Circulaţia Monetară Şi Masa Monetară

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Subiectul 5
Circulaţia monetară
Unităţi de conţinut:
5.1 Organizarea circulaţiei monetare
5.1.1 Esenţa circulaţiei monetare.
5.1.2 Formele circulaţiei monetare
5.1.3 Circulaţia monetară în Republica Moldova.
5.2 Masa monetară
5.2.1 Noţiunea de masă monetară
5.2.2 Agregatele monetare
5.2.3 Nivelul, siructura şi dinamica masei monetare
5.2.4 Viteza de circulaţie a banilor
5.2.5 Masa monetară în Republica Moldova
5.3 Echilibrul monetar. Inflaţia şi deflaţia
5.3.1 Tratări privind echilibrul monetar
5.3.2 Generalităţi privind inflaţia şi deflaţia
5.3.3 Indicatorii inflației și deflației
Obiectivele studiului:
 să recunoască conceptele de bază cu privire la circulaţia monetară (circulaţia bănescă), masă

monetară, inflaţie, echilibrul monetar, agregat monetar;
 să formuleze principiile de bază ale circulaţiei monetare;
 să recunoască participanţii procesului de creaţie monetară;
 să relateze despre tipurile, formele şi modurile circuitului monetar, precum şi a metodelor de
determinare a indicatorilor monetari, inflaţiei, deflaţiei, puterii de cumpărare a monedei;
 să enumere şi să explice care sunt factorii care influienţează masa monetară;
 să identifice autenticitatea regulamentelor cu referire la transferurile monetare fără numerar,
precum şi a metodelor şi procedeelor de calculare a vitezei de circulaţie a banilor, a
agregatelor monetare şi a masei monetare în ansamblu, a indicelui preţurilor de consum,
inflaţiei, deflaţiei şi indicelui puterii de cumpărare a monedei;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica aspectelor
calitative şi cantitative ale monedei, a efectelor circulaţiei acesteia, a inflaţiei şi deflaţiei;
 să ilustreze rolul şi esenţa circulaţiei monetare şi masei monetare la etapa contemporană,
precum şi în cadrul economiei naţionale.
Cuvinte-cheie:
ciculaţie bănească, circulaţie monetară, masă monetară, agregate monetare, viteză de

circulaţie a banilor, multiplicator monetar, echilibru monetar, dezechilibru monetar,
inflaţie, deflaţie, indicele general al preţurilor, puterea de cumpărare a banilor,
instrumente de plată, modalităţi de plată fără numerar.
1
5.1 ORGANIZAREA CIRCULAŢIEI MONETARE
5.1.1 ESENŢA CIRCULAŢIEI MONETARE.
Banii au apărut la un anumit nivel al dezvoltării producerii şi schimbului. Printre principalele

motive ale inventării monedei şi creării sistemului monetar, se include necesitatea de a pune în
aplicare un mijloc comod de circulaţie a valorii.
În acest mod, funcţionând ca “mijloc de transport” pentru valoare, moneda, practic, se află în
circulaţie continuă, generând fenomenul de circulaţie monetară.
Circulaţia monetară, fiind o manifestare suficient de transparentă, totuşi, terminologic are
diverse interpretări. Dintre cele mai relevante, am selectat câteva.
„ …accepţiune care se poate da circulaţiei monetare, ca fiind procesul de mişcare a banilor în
cadrul şi în scopul asigurării circulaţiei bunurilor şi serviciilor” sau „într-o accepţiune intenţională,
circulaţia monetară se defineşte ca fiind un ansamblu coerent şi complex de fluxuri şi circuite prin
intermediul cărora se desfăşoară mişcarea banilor, în procesul realizării mărfurilor şi serviciilor,
mişcare dependentă relativ de procesualitatea circulaţiei mărfurilor, desfaşurându-se conform unor
regularităţi specifice economiei de piaţă”.
„Circulaţie bănească. Mişcarea masei banilor în circulaţie, indiferent de forma banilor, ca
urmare a operaţiilor de încasări şi plăţi deteiminate de curentele de mărfuri, de prestările de servicii
etc., în cadrul economiei naţionale”.
„Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în numerar şi fără numerar reprezintă circulaţia
monetară”.
După cum se observă, prin circulaţie monetară se înţelege mişcarea continuă a banilor,
înveşmântaţi în diverse forme, în procesul de exercitare de către monedă a funcţiei de mijloc
de circulaţie.
Creşterea graduală a pieţelor locale, naţionale, regionale, precum şi a celor internaţionale, au
impulsionat progresul calitativ şi cantitativ al circulaţiei monetare.
Latura calitativă a circulaţiei monetare este caracterizată de gama formelor monedei, de
genurile instrumentelor de plată, varietatea modalităţilor de plată fără numerar.
Aspectele cantitative ale circulaţiei monetare sunt definite de parametrii (de nivel, structură,
dinamică etc.) ai masei monetare şi ai agregatelor monetare, precum şi ai circuitului monetar1.
Circuitul monetar2, spre deosebire de circulaţia monetară, reprezintă suma tuturor plăţilor
efectuate intr-o anumită perioadă de timp.
1
Noţiunea de circuit, de rând cu diferite interpretări pe care le posedă, se mai întâlneşte încă şi în diverse ipostaze. Spre exemplu, în
inginerie, prin acest cuvânt, se identifică un traseu închis pentru trecerea curentului electric, fluxurilor de lichide şi gaze etc. În
transport - un itinerar prestabilit cu întoarcere la punctul de plecare. În natură - sistem de tuburi sau medii prin care se află în
mişcare neîntreruptă, revenind mereu la punctul de plecare particule materiale. În economie, noţiunea de circuit se asociază cu
trecerea, printr-un sistem complex de relaţii, a valorii dintr-o formă în alta — de la forma bănească la forma marfă, de la care din
nou la forma bănească.
Circuitul se conturează cantitativ prin volumul „substanţei” deplasate, intensitatea mişcării, lungimea „traseului”, numărul,
durata, frecvenţa ciclurilor etc. În context economic, circuitul cantitativ se caracterizează prin mărimea valorii, exprimate în bani,
deplasate într-o anumită perioadă. în acest mod, circuitul, în expresie valorică, este şi un indicator al anumitor procese, ansamblului
de operaţiuni, totalităţii de tranzacţii etc. derulate în perioada respectivă. în practica economică, se folosesc asemenea indicatori,
precum „circuitul mărfurilor”, „circuitul monetar”, „circuitul de casă” etc.
2
Unii autori identifică circuitul monetar cu circulaţia monetară. Astfel, se specifică: „(circuitul monetar reprezintă procesul
mişcării continue a semnelor monetare în formă de numerar şi fără numerar”. Cu toată similitudinea existentă între aceste noţiuni,
noi ne pronunţăm în favoarea delimitării dintre acestea, sprijinind ideea potrivit căreia circuitul monetar este un indicator care
caracterizează cantitativ fenomenul circulaţiei monetare.
2
Evoluţia monedei, dezvoltarea instrumentelor şi modalităţilor de plată fară numerar, progresul
în tehnica efectuării transferurilor de monedă a schimbat radical circulaţia monetară, imprimându-i
indici superiori de rapiditate, grad înalt de securitate şi nivel sporit de comoditate.
5.1.2 FORMELE CIRCULAŢIEI MONETARE
Diversitatea instrumentelor monetare şi varietatea tehnicilor de transmitere-recepţionare a

acestora imprimă circulaţiei monetare multiplicitate. Astfel, studierea fenomenului circulaţie
monetară se axează pe formele acesteia, rezultate din tipul monedei antrenate în exerciţiul de
transmitere a valorii.
Circulaţia monetară se derulează în două forme: în numerar, folosindu-se moneda efectivă, şi
fără numerar, operându-se cu moneda de cont.
Circulaţia monetară în numerar reprezintă un proces continuu de mişcare a monedei
efective. Numerarul în circulaţie este constituit din bancnote de hârtie şi monede metalice deţinute
de populaţie şi agenţii economici, numiţi deţinători nebancari. Acesta reprezintă instrumentul de
plată iniţial, de origine, şi posedă caracteristici care îl situează la un nivel superior.
În raport cu alte instrumente de plată: este un mijloc de plată nedeterminat, ceea ce înseamnă
că efectuarea plăţii nu este condiţionată de nimic; este un mijloc de plată general, valabil pentru
toate tranzacţiile, accesibil, acceptabil pentru toţi participanţii; este: un mijloc de plată cu efect
direct şi imediat şi se soldează cu stingerea momentană şi definitivă a obligaţiei care a determinat
plata.
Plăţile în numerar sunt tradiţionale în tranzacţiile cu valori mici. Preferarea plăţilor în numerar
îşi are originea în avantajul de a cumpăra imediat o marfa sau un serviciu.
Folosirea numerarului prezintă un şir de dezavantaje. O problemă constă în securitatea
acestuia, mai ales în cazul unor tranzacţii de proporţii. Alta rezidă în transportarea numerarului în
cazul în care furnizorul se află în regiuni îndepărtate; sau în străinătate. De asemenea, nu trebuie
minimalizat pericolul falsificării banilor.
Ponderea plăţilor în numerar manifestă o tendinţă pronunţată de diminuare.
Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute de persoane
fizice, agenţi economici şi bănci.
NUMERARUL
Monedele metalice – moneda

Bancnote – titluri de credit emise
divizionară ce asigură expresia monedei
de băncile centrale, care se obligă
pentru valorile fracţionare ale unităţilor
să restituie la prezentare valoarea
monetare
nominală a acestora
Schema 5.1.2.1 Componenţa numerarului

Sursa: [21, p. 49].
În Republica Moldova, plăţile în numerar au încă o pondere foarte mare, iar ca frecvenţă (nu
şi ca volum) deţin primul loc.
3
Numerarul reprezintă forma cea mai lichidă dintre toate instrumentele de plată şi datorită
acestei caracteristici s-a menţinut în toate etapele evoluţiei societăţii, de la apariţia banilor până în
prezent.
Preferinţa pentru numerar se manifestă, în principal, la populaţie şi este determinată de
anumiţi factori:
 are putere liberatorie imediată cu care se poate stinge orice obligaţie de plată;
 deţine calitatea lichidităţii în cel mai înalt grad faţă de orice alte active;
 nu necesită costuri de negociere şi tranzacţii, ca alte active financiare;
 este un mijloc de plată general, acceptabil de toţi membrii comunităţii de plăţi;
 aria de folosire este nelimitată geografic în ce priveşte procurarea bunurilor şi plata
serviciilor de mică valoare.
Folosirea numerarului are însă şi unele dezavantaje, astfel: banii păstraţi sub formă de
numerar nu aduc venituri, deci randamentul este zero; tranzacţiile în numerar şi păstrarea acestuia
implică costuri mai mari de transport şi depozitare şi riscuri apreciabile de securitate. Alegerea
formei de lichiditate devine o opţiune individuală, cei mai mulţi îndreptându-se către depozitele
bancare pe termen scurt şi către piaţa secundară de valorificare a activelor. Pe aceste pieţe trebuie să
avem în vedere şi costurile specifice (comisioane, taxe, impozite) şi o eventuală pierdere de valoare
între preţul de cumpărare şi cel de vânzare la o valorificare urgentă.
Numerarul este un instrument important şi iniţial de plată utilizat în orice comunitate
economică.
Operarea cu numerar este riscantă, fiindu-i caracteristici următoarele riscuri:
 riscul de pierdere;
 riscul de fraudă;
 riscul de eroare – din care cauză utilizarea lui este neconvenabilă.
Numerarul poate fi transformat din monedă efectivă în monedă de cont, iar această
transformare se efectuează prin mecanisme specifice în compartimentul de casierie al băncii.
instrument de plată este utilizat din cele mai vechi timpuri ca

iniţial echivalent al valorii; reprezintă instrumentul
N de plată de origine
U motiv pentru care efectuarea plăţii nu e

mijloc de plată
M nedeterminat
condiţionată de nimic. Suma ce-i revine
beneficiarului este remisă fără a fi grevată de
E nici o altă obligaţie
R este valabil pentru întreaga comunitate de
mijloc de plată general
A plăţi şi, deci, accesibil şi acceptabil pentru
oricare din membrii comunităţii
R
U mijloc de plată cu
remiterea numerarului către beneficiar are
drept urmare, momentan, stingerea definitivă
L efect imediat a obligaţiei care a determinat plata
Schema 5.1.2.2. Caracteristicile numerarului

Sursa: [21, p. 50].
4
Moneda de hârtie este titlul de credit emis de băncile centrale şi de emisiune. Aceste bilete de
bancă sunt onorate la valoarea nominală în momentul prezentării la ghişeele băncii care le-a emis.
Numerarul este mijlocul de plată primar şi a dominat în mare măsură în cadrul modalităţilor
de efectuare a plăţilor, şi în prezent, numerarul fiind un instrument, un mod de plată general valabil,
având efect imediat şi gradul de lichiditate cel mai ridicat.
UTILIZAREA NUMERARULUI CA
MODALITATE DE PLATĂ
dezavantaje avantaje
apare problema securităţii, deoarece numerarul este uşor manevrabil

persoana care deţine asupra sa o
mare cantitate de numerar este
expusă riscului de furt sau de reprezintă o modalitate obişnuită
pierdere de transfer al valorii, mai ales în
cazul tranzacţiilor de valori mici
genereză inconvenienţe în cazul conduce la imediată posibilitate de

achitării unor plăţi pentru mărfurile plată, fără efort şi fără costuri
procurate sau seviciile prestate de la suplimentare
o anumită distanţă îndepărtată;
persoana respectivă e nevoită să-şi
asigure transportarea în siguranţă a generează abilitatea atât a
numerarului persoanelor fizice, cât şi a celor
juridice, de a-şi plăti obligaţiile
financiare la scadenţă
asigură starea de normalitate a

întreprinderii sau a familiei, condiţia de
existenţa posibilităţii falsificării a avea în continuare credibilitate şi
numerarului; pentru a evita aceasta, consideraţie în afaceri, de a nu fi
banii încorporează o serie de stânjenit de protestele şi solicitările
caracteristici specifice de protecţie; creditorilor, de a avea independenţă
preluarea bancnotelor furate, uzate economică şi socială
este prerogativa Băncii Centrale
Schema 5.1.2.3 Utilizarea numerarului ca modalitate de plată

Sursa: [21, p. 51].
Circulaţia monetară fără numerar, fiind, în esenţă, acelaşi proces de deplasare continuă a
banilor, se caracterizează prin efectuarea plăţilor fară utilizarea monedei efective şi se finalizează cu
transferarea (virarea) de pe cont pe cont a mijloacelor băneşti. În aşa mod, plăţile fără numerar îşi
găsesc expresie în operaţiunile prin care sunt stinse irevocabil obligaţiile legate de transferurile de
mijloace băneşti între doi sau mai mulţi participanţi la tranzacţie şi are loc prin debitarea contului
plătitorului şi creditarea contului beneficiarului.
Modalităţile de plată fără numerar (prin virament) sunt reprezentate de documente
standardizate care conţin ordine de plată date de plătitor băncii sale pentru transferul fondurilor
către beneficiar. Pe baza instrumentului de plată se fac înregistrări în conturile partenerilor de la
băncile lor care atestă diminuarea, respectiv, majorarea creanţelor monetare asupra băncilor.
Această modalitate de plată a apărut odată cu băncile şi este strâns legată de acestea, adică nu
se poate desfăşura în afara lor.
5
În cazul tranzacţiilor cu achitare fără numerar, avem de a face cu o plată intermediată şi
amânată. În contextul plăţilor fără numerar, se evidenţiază instrumentele şi modalităţile de plată.
Acestea constituie una din prevederile obligatorii din contractele economice dintre parteneri prin
care se asigura transferul de fonduri.
Instrumentele de plată fără numerar sunt anumite documente operaţionale pe suport
hârtie, magnetic sau electronic, care funcţionează pe baza unor tehnici specifice de operare,
circulare şi securizare în vederea transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar, emise
de bănci şi instituţiile financiare nebancare în condiţiile legii.
La instrumentele de plată fără numerar, se referă: cambia, cecul, cardul bancar etc.
Instrumentul de plată numit cambie reprezintă un înscris prin care debitorul se obligă să
onoreze necondiţionat, la scadenţă, obligaţia faţă de creditor sau alt beneficiar.
Cambia este un instrument negociabil. După cum am menţionat anterior (vezi capitolele 2 şi
3), cambia este de mai multe tipuri. Dintre acestea, cambia comercială este folosită cel mai frecvent
pentru efectuarea plăţilor.
Cambia este unul din cele mai vechi instrumente de plată folosit în activitatea comercială
internă şi internaţională, care, sub diverse forme şi cu unele modificări funcţionale, se foloseşte şi
astăzi.
Din punct de vedere istoric, cambia a apărut în China prin anii 500-600, apoi s-a extins în
Italia.
Comerţul dintre Extremul Orient şi Europa era mijlocit de arabi şi italieni, iar cambiile au
devenit un instrument de plată internaţional pentru comercianţi.
Perfecţionarea cambiei a dus la apariţia bancnotei de hârtie, prin anii 1600, care în principiu,
este tot o cambie, dar o cambie bancară.
Noţiunea de cambie vine de la cuvântul de origine italiană cambio, care înseamnă schimb.
Acest aspect apare normal, întrucât Italia era în acea perioadă ţara cu cea mai dezvoltată activitate
comercială şi locul unde au apărut primele bănci comerciale.
În ţara noastră, cambia este reglementată prin Legea cambiei nr.1527-XII din 22.06.93.
Conform legii, cambia este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită
conform prevederilor prezentei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de a cere la
scadenţa creanţei de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri, şi de la alte persoane
obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate.
În normele bancare, cambia este definită drept instrument de plată ce exprimă obligaţia
asumată de un plătitor de a plăti la vedere sau la scadenţă o sumă de bani în favoarea unui
benefeciar.
Într-o accepţiune mai concretă, cambia se poate defini ca un înscris formal, prin care
trăgătorul dă o dispoziţie necondiţionată trasului de a plăti benefeciarului, la vedere sau la termen, o
anumită sumă de bani [21, p. 188].
Economistul român Victor Stoica defineşte cambia ca un înscris, prin care o persoană
(trăgătorul) ordonă unei alte persoane (tras) să plătească unei a treia persoane (beneficiar) o sumă de
bani determinată, la o dată fixă şi la locul indicat [93, p. 330].
Din definiţie rezultă că trăgătorul are faţă de tras o creanţă, care se numeşte promisiunea sau
acoperirea cambiei. De asemenea, beneficiarul are o creanţă de trăgător, aceasta numindu-se
valoarea furnizată.
Atunci când beneficiarul este el însuşi debitor faţă de o terţă persoană şi doreşte să realizeze
plata utilizând aceeaşi cambie, acesta poate înscrie pe spatele cambiei o menţiune de a se plăti
6
creditorului. Menţiunea poartă denumirea de gir sau andosare, cel care a înscris menţiunea este
girant, iar noul beneficiar – girator.
Rolul cambiei poate fi analizat pornind de la utilizarea acesteia: ca instrument de schimb,
instrument de plată şi instrument de credit.
Ca instrument de schimb, cambia evidenţiază rolul iniţial al acesteia în schimburile monetare,
ceea ce conduce la evitarea deplasării banilor şi reducerea riscurilor aferente.
În calitate de instrument de plată, cambia poate fi utilizată în locul bancnotelor pentru
stingerea unor obligaţii de plată în numerar.
În cazul plăţilor prin utilizarea cambiei, se asigură certitudinea, datorită acceptării cambiei de
către tras, iar prin transmiterea cambiei prin gir, se asigură şi avantajul solidarităţii între giranţii
succesivi.
Ca instrument de credit, cambia are multiple utilizări: în domeniul creditului comercial, al
creditului bancar şi ca mod de garantare.
Ca instrument de credit comercial, cambia este denumită efect comercial şi este utilizată de
producător în raport cu comerciantul care îi cumpără produsele.
Cambia, ca instrument de plată, are mai multe caracteristici principale, după cum urmează:
 Transferabilitatea cambiei – care este acordată de menţinerea obligativităţii de plată a
debitorului indiferent de persoana creditorului;
 Negociabilitatea – care reprezintă dreptul debitorului şi creditorului de a stabili, în urma
negocierii, valoarea datoriei incorporate în cambie. Acest lucru permite determinarea unor
valori actuale în procesul de transfer al cambiei până la scadenţa ce rezultă din valoarea
creditului şi a dobânzii scontului;
 Cedarea (transferabilitatea) de creanţe constă în faptul că cambia poate fi tranferată prin
gir (din italiană) sau andosament (din franceză) şi implică în sine două drepturi:
 Cesiunea – adică cedarea dreptului de a cere plata de la un deţinător al cambiei în
favoarea altuia. În acest caz, deţinătorul care a cedat dreptul nu poate impune debitorul
să-i achite datoria.
 Subrogarea – obligativitatea fiecărui deţinător al cambiei de a achita datoria în favoarea
ultimului creditor în cazul incapacităţii de plată a trasului.
 Cambia este un instrument de plată la termen, adică din momentul iniţierii operaţiunii
până în momentul achitării există un termen de scadenţă pe parcursul căruia pot apărea
diferite evenimente riscante.
Aceste caracteristici definesc mai bine cambia ca instrument de plată între parteneri. Din
punct de vedere economic, rolul principal al cambiei rămâne acela de a contribui la transferul
fondurilor de la deţinători la utilizatori şi la o utilizare mai eficientă a capitalurilor disponibile.
Cambia pune în legătură сel puţin trei personae: trăgătorul, trasul şi benefeciarul.
Trăgătorul este persoana care emite (trage) cambia în favoarea părţii a doua, care este
beneficiarul, respectiv creditorul care dă ordin trasului (debitorului) să plătească o sumă fixă
benefeciarului, faţă de care trăgătorul are o anumită obligaţie de plată.
Trasul este debitorul, cel care va trebui să plătească benefeciarului suma înscrisă pe cambie.
Benefeciarul este persoana care va primi banii.
Titlul este emis de trăgător în calitate de creditor care dă ordin unui debitor al său, denumit
tras, să plătească o anumită sumă la o dată determinată în timp, unui beneficiar sau la ordinul
acestuia (Figura 5.1.2.1).
7
Figura 5.1.2.1. Cambia

În practică, cambia îmbracă două forme: biletul la ordin şi trata (cambia propriu-zisă),
fiecare având propriul mecanism.
Trata comercială (foarte frecvent, anume, aceasta este numită „cambie”) este instrumentul de
plată prin care emitentul (vânzătorul, creditorul, trăgătorul) dă dispoziţie plătitorului (cumpărător,
debitor, tras) să achite o sumă de bani determinată la scadenţă prezentatorului (beneficiarului) care
poate fi: a) persoana indicată de trăgător, b) o altă persoană desemnată de cea nominalizată în trată
sau c) însuşi trăgătorul.
Aşadar, trata este creată de trăgător (creditor), prin care acesta dă ordin trasului (debitorului)
să plătească la o dată determinată o sumă fixată, fie unei terte persoane (beneficiar), fie la ordinul
acesteia.
Trasul „acceptă” cambia prin semnarea acesteia pe faţă, în felul acesta, fiind de acord să
efectueze plata la data respectivă.
„Acceptarea tratei” reprezintă angajamentul luat de către tras faţă de orice posesor al acesteia
de a onora plata. În acest mod, trasul, în cazul acceptării tratei, devine debitorul principal.
Trata poate fi transmisă prin gir sau cesiune de creanţă ordinară.
Girul (andosarea) reprezintă actul (menţiunea de transfer) prin care posesorul cambiei, numit
„girant”, transferă altei persoane, numită „giratar”, toate drepturile ce decurg din trată. Toate
menţiunile privind circulaţia tratei prin gir se fac pe reversul acesteia. Girul trebuie să fie
necondiţionat şi semnat de girant.
Cesiunea de creanţă ordinară este actul prin care creditorul, numit „cedent”, transferă dreptul
său de creanţă altei persoane, numită „cesionar”. Spre deosebire de gir, cesiunea de creanţă devine
valabilă numai începând cu momentul notificării ei debitorului sau din momentul în care debitorul
acceptă prin act autentic.
Trata poate fi avalizată. Avalul reprezintă angajamentul necondiţionat prin care un terţ sau un
semnatar al acesteia - avalistul - altul decât trăgătorul sau acceptantul, devine garant pentru
obligaţiile unui co-obligat faţă de cambie - avalizatul. Avalul se dă pe o trată sau pe un act separat,
utilizându-se una din expresiile „pentru aval” sau „pentru garanţie” urmate de semnătura avalistului.
Avalistul este obligat să indice persoana pentru care a dat avalul.
Scadenţa este termenul la care trata trebuie plătită. Aceasta trebuie să rezulte cu precizie din
textul cambiei. Scadenţa poate fi: la vedere, la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de la
data emiterii, la o dată fixă.
Trata la vedere este plătibilă la prezentare. În textul cambiei, se face menţiunea „plătiţi la
vedere”.
8
Ea trebuie prezentată spre plată în termen de un an de la data emiterii.
Dacă scadenţa este stabilită la un anumit timp de la vedere (spre exemplu, „60 de zile de la
vedere”), aceasta înseamnă că trata se va plăti în termenul respectiv (60 de zile de la prezentare).
În cazul scadenţei la un anumit timp de la data emiterii (spre exemplu „90 de zile de la
emitere”), trata se va plăti la data când se împlinesc 90 de zile de la emiterea ei.
Scadenţa la o dată fixă înseamnă că plata se va face la data indicată în trată.
În figura 5.1.2.2, este prezentat, la general, circuitul cambiei.
Figura 5.1.2.2 Schema generală a circuitului tratei

Circuitul tratei comerciale înglobează următoarea succesiune de acţiuni:
 încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi stabilirea modului de achitare prin trată (1);
 livrarea mărfurilor şi/sau serviciilor (2);
 tragerea tratei de trăgător asupra trasului (3);
 acceptarea tratei şi stingerea creanţei cumpărătorului faţă de vânzător (4);
 acceptarea tratei şi stingerea creanţei debitorului faţă de beneficiar (5);
 prezentarea cambiei spre achitare la scadenţă (6);
 transferarea banilor de tras beneficiarului (7).
Biletul la ordin, numit şi cambia simplă, este instrumentul prin care emitentul (plătitorul,
debitorul) îşi ia angajamentul de a plăti beneficiarului (creditorului) sau celui care este posesorul
legitim al instrumentului, o sumă determinată la o anumită dată. În aşa mod, biletul la ordin este nu
numai un instrument de plată, dar şi un titlu de credit: debitorul, creând acest titlu, se obligă să
stingă datoria sa faţă de creditor la scadenţa negociată.
În figura 5.1.2.3 este prezentat circuitul biletului la ordin.
9
Figura 5.1.2.3 Schema generală a circuitului biletului la ordin

Circuitul biletului la ordin cuprinde o succesiune de acţiuni:
 stabilirea prin contractul de vânzare-cumpărare a instrumentului de plată - biletul la ordin (1);
 furnizarea bunurilor de către vânzător (2);
 emiterea biletului la ordin şi transmiterea acestuia beneficiarului de mijloace băneşti
(vânzătorului) (3);
 prezentarea la scadenţă a biletului la ordin de beneficiar debitorului (cumpărătorului) pentru
onorarea obligaţiei (4);
 transferarea banilor de plătitor, conform obligaţiei, beneficiarului (5).
Biletul la ordin este un instrument prin care emitentul îşi ia angajamentul de a plăti
beneficiarului, sau celui care este posesorul legitim al instrumentului, o sumă determinată, la o
anumită dată.
Biletul la ordin este un titlu de credit care pune în legătură în procesul creării sale două
persoane: emitentul (trasul) şi beneficiarul. El este emis de către emitent, în calitate de debitor care
se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau la prezentarea unui beneficiar aflat în
calitate de creditor (Figura 5.1.2.4 ).
Figura 5.1.2.4 Biletul la ordin
10
Spre deosebire de cambie, utilizarea biletului la ordin ca instrument de plată implică două
persoane (emitentul şi beneficiarul). Acesta este creat de emitent, în calitate de debitor (tras), care
se obligă să plătească o sumă de bani la vedere, sau la o anumită dată, unui beneficiar, care are
calitatea de creditor.
Biletul la ordin este o variantă a cambiei care pune în legătură numai două persoane, debitor şi
creditor, spre deosebire de cambie, care stabilea relaţii între trei persoane.
Ca şi cambia, biletul la ordin trebuie să satisfacă anumite condiţii exprimate în formule
consacrate de redactare a textului, care exprimă clauze cu valoare juridică strictă.
În toate redactările, biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii
prevăzute de lege: denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea titlului; promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
scadenţa; locul plăţii; numele beneficiarului; data şi locul emiterii; semnătura emitentului.
Biletului la ordin, fiind o formă a cambiei, îi sunt specifice toate procedurile procesului
cambial, respectiv girul, avalul, scontarea, scadenţa, plata, protestul, regresul, execuţia cambială,
alterarea, prescripţia. Există totuşi o excepţie, acceptarea, care nu mai este necesară, întrucât
emitentul este în acelaşi timp şi acceptant.
Prin încasarea biletului la ordin, obligaţiile între participanţii la circuitul biletului la ordin se
sting.
Schema 5.1.2.4 Model de bilet la ordin
Biletul la ordin care nu are scadenţa menţionată este socotit plătibil la vedere. În lipsa unei
menţiuni speciale, locul emisiunii titlului este considerat loc de plată şi, în acelaşi timp, loc al
domiciliului emitentului. Biletul la ordin care nu arată locul unde a fost emis, se consideră semnat în
locul arătat lângă numele emitentului.
11
Figura 5.1.2.5. Standardul obligatoriu de conţinut al biletului la ordin

