultimul timp s-a conturat
o reţea satisfăcătoare de instituţii financiare nebancare, care prestează o largă gamă de servicii
financiare şi oferă un set extins de produse financiare.
Organizație de creditare nebancară este o societate pe acțiuni sau societate cu răspundere
limitată, care desfășoară cu titlu profesional doar activitățile prevăzute la art. 8 alin. (2), din Legea
cu privire la organizaţiile de creditare nebancară din 16.03.2018.
Organizațiile de creditare nebancară au drept scop sporirea accesului la resurse financiare al
persoanelor fizice și juridice în vederea creșterii nivelului de trai al populației și a dezvoltării
activității de întreprinzător.
Principiile de activitate ale organizațiilor de creditare nebancară sînt:
 asigurarea unei dezvoltări durabile în domeniul creditării nebancare;
 asigurarea transparenței în activitatea de creditare nebancară;
 respectarea drepturilor clienților;
 respectarea normelor concurenței loiale.
Organizațiile de creditare nebancară sînt în drept să se asocieze în scopul apărării drepturilor
și intereselor lor legitime.
La desfășurarea activității de creditare nebancară, organizațiile de creditare nebancară
respectă prevederile Legii nr. 202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori și ale
legislației cu privire la prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului.
Organizația de creditare nebancară elaborează și aprobă cel puțin următoarele regulamente
interne: privind prestarea serviciilor, privind cadrul de administrare a activității și privind
mecanismele de soluționare a pretențiilor clienților.
Regulamentul privind prestarea serviciilor stabilește reguli care se referă cel puțin la modul de
evaluare a bonității beneficiarului, la criteriile și condițiile de prestare a serviciilor, inclusiv la
dezvăluirea componentelor costului total al serviciului, a modului de calcul al penalității, al ratei
dobînzii și/sau al ratei de leasing, precum și la modalitățile de garantare de către client a rambursării
la scadență a creditului.
Operațiunile de prestare a serviciilor de către organizația de creditare nebancară se
consemnează în documente contractuale din care să rezulte clar toate condițiile operațiunilor
respective.
Regulamentul privind cadrul de administrare a activității organizației de creditare
nebancarconține prevederi care se referă cel puțin la aspecte ce țin de atribuțiile și responsabilitățile
organelor de conducere, inclusiv de elaborare și aprobare a politicilor, precum și la administrarea
riscurilor și continuitatea activității.
În scopul prestării serviciilor de creditare, organizațiile de creditare nebancară este în drept să
primească mijloace băneşti sub formă de investiţii, împrumuturi (credite), donaţii (granturi) şi
sponsorizări de la persoane fizice şi/sau juridice din Republica Moldova şi din străinătate.
Organizațiile de creditare nebancară stabilesc, în mod independent, condiţiile de prestare a
serviciilor de creditare.
Activitatea organizațiilor de creditare nebancară este reglementată de Legea cu privire la
organizaţiile de creditare nebancară din 16.03.2018.

13
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Asociaţia de economii şi împrumut este o organizaţie necomercială cu statut juridic special,
constituită benevol de persoane fizice şi juridice, asociate pe principii comune, care acceptă de la
membrii săi depuneri de economii, le acordă acestora împrumuturi, precum şi alte servicii
financiare, în confonnitate cu categoria licenţei pe care o deţine.
Asociaţia de economii şi împrumut nu poate avea mai puţin de 50 de membri, persoane fizice
şi juridice, asociate liber prin comunitate teritorială, profesională, religioasă sau de interese şi libera
disociere. Toţi membrii sunt egali în drepturi personale nepatrimoniale, indiferent de mărimea cotei
de membru, inclusiv deţinerea de către fiecare membru al asociaţiei a unui singur vot în organele de
conducere şi au acces egal la serviciile de acceptare a depunerilor de economii, de acordare a
împrumuturilor şi la alte servicii oferite în conformitate cu legislaţia, cu categoria licenţei deţinute,
cu statutul şi cu politicile asociaţiei.