Biletul la ordin este o promisiune de a plăti, şi nu un mandat de plată. El se transmite prin
girare. Obligaţiile ce rezultă dintr-un bilet la ordin se supun aceloraşi reguli generale ca şi cele
rezultate dintr-o cambie.
Totuşi, acceptarea biletului la ordin nu se admite, deoarece emitentul are aceleaşi obligaţii ca
şi cel care acceptă o cambie. Regulile referitoare la plata, scadenţa, girarea, protestul cambiei sunt
aplicabile şi biletului la ordin.
Un alt instrument de plată este cecul. Prin cec, titularul contului dă instrucţiune băncii sale de
a pune la dispoziţie altei persoane o anumită sumă de bani. Cecul este un instrument de plată la
vedere, ceea ce nu necesită acceptarea lui din partea băncii plătitoare, ci doar efectuarea serviciului
de transfer de bani. Aceasta implică responsabilitatea titularului de cont de emitere a cecului numai
în cazul deţinerii suficientelor disponibilităţi în contul său bancar. Emiterea unui cec fară acoperire,
adică fără să existe disponibilităţi băneşti în cont, este supusă sancţiunilor civile şi penale.
Cecurile sunt diferite în funcţie de modul în care pot fi operate (vezi capitolul 2 şi 3).
Circuitul cecului este reflectat în figura 5.1.2.6.
Figura 5.1.2.6 Schema general a ciruitului cecului
12
Circuitul cecului cuprinde o succesiune de acţiuni:
 stabilirea, prin contractul dintre cumpărător şi vânzător, a instrumentului de plată cecul (1);
 depunerea de către cumpărător a sumei de bani în cont (dacă în cont nu sunt suficiente
mijloace) (2);
 emiterea de către banca plătitoare a carnetului de cecuri (3);
 livrarea de către vânzător a mărfii şi/sau serviciilor (4),
 plata prin cec - debitorul transmite direct vânzătorului cecul (5);
 depunerea de către vânzător a cecului la banca sa (6);
 plata cecului de către bancă şi ridicarea numerarului de beneficiar ( 7).
Necesitatea ca transferurile de fonduri între cei care produc bunuri şi prestează servicii şi cei
care le consumă să se efectueze cât mai operativ a determinat diversificarea instrumentelor de plată.
Astfel a apărut cecul, care a înlocuit, în bună parte, decontarea prin numerar şi a devenit unul din
instrumentele de plată larg acceptat, atât pe pieţele locale, cât şi în decontările internaţionale. În ţara
noastră, cecul a fost reglementat prin Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de
numerar, aprobat prin HCA al BNM nr.377 din 16.12.1999, cu modificările şi completările
ulterioare.
Normele bancare interne definesc cecul din carnetul de cecuri de numerar ca fiind un instrument
de plată prin care emitentul de cec dă ordin băncii de a elibera la prezentare o anumită sumă în
numerar mandatarului indicat în cec sau însuşi emitentului. Cecul se completează pe formular tipizat
de document primar cu regim special de evidenţă, păstrare şi utilizare, care reprezintă o filă din
carnetul de cecuri de numerar.
Cecul nu este monedă, el este un instrument de plată purtător al unei creanţe care oferă
accesul la monedă în momentul prezentării la plată. Ca urmare, cecul este un instrument de plată la
vedere, orice menţiune contrară fiind nulă. Emitentul cecului este persoana juridică sau fizică care
practică activitate de întreprinzător şi emite cecul de numerar
Operaţiunile cu cecuri implică cel puţin trei părţi: trăgător, tras şi beneficiar.
Trăgătorul este partea care emite (scrie) cecul pe baza disponibilului aflat în cont şi care dă o
dispoziţie de plată, necondiţionată, băncii la care are deschis contul.
Trasul este întotdeauna o bancă la care trăgătorul are deschis contul şi care efectuează plata pe baza
cecului primit, numai dacă trăgătorul are suficient disponibil în cont, către o terţă parte sau chiar către
trăgător, dacă acesta solicită să i se elibereze numerar. Banca pune la dispoziţia trăgătorului carnete de
cecuri care conţin file necompletate, denumite şi blanchete, pe care acesta le foloseşte în limita
disponibilului din cont.
Beneficiarul este partea care primeşte suma transmisă de trăgător, iar în situaţia în care
trăgătorul a dispus să i se elibereze numerar, acesta apare şi în postura de beneficiar.
Cele trei părţi efectuează operaţiuni legate de cec în nume propriu şi fiecare poartă
răspunderea pentru participarea la acest circuit:
 trăgătorul este responsabil pentru asigurarea disponibilului, respectiv acesta să fie lichid
(depozit), cert (utilizabil imediat) şi exigibil (adică să nu existe nici un impediment de ordin
juridic sau material care să împiedice efectuarea plăţii); emiterea unui cec fără ca trăgătorul
să dispună de fondurile necesare atrage sancţiuni civile şi penale;
 trasul (banca) răspunde pentru efectuarea plăţii la prezentarea cecului şi de întârzierile care
eventual pot avea loc;
 beneficiarul răspunde pentru neprezentarea la bancă în termenul de valabilitate a cecului în
vederea primirii sumei în numerar.
13
Persoanele participante la
decontările prin cecuri sunt:
Trăgătorul = Trasul = banca Beneficiarul =

persoana care are trăgătorului care persoana care
cont în bancă şi a achită cecul încasează suma
emis cecul înscrisă în cec
Schema 5.1.2.5. Persoanele participante la decontările prin cecuri

În cazul în care trăgătorul trage un cec plătibil în favoarea sa, atunci trăgătorul şi trasul sunt
una şi aceeaşi persoană.
Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui depozit constituit la bancă, dă un ordin
necondiţionat acesteia (trasul) să plătească o sumă determinată unei terţe părţi (sau însuşi
trăgătorului), aflate în poziţia de beneficiar.
Circuitul cecului bancar implică cel puţin două părţi, trăgător şi beneficiar, care de cele mai
multe ori au conturi la unităţi bancare diferite. Aceste unităţi bancare îndeplinesc roluri specifice, în
funcţie de poziţia în care se află cei doi clienţi, una plătitoare (banca plătitorului) şi alta încasatoare
(banca beneficiarului). Circuitul cecului pe linie bancară începe cu banca beneficiară, care se mai
numeşte şi bancă colectoare.
Deşi apar trei persoane implicate, ca şi în cazul cambiei, cecul se deosebeşte esenţial de
aceasta.
În primul rând, trasul nu poate fi decât o bancă la care trăgătorul are un disponibil, iar banca nu
plăteşte din acest cont decât dacă a primit ordin să elibereze o sumă.
În al doilea rând, emiterea cecului de către trăgător (clientul băncii) presupune, pe de o
parte, existenţa unei convenţii, înţelegeri între trăgător şi bancă privind disponibilul din care
aceasta să facă plata, iar pe de altă parte, existenţa unui disponibil (provizion), respectiv o sumă
de bani suficient de mare ca să poată acoperi valoarea cecului emis.
Aceste fonduri pot proveni din depozitul bancar al clientului sau pot fi rezultatul unui credit
acordat de bancă clientului ei (desigur, tot în contul acestuia).
Ca urmare, în circuitul cecului, cele trei persoane puse în legătură prin cec efectuează toate
operaţiunile legate de acest instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, proprietarul legitim
îl încasează, iar trasul îl plăteşte. Pentru ca trăgătorul să poate emite cecuri, banca trebuie să-i
elibereze clientului său un carnet de cec care conţine formulare de cecuri în alb. Proprietarul
carnetului de cecuri completează formularul, îl semnează şi îl predă beneficiarului care îl va
prezenta, la rândul său, băncii sale pentru încasare.
Posibilităţile de circulaţie ale unui cec sunt:
a) Simpla remitere – este cazul cecului la purtător, care în momentul emiterii nu indică expres
beneficiarul sau poartă menţiunea la „purtător” Acest cec urmează a fi plătit fie persoanei
desemnate ca beneficiar, fie deţinătorului instrumentului.
b) Cesiunea de creanţă ordinară – dacă un cec este emis pe numele unei anumite persoane şi
conţine menţiunea „nu la ordin”. În acest caz, numai persoana nominalizată poate să-l încaseze.
c) Girarea – operaţiunea prin care se transmit, odată cu remiterea, şi toate drepturile rezultate
din cec. Girarea reprezintă o menţiune făcută pe versoul cecului în favoarea oricui, inclusiv a
trăgătorului. Cecul este plătibil numai la vedere, adică la prezentarea acestuia la bancă.
14
Cecul se completează pe formular tipizat de document primar cu regim special de evidenţă,
păstrare şi utilizare, care reprezintă o filă din carnetul de cecuri de numerar.
Emitentul cecului este persoana juridică sau fizică care practică activitate de întreprinzător şi
emite cecul de numerar. Emiterea cecului presupune completarea manuală şi autentificarea
formularului cecului de către emitent.
Mandatarul emitentului este persoana împuternicită de către emitent de a prezenta la bancă
cecul de numerar şi de a primi suma consemnată în cec. Persoana împuternicită de emitent trebuie
să fie funcţionar al emitentului.
Titular de cont bancar este persoana juridică sau fizică care practică activitate de
întreprinzător şi pe numele căreia este deschis cont bancar.
Distribuirea primară de către Banca Naţională a Moldovei a carnetelor de cecuri de numerar
constă în livrarea contra plată a carnetelor de cecuri de numerar băncilor, la solicitarea acestora, în
scopul satisfacerii necesităţilor titularilor de conturi bancare. Banca Naţională este unica instituţie în
Republica Moldova abilitată să tipărească şi să asigure distribuirea primară a carnetelor de cecuri de
numerar băncilor.
Schema 5.1.2.6. Carnetul de cecuri de numerar

Distribuirea primară de către Banca Naţională a Moldovei a carnetelor de cecuri de numerar
băncilor (pentru distribuirea ulterioară titularilor de conturi bancare deschise în bancă) se efectuează
la solicitarea acestora în baza unei scrisori care va cuprinde următoarele: denumirea băncii, data şi
numărul de înregistrare, data ridicării carnetelor de cecuri de numerar, semnăturile persoanelor
împuternicite cu drept de prima şi a doua semnătură şi amprenta ştampilei rotunde a băncii în
conformitate cu fişa cu specimene de semnături şi amprenta ştampilei.
Funcţionarul responsabil al contabilităţii Băncii Naţionale a Moldovei, după verificarea
autenticităţii şi corectitudinii întocmirii scrisorii, elaborează formularul facturii de plată, conform căruia
banca achită costul carnetelor de cecuri de numerar solicitate.
Primind carnetele de cecuri de numerar, persoana împuternicită a titularului de cont bancar
verifică corespunderea datelor (numerelor) din carnetul de cecuri de numerar în prezenţa casierului
băncii.
Cecul se completează în strictă conformitate cu prevederile prezentului regulament.
Cecul se scrie manual şi se semnează de către emitent în mod obligatoriu cu stilou sau pix de
culoare albastră sau neagră. În textul cecului nu se admit corectări şi ştersături.
La emiterea cecului e necesar a respecta cu stricteţe succesiunea formularelor din carnetul de
cecuri de numerar. Cecul se decupează din carnetul de cecuri de numerar numai după emitere.
Termenul de valabilitate a cecului în Republica Moldova pentru a fi prezentat la bancă este de
10 zile lucrătoare. Ziua emiterii nu se ia în calcul. Dacă la emiterea cecului s-a comis vreo greşeală,
15
formularul de cec se consideră defectat şi va rămâne în carnetul de cecuri de numerar. Pe formularul
de cec defectat, emitentul înscrie pe diagonală ,,Defectat”, indicând data şi aplicând semnătura.
Condiţiile primordiale de examinare şi primire a cecului spre executare de către bancă sunt:
 existenţa disponibilului suficient de mijloace băneşti în contul emitentului de cec pentru
eliberarea sumei în numerar;
 termenul util de valabilitate a cecului;
 prezenţa documentului de plată privind transferul plăţilor obligatorii în conformitate cu
prevederile actelor normative în vigoare.
 prezenţa actului de identitate şi a copiei actului de identitate al mandatarului emitentului sau
al emitentului (în cazul când numerarul se eliberează însuşi emitentului);
Dacă condiţiile primordiale sunt satisfăcute, funcţionarul băncii verifică:
 elementele de protecţie ale cecului;
 corectitudinea întocmirii cecului conform prevederilor prezentului regulament;
 legalitatea destinaţiei numerarului solicitat conform actelor normative în vigoare;
 corespunderea sumei înscrise în litere cu suma în cifre;
 identitatea semnăturilor şi a amprentei ştampilei rotunde a emitentului, iar în cazul
fondurilor de investiţii şi a depozitarului cu cele din fişa cu specimene de semnături şi
amprenta ştampilei care se păstrează la bancă;
 corespunderea datelor referitoare la identitatea mandatarului emitentului sau a
emitentului (în cazul când numerarul se eliberează însuşi emitentului) indicate în cec cu
datele din actul de identitate şi aplicarea semnăturii sale drept confirmare pe copia
actului de identitate în prezenţa mandatarului sau a emitentului;
După verificarea datelor, funcţionarul băncii:
 aplică semnătura pe linia ce urmează după înscrisul ,,Verificat Controlor”;
 înregistrează cecul în registrul de casă de cheltuieli, care se verifică la sfârşitul zilei
operaţionale împreună cu casierul responsabil de eliberarea numerarului;
 transmite cecul şi copia actului de identitate a mandatarului emitentului sau a emitentului (în
cazul când numerarul se eliberează însuşi emitentului) spre verificare funcţionarului responsabil cu
drept de semnătură pentru eliberarea numerarului;
Eliberarea numerarului de către bancă titularilor de conturi bancare se efectuează în
conformitate cu prevederile pct.5) din Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de
numerar, aprobat prin HCA al BNM nr.377 din 16.12.1999, cu modificările şi completările
ulterioare, şi ale Regulamentului privind operaţiunile cu numerar în băncile din Republica
Moldova, aprobat prin HCA al BNM nr. 200 din 26 iulie 2006, cu modificările şi completările
ulterioare.
În toate redactările, cecul trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii, dispuse de
lege:
 denumirea de cec înscrisă în text şi exprimată în limba în care a fost redactat înscrisul;
 ordinul pur şi simplu necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, scrisă în cifre şi în
litere, specificându-se şi moneda;
 numele trasului, respectiv al băncii care trebuie să efectueze plata;
 locul plăţii, deci banca, localitatea unde trebuie să se facă plata;
 locul şi data emiterii cecului (ziua, luna, anul), cecul fără dată considerându-se emis anterior
termenului de prezentare;
 semnătura celui ce emite cecul (autograf), deci a trăgătorului.
16
Figura 5.1.3.7 Menţiunile cecului

Pe faţa cecului apar următoarele elemente:
 denumirea/sigla societăţii bancare trase şi adresa acesteia;
 seria şi numărul cecului, sub denumirea societăţii bancare;
 înscrisul ,,plătiţi în schimbul acestui CEC” se află sub sigla societăţii bancare trase;
 înscrisul ,,stipulat”, urmat de un spaţiu necesar completării menţiunilor facultative ale
cecului;
 data emiterii cecului ,,emis la ………”, pentru stabilirea zilei, lunii şi anului emiterii;
 menţiunea referitoare la identificarea sumei, care urmează a se plăti;
 numele şi adresa trăgătorului, carnetul de cecuri de la unitatea bancară al cărei client este.
Pe versoul cecului figurează menţiuni referitoare la operaţiunea de girare şi la plată, respectiv
încasarea cecului:
 numele şi denumirea girantului;
 numele girantului, prin înscrisul ,,girat către…”;
 data efectuării operaţiunii de girare;
 informaţii referitoare la plata şi încasarea cecului, precum şi la modalităţile de efectuare a
acestora (în numerar sau în cont).
De la aceste elemente de bază se admit următoarele excepţii:
 dacă nu e precizat locul plăţii, se consideră loc al plăţii locul indicat lângă numele trasului
(băncii);
 dacă se indică mai multe localităţi, prima localitate indicată este considerată loc al plăţii;
 dacă nu se dă nici o indicaţie privind locul plăţii, se consideră loc al plăţii sediul central al
trasului (băncii);
 dacă nu se indică locul emiterii, se consideră loc al emiterii localitatea indicată lângă numele
trăgătorului (emitentului).
Deoarece cecul este un instrument de plată, în textul său nu se stabileşte scadenţa, fiind
plătibil la vedere. Orice scadenţă trecută în text se consideră nescrisă. Cu toate acestea, cecurile
trebuie prezentate la plată într-un interval de la data emiterii, de regulă foarte scurt.
Intervalul maxim de prezentare a cecului la plată diferă de la ţară la ţară şi în funcţie de locul
plăţii.
Astfel, pentru ţările din Europa, beneficiarii cecurilor care au domiciliul în aceste ţări trebuie
să le prezinte în 3 zile de la data emiterii; cecurile emise în aceste ţări, dar plătibile la bănci situate
în ţări din Europa, trebuie prezentate în termen de 20 de zile, iar pe alte continente – în 70 de zile.
17
În general, termenul de prezentare spre plată nu poate depăşi şase luni. În unele cazuri, foarte
rar, plata cecurilor peste aceste termene se poate face cu acordul prealabil al băncii.
În ultimii ani, ca urmare a faptului că băncilor plătitoare (trase) li se prezentau cecuri la
încasare în perioade ce depăşeau termenul acceptat de banca trăgătoare, în special în cazul cecurilor
de călătorie, pe înscris a început să fie tipărit şi termenul maxim în cadrul căruia acesta putea fi
prezentat spre încasare (de exemplu, prin formula: ,,valabil trei luni de la data emiterii”).
Principiile de utilizare a cecurilor:
I. Existenţa relaţiei dintre trăgător şi tras pe baza

contului bancar şi eliberarea carnetului de cecuri
II. Existenţa soldului în cont cel puţin în mărimea

cecului emis
Schema 5.1.2.7. Principiile de utilizare a cecului
Pentru a evita posibilitatea de emisiune a cecului fără acoperire, banca poate certifica sau
aviza cecul.
Certificarea cecului presupune blocarea de către bancă a unei sume în cont garantând astfel
efectuarea transferului sumei respective doar pentru plata cecului.
Vizarea cecului presupune adeverirea existenţei soldului în contul trăgătorului fără a-l bloca,
iar acoperirea cecului rămâne pe seama acestuia.
În circuitul bancar se folosesc mai multe feluri de cecuri diferenţiate prin anumite
particularităţi, dar care păstrează principiile cecului-standard. Aceste cecuri se pot clasifica după
două criterii: al beneficiarului şi al modalităţii de plată.
 Din punct de vedere al beneficiarului:
Cecul nominativ are înscris în textul său numele beneficiarului, iar după dispoziţia pe care o
cuprinde, este de două feluri: (a) cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza ,,la ordin”
(girabil), ceea ce înseamnă că cecul poate fi transmis altei persoane, prin gir, cu toate drepturile care
decurg din aceasta; clauza ,,la ordin” nu este obligatoriu să fie menţionată pe cec, întrucât simpla
înscriere a cuvântului ,,cec” implică prin ea însăşi posibilitatea transmiterii prin gir; (b) cec plătibil
unei anumite persoane cu clauza ,,nu la ordin”, ceea ce înseamnă că cecul nu poate fi transmis prin
gir, ci numai prin cesiune ordinară de creanţe.
Cecul la purtător este cel în care la momentul emiterii nu se indică expres beneficiarul sau se
menţionează ,,la purtător”, ,,plătiţi purtătorului”, „plătibil la purtător” sau nu conţine nici o
menţiune; acest cec este plătit purtătorului instrumentului care se prezintă la bancă; un astfel de cec
prezintă un risc mare de pierdere sau furt, ceea ce îl face mai puţin atractiv.
Cecul postdatat este o variantă a cecului nominativ care are înscrisă ca dată a emiterii o dată
ulterioară prezentării sale la plată şi este plătibil în ziua prezentării, data de emitere considerându-se
ca şi cum nu ar fi fost scrisă (se foloseşte în cazul unor livrări în mai multe partide, cecul având rol
de garantare a plăţii).
18
 După modalitatea de plată, deosebim: cec pentru numerar; cec virament, cec barat; cec
circular; cec de călătorie.
Cecul pentru numerar se foloseşte pentru obţinerea de numerar de la bancă pe baza
disponibilului din contul curent al titularului.
Cecul virament se utilizează pentru plata prin cont a bunurilor sau a serviciilor. Dintre toate
tipurile de cecuri, cecul virament este cel mai larg utilizat în relaţiile de decontare comerciale şi
necomerciale pentru că este valabil în orice tranzacţie. Întrucât în practică există, deseori, anumite
suspiciuni cu privire la capacitatea de plată a partenerului, beneficiarul solicită trăgătorului o
confirmare bancară pe cec din care să rezulte expres existenţa disponibilului şi, astfel, să fie sigur că
la prezentarea pentru încasare va primi imediat suma datorată de partener. Această confirmare se dă
de către tras prin expresia ,,cec certificat”, menţionată pe cec, sub semnătura autorizată şi ştampila
băncii, înaintea remiterii cecului către beneficiar. Banca blochează suma certificată care nu mai
poate fi retrasă de trăgător până la expirarea termenului de prezentare la plată a cecului. Prin
certificare, trasul are obligaţia ca, în caz de neplată, să despăgubească pe posesorul cecului.
Cecul barat este tipul de cec care are două linii paralele, verticale sau oblice, între care se
înscrie banca către care se va face plata. Bararea se face de trăgător la emiterea cecului sau pe
parcursul circulaţiei acestuia de către oricare din posesori.
Cecul barat este de două feluri: cec cu barare generală şi cec cu barare specială.
Cecul cu barare generală este acela care în spaţiul dintre cele două linii nu are înscrisă nici o
bancă şi poate circula prin girare, fiind valabil la plata în posesia ultimului giratar care completează
spaţiul dintre linii cu denumirea şi adresa băncii sale. Acesta prezintă cecul la banca unde are
deschis contul, care trimite cecul la încasare la banca aflată în poziţia de tras.
Cecul cu barare specială este acela care are înscrisă între cele două linii denumirea băncii
către care se va face plata. Bararea generală se poate transforma în barare specială prin înscrierea
denumirii unei bănci între cele două linii paralele. Beneficiarul cecului cu barare specială depune
cecul la banca sa, care îl trimite pentru încasare la banca aflată în poziţia de tras. Cecurile cu barare
specială se folosesc în cazul livrării de mărfuri cu decontare prin cec, întrucât furnizorul are
preferinţa pentru acest instrument, care prin primirea cecului semnat de trăgător, are certitudinea
încasării sumei datorate într-un termen scurt.
Cecul nebarat se poate plăti în numerar sau în cont fără nici o restricţie, potrivit solicitării
beneficiarului. Acesta se mai numeşte şi cec alb sau deschis. Pe un cec alb se poate lăsa spaţiu
pentru suma necompletată, uneori indicându-se doar limita sumei până la care se poate plăti.
Figura 5.1.3.8. Model de cec barat
19
Cecul circular este un titlu de credit la ordin emis de o bancă asupra unităţilor sale bancare sau
asupra altei bănci. Cecul circular se foloseşte în cazul unor plăţi în numerar în alte localităţi decât cea a
clientului. Pentru a se evita transportul personal de bani, care reprezintă un risc destul de mare, clientul
obţine de la banca unde are contul un cec circular de o anumită valoare, cu care se prezintă în localitatea
de destinaţie la o unitate a aceleiaşi bănci, sau dacă nu există, la o bancă corespondentă aflată în relaţii
cu banca clientului, şi încasează cecul. Prin cecul circular, banca emitentă se obligă să plătească cecul în
favoarea beneficiarului care este şi clientul său. Sursa de fonduri o constituie disponibilităţile aflate în
contul beneficiarului la banca emitentă. De cele mai multe ori, în cecul circular, banca emitentă este atât
trăgător, cât şi tras, iar în cazul în care sunt bănci diferite, între acestea trebuie să existe o convenţie de
plăţi. Cecul circular, ca instrument de plată, trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii:
denumirea de ,,cec circular”; promisiunea necondiţionată a băncii de a plăti la vedere o anumită sumă de
bani; numele primitorului (clientul băncii); data şi locul emiterii; semnătura autorizată a băncii.
Cecul certificat este un cec obişnuit în esenţa sa (barat sau nebarat), achitat la prezentare, dar
pe care banca la care se află contul certifică în prealabil existenţa unui disponibil suficient pentru
efectuarea plăţii, suma certificată putând sau nu fi blocată. Cel mai adesea, se blochează suma în
cont pentru plată. Certificarea se face prin menţiunea ,,văzut”, ,,bun” sau ,,certificat pentru
suma...” etc.
Cecul de călătorie este tipul de cec care are înscrisă o anumită sumă ce se poate ridica în
numerar de la o bancă sau o agenţie de turism ca mandatară a unei bănci. Cecul de călătorie, aşa
cum arată şi numele, se foloseşte în activitatea de turism şi înlocuieşte transportul banilor, fiind un
instrument de transformare a banilor scripturali în bani efectivi, respectiv numerar. Cecul de
călătorie se poate emite în moneda locală sau valută şi poate fi pe durată determinată sau
nedeterminată.
Cecul de călătorie este un cec cu valori fixe (10, 20, 100 etc. unităţi monetare) imprimate pe
înscris odată cu tipărirea lui. Aceste cecuri sunt emise de bănci şi date (vândute) clienţilor lor pentru
a înlocui banii lichizi în efectuarea cheltuielilor de călătorie. De regulă, au tipărite pe ele vizibil
menţiunea ,,cec de călătorie”, exprimată în limba în care a fost redactat, şi au, în general, aspectul
unei bancnote. Beneficiarul unui cec de călătorie, în principiu, este protejat împotriva furtului prin
faptul că atunci când cumpără cecurile de la banca sau de la compania de turism, trebuie să le
semneze, semnătură care este confruntată de lucrătorul de la ghişeul băncii plătitoare, atunci când îl
achită, şi posesorul cecului trebuie să dea a doua semnatură, deseori fiind solicitat şi paşaportul
pentru identificarea semnăturilor.
Dintre toate tipurile de cecuri, cecurile de călătorie au cunoscut cea mai dinamică
diversificare.
Astfel, cecurile de călătorie au început să fie tipărite şi vândute clienţilor lor nu numai de
bănci, ci şi de companii de transport, de turism etc. Această diversificare a cecurilor de călătorie şi
creşterea, în acelaşi timp, a fraudelor legate de circulaţia lor au condus la preocuparea privind
uniformizarea acestora. Astfel, cu ocazia Conferinţei internaţionale pentru raţionalizarea
operaţiunilor interbancare (Bruxelles, 1961), s-a convenit un model-tip de cec de voiaj pe care
asociaţiile profesionale din 15 state europene l-au adoptat.
Utilizând cecurile de călătorie, putem achita în multe restaurante, magazine, hoteluri. La
procurarea cecurilor vom primi informaţia deplină privind adresele reprezentanţelor şi agenţiilor din
ţara sau oraşul în care plecăm, unde cecurile pot fi schimbate în numerar.
Cecurile de călătorie sunt disponibile în Republica Moldova în USD şi EURO, iar cele
neutilizate pot fi păstrate pentru următoarea călătorie ca un depozit sigur de numerar, deoarece
acestea sunt valabile pe o perioadă nelimitată de timp. Valoarea nominală al cecurilor de călătorie în
20
USD sunt de 50 $, 100 $ şi 1000 $. Valoarea nominală al cecurilor de călătorie în EURO sunt de 50
€, 100 €, 200 € şi de 500 €. În caz de pierdere sau furt al cecului de călătorie, avem dreptul de a-l
compensa restabilind cecurile în orice bancă comercială autorizată în orice ţară a lumii.
Serviciul internaţional de rambursare a cecurilor de călătorie activează 24 din 24 de ore, 7 zile
în săptamână.
Cecurile de călătorie pot fi procurate la băncile comerciale din Republica Moldova. E necesar
doar să semnăm cecul de două ori:
– prima dată – când procurăm cecul (în partea de sus, stânga, a cecului);
– a doua oară – când îl utilizăm în ţara unde am plecat pentru a achita anumite servicii
sau mărfuri, sau când primim în baza acestuia banii în numerar – în prezenţa casierului
(în partea de jos, stânga, a cecului).
Dacă procurăm cecurile altor operatori în alte ţări, trebuie să ne asigurăm că aceste cecuri se
primesc către plată în Republica Moldova. Pe teritoriile altor state, circulaţia cecurilor de călătorie
are loc în conformitate cu uzanţele bancare internaţionale şi legislaţia privind reglementarea
valutară corespunzătoare.
Figura 5.1.3.9. Cecul de călătorie
În Republica Moldova, cecurile American Express sunt printre cele mai des utilizate şi sunt,
în acelaşi timp, dintre cele mai acceptate cecuri de călătorie din lume. Ele pot fi schimbate în
numerar la oricare din 1700 de agenţii turistice, oficii şi reprezentanţe ale companiei American
Express, bănci, ghişee de schimb a valutei din întreaga lume.
În momentul în care clienţii unei bănci (trăgătorii) emit cecuri, acestea trebuie să fie
prezentate la bancă (banca plătitoare) pentru a fi încasate. Banca are obligaţia de a plăti cecul în
favoarea clienţilor săi, în următoare condiţii:
 clientul are suficiente fonduri disponibile în contul său;
 cecul a fost tras corect şi semnat de către client (trăgător);
 nu există nici un alt motiv legal pentru ca banca să nu efectueze plata.
Beneficiarul băncii are obligaţia de a colecta cecurile de la propriii săi clienţi pentru încasare.
Banca va remite cecurile spre plată.
În momentul prezentării la ghişeul băncii a unui cec, casierul trebuie să verifice următoarele
elemente:
 Dacă data este corectă. Este cecul postdatat sau expirat? Dacă este postdatat, înseamnă că
cecul a fost prezentat la bancă înaintea datei specificate pe cec, iar dacă este expirat,
înseamnă că cecul a fost prezentat la bancă după şase luni de la data înscrisă pe el. În ambele
situaţii, cecul nu se poate încasa.
21
 Trasul (beneficiarul). În cazul în care cecul este barat sau barat pentru un anumit cont,
atunci astfel de instrucţiuni trebuie implementate.
 Conţinutul instrumentului. În cazul în care există diferenţe între suma înscrisă în cuvinte şi
suma înscrisă în cifre, suma plătibilă este cea menţionată în cuvinte. Oricum, banca este
împuternicită să returneze cecul neonorat pe care se înscriu „cuvintele şi cifrele diferite”.
Banca plătitoare are dreptul să solicite clientului său să-şi completeze cecul cu termeni clari
şi corecţi.
 Semnătura trăgătorului. Semnătura trebuie şi ea verificată pentru ca banca să fie sigură că
semnătura de pe cec corespunde cu cea din specimenul de semnături păstrat cu grijă de
bancă. Semnătura este una genuină.
 Girarea. Girarea instrumentului reprezintă operaţiunea prin care se transmit, odată cu
remiterea, şi toate drepturile rezultate din cec. Girarea reprezintă o menţiune făcută pe
versoul cecului în favoarea oricui, inclusiv a trăgătorului. Noul beneficiar poate, la rândul
său, să gireze cecul.
Procesarea cecurilor are loc în mod diferit, în funcţie de modalitatea de plată: în numerar sau
prin cont.
Procesarea în numerar presupune că ambii parteneri să aibă relaţii numai cu o singură bancă,
cea a trăgătorului. În acest caz, beneficiarul care a devenit posesorul cecului trebuie să se prezinte la
banca indicată pe cec pentru încasarea sumei în numerar. Acest procedeu se foloseşte atunci când
partenerii sunt în aceeaşi localitate şi există o anumită preferinţă pentru numerar, iar sumele sunt
relativ mici.
Procesarea prin cont este cea mai des folosită şi se referă la plăţile de valori mai importante
sau la plăţile curente pentru servicii sau bunuri achiziţionate de la unităţile comerciale. Beneficiarii
care primesc cecurile, se adresează sistemului bancar care asigură efectuarea decontării, fiind o
modalitate destul de comodă care s-a transformat într-o practică curentă larg răspândită.
Banca care acceptă cecul spre plată nu întotdeauna este banca beneficiarului. De regulă, ea
apare ca bancă intermitentă între beneficiar şi tras, şi se numeşte banca colectoare.
Pentru micşorarea termenului de plată, în banca colectoare se utilizează operaţiunile de
trunchiere, adică de transfer a informaţiei incluse în cec sub formă de semnale electronice (a se
vedea tabelul de mai jos). Astfel, acest cec se transmite electronic către tras şi se achită electronic
prin canale informatice.
Operaţiuni specifice cecului
Operaţiunile
specifice Definiţia operaţiunilor
cecului
blocarea de către bancă a unei sume într-un cont garantând
Certificarea
astfel efectuarea transferului sumei respective doar pentru
cecului
plata cecului
Vizarea adeverirea existenţei soldului în contul trăgătorului fără a-l
cecului bloca, acoperirea cecului rămânând pe seama trăgătorului
Girarea transmiterea dreptului de încasare a valorii cecului unei
cecului persoane terţe
Avalierea garantarea actului de plată
cecului
refuzul trăgătorului sau al trasului privind achitarea cecului în
Regresul
anumite condiţii: pierderea cecului, extragerea frauduloasă,
cecului
greşeli în emiterea cecului.
22
Aşadar, cecul reprezintă un instrument de plată utilizat de titularul contului bancar cu disponibil
corespunzător în contul respectiv. Fondurile disponibile au rezultat dintr-un depozit bancar, din
operaţiuni de încasări sau din acordarea unui credit.
Unul din cele mai noi instrumente ale circulaţiei monetare fără numerar, apărut în urma
dezvoltării tehnologiilor moderne informaţionale şi a tehnologiilor digitale, este cardul bancar.
Cardul este un instrument de plată fără numerar, prin care posesorul acestuia poate achita
contravaloarea unor bunuri economice la comercianţii care acceptă acest mijloc de plată prin
intermediul echipamentelor POS (engl. Point of Sale) sau posesorul poate obţine numerar prin
intermediul bancomatelor - ATM (engl. Automated Teller Machine).
Operaţiunile efectuate prin ATM şi cele efectuate prin POS sunt realizate on-line, contul
clientului fiind debitat imediat după executarea tranzacţiei. În acest scop, au fost create
infrastructuri informatice specifice, reţele private etc., care necesită investiţii însemnate atât din
partea instituţiilor fianciare emitente de carduri, cât şi a comercianţilor.
Amortizarea acestora se realizează în termen relative lung, dar cu profituri considerabile.
Reţeaua de ATM a băncilor oferă clienţilor avantajul de acces continuu şi distribuit. Comercianţii,
care acceptă plăţile prin card, de asemenea, au avantaje concretizate în creşterea numărului de
clienţi şi a sumelor cheltuite de aceştia în unităţile de comerţ respective. Clientul care utilizează
cardul obţine avantaje, ce ţin, în special, de aspectele de securitate reflectate în autorizarea accesului
prin PIN (engl. Personal Identification Number) şi de simplitate în utilizarea acestui instrument
informatic.
În ultimul timp, gama mijloacelor de plată se extinde cu diferite inovaţii. Spre exemplu, tot
mai mult teren cucereşte moneda electronică.
Modalităţile de plată fără numerar reprezintă anumite tehnici specifice de operare în
vederea transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar, determinate de particularităţile
unor tranzacţii, menite să asigure realizarea transferului de fonduri şi stingerea obligaţiilor în
monedă de cont, în condiţiile stabilite de lege.
Transferurile băneşti fără numerar, numite frecvent şi viramente, în funcţie de aflarea
plătitorului şi beneficiarului în calitate de clienţi la aceeaşi bancă sau la diferite bănci, pot fi
intrabancare şi interbancare.
Transferul monedei de cont frecvent este numit virament.
Viramentele intrabancare constituie: transferul de mijloace băneşti între participanţii la
tranzacţii, aceştia fiind clienţii uneia şi aceleiaşi bănci; de pe contul băncii pe conturile clienţilor;
extragerea de numerar de către clienţi din conturile sale la bancă.
Viramentele interbancare constă în transferul de mijloace băneşti între participanţii la
tranzacţii, clienţii ai diferitelor bănci, sau între bănci.
Viramentul este un procedeu special de plată prin care se înfăptuieşte transferul resurselor
monetare de la o persoană la alta prin debitarea contului debitorului şi creditare în aceeaşi valoare a
contului beneficiarului.
În acest caz se utilizează moneda scripturală. Din punct de vedere macroeconomic, viramentul
are următoarele caracteristici [21, p. 93].
a) Decurge din specificul circulaţiei monetare ca procedeu de transfer al monedei scripturale. Din
acest motiv, reglementarea viramentului ca procedeu influenţează viteza de circulaţie a monedei
şi, totodată, volumul masei monetare în circulaţie.
b) Viramentul este un transfer de creanţe, deoarece se efectuează prin intermediul conturilor
bancare, iar contul e valoarea creanţei pe care o deţine titularul contului asupra băncii. Prin
23
virament plătitorul îşi micşorează dreptul de cerere la bancă prin micşorarea volumului
creanţelor, transferându-le respectiv beneficiarului.
O particularitate a viramentului este reprezentată de plasamentul băncilor care formează
circuitul dintre plătitor şi beneficiar. Dacă viramentul se realizează între bănci din acelaşi stat, se
poate vorbi despre un virament naţional (care poate fi între filialele, sucursalele aceleiaşi bănci sau
între bănci diferite, care implică transfer de fonduri între acestea) sau, dacă se realizează între bănci
plasate în state diferite, se poate vorbi despre un virament internaţional (care are acelaşi specific, cu
deosebirea că implică un transfer internaţional al fondurilor).
Viramentele naţionale se realizează prin intermediul mijloacelor de comunicare interbancară,
urmând proceduri stricte specifice structurii bancare naţionale, dar şi particularităţilor operaţionale
ale fiecărei bănci în parte, modul de realizare ale acestora fiind clasic (pe o durată de 1-2 zile) sau
de tip telex (virament realizat în ziua curentă înaintării ordinului de plată etc. de către plătitor).
Viramentul propriu-zis se realizează, de cele mai multe ori, înainte de transferul efectiv de
fonduri, la bază stând acorduri bancare sau naţionale care dau girul de garanţie şi garantarea
transferului de fonduri.
Din acest motiv, transferul prin virament implică anumite riscuri, cum ar fi riscul de revocare
şi riscul de sistem.
Primul tip de risc presupune că, în perioada de timp din momentul depunerii ordinului de
plată (a ordinului de virament) şi până la momentul procesării lui (adică extragerea sumei indicate
în el din contul plătitorului), plătitorul are dreptul de a revoca (refuza) plata. În acest caz, ordinul de
plată prezentat către beneficiar nu este garanţia efectuării acestei plăţi. Posibilitatea de diminuare a
acestui risc constă în reducerea termenului de procesare a ordinului de plată.
Cel de-al doilea tip de risc presupune existenţa unor erori de ordin tehnic, inclusiv în sistem,
care nu permit înregistrarea sumei încasate în contul beneficiarului. De exemplu, din cauza unei
erori în numărul contului beneficiarului, comisă neintenţionat de plătitor, banca beneficiarului nu
poate înregistra suma în contul beneficiarului şi este nevoită s-o returneze către banca plătitorului.
Şi în acest caz, prezenţa ordinului de plată, inclusiv cu menţiunile băncii plătitoare, care certifică
efectuarea plăţii, nu este garanţia încasării ei pentru beneficiar.
Principiile viramentului sunt [21, p. 96 ]:
 Existenţa contului în bancă atât al plătitorului, cât şi al beneficiarului;
 Existenţa soldului în cont cel puţin în mărimea viramentului;
 Utilizarea în procesul viramentului doar a instrumentelor de plată indicate în legislaţia în
vigoare (ordinul de plată).
24
Viramentul – procedeu şi instrument
Este un procedeu bancar special de plată fără numerar, efectuat prin
transferul unei sume de bani în monedă naţională sau în valută, din
Virament contul celui care dispune plata (ordonatorul) în contul
beneficiarului care încasează, acest lucru însemnând debitarea
contului primului şi creditarea contului celuilalt
Diminuarea soldului disponibil al contului celui care a dat ordin de
Efectul
virament cu o sumă egală cu cea care a fost creditat contul
viramentului
beneficiarului viramentului
Este cazul viramentelor efectuate fără ordin, viramente efectuate
Dificultăţi tardiv, viramente executate fără existenţa disponibilului, ordinul de
plată incomplet sau redactat eronat
Banca nu poate cenzura un ordin de virament emis de clientul
titular al contului, în cazul în care acest cont are un sold creditor
Consecinţe Banca nu trebuie să verifice cauza juridică a ordinului de virament
ale Banca nu este obligată să verifice dacă autorul ordinului de
caracterului virament are capacitatea juridică de a efectua actul juridic realizat
abstract al prin virament
viramentului Viramentul are ca efect naşterea unui drept de creanţă al
beneficiarului faţă de bancă şi, concomitent, stingerea eventualei
creanţe anterioare a emitentului faţă de aceeaşi bancă
Prin virament se înfăptuieşte circulaţia monedei scripturale
Implicaţiile Depozitele bancare constituite exprimă creanţe ale terţilor faţă de
viramentului bancă, iar viramentul reprezintă un procedeu de transfer al
la nivel creanţelor între creditorii băncii
economic Viramentul ca transfer de monedă scripturală reprezintă un
instrument de combatere a inflaţiei monetare
Viramentul se efectuează în baza unui motiv bine definit, care poate fi:
 Virament prealabil – în baza dispoziţiei de plată, efectuat înaintea livrării mărfurilor şi
efectuarea serviciilor;
 Virament posterior – aferent valorii mărfurilor, serviciilor, lucrărilor, se efectuează în
baza documentelor ce confirmă existenţa datoriilor faţă de beneficiar.
Transferul mijloacelor băneşti de cont se realizează prin diferite mecanisme. În funcţie de
tehnica transferului, modalităţile de plată fără numerar îmbracă diferite forme concrete, şi anume:
transferul de credit, debitarea directă, acreditivul, incaso-ul, compensarea bancară etc.
Transferul de credit reprezintă un procedeu de transfer al banilor dintr-un cont în altul, prin
intermediul băncilor, din dispoziţia debitorului (cumpărătorului) în favoarea creditorului
(vânzătorului). Pentru realizarea transferului de credit, debitorul (de altfel, şi creditorul) trebuie să
dispună de cont bancar. Banca nu onorează nicio dispoziţie de plată a debitorului, dacă în cont nu
sunt bani suficienţi.
Aşadar, în urma unei tranzacţii economice, se creează o obligaţie de plată a cumpărătorului.
Acesta emite un ordin de plată (fie pe suport de hârtie, fie electronic), în calitate de plătitor adresat
băncii sale. Banca plătitorului acceptă instrucţiunea primită şi prin aceasta îşi asumă răspunderea
faţă de emitent pentru efectuarea plăţii. Ea transferă mijloacele băneşti din contul plătitorului către
banca beneficiarului. Aceasta din urmă înscrie banii în contul beneficiarului.
Transferul de credit ca procedeu de plată între parteneri se desfăşoară după anumite reguli
bancare bine stabilite şi sub controlul direct al băncii centrale. Transferul de credit ca formă de plată
se menţionează, în primul rând, în contractele care se încheie între parteneri şi, prin acestea, ambele
părţi acceptă tehnica bancară respectivă, precum şi relaţiile care se stabilesc între aceştia şi băncile
25
care îi deservesc. Procedeul este stabilit de banca centrală prin norme cu caracter public, deci care
se pot consulta de orice agent în vederea cunoaşterii tehnicii de lucru, precum şi a drepturilor şi
obligaţiilor care se nasc în procesul de transfer al dreptului de proprietate asupra banilor de la un
partener la altul.
Avantajul principal al transferului de credit îl constituie faptul că este destul de operativ, în
sensul că nu necesită formalităţi numeroase. Dezavantajul constă în lansarea plăţii exclusiv la
latitudinea plătitorului care poate întârzia, din diferite motive, onorarea la timp a obligaţiilor. La
aceasta, se adaugă şi întârzierile care pot surveni în sistemul bancar, având în vedere că fondurile
aflate în transfer reprezintă o sursă atrasă ieftină (practic, nu se remunerează), care nu este de
neglijat.
În cadrul plăţilor fără numerar, transferul de credit este cel mai larg răspândit, datorită
simplităţii şi operativităţii, caracteristici apreciate de clienţii bancari, atât persoane fizice, cât şi
juridice. De exemplu, în anul 2002. transferul de credit deţinea în totalul decontărilor fără numerar
87% în România şi 99,7% în Elveţia.
Debitarea directă (debitul direct, transferul de debit), de asemenea, reprezintă o plată amânată
şi un transfer de creanţă asupra băncii, cu deosebirea că, de data aceasta, beneficiarul este acela care
iniţiază plata şi nu mai depinde de voinţa plătitorului. Această modalitate de plată se utilizează în
cazul prestării serviciilor cu repetabilitate.
Debitarea directă este modalitatea de plată fără numerar, prin care băncile sunt autorizate de
clienţii plătitori să efectueze automat transferurile de bani din conturile acestora la simpla cerere a
furnizorilor. Pentru efectuarea acestor plăţi, este necesar să se asigure un cadru juridic între
participanţii la tranzacţii şi între aceştia şi băncile lor privind derularea operaţiunilor. Astfel, între
plătitor (cumpărător) şi beneficiar (furnizor) se încheie o convenţie privind dreptul beneficiarului de
a iniţia plata fără acordul prealabil al debitorului; între banca plătitoare şi debitor, se încheie o
convenţie de mandat privind acceptul debitorului pentru plata din cont fără ordinul expres al
acestuia; şi între banca beneficiarului şi furnizor se încheie un angajament privind debitarea directă.
În acest fel, banca plătitoare devine mandatarul debitorului de a executa instrucţiunile de plată
primite de la furnizor în favoarea acestuia. Mandatul devine un act juridic, întrucât, prin intermediul
acestuia, se transferă anumite drepturi de dispoziţie altei persoane decât proprietarul fondurilor şi
care are caracter permanent până la revocarea mandatului de către debitor. Un asemenea procedeu
se foloseşte, în special, pentru plata serviciilor cu caracter de repetabilitate, ca: furnizarea de energie
electrică, prestarea serviciilor de telefon, livrarea de gaze naturale, apă etc.
Avantajele pentru ambii parteneri sunt substanţiale, în sensul că furnizorii îşi pot încasa
creanţele la termen, ceea ce este un deziderat al acestora, iar debitorii dispun de o modalitate destul
de comodă de descărcare de obligaţie. Dezavantajul îl constituie posibilitatea apariţiei unor debite
nereale care se decontează automat înainte de clarificarea acestora, În practică, s-a adoptat
procedeul ca decontarea să aibă loc la un anumit interval de la facturare, perioadă în care
eventualele neconcordanţe pot să se clarifice.
Acreditivul este modalitatea de achitare prin care plăţile se efectuează diritr-o sumă
transferată de plătitor, de regulă, la banca beneficiarului (vânzătorului) pe măsura livrării
mărfurilor/prestării serviciilor.
Deschiderea acreditivului se face de către banca plătitorului (cumpărătorului), pe baza unei
cereri a acestuia, în care se menţionează: suma acreditivului, denumirea beneficiarului, sediul
acestuia şi unitatea bancară, la care are deschis contul; asortimentul şi cantitatea
mărfurilor/serviciilor prevăzute în contract; documentele pe care beneficiarul trebuie să le prezinte
26
la banca sa pentru decontare; perioada de valabilitate a acreditivului; eventual alte condiţii
prevăzute în contract.
Acreditivul se deschide din disponibilităţile aflate în contul plătitorului sau din credite
bancare, iar suma se virează la banca beneficiarului împreună cu un exemplar din ordinul de plată şi
o copie după cererea de deschidere a acreditivului (un set similar de documente se remite
beneficiarului).
După livrarea produselor, vânzătorul prezintă băncii sale documentele de livrare prevăzute în
acreditiv pe baza cărora se va efectua decontarea. Banca beneficiarului are obligaţia de a verifica
dacă documentele corespund cu condiţiile din cererea de deschidere a acreditivului şi transferă
suma în contul beneficiarului.
La sosirea bunurilor, plătitorul prezintă transportatorului documentele de expediere primite de
la bancă şi intră în posesia mărfurilor.
Acreditivul poate fi revocabil sau irevocabil, aşa cum a fost stabilit în contract.
În situaţia în care acreditivul a expirat, banca beneficiarului restituie suma băncii plătitorului,
dacă, în prealabil, cele două părţi n-au convenit pentru prelungirea valabilităţii. Acreditivul se
foloseşte în cazul în care beneficiarul nu are suficientă încredere în plătitor şi doreşte ca fondurile să
fie asigurate înainte de livrarea mărfii.
Schematic derularea acreditivului este reflectată în figura 5.1.2.10.
Figura 5.1.2.10. Schema derulării acreditivului documentar

După cum se vede, fluxul operaţional al acreditivului înglobează, o succesiune de acţiuni:
 stabilirea prin contractul dintre cumpărător şi vânzător a modalităţii de plată acreditivul şi
termenii operaţiunii (1);
 solicitarea de către cumpărător băncii sale să deschidă un acreditiv în favoarea vânzătorului,
detaliind toate condiţiile conform prevederilor contractului (2);
 deschiderea acreditivului de banca plătitorului, transmiterea textului acreditivului şi
transferarea banilor la banca beneficiarului, cerându-i eventual să-l şi confirme (3);
 avizarea de banca beneficiarului a vânzătorului de deschiderea acreditivului, transmiţându-i
un exemplar acestuia (4);
 expedierea mărfii cumpărătorului (5);
 remiterea de vânzător băncii sale a documentelor de livrare precizate în acreditivul
documentar şi întocmite în strictă conformitate cu tennenii şi condiţiile acestuia (6);
 verificarea documentelor de banca beneficiarului şi efectuarea plăţii către vânzător (7);
27
 trimiterea documentelor de banca beneficiarului băncii plătitorului (8);
 remiterea documentelor de banca plătitorului către cumpărător (9).
Cumpărătorul, intrând în posesia documentelor, recepţionează marfa.
Modalitatea de plată prin acreditiv posedă mai multe avantaje, principalul fiind siguranţa că,
în cazul îti care sunt respectate toate condiţiile din acreditiv, vânzătorul primeşte integral, la
termenul stabilit, contravaloarea mărfurilor vândute. Dintre dezavantajele acreditivului, vom
menţiona unul major, şi anume imobilizarea mijloacelor băneşti ale cumpărătorului în acreditiv
pentru o anumită perioadă.
Acreditivul se foloseşte, de regulă, în relaţiile de comerţ exterior. Cadrul juridic al acestuia îl
constituie Publicaţia 600 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris „Regulile şi Uzanţele
Uniforme pentru Acreditive Documentare”3.
Majoritatea autorităţilor monetare naţionale, inclusiv BNM, au ratificat actul respectiv,
acordându-i statut şi de act naţional de reglementare.
Incaso-ul este modalitatea de plată fără numerar prin care, din ordinul vânzătorului, banca
încasează contravaloarea tranzacţiei comerciale de la plătitor şi o înscrie în contul beneficiarului,
contra unui set de documente negociat iniţial.
Incaso-ul intră în categoria plăţilor documentare, în sensul că prin vehicularea documentelor
de către bănci, plătitorul efectuează plata nu contra marfa, ci contra documentelor comerciale -
factura, documente de transport, de proprietate etc. - care atestă livrarea mărfii conform condiţiilor
contractului, sau financiare - cambii, bilet la ordin, cec, chitanţe etc. - utilizate pentru a obţine sume
de bani.
Incaso-ul posedă diferite caracteristici, diverse mecanisme de derulare, reguli de procedură
etc. Toate acestea determină varietatea incaso-ului. Aici vom menţiona numai tipurile distinse în
funcţie de documentele vehiculate, care şi reprezintă formele de bază ale incaso- ului.
Aşadar, există incaso simplu, care operează numai cu documente financiare, şi incaso
documentar, care operează cu documente financiare însoţite de documente comerciale.
Aplicarea incaso-ului este justificată în cazul în care există suficientă încredere între parteneri,
cumpărătorul prezintă o bonitate recunoscută pe plan naţional şi mondial, legislaţia ţării impune
recurgerea la această formă de achitare în situaţii concrete.
În figura 5.1.2.11, este prezentată schematic fluxul operaţional al incaso-ului.
Figura 5.1.2.11 Schema derulării incaso-ului documentar
3
Reguli uniforme privind acreditivele documentare ale Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris. Publicaţia 600. art. 2.
28
Derularea incaso-ului documentar înglobează o succesiune de acţiuni. În cazul unei operaţiuni
finalizate, aceste acţiuni sunt:
 stabilirea, prin contractatul dintre cumpărător şi vânzător, a modalităţii de plată incaso-ul (1);
 expedierea mărfurilor de vânzător şi obţinerea documentelor care atestă îndeplinirea obligaţiilor
de livrare (2);
 prezentarea băncii beneficiarului a setului de documente comerciale şi/sau financiare, însoţit de
ordinul de plată la incaso (3);
 transmiterea documentelor băncii plătitorului de către banca beneficiarului (4);
 avizarea cumpărătorului despre primirea documentelor (5);
 acceptarea plăţii de cumpărător (6);
 transmiterea documentelor contra plată cumpărătorului (7);
 transferarea de banca plătitorului a mijloacelor băneşti băncii beneficiarului (8);
 creditarea contului beneficiarului (9).
Incaso-ul, fiind o modalitate de plată simplă şi puţin costisitoare, asigură, într-o anumită
măsură, protecţia intereselor ambelor părţi implicate în tranzacţie, cumpărătorul - înainte de a
efectua plata, are posibilitatea verificării documentelor comerciale pentru a avea certitudinea că
vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi a livrat marfa în condiţiile şi termenele stabilite prin
contract; vânzătorul are siguranţa că plătitorul nu va intra în posesia mărfii fără să o plătească,
pentru că banca îi va elibera documentele necesare numai după ce le va achita. Cu toate acestea,
incaso-ul nu prezintă nicio garanţie pentru vânzător privind plata (integrală sau în rate) a
documentelor de către cumpărător, existând o singura obligaţie de plată a plătitorului asumată prin
contractul comercial. Vânzătorul livrează marfa fără a avea garanţia că plătitorul va onora
documentele.
Având în vedere şi perioada îndelungată până la încasare (până la 45 de zile), vânzătorul se
confruntă cu mai multe riscuri: riscul de neplată, riscul de pierdere/deteriorare a mărfurilor pe
timpul transportului, riscul de curs de schimb etc.
Cu toate că neajunsurile acestei modalităţi de plată, în practică, pot fi înlăturate, iar riscurile
diminuate prin anumite clauze, este evident că avantajele sunt, în principal, de partea plătitorului,
întreaga operaţiune de incaso desfaşurându-se la ordinul, pe riscurile şi răspunderea vânzătorului.
Până şi spezele şi comisioanele bancare sunt suportate tot de vânzător. De aici şi ponderea modestă
a incaso-ului în ansamblul plăţilor cu străinătatea, acesta fiind utilizat, într-o măsură mai mare, în
relaţiile de plăţi necomerciale.
De menţionat că, în operaţiunile de incaso, băncile implicate nu-şi asumă niciun risc
comercial, singura lor responsabilitate constând în manipularea corectă a setului de documente.
Incaso-ul se foloseşte pe larg în decontările internaţionale. Cadrul juridic al acestuia îl
constituie Publicaţia 522 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris „Reguli unifonne privind
incaso-urile” (revizuită în 1995. cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1996). Majoritatea autorităţilor
monetare naţionale, inclusiv Banca Naţională a Moldovei, au ratificat-o, acordându-i statut de act
naţional
Compensarea (eng. clearing) reprezintă procesul de stingere a soldurilor reciproce prin
efectuarea de plăţi de către persoanele titulare a soldurilor debitoare către persoanele beneficiare de
solduri creditoare. În sistemul de plăţi, compensarea se realizettză prin compararea, în cadiul unei
perioade date, a drepturilor de încasări (sume creditoare) cu obligaţiile de plată (sume debitoare) în
scopul de a stabili măsura în care acestea se anihilează reciproc (se compensează) şi suma rămasă
de încasat, respectiv, de plătit.
Compensările pot fi bilaterale şi multilaterale.
29
Compensările bilaterală înseamnă supunerea compensării plăţilor reciproce dintre două
persoane. În acest caz, poziţia fiecărei persoane rezultă din operaţiunile de plăţi reciproce.
Compensările multilaterale sunt cele care includ toate persoanele cuprinse într-un sistem unic
de plăţi. Aici fiecare persoană se prezintă şi se delimitează faţă de toate celelalte persoane. Cu cât
este mai cuprinzător, adică include un număr mai mare de persoane, cu atât compensarea devine
mai eficientă, înregistrând un grad ridicat de compensare şi asigurând operativitate în derularea
plăţilor în eccnomie.
Procesul de compensare înglobează câteva etape succesive: inventarierea sau structurarea
plaţilor; soldarea, stingerea datoriilor reciproce între bănci.
Inventarierea presupune sistematizarea întregului flux de informaţii referitoare la toate
operaţiunile reciproce ale persoanelor participante în cadrul organizatoric al compensaţiilor şi
structurarea acestora într-un cadru normat.
Soldarea înseamnă stabilirea soldurilor debitoare şi creditoare din compensare.
Stingerea datoriilor reciproce între persoane presupune acliitarea soldurilor debitoare şi
încasarea soldurilor creditoare stabilite în procesul de soldare.
Cel mai frecvent se întâlneşte compensarea bancară. Compensarea bancară desfăşurată în
sisteme organizate şi centralizate, oferă condiţii optime pentru încheierea circuitelor de plăţi
declanşate, în mod spontan, de titularii de conturi bancare în întreaga ţară.
În gama modalităţilor de plată fără numerar, penetrează tot mai multe inovaţii, printre care
menţionăm banca la domiciliu, phone bankingul, telebankingul etc.
Instrumentele şi modalităţile de plată fără numerar în prezent, graţie progresului tehnico-
ştiinţific, cunosc o dezvoltare intensă.
30
5.1.3 CIRCULAŢIA MONETARĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA.
Circulaţia monetară în Republica Moldova se derulează în ambele forme ale acesteia - în
numerar şi fără numerar.
În scopul derulării circulaţiei monetare în numerar se folosesc bancnotele şi monedele
divizionară emisie de BNM. Funcţionarea acestor instrumente de plată este reglementată de Legea
cu privire la Banca Naţioruaală a Moldovei, Regulamentul cu privire la operaţiunile cu numerar în
băncile din Republica Moldova nr.78 din 11.04.2018 şi alte regulamente.
Pe teritoriul Republicii Moldova, leul moldovenesc este unicul mijloc de plată legal. BNM
furnizează periodic bancnote şi monede metalice pentru acoperirea necesităţilor de bani ale
economiei naţionale. Bancnotele şi monedele metalice emise de BNM sunt acceptate la valoarea lor
nominală pentru plata tuturor datoriilor publice sau private pe teritoriul ţării.
La finele anului 2018, numerarul aflat în circulaţie, din punct de vedere valoric, constituia
suma de 23753,32 milioane lei .
Bancnotele în circulaţie, la finele anului 2017, din punct de vedere valoric, constituiau suma
de 23606,43 milioane lei. Evoluţia valorică a bancnotelor este prezentată în în graficul 5.1.3.1
Structura monedei naţionale în circulaţie la situaţia decembrie 2018
Numerar în Cantitatea Cantitatea
Pondere
Pondere
Valoarea nominală circulaţie bancnotelor/monedelor în bancnotelor/monedelor
în %
în %
(mil. lei) circulaţie (mil. buc.) pe cap de locuitor (buc.)
Bancnote
1 leu 90,28 0,38 90,28 31,80 25,45
5 lei 85,89 0,36 17,18 6,05 4,84
10 lei 201,20 0,85 20,12 7,09 5,67
20 lei 245,22 1,03 12,26 4,32 3,46
50 lei 1 611,33 6,79 32,22 11,35 9,08
100 lei 3 784,69 15,95 37,85 13,33 10,67
200 lei 13 356,06 56,27 66,78 23,52 18,82
500 lei 2 983,16 12,57 5,97 2,10 1,68
1000 lei 1 248,60 5,26 1,25 0,44 0,35
total 23 606,43 99,46 283,91 100 80,03
Bancnote
9,37 0,04 0,047
comemorative
Numerarul în bancnote aflat în circulaţie, la finele anului 2018, din punct de vedere cantitativ,
conform structurii valorilor nominale, constituia 283,91 milioane bancnote. Structural, bancnotele,
la sfârşitul perioadei de referinţă, constituiau, din punct de vedere cantitativ, circa: pentru 1 leu –
90,28 milioane bancnote, 5 lei – 17,18 milioane bancnote, 10 lei – 20,12 milioane bancnote, 20 lei –
12,26 milioane bancnote, 50 lei – 32,22 milioane bancnote, 100 lei – 37,85 milioane bancnote, 200
lei – 66,78 milioane bancnote, 500 lei – 5,97 milioane bancnote şi 1000 lei – 1,25 milioane
bancnote.
Monedele metalice divizionare aflate în circulaţie, la finele anului 2018, din punct de vedere
valoric4, constituiau suma de 131,220 milioane lei. Numerarul în monede metalice divizionare
aflate în circulaţie, la finele anului 2018, din punct de vedere cantitativ, conform structurii valorilor
nominale, constituiau 842,120 milioane monede.
4
Regulamentul cu privire la operaţiunile cu numerar în băncile din Republica Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
2006, nr. 120-123.
Raport pentru anual 2017 al BNM [onlirie]. [citat 06.03 2019]. Disponibil: http://www.bnm.md/md/annual_report
31
Structura monedei naţionale în circulaţie la situaţia decembrie 2018
Cantitatea
Cantitatea
Valoarea Numerar în bancnotelor/mon
Pondere
Pondere
bancnotelor/monedelor
nominală circulaţie (mil. lei) edelor pe cap de
în circulaţie (mil. buc.)
în %
în %
locuitor (buc.)
Monede
1 leu 6,40 0,024 6,40 76,33 1,80