Pentru asociaţiile de economii şi împrumut, în scopul controlului riscurilor asumate de
asociaţie sunt stabilite trei categorii ale licenţei de activitate, acordate de autoritatea de licenţiere: A,
B şi C.
Asociaţia, în funcţie de categoria licenţei deţinute, poate oferi membrilor săi următoarele
servicii:
 acordarea de împrumuturi;
 acceptarea de depuneri de economii la termen şi la vedere;
 acordarea de servicii aferente împrumuturilor;
 acordarea de consultaţii;
 acordarea altor servicii, cu acordul scris al autorităţii de supraveghere.
Asociaţia de economii şi împrumut poate investi mijloacele sale băneşti, neutilizate la
acordarea împrumuturilor, în conformitate cu politica de investiţii aprobată ele consiliu. Totodată,
efectuarea investiţiilor în capital sau în valori mobiliare ale societăţilor comerciale şi instituţiilor
financiare supuse controlului din partea autorităţii de supraveghere sau a Băncii Naţionale a
Moldovei, cu excepţiei instrumentelor financiare derivate, se permite doar asociaţiilor care deţin
licenţă de categoria B sau C şi asociaţiilor centrale şi doar cu acordul scris al autorităţii de
supraveghere. Asociaţia de economii şi împrumut nu este în drept să acorde servicii persoanelor
care nu sunt membri ai asociaţiei, să desfăşoare activităţi sau operaţiuni în străinătate, să acorde
servicii sau să efectueze investiţii în valută străină, să emită valori mobiliare şi instrumente
financiare derivate etc.
Asociaţiile de economii şi împrumut sunt obligate să respecte normele de prudenţă financiară,
stabilite de autoritatea de supraveghere pentru fiecare categorie de licenţă deţinută, norme care se
referă la cerinţele privind, capitalul instituţional (fonduri proprii pe care asociaţia trebuie să le
deţină şi să le menţină); limitele maxime la acordarea împrumuturilor, la efectuarea investiţiilor în
imobil şi în alte active; lichiditate, corespunderea scadenţelor şi ratelor dobânzilor aferente
creanţelor şi datoriilor; evaluarea şi clasificarea activelor, formarea provizioanelor pentru acoperirea
pierderilor din împrumuturi etc.
Activitatea Asociaţiilor de economii şi împrumut este reglementată de Legea asociaţiilor de
economii şi împrumut: nr. 139-XVI din 21.06.2007.
Participanţii profesionişti la sectorul leasing sunt persoanele fizice sau juridice ce practică
activitate de întreprinzător cu drept de activitate; leasing.

14
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Leasingul reprezintă „totalitate a raporturilor care iau naştere în scopul şi în cadrul realizării
unui contract de leasing; contract de leasing - contract în a cărui bază o parte (locator) se obliga la
cererea unei alte părţi (locatar) să-i asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun,
achiziţionat sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rata de leasing), iar la expirarea
contractului să respecte dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing ori de a face să înceteze raporturile contractuale”.