2 lei 3,90 0,015 1,95 23,26 0,55
5 lei 0,08 0,000 0,016 0,19 0,00
10 lei 0,19 0,001 0,019 0,23 0,01
total 10,57 0,04 8,39 100 2,36
1 ban 0,72 0,003 71,02 8,52 20,02
5 bani 11,14 0,04 222,79 26,72 62,80
10 bani 25,00 0,10 250,00 29,99 70,47
25 bani 61,17 0,23 244,68 29,35 68,97
50 bani 22,62 0,09 45,24 5,43 12,75
total 120,65 0,46 833,73 100 235,02
Monede
6,30 0,03 0,100
comemorative
Din punctul de vedere al structurii valorilor nominale, la sfârşitul perioadei de referinţă,

monedele constituiau, din punct de vedere cantitativ, pentru 1 leu – 6,40 milioane monede, 2 lei –
1,95 milioane monedei, 5 lei – 0,016 milioane monede, 10lei – 0,019 milioane monede, 1 ban –
71,02 milioane monede, 5 bani – 222,79 milioane monede, 10 bani – 250,00 milioane monede, 25
bani – 244,68 milioane monede, 50 bani – 45,24 milioane monede.
În Republica Moldova, plata în numerar, mai ales în cazul persoanelor fizice, tradiţional
rămâne a fi cea mai utilizată metodă de efectuare a plăţilor.
Circulaţia monetară fără numerar este asigurată de instrumentele şi modalităţile de plată
proprii domeniului, organizate şi reglementate în concordanţă cu tradiţiile şi particularităţile locale.
Instrumentele de plată existente în prezent sunt cecul, cambia şi cardul bancar.
Efectuarea plăţilor fară numerar prin cec este reglementată de Codul Civil al Republicii
Moldova nr. 1107 -XV din 06.06.2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul 111 Categoriile de
obligaţiuni. Capitolul XXIV Contractele şi operaţiunile bancare. Secţiune a 6-a Efectuarea plăţilor
prin cec) şi Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar, aprobat prin hotărârea
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei nr. 377 din 16 decembrie 1999.
În conformitate cu art. 1259 aliniat (1) al Codului Civil al Republicii Moldova „cecul este un
titlu negociabil ce reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii, cuprinzând
ordinul necondiţionat dat de emitent (trăgător) către plătitor (tras) de a plăti la vedere o anumită
sumă prezentatorului de cec sau persoanei indicate în cec, sau la ordinul acestei personae”5. La
rândul său, potrivit capitolul 1 punct 1.4 al Regulamentului privind utilizarea carnetului de cecuri de
numerar stipulează că cecul din carnetul de cecuri de numerar este “un instrument de plată prin care
emitentul de cec dă ordin băncii de a elibera la prezentare o anumită sumă în numerar mandatarului
indicat în cec sau însuşi emitentului. Cecul se completează pe formular tipizat de document primar
cu regim special de evidenţă, păstrare şi utilizare, care reprezintă o filă din carnetul de cecuri de
numerar” 6.
5
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 -XV din 06.06. 2002. Monitorul oficial al Republicii Moldova. 2002, nr. 082.
6
Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar, aprobat prin hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a Moldovei: nr. 377 din 16 decembrie 1999. Monitorul oficial al Republicii Moldova. 2000, nr. 10-11.
32
Ambele acte normative suficient de detaliat reglementează tehnica operaţiunilor de plată prin
cec.
Cadrul legal al utilizării cambiei în Republica Moldova îl constituie Codul Civil al Republicii
Moldova nr. 1107 -XV din 06.06. 2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul III Categoriile de
obligaţiuni. Capitolul XXIV Contractele şi operaţiunile bancare, Secţiune a 7-a Efectuarea plăţilor
prin cambie şi bilet la ordin) şi Legea cambiei nr. 1527-XII din 22.06.93, precum şi de uzanţele
bancare.
În conformitate cu art. 1279 aliniat (1) al Codului Civil al Republicii Moldova ,,cambia (trata)
este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii,
cuprinzând ordinul necondiţionat dat de trăgător (emitent) către tras (plătitor) de a plăti imediat sau
la scadenţă o sumă anumită prezentatorului cambiei sau persoanei indicate în cambie, sau la ordinul
acestei persoane”. Potrivit aliniatului (2) al aceluiaşi articol „biletul la ordin este un titlu de credit,
întocmit conform prevederilor legii, prin care trăgătorul se obligă să plătească imediat sau la
scadenţă o sumă anumită prezentatorului titlului sau persoanei indicate în titlu, sau la ordinul acestei
personae”.
Legea reglementează definirea cambiei pe tipuri: emiterea şi forma, acceptarea şi avalul,
scadenţa şi plata, mijlocirea şi regresul în caz de neachitare sau neplată şi alte aspecte ale tratei;
emiterea biletului la ordin, organizarea cambiilor de trezorerie şi bancare. De asemenea, este
consacrată scoaterea şi gajarea cambiilor.
Potrivit articolului 1 al Legii cambiei, cambia este „un titlu de credit care reprezintă o creanţă
scrisă, întocmită conform prevederilor prezentei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi
exigibil de a cere la scadenţa creanţei de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri şi de la
alte persoane obligate prin cambie, achitarea, sumei de bani indicate”7.
Cambiile se emit în calitate de instrument de plată pentru mărfurile livrate, lucrările executate
şi serviciile prestate. Cambia poate fi simplă (bilet la ordin) şi trată.
Un gen de cambie simplă este cambia de trezorerie, emisă de către Guvern în persoana
Ministerului Finanţelor în scop de acumulare, pe termen scurt, a mijloacelor băneşti temporar libere.
Alt gen de cambie simplă este cambia bancară, emisă de către bănci în scopul acumulării
mijloacelor băneşti temporar libere.
Legea cambiei are ca suport Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930, care reglementează, pe
plan internaţional, organizarea şi funcţionarea cambiei.
Este de menţionat că, în practica economică autohtonă, cambia, ca instrument de plată, nu a
fost şi nu este utilizată.
Funcţionarea card-ului bancar este reglementată de Codul Civil al Republicii Moldova
nr. 1107-XV din 06.06.2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul III Categoriile de obligaţiuni,
Capitolul XXIV Contractele şi operaţiunile bancare. Secţiune a 10-a Efectuarea plăţilor prin card
bancar), Regulamentul cu privire la cardurile bancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de
Administraţie al BNM nr. 62 din 24 februarie 2005 şi uzanţele bancare.
Potrivit aliniatului (1) al articolului 1289 al Codul Civil al Republicii Moldova „cardul bancar
este un instrument de plată emis de o bancă (emitent) care permite titularului cardului să retragă
bani în numerar, să efectueze transfer de sume băneşti în limitele disponibilului din contul său în
banca emitentă ori din contul liniei de credit acordată de aceasta”.
În interpretarea punctului 1.2 capitolul 1 al Regulamentului cu privire la card-urile bancare,
card-ul bancar este „suport de informaţie standardizat şi personalizat prin intermediul căruia
7
Legea cambiei: nr. 1527-XII din 22.06.93. Monitorul Oficial a! Republicii Moldova. 1993, nr. 10.
33
deţinătorul, de regulă, cu utilizarea numărului personal de identificare al său şi/sau a unor altor
coduri care permit identificarea sa, are acces la distanţă la codul bancar în vederea efectuării
anumitor acţiuni prevăzute de banca emitentă8.
Cardul bancar în funcţie de instrument de plată a evoluat spectaculos. În prezent toate băncile
din Republica Moldova emit carduri bancare. S-au dezvoltat rapid tehnologiile, a sporit volumul
transferurilor, s-au diversificat serviciilor de plată, au evoluat posibilităţile cardului bancar, acesta
cucerind teren tot mai extins în efectuarea operaţiunilor de plată.
Modalităţile de plată existente în prezent sunt transferul de credit, debitarea directă,
acreditivul, incaso-ul, compensarea bancară.
Derularea transferului de credit este reglementat de Regulamentul cu privire la transferul de
credit. Acesta consacră că ,,transferul de credit reprezintă o serie de operaţiuni care începe prin
emiterea de către emitent a ordinului de plată şi executarea de către banca plătitoare a acestuia în
scopul punerii la dispoziţia beneficiarului a unei sume de mijloace băneşti şi se finalizează prin
înregistrarea de către banca beneficiară a sumei respective în contul beneficiarului”9.
Transferul de credit poate fi efectuat atât în lei moldoveneşti, cât şi în valută străină.
În funcţie de scopul utilizării, transferul de credit este ordinar şi bugetar.
Transferul ordinar este folosit în scopul efectuării plăţilor care nu se referă la bugetul public
naţional.
Transferul bugetar este folosit numai pentru efectuarea plăţilor la bugetul public naţional.
În funcţie de solicitarea clientului băncii, transferul de credit în lei moldoveneşti poate fi
efectuat în regim de urgenţă (transfer urgent) sau în regim normal (transfer normal).
Schema generală a derulării transferului de credit este prezentată în figura 5.1.3.1.
Figura 5.1.3.1.Schema general a transferului de credit

Transferul de credit înglobează o succesiune de acţiuni:
 stabilirea în contract a modului de achitare transferul de credit (1);
8
Regulamentul cu privire la card-urile bancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al BNM nr. 62 din 24
februarie 2005. Monitorul oficial al Republici; Moldova. 2011, nr.227-232.
9
Ibidem, punctul 2.1.
34
 întocmirea ordinului de plată de plătitor şi prezentarea acestuia pe suport de hârtie băncii
plătitoare (2);
 acceptarea spre executare a ordinului de plată şi trecerea la scăderi a sumei înscrise în ordinul
de plată de banca plătitoare, cu condiţia respectării prevederilor regulamentare, inclusiv
existenţa în contul plătitorului a mijloacelor băneşti suficiente pentru efectuarea transferului
(3);
 expedierea mărfurilor şi/sau prestarea serviciilor (4);
 transmiterea ordinului de plată şi informaţiei privind executarea acestuia, de către banca
plătitoare, Sistemului Automatizat de Plăţi interbancare (SAPI) (5);
 transmiterea informaţiei privind compensarea şi decontarea ordinului de plată de către SAPI
băncii beneficiare (6);
 recepţionarea şi verificarea rechizitelor ordinului de plată de banca beneficiară şi creditarea
contului beneficiarului (7);
 transmiterea ordinului de plată beneficiarului (8).
În exemplul de mai sus, este reflectat cazul utilizării transferului de credit ordinar în regim
normal într-o tranzacţie comercială dintre doi parteneri care se deservesc în diferite bănci.
Transferul de credit bugetar, transferul de credit în regim de urgenţă, transferul de credit în
valută, transferul de credit dintre clienţii aceleiaşi bănci etc., posedă fiecare particularităţile sale.
Derularea debitării directe este reglementată de Regulamentul cu privire la debitarea directă.
Acesta stipulează că „debitarea directă este o modalitate de plată care constă în debitarea de către
banca plătitoare a contului bancar al plătitorului cu suma plăţii indicate în cererea de plată emisă de
beneficiar şi creditarea corespunzătoare de către banca beneficiară a contului bancar al
beneficiarului10.
Debitarea contului bancar al plătitorului, de către banca plătitoare, se efectuează, în
conformitate cu mandatul de debitare directă, iar creditarea corespunzătoare de către banca
beneficiară a contului bancar al beneficiarului în conformitate cu angajamentul privind debitarea
directă.
După cum se observă, efectuarea plăţilor prin debitare directă necesită existenţa a două acte
juridice: mandatul de creditare directă şi angajamentul privind debitarea directă.
Mandatul de creditare directă este un act juridic prin care plătitorul acordă o împuternicire, pe
de-o parte, unui anumit beneficiar pentru a emite cereri de plată, iar pe de altă parte, băncii
plătitoare pentru a-i debita contul cu sumele indicate în cererile de plată.
Angajamentul privind debitarea directă este acordul încheiat între beneficiar şi banca
beneficiară, ce cuprinde obligaţiile acestora în cadrul ulilizării debitării directe.
Schema generală a derulării debitării directe este prezentată în figura 5.1.3.2.
10
Regulamentul cu privire la debitarea directă. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2010, nr. 94-97, cap.2, p. 2.1.
35
Figura 5.1.3.2. Schema general a debitării directe

Debitarea directă înglobează o succesiune de acţiuni:
 stabilirea în contract a modului de achitare debitarea directă (1);
 acordarea de către plătitor a împuternicirii beneficiarului pentru a emite cererea de plată (2);
 acordarea de către plătitor a împuternicirii băncii sale privind debitarea contului cu sumele
indicate în cererea de plată (3);
 încheierea acordului între beneficiar şi bancă, prin care aceasta se angajează să onoreze
obligaţiile din cadrul debitării directe (4);
 livrarea mărfurilor în corespundere cu condiţiile contractului (5);
 întocmirea cererii de plată de beneficiar şi prezentarea acesteia pe suport de hârtie sau în mod
electronic băncii sale (6);
 verificarea şi acceptarea cererii de plată de banca beneficiară (7);
 transmiterea cererii de plata (mesajul de plată) prin SAPI băncii plătitoare (8);
 recepţionarea şt verificarea de banca plătitoare a posibilităţii executării cererii de plată (9);
 debitarea contului bancar al plătitorului (10);
 prezentarea de către banca plătitorului în ziua debitării contului, a confirmării efectuarii plăţii (11);
 transmiterea informaţiei de către banca plătitorului privind executarea cererii de plată prin SAPI (12);
 transmitarea informaţiei privind compensarea şi decontarea cererii de plată (13);
 creditarea de banca beneficiară a contului beneficiarului cu suma indicată în cererea de plată (14);
 prezentarea de către banca beneficiară vânzătorului confirmarea privind creditarea contului
bancar (15).
În exemplul de mai sus, este reflectat cazul utilizării debitării directe într-o tranzacţie
comercială dintre doi parteneri care se deservesc în diferite bănci. În cazul în care plătitorul şi
beneficiarul sunt clienţi ai aceleiaşi bănci, debitarea directă posedă un şir de particularităţi.
După cum am menţionat, în Republica Moldova, pot fi efectuate plăţi şi prin acreditiv şi
incaso, acestea fiind reglementate de regulamentele internaţionale.
36
Compensarea bancară în Republica Moldova este organizată în cadrul Sistemului
Automatizat de Plăţi Interbancare (SAPI) şi reprezintă o parte a acestuia - sistemul de compensare
cu decontare pe bază netă 11.
Reglementarea juridică a SAPI reprezintă obiectul Regulamentului cu privire la sistemul
automatizat de plăţi interbancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a Moldovei nr. 53 din 2 martie 200612.
Sistemul de compensare cu decontare pe bază netă efectuează procesarea pachetelor cu
documente de plată transmise de participanţi şi calculează poziţiile nete multilaterale ale acestora.
În aşa mod, acesta operează conform principiului de compensare şi decontare pe bază netă,
efectuând compensarea plăţilor transmise de participanţi şi remiterea rezultatelor compensării spre
decontare în sistemul de decontare pe bază brută în timp real la intervale de timp prestabilite.
În sistemul de compensare, sunt procesate ordinele de plată privind transferurile de credit şi
cererile de plată privind debitarea directă.
Participanţii, în baza documentelor de plată recepţionate de la clienţi, întocmesc pachete cu
documente de plată, care se transmit în sistemul de compensare prin intermediul reţelei interbancare
transport de date sub formă de mesaje de plată. În funcţie de eventualitatea lipsei de mijloace
băneşti pentru decontarea poziţiei nete finale, participanţii atribuie pachetelor cu documente de
plată priorităţi.
Un pachet cu documente de plată poate conţine numai documente de plată destinate unui
singur participant beneficiar. Valoarea maximă a documentului de plată acceptat de sistemul de
compensare este de 50 000 lei.
Pe parcursul zilei operaţionale a SAPI, sistemul de compensare asigură posibilitatea efectuării
a două sesiuni de compensare în conformitate cu programul zilei operaţionale a SAPI.
Etapele de procesare a sesiunii de compensare sunt următoarele:
a) transmiterea documentelor de plată;
b) preclearing;
c) clearing.
Decontarea finală a documentelor de plată acceptate spre decontare are loc în momentul
debitării contului de decontare al participantului plătitor cu valoarea poziţiei nete debitoare şi al
creditării contului de decontare al participantului beneficiar cu valoarea poziţiei nete creditare.
Cadrul legal al utilizării acreditivul documentar în Republica Moldova îl constituie Codul
Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul III
Categoriile de obligaţiuni, Capitolul XXIV Contractele şi operaţiunile bancare. Secţiune a 8-a
11
SAPI este compus din sistemul de decontare pe bază brută în timp real şi sistemul de compensare cu decontare pe bază netă.
12
Regulamentului cu privire la sistemul automatizat de plăţi interbancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al
Băncii Naţionale a Moldovei nr. 53 din 2 martie 2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2006. nr. 39-42.
37
Efectuarea plăţilor prin acreditiv documentar), dar şi Publicaţia 600 a Camerei Internaţionale de
Comerţ de la Paris „Regulile şi Uzanţele Uniforme pentru Acreditive Documentare” ratificată de
BNM.
Potrivit aliniatului (1) al articolului 1280 Codul Civil al Republicii Moldova „acreditivul
documentar este un aranjament, oricum ar fi denumit sau descries, prin care o bancă (banca
emitentă), acţionând la cerere clientului său (ordonatorului) şi conform instrucţiunile acestuia sau în
nume propriu, efectuează o plată către un terţ (beneficiar) ori la ordinul acestuia sau acceptă şi
plăteşte cambii trase de către beneficiar, sau autorizează o alta bancă să efectueze o astfel de plată
ori să accepte şi să plătească asemenea cambii”.
Cadrul normativ actual este suficient pentru reglementarea operaţiunilor de plată prin
acreditivul documentar în Republica Moldova.
Cadrul legal al utilizării incasoului documentar în Republica Moldova îl constituie Codul
Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul III
Categoriile de obligaţiuni. Capitolul XXIV Contractele şi (Operaţiunile bancare, Secţiune a 9-a
Efectuarea plăţilor prin incasoul documentar), dar şi Publicaţia 522 a Camerei Internaţionale de
Comerţ de la Paris „Reguli uniforme privind incasso- urile” (revizuită” în 1995 cu aplicabilitate de
la 1 ianuarie 1996), ratificată dc BNM.
În conformitate cu aliniatul (1) al articolului 1285 al Codul Civil al Republicii Moldova
„Incasoul documentar este un aranjament prin care o bancă (banca remitentă) se obligă să
manipuleze, conform instrucţiunilor date de clientul (emitentul) său, documente financiare (cambii,
bilete la ordin, cecuri sau alte instrumente similare utilizate pentru a obţinere efectuarea plăţii),
însoţite de documente comerciale (facturi, documente de transport, titluri de valoare, alte
documemte similare care nu sunt documente financiare), pentru a obţine, inclusiv prin intermediul
unei alte bănci (banca însărcinată cu încasarea), plata sau acceptarea cambiilor emise ori pentru a
elibera documente contra plăţii sau contra acceptării cambiilor emise“.
Cadrul normativ actual este suficient pentru reglementarea operaţiunilor de plată prin incasoul
documentar în Republica Moldova.
Circulaţia monetară, în Republica Moldova, corespunde exigenţelor modeme privind
efectuarea plăţilor atât în numerar, cât şi fară numerar, ceea ce permite evitarea blocajelor monetare
şi includerea plenară în sistemul internaţional de transfer de fonduri băneşti.
38
5.2 MASA MONETARĂ
5.2.1 NOŢIUNEA DE MASĂ MONETARĂ
Cercetarea funcţiilor monedei şi circulţiei monetare a permis aprecierea laturii calitative a

fenomenului monetar. Însă, exercitarea perfectă a funcţiilor sale se găseşte în legătură directă cu
cantitatea de bani în circulaţie, care, modificându-se, produce multiple efecte de diversă natură şi
amploare. În acest sens, cercetarea parametrilor cantitativi a manifestării monetare capătă o
deosebită importanţă.
Analiza monetară întâmpină şi o anumită dificultate, determinată de lipsa unor criterii certe de
separare a monedei pure de alte active financiare utilizate pe larg şi frecvent în exercitarea funcţiilor
monedei. De aici, se impune identificarea clară a activelor financiare, care posedă caracteristici
monetare şi pot fi utilizate la realizarea funcţiilor monedei, şi evaluarea exactă a acestora în raport
cu utilitatea pentru procurarea bunurilor şi serviciilor, onorarea obligaţiilor şi efectuarea
investiţiilor.
Totalitatea activelor financiare folosite în rol de bani este tradiţional redată prin termenul
masă monetară. Noţiunea „masă monetară” are mai multe sinonime: masa banilor în circalaţie,
masa bănească - care, în esenţă, au acelaşi sens.
Conceptul masă monetară a evoluat, de la o perioadă la alta, în funcţie de gradul de
cunoaştere a fenomenului monetar şi de formarea capacităţilor de gestiune atât a sectorului monetar,
cât şi prin acesta - a economiei în ansamblu. Astfel, mult timp, s-a considerat că masa monetară ar fi
constituită numai din monedă cu valoare deplină. Apoi, în componenţa acesteia au fost incluse
bancnotele şi biletele de tezaur. Ulterior, s-a acceptat cuprinderea în masa monetară şi banilor de
cont. În prezent, masa monetară reprezintă o agregare de mijloace monetare suficient de largă.
Cu toate că, în înţelegerea esenţei masei monetare, există unanimitate, teoria monetară ne
oferă diferite interpretări terminologice ale noţiunii. Vom evidenţia câteva din cele mai relevante.
„Masa banilor în circulaţie - mărime eterogenă constând din suma activelor care pot fi
utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru achitarea datoriilor”.
„Masa monetară - totalitatea mijloacelor de cumpărare, plată şi acumulare, care deservesc
diverse raporturi care aparţin persoanelor fizice şi juridice şi statului”.
„Masa monetară se reprezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care
pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor”.
„Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichidităţi, existente la
un moment dat în cadrul unei economii”.
În acest mod, putem constata că masa monetară reprezintă totalitatea eterogenă a
activelor lichide existente la un moment dat în cadrul unei economii.
Sensul financiar al noţiunii de lichiditate se explică prin capacitatea utilizării unui activ
financiar în funcţie de mijloc de plată. Altfel spus, lichid se numeşte activul care are valoare
nominală fixată, care poate fi folosit ca mijloc de plată sau uşor poate fi transformat în mijloc de
plată fără pierderi esenţiale din valoare.
Moneda efectivă, ca o componentă a „activelor lichide”, posedă lichiditate perfectă. Ea este
folosită pe larg ca mijloc de plată, nu îşi modifică propriul nominal şi serveşte ca etalon al valorii.
Celelalte active posedă lichiditate mai redusă, care diferă de la un tip de active la altul. Spre
exemplu, mijloacele aflate în conturile curente (depozitele la vedere) sunt mai lichide decât
mijloacele băneşti din depozitele la termen.
39
Din exemplele de mai sus, se observă că activele de asemenea sunt foarte diverse. Astfel,
activele financiare reprezintă elemente ale averii (disponibilităţi, creanţe, stocuri, plasamente,
participaţii etc.), care posedă diferit grad de lichiditate.
Agenţii economici şi persoanele fizice îşi alocă averea monetară între diferite active
disponibile în funcţie de preferinţele personale, caracteristicile fiecărui tip de active şi de profitul pe
care-l poate obţine din plasamentul respectiv.
Disputa privind conceptul de monedă s-a axat, îndeosebi, asupra tipurilor de active şi care din
ele ar trebui referite la componentele masei monetare.
Generalizând diverse opinii şi interpretări ale conceptului şi a ariei de cuprindere, majoritatea
monetariştilor au convenit ca, în componenţa masei monetare, pot fi incluse următoarele active:
moneda efectivă sau numerarul; moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente); depuneri la
termen; alte active financiare.
Moneda efectivă constituie totalul real al banilor în formă de monedă principală şi divizionară
aflate în circulaţie în urma emiterii acesteia de autoritatea monetară. Moneda efectivă mai este
numită numerar. Ea este componenta cea mai lichidă şi elementul de mare importanţă al masei
monetare.
Moneda de cont reprezintă disponibilităţile aflate în conturile curente sau depozitele la
vedere. În prezent, banii de cont reprezintă principala componentă a masei monetare. Moneda de
cont, în esenţă, exercită funcţia de rezervare a valorii.
Depozitele la termen indică un gen de depozite bancare, prin care clienţii încredinţează banii
băncii, până la un termen convenit, contra unei dobânzi de bonificare. În aşa mod, acest activ
financiar are conotaţia instrumentelor de investire.
Alte active financiare. În masa monetară, sunt incluse şi activele plasate în diferite titluri,
emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiară, fiecare având diferite grade de lichiditate. Titlurile
incluse în masa monetară au diferit termen de emisie (scurt, mediu, lung). La cele cu termen scurt se
referă cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur, care au un grad mai ridicat de
lichiditate decât cele pe termen mediu şi lung (acţiuni, obligaţiuni etc.).
În general, este foarte dificil de stabilit, cu exactitate şi pentru totdeauna, sfera de cuprindere a
masei monetare, punctul la care această extensiune trebuie să se mărginească. În măsura în care
piaţa creează noi produse monetare şi inventează noi instrumente de plasare a activelor monetare
disponibile, este firesc ca specialiştii să le includă în masa monetară şi să conceapă noi metode de
dimensionare şi agregare a acesteia. În aceste condiţii, problema aprecierii cantitative a masei
monetare şi a structurii acesteia comportă un accentuat caracter relativ.
Masa monetară existentă la un moment dat la agenţii economici (ca stoc), ca şi cea folosită
într-un orizont de timp (ca flux), se măsoară prin lichiditatea monetară, aceasta fiind exprimată în
mărimi absolute şi mărimi relative.
Rata lichidităţii, ca pildă de indicator relativ, redă raportul dintre nivelul mediu anual al masei
monetare şi nivelul tranzacţiilor mijlocite de monedă. Rata lichidităţii serveşte ca indicator de
formare a politicii monetare şi de apreciere a eficienţei acesteia. De pildă, în Anglia, gradul de
monetizare (masa monetară raportată la venitul naţional) a înregistrat următoarele mărimi: 1997 -
30,5 %. 1999 - 33,3%, 2001 - 41%.
Un alt indicator relativ - intensitatea utilizării monedei, este măsurată prin viteza de circulaţie
a monedei. Aceasta se exprimă printr-un raport care evidenţiază rapiditatea sau încetineala
tranzacţiilor, ca şi viteza cu care circulă veniturile. Acest raport este inversul ratei lichidităţii.
40
De-a lungul timpului, s-au conturat două componente ale masei monetare:
 disponibilităţi băneşti propriu-zise (numerarul), care se caracterizează prin lichiditate
perfectă;
 disponibilităţi cvasi-monetare - acele instrumente care pot fi transformate în bani lichizi sau
pot îndeplini funcţiile acestora.
În ultimele decenii, s-au produs modificări substanţiale în mărimile celor două componente şi
în raporturile dintre ele. Astfel, dacă, în anul 1990, disponibilităţile propriu-zise reprezentau, în
Franţa, aproape 69% din total, în ultimii am, ponderea acestora s-a redus la mai puţin de 40%. În
SUA, în 2007, numerarul în stoc la 25 august, însuma 218 miliarde de dolari, ceea ce reprezenta
28% din masa monetară definită oficial de Sistemul federal de Rezervă.
5.2.2 AGREGATELE MONETARE

Măsurarea cantităţii de bani nu este un lucru simplu. Reamintim că banii sunt rezerva de
active folosite pentru efectuarea tranzacţiilor. În aşa mod, cantitatea acestor active este, de fapt,
cantitatea de bani din economie. Problema rezidă în faptul că, în economia contemporaiă, multe
tipuri de active simultan exercită toate trei funcţii ale banilor, iar criterii clare de delimitare dintre
banii propriu-zişi şi alte active financiare nu există.
Cu toate acestea, teoria şi practica monetară oferă instrumente de măsurare a masei monetare.
Acestea se fundamentează pe sistematizarea activelor financiare în funcţie de gradul de lichiditate,
în consecinţa, obţinându-se grupe de active financiare similare, nunite agregate monetare.
Agregatul monetar reprezintă un ansamblu de active monetare de diferită structură şi
conţinut ce serveşte ca măsurător al unor fracţiuni sau al totalului masei monetare.
De menţionat că activele financiare, fiind de o largă diversitate, posedă diferit grad de
lichiditate. Este evident ca criteriul grad de lichiditate a activelor este suficient de evaziv, fapt care
conduce la obţinerea de mărimi aproximative.
Adoptarea componenţei agregatelor monetare este o competenţă exclusivă a fiecărei autorităţi
monetare naţionale, acestea având în vedere, la stabilirea grupelor de active incluse în masa
monetară, particularităţile economiei naţionale, gradul de dezvoltare a sectorului financiar etc.
Particularitatea definitorie a agregatelor monetare este capacitatea de a se îmbina unul în altul,
precum păpuşile ruseşti: agregatul mai mic este conţinut în agregatul de talie imediat superioară şi
tot aşa, până când agregatul cel mai mare le include pe toate celelalte.
Vom sublinia, în mod special, că fiecare grupă de active monetare adăugată la agregatul
monetar precedent este, în esenţă, o constituentă separată a masei monetare.
În cele ce urmează, vom prezenta sumar conceptul agregatelor monetare, menţionând
caracterul didactic al expunerii.
Primul tip de active sunt banii în numerar - suma banilor de hârtie şi a monedei divizionare
emise în circulaţie. Aceste active posedă lichiditate perfectă. Ei pot fi folosiţi liber de persoanele
fizice şi juridice pentru onorarea oricărei obligaţiuni financiare. În perioada inflaţiei accelerate,
banii ca mijloc de rezervă îşi pierd capacitatea lor, indiferent de lichiditatea lor înaltă. Indicele vizat
se notează prin simbolul C (de la engl. cash).
Primul agregat, marcat cu M1, dar anume el mulţi ani a jucat rolul de măsurător dominant al
masei monetare, include două tipuri de active lichide - banii efectivi, în numerar (sau, în contextul
analizei date - indicele C) şi moneda de cont, aflaţi în conturile curente şi depozitele la vedere.
Mijloacele băneşti aflate în conturile curente şi depozitele la vedere pot fi transferate altor
persoane sub formă de plăţi, efectuate cu ajutorul cecurilor sau transferurilor băneşti electronice,
41
sau pot fi uşor şi rapid transformate în bani efectivi. Cu toate acestea, este evident că lichiditatea lor
nu mai este perfectă.
Al doilea agregat monetar, M2, include agregatul monetar Ml şi o grupă de active financiare
care provin din capacitatea banilor de a fi mijloc lichid de acumulare a puterii de cumpărare. Grupa
de active financiare vizată include un şir de active, care au valoare nominală fixată şi capacitatea de
a se transforma în bani, în numerar sau în conturi curente pentru efectuarea plăţilor. Însă, în cele
mai dese cazuri, aceste active nu pot fi transferate nemijlocit de la o persoană la alta. Printre cele
mai cunoscute active din această categorie, sunt depozitele la termen, acordurile de răscumpărare
peste noapte, depozitele rambursabile peste noapte (engl. overnight) etc.
Depozitele la termen reprezintă depuneri de mijloace băneşti în instituţiile bancare pentru o
anumită perioadă de timp strict stabilită. Accesul la banii depuşi în depozitele la termen este posibil
numai după expirarea termenului de scadenţă. În caz de retragere anticipată a banilor, se aplică o
penalitate, de regulă, echivalentă cu dobânda deja achitată.
Acordurile de răscumpărare peste noapte reprezintă active lichide pe tennen scurt în formă de
acorduri cu privire la adeziunea companiei sau persoanei fizice de a cumpăra, de la o oarecare
instituţie financiară, hârtii de valoare cu condiţia de a le revinde înapoi a doua zi la un preţ stabilit
anticipat. Diferenţa dintre preţul de vindere şi revindere este egală cu dobânda pentru folosirea
mijloacelor.
Depozitele rambursabile peste noapte sunt depunerile care se restituie a doua zi cu achitarea
unei dobânzi stabilite preventiv.
După cum se observă, toate aceste active pot fi uşor utilizate la efectuarea diferitelor
tranzacţii, de aceea, ele se includ în calculul masei monetare.
Al treilea agregat monetar, M3, include agregatul M2 şi o grupă de active financiare care
provin din capacitatea banilor de a fi mijloc eficient de investire. Aceste active financiare, de
asemenea, au valoare nominală fixată şi capacitate de a se transforma în bani în numerar sau în
conturi curente pentru efectuarea plăţilor. Însă, de rând cu faptul că nu pot fi transferate nemijlocit
de la o persoană la alta, aceste active nu pot fi rapid transformate în bani. Grupa respectivă
înglobează active mai puţin lichide, cum ar fi depozitele pe termen lung, acordurile pentru
răscumpărare pentru perioade mai lungi decât o noapte, depozitele în valută etc.
Depozitele pe termen lung (certificate de depozite), de regulă, nu pot fi recuperate, deşi sunt
adesea negociabile şi pot fi vândute pe piaţa secundctră.
Acordurile de răscumpărare, pentru perioade mai lungi decât o noapte. În esenţă, sunt
identice cu cele pe termen de peste noapte, însă termenul lor este mai lung.
Depozitele în valută, de regulă, sunt la termen, iar pentru obţinerea lichidităţii perfecte mai
este necesară convertirea valutei.
Aşadar, cu toate că activele incluse în grupa respectivă posedă un grad de lichiditate mai jos,
acestea cu succes pot fi folosite în efectuarea tranzacţiilor, fapt care motivează includerea în masa
monetară.
Însă cu activele incluse în parametrul M3 lista activelor lichide nu se epuizează. Unele hârtii
de valoare - documente de tranzacţii, valori mobiliare pe termen scurt, obligaţiuni emise de
trezoreria publică etc., de asemenea, sunt apreciate ca suficient de lichide şi respectiv, ca o grupă de
active care merită a fi incluse în masa monetară. Suma acestor active Agregatul M3, fiind suplinit
cu activele respective, rezidă într-un nou agregat, identificat L.
Deoarece nu există o poziţie comună privind tipurile de active pentru includerea în calculul
masei monetare, practicile naţionale oferă diferite variante de grupare ale acestora. Ţara care a
progresat în gestionarea sectorului monetar în condiţiile economiei de piaţă accentuat liberalizată
42
este SUA. Dar şi aici Sistemul Rezervelor Federale, având în vedere diversitatea de interpretări a
indicatorilor masei monetare, calculează cinci variante de agregate monetare, fiecare având
destinaţia sa.
Astfel, în SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în cinci agregate:
 M1 = numerar în circulaţie (în afara sistemului bancar) şi depozite la vedere;
 M2 = M1 + depozite la termen la băncile comerciale;
 M3 = M2 + depozite la termen la băncile populare şi la casele de economii;
 M4 = M3 + certificate de depozit negociabile;
 M5 = M4 + certificate de depozit de mare valoare.
În Franţa, înainte de crearea UEM, se practicau următoarele agregate monetare:
 M1 = numerar în circulaţie + soldul conturilor la vedere;
 M2 = M1 + plasamente la vedere + conturile de economii pentru locuinţe;
 M3 = M3 + active monetare ale rezidenţilor + depozite la vedere + bonuri de casă+
+ certificate de depozit.
Agregatele monetare definite de Banca Centrală Europeană, construite prin integrarea
succesivă a activelor cu caracter monetar, care figurează în pasivul bilanţului consolidat al
instituţiilor financiar-monetare, sunt:
 Agregatul monetar restrâns (M1), în care se include: numerarul în circulaţie (bancnotele şi
monedele metalice) şi depozitele overnight constituite la instituţiile financiar-monetare şi
administraţia centrală (poştă sau trezorerie);
 Agregatul monetar intermediar (M2), care cuprinde M1 plus depozitele rambursabile după
notificare la cel puţin trei luni (depozitele de economii pe termen scurt) şi depozitele de
scadenţă de maximum doi ani (depozite pe termen scurt) constituite la instituţiile financiar-
monetare şi administraţia centrală. Agregatul M2 poartă denumireea de cvasimonedă,
deoarece include plasamente care pot fi disponibile în orice moment, cu aplicarea unor
restricţii (de exemplu, comisioane, penalităţi, existenţa unui preaviz de rambursare etc.), dar
nu pot servi, în mod direct, la efectuarea plăţilor;
 Agregatul monetar M3, care reprezintă masa monetară în sens larg şi include M2, la care se
adaugă intrumente negociabile, în special operaţiuni de împrumuturi repo, unităţi emise de
fonduri de piaţă monetară, precum şi instrumente de îndatorare cu scadenţă de maximum doi
ani, emise de instituţiile financiar-monetare.
Sintetizând, potrivit definiţiei dată de Banca Centrală Europeană, în structura agregatelor
monetare se includ următoarele elemente:
 M1 = numerar în circulaţie + depozite overnight;
 M2 = M1 + depozite rambursabile după notificare la cel mult trei luni +
+ depozite la termen cu scadenţă de maximum doi ani;
 M3 = M2 + împrumuturi de operaţiuni repo + unităţi ale fondurilor de piaţă monetară +
instrumente de îndatorare cu scadenţă de maximum doi ani.
Întrucât, în ultimii ani, în ţările dezvoltate s-a înregistrat un declin al reprezentativităţii
agregatelor monetare şi un rol din ce în ce mai scăzut în conducerea politicii monetare, Banca
Centrală Europeană acordă un loc privilegiat agregatelor monetare în adoptarea propriilor strategii
monetare.
Ca structură, masa monetară, sintetizând în M3, se prezintă conform tabelului 5.2.2.1.
43
Tabelul 5.2.2.1
Structura şi ponderea agregatelor monetare conform Băncii Centrale a Europei
Felul Componenţa agregatelor
agregatului
M1 (40%) = moneda fiduciară (numerarul în
Restrâns circulaţie) (7%)+
+ depozite la vedere (33%)
M2 (88%) = M1 (40%)+
+ depozite la termen < 2 ani (20%)+
Intermediar
+ depozitele rambursabile cu preaviz de 3 luni
(28%)
M3 (100%) = M2 (88%)+
+ pensiuni (4%)+
Larg
+ titluri monetare (6%)+
+ titluri de creanţă cu durata < 2 ani (2%)
În ultimul timp, agregatele monetare naţionale, în concordanţă cu recomandările organismelor

financiare internaţionale, sunt racordate la statistica internaţională. Cu toate acestea, în continuare,
stabilirea numărului şi conţinutului agregatelor monetare diferă de la o țară la alta.
FMI a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare internaţionale.
Orientările fondului nu ţin însă seamă de diversitatea sistemelor financiare şi monetare ale ţărilor.
De fapt, FMI identifică trei categorii standardizate ale agregatelor monetare, care pot, dacă este
necesar, să fie descompuse în categorii nestandardizate, pentru a face distincţie între lichidităţi,
potrivit fiecărei ţări:
a) bani — numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale agenţilor economici
deschise la bancă;
b) cvasi-bani - depozitele bancare ale agenţilor economici;
c) altele — mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.
În practică masa monetară este evaluată în dublă semnificaţie.
În sens îngust, masa monetară este apreciată prin agregatul monetar M2.
În sens larg, pentru evaluarea masei monetare, se foloseşte agregatul monetar M3.
În cercetarea influenţei banilor asupra economiei cel mai frecvent se utilizează agregatele
monetare Ml şi M2.
De menţionat că nu există o opinie unică asupra faptului, care metodă de calcul ai masei
monetare este mai bună. Cauza divergenţei opiniilor referitoare la politica monetară serveşte
deplasarea în direcţii opuse a diferiţilor indici ai masei monetare. Însă, de regulă, aceşti indici se
modifică în aceeaşi direcţie şi identic semnalează despre ritmul de creştere a masei monetare.
5.2.3 NIVELUL, SIRUCTURA ŞI DINAMICA MASEI MONETARE
Modificarea cantităţii de bani, care circulă în economie, influenţează considerabil evoluţiile

economice la toate nivelele şi au impact asupra indicatorilor micro-, mezo- şi macroeconomici
(producţia reală, nivelul preţurilor, ocuparea forţei de muncă etc.). Deoarece controlul cantităţii de
bani este un aspect foarte important pentru stabilitatea economică, analiştii şi politicienii trebuie să
dispună de instrumentar adecvat nu numai pentru măsurarea masei monetare, dar şi pentru
urmărirea evoluţiei nivelului, structurii şi efectelor acesteia.
44
În aceste scopuri, sunt utilizaţi indicatorii de nivel, structură şi dinamică a masei monetare.
Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor respectivi trebuie subordonate obiectivului
de apreciere cât mai exactă a realităţii monetare şi economice.
Indicatorii de nivel estimează parametrii masei monetare şi sunt de două categorii: absoluţi şi
relativi.
Indicatorii absoluţi ai nivelului masei monetare redau volumul acesteia în unităţi monetare la
o anumită dată. Indicatorii absoluţi sunt reprezentaţi de agregatele monetare, care caracterizează
nivelul masei monetare pe componentele acesteia.
Indicatorii relativi ai nivelului masei monetare redau rezultatul comparaţiei acesteia cu alţi
indici economici în procente la o anumită dată.
Un indicator de nivel relativ este ponderea masei monetare în PIB. Acesta se calculează
potrivit relaţiei:
MM
WGDPMM
  100% , (5.2.3.1)
GDP
în care:
MM
WGDP - indică ponderea masei monetare în PIB;
MM - masa monetară;
GDP - produsul intern brut.
Alţi indicatori relativi, cum ar fi ponderea agregatului monetar respectiv în PIB, ponderea
alcătuitorului masei monetare în PIB etc., care caracterizează raportul diferitelor grupe de active
monetare cu PIB, se determină prin formula:
Mi
Mi
WGDP   100% , (5.2.3.2)
GDP
în care:
Mi
WGDP - exprimă ponderea agregatului monetar i în PIB;
Mi - agregatul monetar;
GDP - produsul intern brut;
i - genul agregatului monetar.
Indicatorii de nivel relativ sunt utili în evaluarea situaţiei monetare şi tendinţelor economice în
ansamblu. Spre exemplu, ponderea agregatului monetar Ml în PIB serveşte în funcţie de criteriu de
suficienţă a numerarului în circulaţie.
Structura masei monetare reprezintă ponderea fiecărui alcătuitor (component) al masei
monetare în totalul ei.
Structura masei monetare se determină potrivit relaţiei:
A
Smm  i  100% , (5.2.3.3)
MM
în care:
Smm - reprezintă structura masei monetare;
Ai - alcătuitorul i al masei monetare;
MM - masa monetară;
i - genul alcătuitorului.
Dinamica masei monetare reprezintă modificarea parametrilor cantitativi ai acesteia de la o
perioadă la alta.
45
Indicatorii de dinamică sunt: creşterea absolută a agregatelor monetare, creşterea relativă a
agregatelor monetare şi elasticitatea acestora.
Un indicator de creştere absolută este creşterea absolută a masei monetare, care se
calculează potrivit relaţiei:
MM t / 0  MM t  MM 0 , (5.2.3.4)
în care:
MM t / 0 - indică creşterea absoluţii a masei monetare;
MMt - masa monetară la data curentă;
MM0 - masa monetară la data de bază.
Analogic, se determină şi creşterea absolută a agregatelor monetare şi creşterea absolută a
constituentelor masei monetare în parte.
M it / 0  M it  M i0 , (5.2.3.5)
în care:
M it / 0 - exprimă creşterea absolută a agregatului nonetar i;
M it - agregatul monetar i la data curentă;
M i0 - agregatul monetar i la data de bază.
Indicatorul creşterea relativă a masei monetare se calculează potrivit relaţiei:
 MM t 
I MM t / 0    1 100% , (5.2.3.6)
 MM 0 
În acelaşi mod, se calculează şi creşterea relativă a agregatelor monetare şi a alcătuitorilor
masei monetare.
 Mi 
I M i  t  1 100% , (5.2.3.7)
t/0  
 M i0 
în care:
I Mi - reprezintă creşterea relativă a agregatului monetar i;
t /0
M it - agregatul monetar i la data curentă;
M i0 - agregatul monetar i la data de bază.

Evoluţia masei monetare, în raport cu evoluţia economiei, poate fi estimată prin compararea
creşterii relative a ei cu creşterea relativă a PIB. Raportul acestor doi indici se regăseşte în
indicatorul numit elasticitatea masei monetare.
MM t / 0 GDPt / 0 I MM t / 0
MM
eGDP    , (5.2.3.8)
MM 0 GDP IGDPt / 0
46
MM
eGDP - coeficientul de elasticitate a masei monetare.
Elasticitatea masei monetare indică cu cât creşte masa monetară la creşterea PIB cu o unitate
monetară.
MM
Dacă eGDP >1 înseamnă că masa monetară creşte mai rapid decât produsul intern brut.
Concomitent cu indicatorii analizaţi mai sus, în statistica, analiza şi prognozarea monetară se
utilizează şi alţi indicatori monetari.
5.2.4 VITEZA DE CIRCULAŢIE A BANILOR
În contextul evaluării cantităţii de bani. se analizează viteza de circulaţie a banilor.

Viteza de circulaţie a banilor este indicatorul care exprimă numărul mediu de utilizări ale
unităţii monetare în tranzacţii pentru plata mărfurilor şi serviciilor, onorarea obligaţiilor,
transferarea capitalului într-o anumită perioadă de timp.
Viteza de circulaţie a banilor este influenţată de un şir de factori: masa monetară, conjunctura
economică, agregatele monetare, circuitul (rulajul) monetar, creditul bancar, organizarea plăţilor,
factorul psihologic etc.
Pentru aprecierea vitezei de circulaţie a monedei, vom apela la ecuaţia schimbului. Ecuaţia
schimbului reprezintă un fundament bun de cercetare a principalelor probleme ale teoriei
economice. Ea prezintă o deosebită utilitate în cercetarea aspectelor legate de cantitatea banilor şi
viteza lor de circulaţie.
Ecuaţia schimbului, cunoscută şi sub denumirea de „ecuaţia lui Fisher”13, este relaţia conform
căreia rezultatul înmulţirii mărimii masei monetare cu viteza de circulaţie a banilor este egal cu
rezultatul înmulţirii nivelului preţurilor cu produsul naţional real:
M V  P  Q , (5.2.4.1)
în care:
M - exprimă cantitatea de: bani aliată în circulaţie (masa monetară);
V - viteza de circulaţie a banilor;
P - nivelul preţurilor (mărimea medie);
Q - numărul tranzacţiilor.
După cum se observă, partea stângă a ecuaţiei reprezintă valoarea bunurilor tranzacţionate în
perioada dată sau produsul intern brut.
Din această ecuaţie, se poate determina viteza de circulaţie a monedei:
PQ
V , (5.2.4.2)
M
Calcularea vitezei de circulaţie a banilor potrivit ecuaţiile de mai sus este dificilă, deoarece nu
se poate determina cu exactitate numărul tranzacţiilor efectuate prin intermediul banilor. În practica
monetară, numărul rotaţiilor efectuate de o unitate monetară se calculează prin raportarea circuitului
monetar la masa monetară din perioada respectivă.
13
Irving Fisher (1867-1947) - economist american, reprezentant al Şcolii neoclasice. Fisher a devenit cunoscut prin teoria despre
preţ şi capital, după el fiind denumite ecuaţia Fisher (Irving Fisher este primul care, în anul 1914, a scris această ecuaţie în forma
respectivă), teorema Fisher şi efectul Fisher din economie.
47
CM
V , (5.2.4.3)
MM
în care:
CM - reprezintă circuitul monetar.
Un alt indicator care caracterizează indirect viteza de circulaţie a banilor este durata unei
rotaţii (engl. spin), exprimate în zile.
T
DS  , (5.2.4.4)
V
sau
MM  T
DS  , (5.2.4.5)
V
în care:
T - indică perioada de timp analizată, zile;
DS - durata unei rotaţii a unei unităţi monetare, zile.
Viteza de circulaţie a banilor, după cum se observă, nu numai că influenţează direct masa
monetară, dar este şi o variabilă macroeconomică importantă în asigurarea echilibrului monetar.
Aşadar, autorităţile monetare, concomitent cu monitorizarea acestui aspect al circulaţiei monetare,
au şi obligaţia de a contribui, prin implementarea inovaţiilor tehnice şi organizatorice în practica
transferurilor monetare, la sporirea frecvenţei rotaţiei monedei.
Viteza de rotaţie exprimată sub formă de coeficient exprimă numărul de rotaţii realizate
de o unitate monetară în tranzacţionarea tuturor bunurilor şi serviciilor din economie pe o anumită
perioadă de analiză.
Pentru cuantificarea tranzacţiilor se calculează rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile
realizate în decursul unei perioade.
Viteza de rotaţie sub formă de coificient (Vr) se determină astfel:
Rulaj _(u.m.) _ sau _ Produsul _ Intern _ Brut ( PIB)

Viteza _ de _ rotatie _(u.m.) 
Masa _ monetara _ u.m.
Ca durată în zile (Dz), viteza de rotaţie se calculează astfel:
T _( D p )
Durata _ zile  , în care
Vr Rulaj \ Masa _ monetara 
Dz – numărul (durata) de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii a banilor;

T (Dp) – numărul de zile sau durata raportată;
Mm – masa monetară.
De exemplu, dacă perioada de analiză este de 1 an, atunci durata perioadei de analiză este
egală cu 360 de zile. Dacă durata unei rotaţii este de 67 de zile, acest lucru presupune că, în decurs
de 67 de zile, întreaga masă monetară este utilizată odată pentru a tranzacţiona toate bunurile şi
48
serviciile existente în economie. Dacă durata unei rotaţii devine 69 de zile, acest lucru înseamnă că
masa monetară se roteşte mai greu, deci viteza de rotaţie scade.
Enunţ. Considerăm, în mod simplificat, o economie în care sunt tranzacţionate
3 produse, având cantităţile şi preţurile, în momentele 1 şi 2, prezentate mai jos:
Momentul 1 Momentul 2
Produs
Y P Y P
1 10 150 15 120
2 30 20 40 50
3 15 35 30 60
Oferta de monedă în cele două momente a fost Mm1 = 875 u.m. şi Mm2 = 1120 u.m.
Să se determine cu cât se modifică viteza de rotaţie a banilor (monedei) în momentul 1,
comparativ cu momentul 2.
Rezolvare:
Se determină viteza de rotaţie în cele două momente şi se face raportul procentual între ele,
formula integrată fiind:
 Y  P  _ momentul _ 2  Y  P  _ momentul _ 1

i i i i
(%)v  3
 3
 100%
Mm _ momentul _ 2 Mm _ momentul _ 1
Aplicând formula pe datele din tabel, obţinem:
(15 120)  (40  50)  (30  60) (10 150)  (30  20)  (15  35)
(%)v   100% 
1120 _ u.m. 875 _ u.m.
5600 2625
  100%  (5  3) 100%  166,67%
1120 875
Determinăm creşterea relativă a masei monetare şi a tranzacţiilor tuturor bunurilor şi

serviciilor din economie pe perioada de analiză (momentul 2 faţă de momentul 1), formula fiind:
Mm2
Cresterea _ relativa _( Mm)  100%
Mm1
 Y  P  _ momentul _ 2
i i
Cresterea _ relativa _(Y P )  3
100%
 Y  P  _ momentul _ 1
i i
i i
3
Aplicând formula pe datele din tabel, obţinem:
Mm2 1120 _ u.m.