Leasingul, poate avea umătoarele forme:
a) leasingul financiar, operaţiune care trebuie să îndeplinească cel puţin una din următoarele
condiţii:
 riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului obiect al
leasingului să fie transferate locatarului la momentul încheierii contractului de
leasing;
 suma ratelor de leasing să reprezinte cel puţin 90% din valoarea de intrare a bunului
dat în leasing;
 contractul de leasing să prevadă expres transferul dreptului de proprietate asupra
bunului obiect al leasingului către locatar la expirarea contractului;
 perioada de leasing să depăşească 75% din durata de funcţionare utilă a bunului
obiect al leasingului;
b) leasingul operaţional, operaţiune care nu îndeplineşte niciuna din condiţiile contractului de
leasing financiar;
c) leasingul barter, operaţiune în cadrul căreia locatarul achită valoarea ratelor de leasing prin
bunuri al căror proprietar este;
d) leasingul compensatoriu, operaţiune în cadrul căreia locatorul primeşte îri contul ratelor de
leasing marfa produsă cu utilajul obiect al leasingului;
e) lease-back, operaţiune în cadrul căreia o parte transmite unei alte părţi proprietatea unui bun
în scopul de a-1 lua, ulterior, în leasing;
f) leasingul de consum, operaţiunea de leasing în cadrul căreia locatarul are calitatea de
consumator, definită în legislaţia privind protecţia consumatorului;
g) leasingul direct, operaţiune de leasing în cadrul căreia locatorul întruneşte concomitent şi
calitatea de furnizor al bunului;
h) leasingul intern, operaţiune de leasing în cadrul căreia toate subiectele sunt rezidenţi ai
Republicii Moldova;
i) leasingul internaţional, operaţiune de leasing în cadrul căreia locatorul sau locatarul nu este
rezident al Republicii Moldova.
Obiect al leasingului pot fi orice bunuri mobile sau imobile, cu excepţia:
 bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulaţie este limitată prin lege;
 terenurilor agricole;
 bunurilor consumptibile;
 obiectelor proprietăţii intelectuale care nu pot fi cesionate.
Subiecte ale raporturilor de leasing, sunt:
a) locatorul, persoana fizică sau juridică ce practică activitate de întreprinzător şi transmite, în
condiţiile contractului de leasing, locatarului, la solicitarea acestuia, pentru o anumită perioadă,
dreptul de posesiune şi de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără
transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului la expirarea contractului;

15
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
b) locatarul, pe rsoana fizică sau juridică ce primeşte, în condiţiile contractului de leasing, în
posesiune şi folosinţă bunul specificat în contract pentru o anumită perioadă în schimbul
achitării ratelor de leasing. în cazul în care locatarul este persoana fizică ce nu practica
activitate de întreprinzător, operaţiunea de leasing cade sub incidenţa legislaţiei cu privire la
protecţia consumatorului;
c) vânzătorul (furnizorul), persoana fizica sau juridică ce vinde locatorului, în condiţiile
contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu locatorul sau ale contractului complex încheiat
cu locatorul şi cu locatarul bunul solicitat de locatar”.
Societăţile de factoring. în Republica Moldova activitatea societăţilor de factoring nu este
reglementată legislative. Cu toate acestea, în Codul Civil. în Cartea a treia „Obligaţiile”, Capitolul
XXV „Factoringul”, se conţin un şir de norme referitor la factoring. Astfel, art 1290 „Contractul de
factoring”stipulează: „(1) prin contract de factoring, o parte, care este furnizorul de bunuri şi
servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte părţi, can; este o întreprindere de factoring (factor),
creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii
şi efectuare de lucrări către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin două din următoarele obligaţii: a)
finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;b) ţinerea contabilităţii creanţelor;
c) sisigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor; d) asumarea riscului
insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere). (2) Contractul de factoring se
încheie în scris...”
Societatea de plăţi este o societate comercială, alta decât banca, furnizorul de servicii poştale
sau societatea emitentă de monedă electronică, ce deţine licenţă pentru prestarea serviciilor de plată.
Societatea de plată poate fi constituită sub formă de organizare juridică de societate pe acţiuni
sau de societate cu răspundere limitată.
Societatea de plată este obligată, înainte ele a începe să presteze servicii de plată, să obţină
licenţă de activitate şi să presteze numai serviciile de plată prevăzute în licenţă. Licenţa respectivă
se eliberează de BNM, care este autoritatea de supraveghere, pe un termen nedeterminat.
Capitalul propriu al societăţii de plată variază între 350 000 şi 2 200 000 de lei, în funcţie de
serviciile permise societăţii de plată.
Activitatea de bază a societăţii de plăţi constă în prestarea serviciilor de plăţi (vezi capitolele 5
şi 9).
Pe lângă prestarea de servicii de plăţi, societatea de plată are dreptul să desfăşoare
următoarele activităţi:
a) prestarea unor servicii operaţionale şi conexe legate de serviciile de plată, cum ar fi: asigurarea
executării operaţiunilor de plată, operaţiunile de schimb valutar, de custodie, precum şi stocarea
şi procesarea datelor;
b) administrarea (operarea) sistemelor de plăţi;
c) activitatea de întreprinzător, alta decât prestarea serviciilor de plată, conform legislaţiei.
Societatea de plată are dreptul să desfăşoare activităţi pentru care a obţinut licenţă direct, prin
filiala cu sediul în Republica Moldova sau prin agent ide plată.
Agentul de plată este persoana juridică ce furnizează servicii de plată în numele şi pe contul
unei societăţi de plată.
Activitatea prestatorilor de servicii de plată este reglementată de Legea cu privire la serviciile
de plată şi moneda electronică nr. 114 din 18.05.2012.
Societate emitentă de monedă electronică este o societate comercială, alta decât banca, ce
deţine licenţă pentru emiterea monedei electronice.

16
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Societatea emitentă de monedă electronică poate fi constituită sub formă de organizare
juridică de societate pe acţiuni sau de societate cu răspundere limitată.
Societatea emitentă de monedă electronică este obligată, înainte de a începe să presteze
servicii de plată, să obţină licenţă de activitate. Licenţa respectivă se eliberează de BNM, care este
autoritatea de supraveghere, pe un termen nedeterminat.
Capitalul propriu al societăţii emitente de monedă electronică trebuie să fie de cel puţin
6 000 000 de lei.
Activitatea de bază a societăţii emitente de monedă electronică rezidă în emiterea monedei
electronice.
Moneda electronică se emite şi se utilizează ca echivalent al leului moldovenesc. Nu este
permisă emiterea şi utilizarea monedei electronice, pe teritoriul Republicii Moldova, drept
echivalent al valutelor străine sau al altor valori variabile. Emiterea, distribuirea şi răscumpărarea
monedei electronice se realizează doar contra lei/în lei moldoveneşti.
Emiterea monedei electronice se produce la valoarea nominală, la primirea fondurilor. în
cazul primirii fondurilor din străinătate în valută străină, emiterea monedei electronice se efectuează
la valoarea nominală a echivalentului în monedă naţională a fondurilor primite. La cererea
deţinătorului de monedă electronică, emitentul de monedă electronică răscumpără, în orice moment
şi la valoarea nominală, valoarea monetară a monedei electronice pe care o deţine.
În afară de emiterea monedei electronice, societatea emitentă de monedă electronică are
dreptul să desfăşoare următoarele activităţi:
 prestarea serviciilor de plată;
 prestarea serviciilor operaţionale şi serviciilor auxiliare, inclusiv a operaţiunilor de
schimb valutar în strânsă legătură cu emiterea de monedă electronică sau cu prestarea
serviciilor de plată;
 administrarea (operarea) sistemelor de plată;
 activităţi de întreprinzător, altele decât emiterea de monedă electronică, cu respectarea
legislaţiei.
Societatea emitentă de monedă electronică are dreptul să distribuie şi să răscumpere moneda
electronică prin intermediul agenţilor.
Agent al societăţii emitente de monedă electronică este persoana juridică care distribuie sau
răscumpăra moneda electronică în numele şi pe contul unei societăţi emitente de monedă
electronică.
Activitatea emitenţilor de monedă electronică este reglementată de Legea cu privire la
serviciile de plată şi monedă electronică nr. 114 din 18.05.2012.
Unităţile de schimb valutar efectuează operaţiuni de schimb valutar în numerar în monedă
naţională şi în valută străină, precum şi cu cecuri de călătorie în valută străină cu persoane fizice.