Cresterea _ relativa _( Mm)  100%  100%  128%
Mm1 875 _ u.m
49
(15  120)  (40  50)  (30  60)
Cresterea _ relativa _(Yi P i )   100% 
(10  150)  (30  20)  (15  35)
5600 _ u.m
  100%  213,33%
2625 _ u.m.
Răspuns: Dacă volumul tranzacţiilor, măsurat prin suma produselor dintre cantităţi şi preţuri,
a crescut cu 113,33% (5.600/2.625 – 1), masa monetară a crescut numai cu 28% (1120/875 – 1),
deci valoarea tranzacţiilor a crescut mai mult decât valoarea masei monetare, a ofertei de monedă,
ceea ce a determinat accelerarea vitezei de rotaţie a monedei cu 66,67%.
Viteza de circulaţie a monedei este determinată de numeroşi factori, printre care: masa
monetară, circuitul plăţilor, creditul bancar, factorul psihologic (încrederea în puterea de cumpărare
a monedei), proporţia unităţilor monetare ţinute în rezervă sau tezaurizare, conjunctura economică
etc. [49, p.315].
Pentru analiza masei monetare un rol important îl are şi determinarea indicatorului bază
monetară (BM), calculat ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia intră:
 banii în circulaţie (în afara sistemului bancar) (M0);
 rezervele bancare (inclusiv rezervele obligatorii ale băncilor în lei, menţinute în conturile
corespondente ale Băncii Naţionale a Moldovei, alte rezerve şi numerarul în casele
băncilor);
 depozitele la vedere ale altor organizaţii la Banca Naţională a Moldovei.
Baza monetară în sens larg include banii în circulaţie (în afara sistemului bancar) (M0),
rezervele bancare (inclusiv rezervele obligatorii ale băncilor în lei, menţinute în conturile
corespondente ale Băncii Naţionale a Moldovei, alte rezerve şi numerarul în casele băncilor) şi
depozitele la vedere ale altor organizaţii la Banca Naţională a Moldovei, depozitele „overnight” ale
băncilor şi rezervele obligatorii în valută străină exprimate în lei moldoveneşti.
Depozitele „overnight” sunt depozitele convertibile în numerar sau transferabile la cerere
prin cec, ordin de plată, debitare sau prin mijloace similare, fără întârzieri semnificative, restricţii
sau penalităţi. În această categorie sunt incluse şi soldurile creditoare ale conturilor curente, precum
şi depozitele la vedere, însă nu sunt incluse depozitele netransferabile care pot fi retrase la cerere,
dar cu plata unor penalităţi.
Determinarea bazei monetare (BM) (ca ţintă operaţională a băncii centrale în cadrul politicii
monetare) şi agregatelor monetare (M1, M2, M3) prezintă importanţă, deoarece permite cuantificarea
multiplicatorului monetar (mm), care arată variaţia masei monetare atunci când se înregistrează o
creştere cu o unitate a bazei monetare.
Multiplicatorii monetari reprezintă indicatori care măsoară capacitatea de creaţie monetară a
economiei, a sistemului bancar al acesteia, capacitate exprimată ca raport dintre o mărime care
exprimă cantitatea de monedă, masa monetară, din economie, şi o altă mărime care exprimă
moneda primară, agregatul monetar de bază.
Relaţia de calcul a multiplicatorului monetar este:
Masa _ monetara _( Mm)

mm 
Baza _ monetara _( BM )
Multiplicatorul monetar se calculează şi ca raport între agregatul monetar M1 sau M2 şi baza

monetară.
50
M2 M
mm 2  , mm1  1
BM BM
Stabilitatea multiplicatorului monetar este importantă în a asigura băncii centrale capacitatea

de a controla evoluţia unor agregate monetare mai extinse (M1 sau M2), având în vedere că:
 banca centrală poate controla efectiv doar baza monetară;
 evoluţia agregatelor monetare M1 şi M2 este într-o relaţie mult mai strânsă cu evoluţia
indicatorilor macroeconomici (preţuri, produsul intern brut etc).
Enunţ. În ansamblul sistemului bancar se cunosc următoarele componente pasive ale masei
monetare (milioane lei):
Tabelul 3.1.3
Componentele pasive ale masei monetare (milioane lei):
Denumirea indicatorului Octombrie Noiembrie
2012 2012
Banii în circulaţie 12537,36 12670,73
Depozitele la vedere în moneda
6905,74 6860,61
naţională
Instrumentele pieţei monetare 0,11 0,11
Depozitele la termen în moneda
13580,81 14058,78
naţională
Depozitele în valută străină 14135,93 14323,63
Baza monetară 17155,6 16947,5
Să se determine: multiplicatorul monetar (al bazei monetare), multiplicatorul monetar ca

raport între agregatul monetar M1 sau M2.
Rezolvare:
Relaţia de calcul a multiplicatorului monetar este:
Masa _ monetara _( Mm)

mm 
 Determinăm masa monetară: formula de calcul a masei monetare fiind:
Masa _ monetara  M 0 ( Banii _ in _ circulatie )  Depozitele la vedere in moneda nationala 

 Depozitele la termen in moneda nationala  Instrumentele pietei monetare  Depozitelein valuta straina
Masa _ monetaraoссt_201  12537,36  6905,74  13580,81  0,11  14135,93  47159,95 _ mln _ lei
Masa _ monetaranoiembr_ 2012  12670,73  6860,61  14058,78  0,11  14323,63  47913,86 _ mln _ lei
 Determinăm multiplicatorul monetar al (bazei monetare):
51
Masa _ monetara _( Mm) 47159,95
mm _ oct _ 2012    2,7490
Baza _ monetara _( BM ) 17155,6
Masa _ monetara _( Mm) 47913,86
mm _ noiembr_ 2012    2,8272
 Determinăm multiplicatorul monetar ca raport între agregatul monetar M1 sau M2, relaţia
de calcul a multiplicatorului monetar fiind:
agregatul _ monetar _( M i )
mm _ i 
 Determinăm agregatele monetare M1 şi M2, iar formula de calcul a agregatelor monetare

este:
AmM 1  AmM 0 ( Banii _ in _ circulatie )  Depozitelela vedere in moneda nationala

AmM 2  AmM 1  Depozitelela termen in moneda nationala  Instrumentele pietei monetare
Aplicând formulele pe datele din tabel, obţinem:
AmM1_ oct _ 2012  12537,36  6905,74  19443,10 _ u.m.

AmM1_ noiembr_ 2012  12670,73  6860,61  19531,34 _ u.m.
AmM 2 _ oct _ 2012  19443,10  13580,81  0,11  33024,02 _ u.m.
AmM 2 _ noiembr_ 2012  19531,34  14058,78  0,11  33590,23 _ u.m.
agregatul _ monetar _( M 1 ) 19443,10
mm _ 1 _ oct _ 2012    1,1333
agregatul _ monetar _(M 1 ) 19531,34
mm _ 1 _ noiembr_ 2012    1,1525
agregatul _ monetar _( M 2 ) 33024,02
mm _ 2 _ oct _ 2012    1,9250
agregatul _ monetar _(M 2 ) 33590,23
mm _ 2 _ noiembr_ 2012    1,9820
Răspuns: Masa monetară în cele două situaţii este de 47159,95 mil. lei şi de 47913,86 mil. lei,
diferenţa de 753,910 mil. lei (47913,86-7159,95) dintre ele, în cele două situaţii, datorându-se
influenţelor modificării bazei monetare şi multiplicatorului monetar.
52
5.2.5 MASA MONETARĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA
În Republica Moldova, posibilităţile de măsurare a masei monetare au apărut odată cu
introducerea monedei naţionale în anul 1993. Metodologia aplicată, la început cuprindea opt
componente ale masei monetare grupate în cinci agregate.
Pe parcurs, s-a constatat că unele active, incluse în masa monetară, în condiţiile autohtone nu
au atins gradul de lichiditate caracteristic mijloacelor de plată acceptate în tranzacţii. Pe de altă
parte, au existat dificultăţi tehnice în contabilizarea şi evidenţa unor active pretinse componente ale
masei monetare. În vederea obiectivizării măsurării masei monetare, BNM a modificat metodologia
calculării agregatelor monetare, conferind acesteia o nouă structură, valabilă până în prezent (figura
5.2.5.1).
agregatul monetar M3
Depozite
Bani în Instrumentele
Depozite în valută
circulaţie Depozite pieţei
la termen străină
agregatul la vedere monetare
monetar M0
Figura 5.2.5.1. Componentele agregatelor monetare în Republica Moldova
În acest mod, masa monetară înglobează următoarele componente: banii în numerar aliaţi în
circulaţie, care includ banii în numerar la populaţie, banii în numerar în casele întreprinderilor, banii
în numerar în casele băncilor; depozitele la vedere; depozitele la termen; instrumentele pieţei
monetare; depozitele în valută străină.
Aceste componente sunt sistematizate, potrivit gradului de lichiditate, în patru grupe, care
reprezintă agregatele monetare:
M0 - agregatul monetar care cuprinde banii în circulaţie (numerarul aflat la cetăţeni, în casele
agenţilor economici şi a băncilor);
Ml - agregatul monetar care cuprinde M0 şi depozitele la vedere;
M2 - agregatul monetar care comasează Ml, depozitele la termen şi instrumentele pieţei
monetare;
M3 - agregatul monetar care include M2 şi depozitele în valută.
În analizele macroeconomice, se utilizează toate agregatele monetare. Agregatul monetar M2
reprezintă masa monetară în sens îngust, iar agregatul M3 redă masa monetară în sens larg.
În tabelul 5.2.5.1, sunt redate agregatele monetare din Republica Moldova din perioada
2014-2018.
53
Tabelul 5.2.5.1
Agregatele monetare din Republica Moldova din perioada 1993-2018.
Denumirea articolului 2018 2017 2016 2015 2014
Masa monetară (M3) 83 158,63 77 109,75 70 507,83 64 005,38 65 972,99

Depozite în valută străină 24 824,49 24 066,60 24 080,26 24 744,62 22 753,05
Depozite la vedere în valută străină 10 037,95 8 332,93 8 070,00 7 563,32 5 523,87
Persoane fizice 3 987,60 3 192,59 2 703,62 2 603,99 1 965,17
Persoane juridice 6 050,34 5 140,34 5 366,38 4 959,33 3 558,70
Depozite la termen în valută străină 14 786,54 15 733,67 16 010,27 17 181,31 17 229,18

Persoane fizice 13 675,67 14 012,12 13 976,17 15 307,38 14 855,91
Masa monetară (M2) 58 334,15 53 043,15 46 427,57 39 260,76 43 219,94

Depozite la termen în moneda 19 169,16 18 396,25 18 334,95 15 698,98 16 706,76
naţională
Persoane fizice 16 440,26 16 206,99 16 293,34 13 936,61 14 322,72
Instrumentele pieței monetare 0,00 0,00 0,00 0,00 0,00

Masa monetară (M1) 39 164,99 34 646,90 28 092,62 23 561,78 26 513,18
Depozite la vedere în moneda 18 087,56 15 540,45 10 818,36 8 052,40 9 004,48
naţională
Persoane fizice 7 289,75 5 218,14 3 799,07 3 026,85 2 843,10
Bani în circulație (M0) 21 077,43 19 106,45 17 274,26 15 509,38 17 508,70
După cum se observă, masa monetară are trend stabil de creştere pe toate agregatele
monetare. Volumul masei monetare şi structura ei satisfac necesităţile curente ale circulaţiei
monetare şi permit derularea normală a acesteia.
54
5.3 ECHILIBRUL MONETAR. INFLAŢIA ŞI DEFLAŢIA
5.3.1 TRATĂRI PRIVIND ECHILIBRUL MONETAR
După criza economică din anul 1929, politica monetară a fost considerată, o lungă perioadă de
timp, de importanţă minoră, constatându-se că băncile centrale nu dispun decât de mijloace limitate
pentru „gestionarea” eficientă a masei monetare. Această optică referitoare la politica monetară s-a
accentuat în condiţiile manifestării unei inflaţii sporite. Într-un asemenea context, diferite teorii
monetare şi-au orientat analiza spre vasta problematică a echilibrului monetar, situat la intersecţia
dintre cererea şi oferta de monedă.
Starea de echilibru într-o economie îşi are cauzele în condiţiile economice, monetare, valutare şi
sociale specifice fiecărei economii şi fazelor de evoluţie a acesteia.
Conceptul de echilibru monetar a fost inventat de Şcoala Suedeză şi dezvoltat de Şcoala
Olandeză. Punctul de pornire l-a constituit lucrările lui Wicksell. Hayek s-a ocupat de această
problemă în „Prices and Production”, (1931). Cel care a dat expresie celebră echilibrului monetar a
fost Gunnar Myrdal.
Echilibrul economic general reprezintă o sursă de variabile (echilibre) interdependente, care se
determină astfel una pe cealaltă încât nu există nici o tendinţă de modificare solitară a acestora.
Abordarea echilibrului economic trebuie realizată dintr-o perspectivă dihotomică ca echilibru
static sau/şi ca echilibrul micro şi macroeconomic, fiecare ipostază a acestuia particularizându-se prin
anumite trăsături. Dacă la nivel microeconomic echilibrul poate fi redat printr-un subiect economic, ca
o identitate a tranzacţiilor (intrări - ieşiri), la nivel macroeconomic, echilibrul vizează egalitatea cererii
şi ofertei, pe diferite tipuri de pieţe sau pe ansamblul sistemului economic.
Conceptul primar de echilibru economic este echilibrul static, în care sunt evidente doar
condiţiile existente echilibrului, fără a fi relevat modul cum, o dată perturbat, acest echilibru se
restabileşte.
Echilibrul dinamic ia în considerare şi variabila temporară, putând descrie procesul de restabilire
a echilibrului perturbat la un moment dat.
În ultimele decenii, conceptului de echilibru economic i s-a ataşat şi ideea dezechilibrului
economic permanent, potrivit căruia economia s-ar afla într-o continuă stare de dezechilibru, ceea ce
se observă în realitatea economică fiind doar o tendinţă spre starea de echilibru, care, ideală fiind, nu
se atinge niciodată, capacitatea autoreglatoare perfectă a economiei, într-o stare de echilibru, fiind
iluzorie. Această capacitate autoreglatoare perfectă nu poate exista din cel puţin două considerente:
1) una ţine de insuficienţa şi uzura informaţiilor;
2) alta se referă la imperfecţiunile procesului de realizare a echilibrului.
Ca urmare, în locul ipotezei wallrasiene, că preţurile existente sunt preţuri de echilibru (rezultatul
din evoluţia cererii şi oferta de bunuri şi servicii) şi că echilibrul pieţii se realizează prin jocul acestor
preţuri, ar trebui acceptată ipoteza că subiecţii economici îşi adaptează comportamentul la preţuri de
nonechilibru fără ca aceste comportamente să instaureze echilibrul. Or, interdependenţele dintre diversele
pieţe care alcătuiesc piaţa globală a economiei fac ca dezechilibrul unei pieţe (oricare ar fi aceasta:
monetară, de bunuri şi servicii etc.) să perturbe multiplicativ echilibrele pe alte pieţe, dezechilibrând
sistemul economic în ansamblu. Desigur că un factor determinant al dezechilibrelor economice îl
reprezintă şi inerţia din reacţiile subiecţilor economici, inerţie generată de structurile de interese şi
motivaţionale, dar şi de rigidităţile tehnologice şi organizaţionale.
Prin echilibru economic se înţelege situaţia de stabilitate a ansamblului economic. Echilibrul
trebuie înţeles în termeni dinamici, în sensul că economia, ca orice sistem, este propria mişcare, deci
55
echilibrul ar însemna trecerea de la o situaţie economică la alta, dar fără modificări bruşte care să
perturbe activitatea economică.
Echilibrul poate fi împărţit în echilibru monetar, echilibru financiar, echilibrul al pieţelor
bunurilor de consum, echilibrul forţei de muncă etc.
Echilibrul financiar ca o componentă a echilibrului economic general priveşte doar variabilele
şi relaţiile de natură financiară, specificitatea acestora constând în faptul că el se realizează atunci
când există o simetrie cu comportamentul subiecţilor economici, adică atunci când cererea şi oferta de
instrumente financiare, manifestate pe această piaţă (financiară), sunt egale.
Echilibrul financiar ia în considerare numai variabilele şi relaţiile de natură financiară,
specificitatea acestuia constând în faptul că el se realizează atunci când există simetrie în
comportamentul subiecţilor economici participanţi la acelaşi gen de tranzacţii; în cazul a doi subiecţi,
de exemplu, fiecăruia îi va corespunde acelaşi volum de tranzacţii, însă de sens opus.
Sintetic spus, echilibrul financiar există atunci când cererea şi oferta de instrumente financiare,
manifestate pe o anumită piaţă a acestora, sunt egale.
Dacă ne referim la echilibrul monetar, atunci starea de dezechilibru a acestuia capată forma
inflaţiei.
Echilibrul monetar ca o altă componentă a echilibrului general economic este conceput ca o stare a
economiei, caracterizată prin existenţa unui raport de concordanţă între masa banilor în circulaţie (oferta
de monedă) şi sumele de bani solicitate de efectuarea normală a operaţiunilor economice care se realizează
prin intermediul monedei.
Termenul de echilibru monetar pe piaţa monetară presupune existenţa unei oferte şi a unei cereri
de monedă – ceea ce reprezintă o ruptură cu tradiţia prekeynesiană, pentru care moneda nu putea fi
cerută niciodată ca atare, ci doar pentru a cere alte bunuri.
Echilibrul monetar, cuprinzând un ansamblu de relaţii şi variabile cu caracter monetar, poate fi
definit drept starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie (oferta de
monedă) şi cererea de bani.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica
monetară, instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor
monetare vizând, în mod nemijlocit, realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea
dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.
O primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între investiţii şi
economii, specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a echilibrului este echilibrul
monetar care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de monedă.
Relaţiile dintre echilibrul (dezechilibrul) economic financiar şi monetar sunt relaţii între gen şi
specie; conceptele de echilibru financiar şi monetar fiind situaţii particulare ale echilibrului economic.
Relaţia dintre echilibrul economic şi cel financiar este evidenţiată de egalitatea ex ante dintre
acumulări şi investiţii – ca expresie a echilibrului economic – susţinută de egalitatea ex ante dintre
cerere şi oferta de resurse financiare, respectiv: A  I  Fi  Fs , unde: Fi – fonduri înprumutate; Fs
– fonduri financiare.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre echilibrul financiar şi echilibrul monetar, reţine atenţia faptul
că procesele monetare pot tinde spre echilibru nu numai prin intermediul tranzacţiilor reale, dar, într-o
foarte mare măsură, şi prin intermediul tranzacţiilor financiare. Efectele dezechilibrelor monetare se
repercutează iniţial în câmpul financiar şi împreună cu dezechilibrele financiare afectează echilibrul
economic în ansamblu.
Echilibrul economic general nu este realizabil decât prin echilibrarea sistemelor financiare şi
bancare. Aşa cum s-a mai demonstrat, în acest curs, trebuie să devină funcţională relaţia economie
56
naţională - bănci - sistem financiar, şi nu invers. Reglajul invers poate să intervină, dar numai pentru
economiile realmente sănătoase, cu care mecanismul funcţionează perfect. Oricum, nu este cazul ţării
noastre şi nici chiar al unora care se află cu un pas înaintea noastră în tranziţia spre economia de piaţă.
De altfel, echilibrul monetar şi financiar al oricărei ţări se construieşte pe baza echilibrului
economic al acelei ţări, şi nu invers.
Apoi relaţiile dintre echilibrul economic şi echilibrul monetar sunt de aşa natură, încât existenţa
echilibrului monetar nu înseamnă întotdeauna şi echilibrul economic, acesta din urmă depinzând şi de
numeroşi alţi factori. Totodată, apariţia unui dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate de
compensare a unui dezechilibru economic sau financiar de sens opus. De exemplu, în condiţiile
creşterii cererii de instrumente financiare sau de reduceri de mărfuri şi servicii, creşterea masei băneşti
(oferta de monedă) peste nivelul cererii de bani poate compensa dezechilibrele respective, în condiţiile
unor relaţii de complementaritate între echilibrul economic şi cel monetar.
Este neîndoios faptul că utilizarea activă a instrumentelor de politică monetară (cursul de
schimb, masa monetară, rata dobânzii) are un efect important asupra echilibrului monetar.
Având în vedere performanţele mai slabe ale modificării ratei dobânzii asupra agregatelor
monetare şi, în final, asupra inflaţiei, se poate pune întrebarea: de ce, totuşi, autorităţile monetare din
ţările dezvoltate continuă să favorizeze acest instrument în detrimentul controlului bazei monetare.
Explicaţia ar putea fi găsită în mai marea apropiere a ratei dobânzii de cursul de schimb, care este un
indicator fundamental, îndeosebi pentru ţările care fac parte din Sistemul Monetar European.
În principiu, autorităţile monetare dintr-o ţară pot favoriza fie echilibrul monetar intern (atunci
când ţara este relativ slab integrată în structurile financiare şi comerciale internaţionale – cum este
cazul Republicii Moldova, iar inflaţia este o problemă), fie echilibrul monetar extern, atunci când
inflaţia este stabilă şi la un nivel comparabil cu al ţărilor competitoare şi când integrarea financiar-
economică este avansată.
Conceptul de echilibru monetar a căpătat o semnificaţie mai largă în literatura de specialitate
după cel de-al Doilea Război Mondial. Utilizat la începutul secolului de von Wieser, mai târziu de
Aftalion, Keynes, ca principal promotor, el a fost dezvoltat de Don Patinkin, Tobin şi M. Friedman,
care aduc, fiecare în parte, o contribuţie majoră în relevarea laturilor esenţiale ale echilibrului
monetar.
Înţelegerea conceptului de echilibru monetar trebuie să se realizeze din perspectiva următoarelor
considerente:
 echilibrul monetar este un proces obiectiv, influenţat de producţia de bunuri şi servicii şi de
circulaţia acestora pe piaţă;
 echilibrul monetar se manifestă ca tendinţă, având un caracter dinamic, determinat de
schimbările din sfera materială reală cu care sfera monetară se află în relaţii de condiţionare
reciprocă;
 echilibrul monetar se realizează atât prin concordanţa dintre cererea şi oferta de bani, dar şi
prin concordanţele dintre produsele de pe celelalte pieţe şi, în particular, dintre produsele de pe
piaţa financiară.
În concluzie, numai reglarea masei monetare arată un efect global asupra economiei, pentru a se
asigura o creştere anuală a circulaţiei monetare, corespunzător ratelor de creştere economică.
Dificultăţile care s-au aglomerat în calea dezvoltării normale a tuturor statelor lumii în această
perioadă demonstrează că omenirea se află într-o fază de tranziţie spre o nouă formă de echilibru
economic general şi, evident, de echilibru monetar.
Ca urmare, asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea mai multor condiţii.
 raportul cu care se găsesc cele două sfere ale circulaţiei monetare: sfera numerarului şi sfera
monedei scripturale. Considerate în conexiunea dintre ele, în continua lor mişcare, cât şi din
57
perspectiva tendinţelor pe care le presupun, aceste două sfere participă, în anumite limite, la
înfăptuirea echilibrului monetar;
 proporţia cu care se distribuie capitalul agentului economic în propriu şi împrumutat.
Interdependenţa dintre aceste resurse, ca o condiţie a echilibrului, se dimensionează cu ajutorul
bugetelor financiare ale agenţilor economici şi al sistemului de contracte economice între
aceştia;
 emisiunea monetară realizată de Banca Centrală, în funcţie de cerinţele proceselor economice
şi de concordanţa care trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi al celor monetare poate
contribui, de asemenea, la echilibrul monetar;
 modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin intermediul bugetului
de stat şi al bugetelor locale;
 corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte ansambluri valorice din economie
constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului monetar.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica
monetară, instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor
monetare, vizând, în mod nemijlocit, realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea
dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.
În acelaşi timp, realizarea echilibrului monetar este condiţionată (aşa cum am mai demonstrat) şi
de înfăptuirea celorlalte forme de echilibru (financiar, bugetar, valutar etc.), de interacţiunea dintre ele
şi de influenţele pe care le exercită asupra corelaţiilor macroeconomice. La toate aceste condiţii nu pot
fi omişi o serie de factori generaţi de condiţionalitatea instituţional-organizatorică:
 modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei naturale;
 viteza decontărilor, în general;
 viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;
 formarea surselor de creditare şi distribuire a lor;
 rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de formare a resurselor financiare
naţionale.
Condiţiile şi factorii de influenţă a echilibrului monetar pot fi sintetizate schematic ca în figura
5.3.3.1:
Procese financiare Cererea şi oferta
şi valutare de mărfuri
Echilibrul sau dezechilibrul

monetar
Cererea şi oferta
Bugetul de stat de monedă
Tranzacţii cu Masa monetară Import - export

agenţii economici
interni şi externi
Balanţa de preţ
Capacitatea de
plată a subiecţilor
economici
Sfera numerarului Sfera monedei scripturale
Figura 5.3.3.1. Condiţiile şi factorii de influenţă a echilibrului monetar
58
De la apariţia sa, circulaţia monetară a fost însoţită de perturbări. Cu atât mai mult,
complexitatea circulaţiei băneşti modeme impune problema stabilităţii monetare, care se regăseşte în
teoria echilibrului monetar.
Echilibrul monetar, de rând cu echilibrul financiar, bugetar, valutar, de producţie, de comerţ
etc., este o parte integrantă a echilibrului economic. Definit la general, echilibrul economic reprezintă
un ansamblu de variabile interdependente, care se determină astfel una pe cealaltă, încât nu există
nicio tendinţă de modificare solitară a acestora.
De aici, derivă faptul că echilibrul monetar, static şi dinamic, constituie starea în care
variabilele valorice, aflate în contrabalansare, sunt egale.
Disputele privind distinctivul echilibrului monetar s-au concentrat în jurul variabilelor valorice
aflate în contrabalansare, conturându-se două abordări: una tratează subiectul din optica raporturilor
dintre sectorul monetar şi celelalte sectoare ale economiei şi alta - în contextul pieţei monetare.
Abordarea din optica raporturilor dintre sectorul monetar şi alte sectoare ale economiei, fiind
cea dintâi apărută istoric, explică echilibrul monetar drept concordanţă între volumul şi structura
disponibilităţilor băneşti în circulaţie ale agenţilor economici şi populaţiei cu volumul şi structura
ofertei de bunuri şi servicii destinate consumului productiv şi final. Privit în dinamică, echilibrul
monetar rezultă atât din corelarea veniturilor băneşti ale agenţilor economici cu bunurile destinate
consumului productiv, cât şi din raportarea veniturilor băneşti ale populaţiei la bunurile destinate
consumului individual.
Manifestările sesizabile ale echilibrului monetar, în acest caz, sunt circulaţia monetară sănătoasă
şi stabilitatea preţurilor.
Totodată, astfel văzut, echilibrul monetar trebuie să permită o dezvoltare corespunzătoare a
capacităţii economiei, prin urmare, creşterea volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, precum şi
al serviciilor.
În această concepţie, echilibrul monetar este prima condiţie pentru stabilitatea banilor, altfel
spus, constanţa puterii de cumpărare a banilor şi stabilitatea cursurilor valutare, precum şi pentru
îndeplinirea satisfăcătoare a funcțiilor monetare.
Din optica celei de a doua abordări - în contextul pieţei monetare, echilibrul monetar se vede ca
un raport optim, creat prin măsuri de reglementare, între masa monetară în circulaţie (oferta) şi sumele
reclamate pentru efectuarea normală a tuturor tranzacţiilor economice realizate prin intermediul
banilor (cererea).
Cu alte cuvinte, echilibrul monetar reprezintă starea în care cererea de monedă este egală cu
oferta de monedă (Piaţa monetară este abordată în capitolul 12).
Această interpretare a echilibrului monetar poseda caracteristici certe de piaţă şi se sprijină pe
invenţiile școlii suedeze, redate în lucrarea lui Knut Wicksell14 Rata dobânzii şi preţurile (engl.
înterest and Prices) publicată în 1898. Conceptul a fost dezvoltat, ulterior, de Tjallmg Koopmans15,
Gunnar Myrdal şi alţii.
Interpretarea algebrică a echilibrului monetar rezidă în următoarea formulă, cunoscută cu
denumirea „ecuaţia lui Koopmans”:
C  S  M  C  I  L , (5.3.1.1)
în care:
14
Johan Gustaf Knut Wicksell (1851-1926) a fost un economist suedez de vază din cadrul Şcolii suedeze. Ideile sale au avut
împact, considerabil asupra școlii keynesiste şi școlilor austriece economic.
15
Tjalling Charles Koopman (1910-1986) a obţinut Premiu Nobel pentru Economie pe anul 1975.
59
C - exprimă consumul;
S - economiile;
I - investiţiile;
M - oferta de bani (fluxul monetar);
L - cererea de lichidităţi (rezerva de monedă).
După cum se observă, ecuaţia se fundamentează pe formula de egalizare a venitului dobândit
(C + S) şi venitului cheltuit (C + I), însă, în afară de variabilele consum, economii şi investiţii, în
cadrul valoric al economiei se regăsesc şi variabilele ofertă de monedă şi cerere de monedă, care este
firesc să fie integrate în model. În acest mod, obţinem variabilele valorice aflate în contrabalansare:
 C+S+AM - cantitatea de bani existentă în circulaţie şi;
 C+I+AL - cantitatea de bani obiectiv necesară a se afla în circulaţie în condiţiile date.
Din ecuaţia de mai sus, se observă că echilibrul monetar, fiind redat ca relaţie dintre cantitatea
de bani existenta în circulaţie şi cantitatea de bani obiectiv necesară în circulaţie, înseamnă acea stare
în care nu există nici exces ne bani, nici penurie de bani în circulaţie.
În concluzie, echilibrul monetar se cere a fi judecat şi interpretat nu dintr-o perspectivă rigidă,
statică, ci din una dinamică, având drept argument instabilitatea sa determinată de modificări în
condiţiile şi tendinţele de acţiune a factorilor de influenţă, cu deosebire:
 masa monetară aflată în circulaţie, care în mod permanent se adaptează realităţilor din
economie: creşterea sau scăderea volumului activităţilor economice;
 creşterea sau scăderea volumului tranzacţiilor şi, corespunzător, de plăţi de efectuat ş.a.;
 preţurile se află într-o permanentă cursă, determinată mai ales de creşterea factorilor obiectivi,
dar şi subiectivi.
Echilibrul monetar nu presupune preţuri neschimbate nu cere ca masa monetară în circulaţie să
rămână constantă. Prezumţia echilibrului monetar constă în adaptarea ansamblului de variabile
monetare interdependente la necesităţile creşterii economice. Astfel, echilibrul monetar, prin natura
sa, este instabil.
În condiţiile de dinamică a proceselor economice şi fluctuaţie continuă a variabilelor
macroeconomice, s-a conturat ideea dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia
economia se află continuu în stare de dezechilibru. În această concepţie, echilibrul economic nu se
atinge niciodată, iar capacitatea de autoreglare perfectă a economiei este o iluzie.
5.3.2 GENERALITĂŢI PRIVIND INFLAŢIA ŞI DEFLAŢIA

5.3.2.1 ESENȚA ȘI INTERPRETĂRILE INFLAȚIEI ȘI DEFLAȚIEI
Dezechilibrele monetare se manifestă pregnant prin inflaţie şi deflaţie.