Pe teritoriul Republicii Moldova, au dreptul să efectueze operaţiuni de schimb valutar în
numerar cu persoane fizice următoarele categorii de rezidenţi:
 casa de schimb valutar - persoană juridică cu gen unic de activitate efectuarea operaţiunilor
de schimb valutar în numerar cu persoane fizice;
 banca, prin intermediul punctului de schimb valutar al băncii;
 hotelul, prin intermediul punctului de schimb valutar al hotelului.
Activitatea unităţii de schimb valutar se desfăşoară în baza licenţei pentru activităţi financiare
eliberate de BNM.

17
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Operaţiunile unităţilor de schimb includ următoarele:
 operaţiuni de cumpărare a valutei străine în numerar contra lei moldoveneşti în
numerar;
 operaţiuni de cumpărare a cecurilor de călătorie în valută străină contra lei
moldoveneşti în numerar;
 operaţiuni de vânzare a valutei străine în numerar contra lei moldoveneşti în numerar;
 operaţiuni de vânzare a cecurilor de călătorie în valută străină contra lei moldoveneşti
în numerar;
 operaţiuni de cumpărare /vânzare a valutei străine în numerar contra altei valute
străine în numerar;
 operaţiuni de cumpărare /vânzare a valutei străine în numerar contra cecuri de
călătorie în altă valută străină;
 operaţiuni de cumpărare /vânzare a cecurilor de călătorie în valută străină contra alta
valută străină în numerar;
 operaţiuni de cumpărare /vânzare a cecurilor de călătorie în valută străină contra
cecurilor de călătorie în altă valută străină.
Activitatea unităţilor de schimb valutar este reglementată de Legea privind reglementarea
valutară nr. 62-XVI din 21 martie 2008 şi Regulamentul privind activitatea unităţilor de schimb
valutar,aprobat prin Hotărârea Consiliului de executive al Băncii Naţionale a Moldovei nr. 335 din
01.12.2016.
Casele de amanet (lombardurile) sunt instituţii de credit, care oferă populaţiei posibilitatea
de a-şi păstra obiectele de uz personal şi casnic, precum şi de a primi împrumuturi cu amanetarea
acestor obiecte. Denumirea completă şi cea abreviată a lombardului trebuie să conţină cuvântul
„Lombard”.
Capitalul statutar al lombardului nou-înfiinţat trebuie să constituie o sumă echivalentă cu
250 000 lei pentru localităţile municipale şi 15 mii lei pentru localităţile rurale, conform cursului
Băncii Naţionale a Moldovei la data fondării lombardului. Acesta se majorează, odată cu creşterea
numărului filialelor - pentru fiecare filială, cu 40%.
Mărimea sumei evaluării obiectelor, recepţionate de către lombard spre păstrare, şi a sumelor
împrumuturilor, acordate cu amanetarea obiectelor, nu trebuie să depăşească volumul capitalului
statutar.
Fondul de rezervă al lombardului trebuie să constituie cel puţin 15 la sută din mărimea
capitalului statutar. El se formează din contul beneficiului rămas după impozitare.
Casa de amanet trebuie să fie dotată cu depozite (safeuri) speciale, sisteme de semnalizare de
pază, alarmă şi incendiu, care să asigure integritatea valorilor primite în amanet. Aceasta poartă
răspundere materială deplină pentru cantitatea şi calitatea obiectelor primite spre păstrare şi celor
depuse în amanet.
Lombardul are dreptul să deschidă puncte de recepţie şi birouri de deservire.Lombardul este
autorizat să practice următoarele genuri de activităţi:
 păstrarea obiectelor de uz personal şi casnic, care aparţin persoanelor fizice cu drept
de proprietate privată;
 acordarea împrumuturilor cu amanetarea obiectelor menţionate.
Lombardul nu are dreptul să practice alte genuri de activităţi.

18
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Lombardul nu are dreptul să primească în păstrare şi ca amanet valută străină; hârtii de
valoare; obiecte care nu aparţin persoanelor fizice cu drept de proprietate privată; bunuri imobiliare;
obiecte de anticariat sau alte obiecte vechi; monede din metale preţioase; metale şi pietre preţioase,
care constituie materie primă, deşeuri sau obiecte cu destinaţie tehnică şi de producţie; mijloace de
transport (exceptând bicicletele şi motoretele); resturi şi deşeuri ce conţin metale preţioase, extrase
din utilaj la casarea acestuia.
Lombardul aprobă Regulile de lucru, care sunt coordonate cu organul ce a eliberat licenţa
pentru activitate şi cu organul administraţiei publice locale, pe teritoriul căruia este amplasat.
Condiţiile recepţionării şi restituirii obiectelor din metale şi pietre preţioase se stipulează printr-un
punct separat.
Lombardurile stabilesc de sine stătător preţurile şi tarifele la serviciile prestate de ele. La
recepţionarea, de către lombard, a obiectelor de uz personal şi casnic în păstrare, plata se percepe
pentru tot termenul de păstrare convenit. La recepţionarea, de către lombard, a obiectelor ca amanet,
plata pentru păstrare, precum şi dobânda pentru împrumut se percepe la rambursarea împrumutului
pentru întreg termenul de aflare a obiectelor în lombard.
Lombardul acordă împrumuturi băneşti pe un termen stabilit prin înţelegerea părţilor. Dacă
există motive întemeiate, lombardul poate să prelungească termenul de rambursare a împrumutului.
împrumuturile se acordă în moneda naţională a Republicii Moldova.
Obiectele de uz personal şi casnic se primesc de către lombard în păstrare sau ca amanet pe un
termen stabilit prin acordul părţilor. După expirarea lui, la cererea proprietarului, termenul de
păstrare poate fi prelungit. Debitorul gajist beneficiază de dreptul de a rambursa în rate împrumutul
primit.
Mărimea împrumutului eliberat cu amanet nu trebuie să fie mai mică de 75 la sută din suma
evaluării obiectelor de uz personal şi casnic amanetate. La amanetarea obiectelor din metale şi
pietre preţioase, inclusiv cu mărgăritare, şi a ceasurilor în corp de aur împrumutul trebuie să
constituie cel puţin 90 la sută din suma evaluării.
La recepţionarea obiectelor spre păstrare, lombardul eliberează chitanţe nominative de
depozit, care au putere de contract, încheiat între părţi. La acordarea împrumutului, lombardul
eliberează bilete nominative de amanet.
După expirarea termenului prevăzut în contract, lombardul este în drept să-şi satisfacă
creanţele din valoarea bunurilor depuse în păstrare sau ca amanet în modul stabilit în contract.
Din suma încasată de la vânzarea obiectelor, se achită plata pentru păstrare, împrumuturile
acordate şi dobânzile pentru ele şi cheltuielile de vânzare, iar soldul sumei lombardul îl restituie
posesorului chitanţei nominative de amanet, la prezentarea lor.
Activitatea caselor de amanet este reglementată de Hotărârea Guvernului pentru aprobarea
Regulamentului cu privire la modul de organizare şi funcţionare a caselor de amanet
(lombardurilor) nr. 204 din 28.03.1995.
Funcţionarea caselor de amanet este supusă reglementării prin licenţiere de către Camera de
Licenţiere de pe lângă Ministerul Economiei al Republicii Moldova.
Controlul (respectiv supravegherea) activităţii caselor de: amanet este efectuată în condiţii
generale de către Inspectoratul Fiscal de Stat de pe lângă Ministerul Finanţelor al Republicii
Moldova, şi în condiţii speciale, având în vedere operaţiunile cu metatale şi pietre preţioase, de
către întreprinderea de Stat „Camera de Sat pentru Supravegherea Marcării” monitorizată de
Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova.
Dezvoltarea continuă a sectorului financiar al economiei este însoţiţii de constituirea cadrului
legal al noilor activităţi monetare şi de credit şi de extinderea cadrului instituţional al acestora prin
apariţia a noi instituţii financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului.

19