Există multiple opinii privind esenţa fenomenelor inflaţie şi deflaţie.
Inflaţia, o „maladie a banilor” contemporani, este pentru multe ţări o prezenţă cotidiană.
Apărută sporadic încă din cele mai vechi timpuri, întâlnită tot mai frecvent după Primul Război
Mondial, odată cu renunţarea la convertibilitatea bancnotelor în metal preţios, ea a reprezentat o
provocare pentru economişti atât în plan teoretic (al doctrinelor şi teoriilor, aceştia încercând să-i
explice cauzele, consecinţele şi formele de manifestare), cât şi în plan practic (al politicilor monetare,
ei urmărind găsirea căilor adecvate de combatere a acesteia).
Inflaţia, deşi prezentă în mai toate economiile (desigur, în diferite proporţii) şi uşor perceptibilă,
este un fenomen atât de complex, încât este foarte greu de definit.
60
Etimologic, termenul de inflaţie provine din limba latină, de la inflaţia, care înseamnă ,,a se
umfla în mod exagerat” [97, p.287].
Dacă fenomenul inflaţionist este mai vechi, utilizarea termenului de inflare este destul de
recentă, având mai puţin de două secole şi referindu-se la creşterea abuzivă a cantităţii de hârtie-
monedă în circulaţie.
Cel mai relevant dezechilibru monetar este inflaţia. În sensul cel mai general, termenul
„inflaţie” este, pur şi simplu, sinonim cu noţiunea creştere. Modul în care a fost utilizat termenul i-a
dat însă un sens mai restrictiv, şi anume - creşterea preţurilor mărfurilor (bunurilor şi serviciilor).
Cu toată limpezimea termenului, totuşi, au fost selectate câteva formule menite să elucideze mai
amplu noţiunea inflaţie.
„Se poate defini inflaţia ca o creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al
preţurilor în interiorul unei economii”.
„Inflaţia este un dezechilibru monetar, exces de bani fără valoare pioprie în circulaţie, peste
nevoile economiei, manifestat prin creşterea generalizată, continuă şi autosusţinută a nivelului mediu
al preţurilor pe o perioadă îndelungată”.
„Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural între masa monetara şi economia reală (producţia
de bunuri şi servicii), care se manifestă printr-o creştere persistentă a nivelului general al preţurilor,
provocând deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a mijloacelor băneşti)”.
Economistul Bezbakh P. defineşte inflaţia ca un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută
a nivelului general al preţurilor de consum, un mecanism care provoacă variaţii multiple de lungă
durată, generează el însuşi cauzele permanenţei sale şi se exprimă prin majorarea celei mai mari părţi
a preţurilor.
Economistul Ignat I. menţionează că inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic
monetaro-real reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce
conduce la deprecierea monetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a
preţurilor.
Un alt economist român, Vasile Turliuc, menţionează că inflaţia este procesul de creştere
disproporţionată a masei monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesară cerută de
dimensiunea activităţii economice, care determină o creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducerea
puterii de cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional ca efect al disparităţilor dintre
preţuri, dintre acestea şi venituri.
Niţă Dobrota relatează că inflaţia reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care
exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce
antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili, în general, şi creşterea
durabilă şi generalizată a preţurilor.
Afirmaţia că fenomenul inflaţionist a existat – sporadic – cu mai multe secole în urmă, pare la
prima vedere surprinzătoare, cunoscut fiind că etalonul aur şi, în general, sistemele monetare bazate
pe monede cu valoare intrinsecă nu se caracterizau prin prezenţa inflaţiei, având în vedere
mecanismele specifice de autoreglare a masei monetare în circulaţie. Totuşi, asemenea episoade
inflaţioniste au existat, dar numai în momentele în care, temporar, sistemele monetare s-au îndepărtat
de metalul preţios, în perioade de război sau criză, sistându-se convertibilitatea.
Interpretarea fenomenului inflaţie, în tratările contemporane, se concentrează în jurul a două
concept, inflaţia - fenomen monetar şi inflaţia - fenomen general economic.
61
Explicarea inflaţiei, de pe poziţii monetariste, se sprijină pe „ecuaţia lui Fisher” (formula
5.2.4.1), din care se deduce ca variaţia cantităţii de monedă determină variaţia proporţională a
preţurilor. De aici, se afirmă că la originea inflaţiei se află în creaţia excesivă de monedă.
În sprijinul acestei idei, vine şi faimoasa afirmaţie a lui Milton Friedman, „inflaţia este
întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar şi poate fi produsă numai printr-o creştere mai rapidă
a banilor faţă de producţie”.
Interpretarea inflaţiei ca fenomen general economic susţine că inflaţia este expresia unui
dezechilibru global economic cu conotaţie conjuncturală, originea căruia se regăseşte în producţie,
venituri şi cheltuieli. În acest caz, se susţine că creşterea preţurilor este un simptom al inflaţiei,
consecinţă a creşteiii cererii de mărfuri, comparativ cu oferta acestora.
Din cele două interpretări ale inflaţiei, se poate afirma că inflaţia este, în primul rând, un
fenomen de natură monetară, deoarece ea se manifestă prin creşterea generală a preţurilor
(exprimate în monedă). Totodată, inflaţia este şi un fenomen complex, generat de o multitudine de
factori, care determină formele de manifestare ale acesteia.
Explicaţia lipsei inflaţiei în condiţiile monedelor cu valoare intrinsecă sau în cazul
convertibilităţii bancnotelor în aur ţine de posibilitatea resorbirii excesului de monedă în circulaţie
(exemplificată în schema 5.3.2.1), faţă de situaţia banilor de hârtie contemporani, neconvertibili, care,
deşi în exces, rămân în circulaţie, consecinţa fiind creşterea preţurilor.
Creşterea masei Creşterea Deprecierea bancnotelor

monetare preţurilor (pierderea parţială a puterii de
cumpărare)
Scăderea Scăderea masei Conversia banilor

prţurilor monetare în aur
Schema 5.3.2.1. Mecanismul regulator al masei monetare în circulaţie,

a dipărut odată cu renunţarea la convertibilitatea bancnotelor în aur
Inflaţia presupune un dezechilibru monetar, exces de bani fără valoare proprie în circulaţie,
peste nevoile economiei, manifestat prin creşterea generalizată, continuă şi autosusţinută a nivelului
mediu al preţurilor pe o perioadă îndelungată.
Atunci când fenomenele inflaţioniste sunt minore şi parţiale, ele sunt numite tensiuni
inflaţioniste.
Creşterea preţului unui singur bun sau chiar creşterea temporară pentru o perioadă scurtă a
majorităţii preţurilor (de exemplu, variaţiile sezoniere ale preţurilor) nu înseamnă inflaţie. Pe de altă
parte, chiar în perioade de inflaţie, nu toate preţurile cresc la fel de repede, iar pentru unele produse
este posibilă chiar scăderea preţurilor.
Autoîntreţinerea şi autoagravarea inflaţiei se explică prin reacţia pe care o avem în faţa creşterii
preţurilor:
 anticipând creşterea preţurilor, populaţia creşte cererea de bunuri şi servicii;
 anticipând pierderea puterii de cumpărare, populaţia detezaurizează moneda (transformă
moneda pasivă în monedă activă);
 anticipând creşterea preţurilor, agenţii economici îşi pot creşte stocul de materii prime,
materiale etc., crescând cererea globală;
 anticipând o creştere a preţurilor în perioada imediat următoare, agenţii economici pot decide
să păstreze temporar producţia realizată (pentru a o vinde în scurt timp mai scump),
determinând astfel o scădere a ofertei globale.
62
Din perspectiva impactului său în economie, inflaţia a fost asemănată cu un impozit, întrucât:
 ca şi impozitul, inflaţia reduce venitul, scăzând consumul şi economiile; pierderea, în cazul
unei inflaţii de 10%, este exact aceeaşi ca în cazul unui impozit de 10%;
 ca şi impozitul, inflaţia influenţează preţul bunurilor şi serviciilor.
Un alt dezechilibru monetar este deflaţia.
Definiţia deflaţiei este, în esenţă, un antitetic al inflaţiei.
Deflaţia este opusul inflaţiei, o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-o
economie, determinată de restrângerea masei monetare în circulaţie sub nevoile economiei. Este un
fenomen cel puţin la fel de devastator ca şi inflaţia, deşi se apreciază că este chiar mai perturbator
decât o inflaţie persistentă.
Astfel, deflaţia se defineşte ca o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-
o economie.
Interpretarea deflaţiei, în cele mai multe cazuri, este axată pe manifestările monetare, deoarece
fenomenul deflaţiei este generat de restrângerea masei monetare şi a creditului, ca urmare a reducerii
cheltuielilor, fie din partea guvernului, fie din partea agenţilor economici, sau a investiţiilor în
economie.
5.3.2.2. FORMELE ŞI CONSECINŢELE INFLAŢIEI ŞI DEFLAŢIEI

Inflaţia, fiind, în esenţă, un fenomen pluridimensional, exterior se manifestă în diferite forme,
care, de regulă, se sistematizează în funcţie de cauzele care au generat-o.
Inflaţia poate fi clasificată după diferite criterii [97, p. 290]:
 În funcţie de ritmul de creştere a preţurilor, identificăm:
 inflaţie moderată (târâtoare sau lentă), când ritmul de creştere a preţurilor este de 2-3%
pe an;
 inflaţie medie (declarată), dacă creşterea preţurilor este de până la
15-20% anual;
 inflaţie galopantă, cu un ritm anual de creştere a preţurilor de peste 25%;
 hiperinflaţie, când rata medie lunară a inflaţiei este peste 50%.
 În funcţie de anticipările (aşteptările) pieţei, există:
 inflaţie anticipată – este aşteptată de actorii pieţei, care acţionează în consecinţă;
 inflaţie neanticipată – nefiind aşteptată de participanţii la piaţă, afectează economiile,
producţia şi forţa de muncă, redistribuie în mod arbitrar averea între indivizi, îi poate
avantaja pe debitori sau pe creditori, după cum este mai mare sau mai mică decât inflaţia
anticipată.
 În funcţie de tipul de mecanism de funcţionare a pieţei, întâlnim:
 inflaţie deschisă – excesul de cerere, dezechilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi
servicii au drept consecinţă imediată creşterea preţurilor şi a salariilor;
 inflaţie reprimată – apare atunci când intervenţia autorităţilor împiedică creşterea
preţurilor şi a salariilor, acţiunea statului vizând practic reprimarea excesului de cerere;
cauzele rămân şi tensiunile se vor manifesta imediat ce sunt înlăturate restricţiile impuse,
echilibrul realizându-se tot prin creşteri de preţuri şi salarii.
 În funcţie de principalele cauze, există următoarele forme principale de manifestare a inflaţiei:
63
 Inflaţia prin costuri este generată de creşterea costurilor. Asemenea categorii de costuri,
precum salariile, materiile prime, combustibilul, energia, impozitele etc., cresc frecvent
nejustificat din punct de vedere economic. Creşterea lor are repercusiune asupra altor
categorii de costuri şi, in final, conduce la majorarea preţurilor. Această formă de inflaţie
exprimă dezechilibrele de pe pieţele factorilor de producţie.
De exemplu, în anul 1973, preţul unui baril de petrol era de 2,13 USD, în 1974 – de
10,77 USD, iar în 1981 – crescuse la 34,50 USD. Drept urmare, existau şi creşteri de
preţuri care nu sunt consecinţa creşterii masei monetare, ci cauza acestei creşteri, creşterea
preţurilor în acest caz neavând legătură cu nivelul masei monetare în circulaţie.
 Inflația prin cerere este generată de creşterea globală a cererii în raport cu oferta. Această
formă de inflaţie demarează pe un segment al pieţei, ca apoi să se extindă în ansamblul
economiei. Excesul de cerere este urmare a creşterii ofertei de monedă condiţionată de
sporirea cheltuielilor publice (majorarea deficitului bugetar, împrumuturile externe de stat
etc.), creşterea cheltuielilor persoanelor fizice (sporirea salariilor şi altor drepturi de
personal, diminuarea economiilor, creşterea creditelor de diferită natură, sporirea
remiterilor de valută din străinătate etc.), majorarea cheltuielilor persoanelor juridice
(investiţii în dezvoltare, investiţii de capital din străinătate etc.).
Inflaţie prin cerere, care este rezultatul unui exces durabil al cererii globale de bunuri
şi servicii faţă de oferta (inelastică) disponibilă pe piaţă. Dezechilibrul poate să însemne:
1) exces de cerere, ca urmare a creşterii ofertei de monedă generată de creşterea
cheltuielilor publice în condiţiile deficitului bugetar sau de creşterea cheltuielilor
persoanelor fizice, fie ca o consecinţă a creşterii salariilor, fie ca urmare a detezaurizării
sau chiar pe bază de credit;
2) ofertă insuficientă, determinată de lipsa capitalurilor, a capacităţilor de producţie sau de
inelasticitatea producţiei, care nu poate creşte atât de rapid încât să satisfacă cererea în
creştere etc.
 Inflaţia structurală este cauzată de accentuarea disproporţionalităţilor dintre segmentele
(ramurile) economiei reale. Spre exemplu, preţurile la produsele agricole, de regulă, sunt
joase, ceea ce necesită subvenţii pentru producători. Acordarea acestui sprijin financiar
dezechilibrează raportul cu preţurile la produsele din alte ramuri, ultimele având tendinţa de
creştere. De altfel, dezechilibrele structurale sunt de diversă natură, iar una din multiplele
cauze este intervenţionismul autorităţilor publice în realizarea ajustărilor, adaptărilor şi
armonizărilor din economie.
Să presupunem o economie având un sector agricol cu pondere importantă în PIB şi
asigurând locuri de muncă pentru o mare parte a populaţiei, în condiţiile în care realitatea pieţei
ar cere reducerea preţurilor produselor agricole cu 3% şi, în acelaşi timp, creşterea preţurilor
produselor industriale tot cu 3%, susţinerea agriculturii ar avea drept efect: menţinerea preţurilor
pentru produsele agricole; creşterea cu 3% a preţurilor produselor industriale. În consecinţă,
politica de susţinere de către stat a unor sectoare sau ramuri economice este generatoare de
inflaţiei: per ansamblu, în economia analizată, preţurile cresc cu 3%, întrucât nu mai are loc
compensarea evoluţiilor preţurilor celor două categorii de produse [3, p.354].
 Inflaţia importată apare prin intermediul mecanismelor de interacţiune cu străinătatea: cursul
de schimb, preţurile la produsele de import, fluxurile de capital etc. Preţurile interne cresc în
cazul scăderii cursului valutar (deprecierii monedei naţionale), majorării preţurilor de import
(cel mai frecvent la produsele fără alternativă în ţară prin impunere fiscală), intrării a
64
importante sume de monedă străină pe piaţa valutară (se majorează cantitatea de mijloace de
plată) etc. Preţurile interne pot creşte şi ca urmare a majorării preţurilor la produsele importate.
În acest caz, un rol important îl poate avea şi deprecierea monedei naţionale, care duce la
scumpirea produselor din import; creşterea costului vieţii, care determină revendicări salariale,
ce au drept efect creşterea costurilor de producţie şi se regăsesc în preţuri mărite; în concluzie,
creşte inflaţia internă. Aceasta determină „slăbirea” monedei naţionale faţă de alte monede
(mai stabile), aspect recunoscut prin deprecierea monedei naţionale; de aici poate apărea un
cerc vicios, sugerat de schema următoare.
Cresc preţurile la Cresc salariile

Inflaţia internă
produsele importate
Depreciere monedei Cresc preţurile

naţionale
Schema 5.3.3.2.1. Cercul vicios: depreciere monetară - inflaţie
O caracteristică aparte a inflaţiei rezidă în intensitatea cu care se manifestă creşterea preţurilor.

Este evident că aceasta diferă de la un caz la altul, ceea ce atrage după sine şi diferenţierea
comportamentului producătorilor şi consumatorilor, diversificarea instrumentalului de contracarare a
inflaţiei aplicat de autorităţile publice etc.
Aşadar, în funcţie de ritmul de creştere a preţurilor, identificăm inflaţie lentă, moderată, rapidă,
galopantă şi hiperinflaţie.
Inflaţia lentă, numită şi târâtoare, înregistrează un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de
consum de până la 3%. Dacă avem în vedere că inflaţia este prezentă permanent, nivelul indicat este
acceptabil. De altfel, în accepţiunea Băncii Centrale Europene (BCE), stabilitatea preţurilor este
definită ca o creştere anuală a indicelui armonizat al preţurilor de consum pentru zona euro mai mică
de 2%.
Inflaţia moderată, uneori, numită medie sau declarată, se constată în cazul în care preţurile cresc
cu ritm anual de la 3% paria la 10%16.
Inflaţia rapidă consemnează un nivel al ritmului de creştere a preţurilor în intervalul de la 10%
până la 25% anual.
Inflaţia galopantă corespunde ritmului anual de creştere a preţurilor de peste 25%.
Inflaţia al cărui ritm de creştere a preţurilor este extrem de înalt este numită hiperinflaţie. Unii
autori insistă că acesta trebuie să depăşească 50% lunar, ceea ce ar însemna că preţurile cresc anual de
129 de ori (rata anuală a inflaţiei este de 12 875%). Alţii consideră că este proprie hiperinflaţiei o rată
anuală de peste 100%, iar în Standardul Internaţional de Contabilitate nr. 29, se are în vedere o rată
cumulată pe trei ani de 100% şi mai mult.
Hiperinflaţia reprezintă o creştere extrem de rapidă a tuturor preţurilor dintr-o economie, în
mod tradiţional cu peste 50% lunar. Totuşi, părerile sunt împărţite: unii autori vorbesc de hiperinflaţie
de la o rată anuală a inflaţiei cu trei cifre, iar în Standardul Internaţional de Contabilitate nr.29, se are
în vedere o rată a inflaţiei cumulată pe trei ani, care se apropie sau depăşeşte 100%.
Caracteristicile hiperinflaţiei sunt următoarele:
 creşterea preţurilor este exponenţială, incontrolabilă, imprevizibilă;
 preţurile relative îşi pierd coerenţa;
16
Menţionăm că, în literatura de specialitate, se întâlnesc diferite afirmaţii referitoare la nivelul ratei atribuit genurilor de intensitate
a inflaţiei.
65
 moneda naţională nu îşi mai poate îndeplini în mod corespunzător funcţiile esenţiale, caz în
care fie acestea sunt exercitate de o monedă străină – fenomen numit „dolarizare a economiei”
– fie se poate reveni parţial la troc;
 toate plăţile se fac cu bani gheaţă, fapt uşor de înţeles într-o perioadă în care banii îşi pierd
puterea de cumpărare atât de rapid: transferurile bancare sunt de neconceput, iar folosirea
cecurilor sau a cardurilor este de neacceptat.
Se cunosc trei cazuri de hiperinflaţie:
1) Între 1921 şi 1923, în Germania, preţurile au crescut de un milion de milioane de ori, ceea ce ar fi
echivalent cu creşterea de la 25 de bani la 250 de trilioane de lei. Este sugestivă şi evoluţia mărcii
germane faţă de dolarul american: în 1914, un dolar echivala cu 4.2 mărci, în 1922 reveneau 186 de
mărci la dolar, în ianuarie 1923 trebuiau 7.260 de mărci pentru un dolar, iar în noiembrie 1923,
dolarul echivala cu 4.200 de miliarde de mărci. Preţul unui ziar a crescut astfel: 0,3 mărci în
ianuarie 1921, 1 marcă în mai 1922, 8 mărci în octombrie 1922, 100 de mărci în februarie 1923,
1.000 de mărci în septembrie 1923, 2.000 de mărci la 1 octombrie, 20.000 de mărci la 15
octombrie, un milion de mărci la 29 octombrie, 15 milioane de mărci la 8 noiembrie, 70 de milioane
de mărci la 17 noiembrie 1923. În aceste condiţii, viaţa de zi cu zi a luat o întorsătură dramatică:
 era mai raţional să plăteşti masa la restaurant în avans, întrucât ar fi costat mai mult la
final; într-un restaurant, la fiecare 30 de minute, un chelner scria cu creta pe o tablă noile
preţuri;
 salariile erau plătite zilnic şi chiar de două ori pe zi, iar preţurile creşteau de la o oră la alta;
 populaţia căpătase o obsesie pentru cumpărături, multe mărfuri au dispărut complet de pe
piaţă, vânzătorii îşi tratau clienţii aproape ca pe nişte inamici, îşi închideau magazinele sub
diferite pretexte, vindeau mărfurile preferenţial şi nu era sigur dacă după vânzare îşi vor
putea reface stocul de marfă;
 au apărut noi forme de bani, neoficiale, certificate bazate pe bunuri, care dădeau dreptul la
o anumită cantitate dintr-o marfă;
 cei care aveau „curajul” şi banii suficienţi să plătească pentru cumpărăturile făcute, aveau
nevoie de un căruţ pentru transportul banilor până la magazin, iar acolo – de mult timp ca
să-i numere.
2) Recordul privind inflaţia (hiperinfaţia) îl deţine Ungaria. Aici, după al Doilea Război Mondial
(august 1945 – iulie 1946), timp de un an, preţurile s-au dublat în medie la patru zile, iar în
luna de vârf s-au dublat de două ori pe zi, rata medie lunară a inflaţiei fiind de 19.800%.
Moneda naţională de atunci a Ungariei, pengo, şi-a pierdut atât de mult puterea de cumpărare,
încât în 1946, pentru a cumpăra acelaşi lucru ce se putea cumpăra anterior cu un pengo, erau
necesare 1.4 nonilioane de pengo (1.400.000.000.000.000.000.000.000.000.000).
3) În anul 1985, în Bolivia, rata anuală a inflaţiei cumulată pentru perioada 1982-1985 era de
24.000%, „clasându-se” astfel pe locul şapte în lume, în topul celor mai mari rate ale inflaţiei,
în şase luni preţurile crescuseră cu echivalentul unei rate anuale a inflaţiei de 38.000%. Cu
banii cu care cineva şi-ar fi putut cumpăra în 1982 un autoturism de lux, în 1985 puteau fi
cumpărate trei cutii cu aspirină; tipărirea bancnotei de 1.000 de pesos, cel mai des folosită,
costa mai mult decât ceea ce se putea cumpăra cu ea. Banii necesari pentru a cumpăra un
televizor în bancnote de 1.000 de pesos ar fi cântărit peste 30 kg. După rezolvarea problemei
inflaţiei, distrugerea excesului de bancnote în circulaţie (900 de tone) a însemnat pentru Banca
Centrală a Boliviei un efort financiar substanţial, echivalentul a 130.000 USD. Pentru
incinerarea acestei cantităţi de bancnote, crematoriile folosite au funcţionat 34 de zile, câte 8
66
ore pe zi, angajaţii băncii centrale transportând, în camioane de 30 de tone, 15.000 de saci a
câte 60 de kilograme fiecare, plini cu bancnote retrase din circulaţie.
După renunţarea la convertibilitatea bancnotelor în metal preţios, inflaţia a devenit o realitate
cotidiană în majoritatea statelor lumii. Însă pe fundalul unui deficit bugetar excesiv şi al unei relaxări
monetare, inflaţia a luat proporţii exagerate în unele ţări, în special în anii 1980, exemplul cel mai bun
fiind cel al Americii Latine, unde mai multe state s-au confruntat cu hiperinflaţia.
O analiză a cazurilor de hiperinflaţie din ultimele decenii arată că:
 hiperinflaţia nu apare, de regulă, „peste noapte”, ci este precedată de o perioadă lungă cu
inflaţie ridicată;
 procesul de stabilizare poate fi îndelungat, ajungând la câţiva ani, dacă politica bugetară nu
este adaptată;
 o reducere substanţială a deficitului bugetar şi convertibilitatea monedei naţionale trebuie
obligatoriu avute în vedere în programul de stabilizare;
 sfârşitul hiperinflaţiei nu este suficient pentru a readuce cererea de monedă la nivelul anterior
apariţiei hiperinflaţiei; dolarizarea şi alte forme de indexare continuă să fie preponderente în
activitatea de intermediere financiară încă mulţi ani.
Inflaţia ca manifestare este marcată şi de alte caracteristici, care pot fi puse la baza altor
clasificări, întocmite cu prilejul studierii şi cercetării fenomenului dat.
Declaşarea tendinţelor inflaţioniste se soldează cu multiple consecinţe de diversă natură, care
sunt recepţionate de toţi participanţii la procesele economice.
Sumar, consecinţele distructive rezidă în:
 diminuarea puterii de cumpărare a banilor;
 deprecierea monedei naţionale;
 pierderea resurselor acumulate;
 dezavantajarea creditorilor;
 creşterea speculaţiei în rezultatul creşterii neproporţionale a preţurilor;
 deprecierea resurselor financiare ale statului;
 redistribuirea bogăţiei şi a venitului, caz în care veniturile nu se indexează, iar creditele
se acordă fără a se ţine seama de indicele preţurilor.
Impresia generală este că inflaţia este „rea”. Cu toate acestea, există şi consecinţe pozitive ale
inflaţiei (moderate):
 impulsionarea investiţiilor în economia reală;
 crearea locurilor de muncă;
 reducerea şomajului;
 stimularea creşterii economice etc.
Deflaţia, la rândul său, de asemenea, este un fenomen cu mai multe valenţe. Ca şi în cazul
inflaţiei, cauzele definesc formele deflaţiei, cele mai cunoscute fiind: deflaţia monetară, deflaţia
financiară şi deflaţia de credit.
Deflaţia monetară este cauzată de restrângerea nemijlocită a cantităţii monedei în circulaţie.
Deflaţia financiară este generată de sterilizarea unei anumite cantităţi de bani de autorităţile
publice, prin diferite metode: obţinerea excedentelor bugetare fie prin majorarea impozitelor, fie prin
reducerea cheltuielilor publice; rambursarea împrumuturilor publice angajate de la banca centrală etc.
Deflaţia de credit apare în urma ridicării nivelului dobânzilor sau restrângerii creditelor bancare.
Cu toate că aspectul intensităţii deflaţiei este mai puţin important, totuşi, potrivit nivelului, se
evidenţiază deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.
67
Deflaţia deschisă şi este deflaţia propriu-zisă, caracterizată prin scăderea generalizată şi de
durată a preţurilor. Spre exemplu, până la Cel de-al Doi lea Război Mondial, episoadele deflaţioniste
s-au caracterizat prin fenomene de diminuare a preţurilor şi a cantităţii de monedă în circulaţie,
rambursare a datoriei publice, reducere a cheltuielilor publice, contractare a creditelor private şi
diminuare a veniturilor şi ale cererii agregate.
Deflaţia târâtoare reprezintă, în esenţă, o scădere a inflaţiei, dar nu o diminuare a preţurilor, o
încetinire a vitezei de circulaţie, dar nu o diminuare a masei monetare, o frânare a creşterii veniturilor,
dar nu o micşorare a lor, o încetinire a creşterii economice, dar nu o recesiune. Această formă a
deflaţiei, care s-a manifestat în ţările membre ale Uniunii Europene la începutul anilor '90 ai secolului
trecut.
Deflaţia are drept consecinţă creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale; ca şi inflaţia,
afectează repartizarea averii între debitori şi creditori, însă este defavorabilă debitorilor şi în avantajul
creditorilor, care primesc banii împrumutaţi cu o putere de cumpărare mai mare. În consecinţă, de
regulă, în perioade de deflaţie, ratele dobânzii scad.
Trebuie să facem distincţie între cauzele inflaţiei şi simptomele acesteia. Astfel, de exemplu, de
cele mai multe ori, creşterea preţurilor nu cauzează inflaţie, ea este un simptom al inflaţiei. Cauza
inflaţiei în acest caz ar putea fi un dezechilibru între cerere şi ofertă, care s-a manifestat prin creşterea
preţurilor.
De fapt, aceasta este cauza fundamentală a inflaţiei: dezechilibrul dintre cerere şi ofertă,
creşterea excesivă a cererii faţă de ofertă, cantitatea de bunuri şi servicii existentă pe piaţă fiind
insuficientă faţă de cea necesară (cerută) şi, în consecinţă, preţurile cresc. În cazul invers, când oferta
este mai mare decât cererea, tendinţa ar fi de scădere a preţurilor.
Inflaţia nu intră în categoria fenomenelor ce pot fi explicate printr-un raţionament de tipul
cauză-efect, ea este un proces, o înlănţuire de fenomene care se influenţează reciproc şi în ritmuri
diferite. Datorită caracterului generalizat al fenomenului, inflaţia este prezentă în toate ţările,
indiferent de nivelul lor de dezvoltare şi de mărimea acestora.
Mecanismul de producere a inflaţiei constituie un subiect de maximă importanţă pentru orice
specialist ce doreşte să analizeze, să înţeleagă şi să propună soluţii pentru atenuarea efectelor negative
ale unui fenomen cu o sferă de manifestare atât de cuprinzătoare, cu influenţe asupra tuturor
circuitelor economice naţionale şi internaţionale, cu grad mare de intercorelare.
Explicaţia clasică pentru inflaţie este că „sunt prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri”.
Afirmaţia lui Milton Friedman, devenită faimoasă, „inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen
monetar şi poate fi produsă numai printr-o creştere mai rapidă a banilor faţă de producţie”, sugerează
originea inflaţiei: creşterea cantităţii de bani în circulaţie într-un ritm alert (o creştere excesivă),
permiţând astfel şi creşterea preţurilor. În acest sens, se argumentează că populaţia nu ar putea cumpăra
aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii, în condiţiile creşterii preţurilor, dacă nu ar creşte oferta de
monedă, şi deci inflaţia nu ar putea continua dacă nu ar creşte şi cantitatea de bani în circulaţie.
Însă, chiar în condiţii de creştere a ofertei de monedă, preţurile nu se majorează dacă:
• scade viteza de circulaţie a banilor (prin transformarea din monedă activă în monedă pasivă);
• creşte producţia în mod corespunzător;
• într-o perioadă de recesiune banca centrală creşte oferta de monedă pentru a încuraja
relansarea economică prin creşterea cheltuielilor vizând reducerea şomajului şi creşterea
producţiei.
Printre alte cauze ale inflaţiei, trebuie să luăm în considerare:
 tipărirea (emisiunea) de bani fără acoperire, realizată de către stat pentru a face faţă
cheltuielilor sale. Deşi este, pe bună dreptate, invocată în literatura de specialitate ca o cauză
principală a apariţiei şi menţinerii inflaţiei, în ultimele decenii, tot mai multe bănci centrale – în
68
primul rând, cele din ţările dezvoltate – au conştientizat pericolul şi au renunţat la această practică. De
fapt, în ţările Uniunii Europene (şi în ţările candidate) trebuie respectate prevederile din Tratatul de la
Maastricht, care interzic finanţarea monetară a deficitului bugetar;
 emisiunea monetară excesivă, creşterea masei monetare în circulaţie fără legătură cu creşterea
PIB, cu oferta de bunuri şi servicii din economie, uneori corelată cu deficitele bugetare substanţiale
ale unor state;
 creaţia monetară excesivă (supracreditarea), numită sugestiv şi inflaţie de credit. Băncile
comerciale dispun de o putere monetară deloc neglijabilă, prin creaţia de monedă oferind economiei
putere de cumpărare suplimentară, care poate găsi sau nu corespondent în bunurile şi serviciile
existente pe piaţă;
 dezordinea monetară internaţională. Deficitul balanţei de plăţi a SUA a avut drept consecinţă
creşterea substanţială a deţinerilor de dolari în întreaga lume, iar pieţele eurovalutelor au contribuit şi ele
la alimentarea inflaţiei. Pe fundalul unei lichidităţi excesive din anii 1980 şi începutul anilor 1990, poate
fi explicabilă într-o anumită măsură reţinerea SUA de a vota la un moment dat în favoarea unor noi
alocări de DST în cadrul Fondului Monetar Internaţional, creşterea masei monetare la nivel global (prin
crearea de DST) în mod artificial, pe bază de vot, având potenţial inflaţionist;
 detezaurizarea, care, celelalte condiţii menţinându-se constante, are drept consecinţă
transformarea monedei pasive în monedă activă; creşterea preţurilor provocată de monopoluri, aflate
în căutarea de profituri mai mari;
 indexarea (creşterea) în mod regulat a salariilor, sub presiunea sindicatelor, fără legătură cu
creşterea productivităţii muncii. Printr-o asemenea practică, masa monetară în circulaţie depăşeşte
valoarea mărfurilor disponibile pentru consum;
 dispariţia în mare măsură a concurenţei prin preţ, producătorii preferând concurenţa prin
diferenţierea produselor, cu consecinţe asupra creşterii preţurilor;
 factorii psihologici şi anticipaţiile inflaţioniste. În acest sens este relevantă preocuparea ţărilor
zonei euro de a introduce bancnote de 1 şi 2 euro în locul actualelor piese metalice, în dorinţa de a
lupta contra inflaţiei. Explicaţia ar fi simplă: în unele ţări din zona euro, cum ar fi Grecia,
consumatorii nu sunt obişnuiţi cu monede (piese metalice) de mare valoare şi le cheltuiesc cu prea
multă uşurinţă, determinând creşterea inflaţiei. Tot astfel se argumentează că procedeul de
denominare a monedei naţionale, tăierea unor zerouri şi obţinerea unei monede „grele”, pe fundalul
dezinflaţiei şi al unei economii stabilizate, este de natură să contribuie la scăderea mai accentuată a
ratei inflaţiei. O analiză complexă a echilibrului monetar, evidenţiind influenţele fluxurilor
suplimentare de monedă sau ale detezaurizării asupra echilibrului general, este realizată de
economistul olandez Johann Koopmans, care a reprezentat echilibrul monetar sub forma unei ecuaţii –
care astăzi îi poartă numele.
 detezaurizarea, care, celelalte condiţii menţinându-se constante, are drept consecinţă
transformarea monedei pasive în monedă activă;
 creşterea vitezei de circulaţie a banilor, care, judecând în termenii specifici teoriei cantitative
a banilor, nu ar mai face necesară prezenţa aceleiaşi cantităţi de monedă în circulaţie;
Viteza de circulaţie a banilor
,,Derby-ul de la Epsom este o cursă tradiţională de cai şi, în acelaşi timp, prilejul unei adevărate
chermeze populare. Pentru această zi de derby, doi tineri, Bobby şi Jimmy, pun mână de la mână şi
strâng zece lire sterline. Cu această sumă cumpără un butoiaş cu bere pentru a-1 desface cu halba în
preajma hipodromului. Ei încarcă butoiaşul într-un cărucior şi pornesc spre Epsom trăgând căruciorul
după ei. Drumul este lung şi timpul călduros. Amândoi suferă de sete şi se uită cu jind la butoiaş.
Căutând prin buzunare, Bobby descoperă, spre bucuria lui, o monedă de metal, exact costul unei halbe
de bere. Bobby scoate moneda şi o dă lui Jimmy, rugându-l să-i servească – contra cost – o halbă cu
69
bere din butoiaş. Jimmy ezită, dar de vreme ce Bobby i-a plătit preţul, îi serveşte halba dorită. Pe
Jimmy îl persecută însă aceeaşi sete şi, gândindu-se că acum are şi el cu ce să plătească o halbă,
scoate moneda primită şi cumpără şi el o halbă cu bere din butoi. Odată începutul făcut, restul a urmat
de la sine. În tot timpul cât a durat drumul până la Epsom, moneda s-a mutat dintr-un buzunar în altul,
plătind cinstit de fiecare dată câte o halbă de bere. Cei doi negustori improvizaţi, odată ajunşi la
Epsom, constată că berea din butoi dispăruse, iar moneda se întorsese de unde plecase, adică în
buzunarul lui Bobby.
În societatea contemporană, aşa cum am amintit mai sus, alături de cauzele clasice, inflaţia are
explicaţii care rezidă în schimbările structurale ce s-au produs în economia ţărilor dezvoltate, precum
şi în economia mondială. Aproape toţi economiştii au în vedere apariţia marilor grupuri economice şi
sociale: a monopolurilor, corporaţiilor şi a sindicatelor.
O altă încercare de a evidenţia una dintre cauzele inflaţiei o reprezintă teoria spiralei
inflaţioniste salarii-preţuri. Conform acestei teorii, există un cerc vicios reprezentat de creşterea
salariilor, care duce la creşterea preţurilor, care determină noi revendicări salariale, aşa cum rezultă şi
din schema următoare.
Creşte cererea
Cresc salariile Cresc costurile de

producţie Cresc preţurile
Indexarea salariilor
Spirala inflaţionistă salarii-preţuri

Într-o variantă, sindicatele cer măriri salariale fără legătură cu creşterea productivităţii muncii.
Angajatorii sunt nevoiţi să accepte, sub presiunea sindicatelor puternice, deşi costurile lor de
producţie vor creşte şi, în consecinţă, se măresc şi preţurile.
În altă variantă, marile companii care deţin poziţii de monopol şi doresc să-şi mărească
profiturile, sunt în măsură să crească preţurile fără a le fi afectate vânzările.
Prin creşterea preţurilor însă (în ambele variante) se creează un cerc vicios, creşte costul vieţii, iar
salariaţii vor dori salarii mai mari – din nou fără corelare cu creşterea productivităţii muncii – pentru a
compensa majorările de preţuri. În cazul în care se dă curs revendicărilor salariale, companiile sunt
nevoite să majoreze iarăşi preţurile.
Această teorie a fost criticată, arătându-se că salariile pot creşte neinflaţionist şi prin reducerea
profitului şi că oricum majorările salariale au loc cu întârziere faţă de creşterea preţurilor.
Existenţa inflaţiei într-o economie are o serie de consecinţe negative.
 Ca o consecinţă a inflaţiei, puterea de cumpărare a monedei scade; cu o cantitate dată de
unităţi monetare se pot cumpăra astăzi mai puţine produse decât în urmă cu un an.
 Existenţa inflaţiei face necesară o abordare în termeni nominali-reali a ratei dobânzii, a
salariului şi a venitului. Rata reală a dobânzii se obţine scăzând din rata nominală a dobânzii
rata inflaţiei; salariul real şi venitul real se obţin prin deflatarea salariului nominal, respectiv a
venitului nominal, aducându-se la nivelul anului de bază, în funcţie de evoluţia indicelui
preţurilor.
Exemplu
Să presupunem că unui angajat i-a crescut salariul, în anul 2012, faţă de începutul anului 2011,
cu 50 de lei, ajungând la 850 de lei, în timp ce rata inflaţiei pentru anul 2011, măsurată prin indicele
preţurilor de consum, a fost de 7,5% (IPC este de 107,5%). Care este, în aceste condiţii, salariul real?
70
Salariul real se calculează cu ajutorul formulei:
Sn
Sr  , unde:
IPC
100
Sr – salariul real;
Sn – salariul nominal;
IPC – indicele preţurilor de consum.
Prin urmare, S r  850  1,075  790,7 _ lei şi, deci, ţinând cont de rata inflaţiei, contrar aparenţelor,
salariul real în anul 2012 este mai mic decât în anul 2011 cu aproape 10 lei.
 O consecinţă a unor rate extrem de ridicate ale inflaţiei este şi „fuga de monedă”, deţinătorii
acesteia preferând mai curând alte bunuri, care în condiţiile date reuşesc să păstreze mai bine
valoarea (moneda nu mai poate îndeplini funcţia de rezervă de valoare). Pe termen mai lung,
perpetuarea unei asemenea situaţii poate determina chiar „refuzul” monedei, excitarea acesteia în
măsura posibilităţilor, la o scară redusă fiind preferat trocul, fără însă ca acesta să poată fi
generalizat, ţinând cont de complexitatea economiei contemporane.
 Întotdeauna, cei mai afectaţi de inflaţie sunt cei cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii,
şomerii, asistenţii sociali); aceştia, chiar dacă pot anticipa inflaţia, nu au nici o posibilitate de
apărare, întrucât indexarea salariilor, pensiilor şi celorlalte ajutoare sociale, în funcţie de
inflaţie, se face întotdeauna cu întârziere. Creşterea mai rapidă a preţurilor faţă de cea a
veniturilor, definitorie pentru inflaţie, duce la redistribuirea venitului naţional. Inflaţia
afectează economia unei ţări în general: s-a estimat că, în SUA, o rată de 5% a inflaţiei costă
anual aproximativ 0,3% din PIB (20 de miliarde de dolari).
 Inflaţia redistribuie venitul şi averea între debitori şi creditori: îi favorizează pe debitori şi îi
defavorizează pe creditori, în condiţiile în care ratele dobânzii nu „ţin pasul” cu rata inflaţiei –
nu sunt real pozitive.
Deşi inflaţia este, în general, blamată, dincolo de inconvenientele sale, unii economişti găsesc şi
o parte bună într-o inflaţie moderată, de exemplu de 2% pe an. Raţionamentul este următorul: întrucât
pentru angajatori este dificilă reducerea salariului real (de exemplu cu 2%) din cauza opoziţiei
salariaţilor, este mai facilă creşterea cu 3% a salariului nominal, în condiţiile unei rate a inflaţiei de
5%, rezultatul fiind acelaşi, dar obtenabil cu mai multă uşurinţă.
Inflaţia poate fi corelată şi cu alte fenomene negative:
 stagflaţia (formă prescurtată de la stagnare şi inflaţie) – defineşte starea economiei naţionale
în care inflaţia este însoţită de stagnarea producţiei (lipsa creşterii economice), care poate
provoca creşterea şomajului;
 slumpflaţia desemnează existenţa unei inflaţii accelerate corelată cu o scădere de mari
proporţii a producţiei;
 dezinflaţia este o reducere a inflaţiei; economia se află în continuare într-o perioadă cu o
creştere generalizată a preţurilor, inflaţia persistă, însă rata de creştere a preţurilor (rata
inflaţiei) este mai mică decât în perioada anterioară [97, p.300].
 deflaţia este opusul inflaţiei, o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-o
economie, determinată de restrângerea masei monetare în circulaţie sub nevoile economiei.
Este un fenomen cel puţin la fel de devastator ca şi inflaţia, deşi se apreciază că este chiar mai
perturbator decât o inflaţie persistentă.
După cum am mai spus, inflaţia este un fenomen deosebit de complex şi datorită acestui fapt,
efectele pe care le generează sunt multiple, complexe, interdependente. Relaţia ce există între inflaţie
71
şi efectele pe care ea le produce este o relaţie de feedback sau, altfel spus, avem de-a face cu efectul
de bumerang: inflaţia generează efecte care, la rândul lor, accentuează fenomenul inflaţionist.
Opiniile referitoare la consecinţele deflaţiei, de altfel ca şi ale inflaţiei, au evoluat. Înainte de
keynesism, se considera că deflaţia este un proces benefic, deoarece determină scăderea preţurilor,
echivalează schimburile, însănătoşeşte circulaţia monetară şi, prin aceasta, impulsionează activităţile
economice.
Toate acestea, oricât de dorite ar fi fost, totuşi, erau contrare celor ce aveau loc în practică.
Raţionamentele adepţilor keynesismului explică faptul că deflaţia are efecte dezastruoase, principalul
fiind reducerea activităţii economice. Diminuarea preţurilor, în condiţiile rigidităţii costurilor de
producţie, afectează negativ rentabilitatea producţiei şi, evident, eficienţa investiţiilor.
Acţiunea depresivă a deflaţiei se complică şi prin alte influenţe negative. Astfel, în urma
scăderii preţurilor, producătorii debitori pot deveni insolvabili, iar cererile de noi credite devin tot mai
rare. Deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii, majorează povara datoriei publice,
antrenează o scădere a valorii patrimoniilor, majorează ratele reale ale dobânzii etc.
5.3.3 INDICATORII INFLAȚIEI ȘI DEFLAȚIEI

Fenomenele inflaţie şi deflaţie sunt dintre cele măsurabile. Şi, deoarece inflaţia şi deflaţia
înfăţişează acelaşi fenomen - evoluţia preţurilor metodologia calculării indicatorilor prin care se
măsoară - rata inflaţiei şi rata deflaţiei sunt aceleaşi şi au la bază indicele preţurilor de consum.
Indicele preţului de consum are menirea de a măsura schimbările în dinamică ale nivelului
general al preţurilor la produsele şi serviciile procurate pentru consum de către gospodăriile populaţiei
din ţară. Cu alte cuvinte, Indicele preţurilor de consum măsoară numai tendinţa generală de schimbare
a preţurilor de consum în timp.
Indicele preţului de consum este calculat prin metoda mediei ponderate. Aceasta presupune
stabilirea unui număr de bunuri necesare subzistenţei populaţiei, numit coşul dc consum, în care se
includ mărfuri din grupul celor alimentare, nealimentare şi servicii.
În practică, pentru calcularea acestui indice se apelează la fomula Indicelui Agregat al Preţurilor
de tip Laspeyres17:
IPC 
q  p0 t
 100% , (5.3.3.1)
q  p0 0
în care:
IPC - exprimă indicele preţurilor de consum;
q0 - bunurile necesare subzistenţei populaţiei (coşul de consum);
pt şi p0 - nivelul preţurilor în perioada analizată şi în cea de bază;
t - perioada analizată.
Însuşi indicele preţurilor de consum, dar şi alţi indici ai preţurilor, caracterizează suficient de
convingător inflaţia şi deflaţia Şi totuşi, modificările indicelui preţurilor de consum, de la o perioadă
la alta, numite rata inflaţiei şi rata deflaţiei, suni indicatorii prin care, de obicei, se caracterizează
evoluţia preţurilor. Aceşti doi indicatori, având o esenţă comună, reflectă sensuri diametral opuse ale
evoluţiei nivelului preţurilor. Dacă preţurile cresc, aceasta înseamnă că are loc inflaţia, măsurată cu
indicatorul rata inflaţiei, matematic, valoarea fiind descrisă cu semnul “+”. Şi invers, dacă preţurile
scad, înseamnă că are loc deflaţia, măsurată cu acelaşi indicator, numit, în acest caz, rata deflaţiei,
despre care, în limbaj matematic, ne vorbeşte semnul “-”.
17
Ernst Louis Etienne Laspeyres (1834 - 1913) economist german, profesor de economie şi statistică în mai multe universitaţi.
72
Aşadar, rata inflaţiei şi rata deflaţiei exprimă în procente evoluţia preţurilor într-o anumită
perioadă.
Rata inflaţiei, de regulă, se afişează pe termene (perioade) în două forme (indicatori): rata
inflaţiei în perioada analizată şi rata medie a inflaţiei în perioada analizată.
Rata inflaţiei în perioada analizată reprezintă creşterea preţurilor de consum în perioada
curentă faţă de perioada precedentă, calculată ca indice cu bază în lanţ18. Aşadar, formula de calcul al
indicelui preţurilor de consum cu bază în lanţ din perioada analizată este:
Pt
IPCt / t 1   100% , (5.3.3.2)
Pt 1
în care:
IPCt/t-1 - reprezintă indicele preţului de consum cu bază în lanţ din perioada analizată;
Pt - preţurile de consum din perioada analizată;
Pt-1 - preţurile de consum din perioada precedentă.
Formula de calcul al ratei inflaţiei în perioada analizată este:
IPn  IPn1
Ri   100 , (5.3.3.3)
IPn1
unde:
Ri – rata inflaţiei;
IPn – indicele preţurilor pentru anul n;
IPn-1 – indicele preţului pentru anul n-1.
Indicii preţurilor folosiţi сel mai adesea pentru măsurarea inflaţiei sunt indicele general al
preţurilor şi indicele preţurilor de consum, dar se folosesc uneori şi alţi indici, cum ar fi indicele
preţurilor produselor industriale sau deflatorul PNB.
Indicele general al preţurilor, IGP, este o măsură relevantă a inflaţiei, el se calculează pe baza
formulei:
IGP 
P Q 1 1
100 , (5.3.3.4)
P Q 0 1
unde:
IGP – indicele general al preţurilor;
Q1 – cantitatea de marfă din perioada curentă;
P0 – preţurilor din perioada de bază;
P1 – preţurilor din perioada curentă.
Puterea de cumpărare a banilor arată cât se poate cumpăra cu o unitate monetară. Prin urmare,
creşterea nivelului mediu al preţurilor este sinonimă cu scăderea puterii de cumpărare a monedei
naţionale.
Puterea de cumpărare a banilor depinde în mod direct de rata inflaţiei, fiind inversul IGP. În
consecinţă,
IBP 
1

P Q 0 1
 100 , (5.3.3.5)
IGP P Q 1 1
unde:
IPB – indicele puterii de cumpărare a banilor.
18
Indicele cu baza în lanţ înseamnă că raportarea se face la perioada precedentă.
73
Indicele preţurilor de consum (IPC) este un indice al preţurilor calculat, pe baza unui coş
zilnic de produse şi servicii; este măsura сel mai des utilizată pentru inflaţie; este folosit, de exemplu,
şi în Republica Moldova, sau în zona euro, sub denumirea de indice armonizat al preţurilor de
consum.
Perioadele pentru care se calculează rata inflaţiei sunt: luna, trimestrul, semestrul, 9 luni, anul
(12 luni).
Rata inflaţiei la sfârşitul anului presupune creşterea preţurilor de consum în luna decembrie a
anului analizat, faţă de luna decembrie a anului precedent. Se calculează ca un indice al preţurilor de
consum cu bază în lanţ, din care se scade baza de comparaţie egală cu 100.
Relaţia dintre inflaţie şi puterea de cumpărare poate fi ilustrată şi geometric (figura 5.3.3.1).
Figura 5.3.3.1 Corelația putere de cumpărare – nivel al prțurilor

După cum se observă, creşterea nivelului preţurilor (de la creşterea mărimii convenţionale 2
până la 4) conduce la diminuarea puterii de cumpărare (de la 1/2 până la 1/4).
Măsurarea precisă a inflaţiei este o problemă nu numai de importanţă economică, dar şi de
rezonanţă socială. Aceasta rezidă nu numai în imixtiunea politicului, dar şi în faptul că instrumentele
de măsurare a inflaţiei existente nu posedă exactitate absolută.
5.3.4 MANIFESTĂRILE INFLAȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
În Republica Moldova, fenomenul inflaţiei a început să se manifeste din 2 ianuarie 1992, dată la
care au fost liberalizate preţurile şi, prin această acţiune, de fapt, a demarat tranziţia la economia de
piaţă.
Măsurarea intensităţii inflaţiei se efectuează prin intermediul indicelui preţurilor de consum.
Acesta estimează evoluţia, în ansamblu, a preţurilor mărfurilor cumpărate şi tarifelor serviciilor
utilizate de către populaţie pentru satisfacerea necesităţilor de trai, într-o anumită perioadă (perioada
curentă), faţă de perioada anterioară.
Metodologia de calcul al IPC utilizată în Republica Moldova corespunde recomandărilor
organismelor internaţionale. În special celor expuse în manualul Indicele Preţurilor de Consum,
elaborat de Oficiul Internaţional al Muncii (OEM), FMI, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), Oficiul Statistic al Comunităţii Europene (OSCE), Banca Mondială.
Elaborarea IPC este realizată de către Biroul Naţional de Statistică (BNS) în baza cercetărilor
selective privind:
a) variaţia preţurilor de consum la principalele mărfuri şi servicii (realizate lunar) şi;
b) bugetele gospodăriilor casnice, care furnizează date necesare calculării ponderilor
cheltuielilor populaţiei pe grupe de mărfuri şi servicii.
Calculul IPC se efectuează în baza structurii cheltuielilor gospodăriilor casnice şi a preţurilor
înregistrate decadal la circa 1250 de mărfuri şi servicii reprezentative, amplasate în 850 de puncte în 8
74
oraşe. Din ianuarie 2008, elaborarea şi diseminarea IPC, de rând cu prezentarea tradiţională a datelor
pe grupe (produse alimentare, nealimentare şi serviciu), se efectuează conform clasificării
EUROSTAT, care structurează mărfurile şi serviciile în 12 diviziuni, detaliate în 39 de grupe şi 93 de
clase.
În mod expres, vom menţiona că BNS, pe lângă indicatorul inflaţiei generale, calculează şi
indicatorul inflaţiei de bază. Acesta este un indice complementar celor deja utilizate şi are scopul de a
delimita factorii ce pot fi influenţaţi de BNM, faţă de factorii ce nu pot fi influenţaţi.
Calculul inflaţiei de bază are loc potrivit metodei excluderii simple din coşul de consum
(excluderea bunurilor şi serviciilor ce sunt importate sau care sunt stabilite pe cale administrativă).
Inflaţia de bază se calculează anual, ca şi inflaţia generală, pentru a elimina efectul sezonier
(modificarea preţurilor într-o perioadă de câteva luni).
Datele statistice privind IPC caracterizează evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor
cumpărate şi a tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie, oferind utilizatorilor informaţie despre
procesele inflaţioniste din ţară, necesare elaborării, monitorizării şi evaluării realizării politicilor
economice, monetare şi sociale.
Fluctuaţia ratei inflaţiei are loc în urma influenţei unui şir de factori, dintre care îi vom menţiona
pe cei interni şi externi.
La cei interni, se referă: cantitatea de bani (controlată indirect de BNM prin micşorarea/mărirea
masei monetare); creşterea/diminuarea cererii de bunuri şi servicii din coşul de consum (factor ce
depinde de comportamentul populaţiei); creşterea/diminuarea ofertei de bunuri şi servicii, influenţată
de diferiţi factori (spre exemplu, condiţiile climaterice - secetei scade oferta la unele produse
alimentare) etc.
Principalii factori externi care influenţează evoluţia preţurilor sunt preţurile la resursele
energetice şi cursul de schimb al monedei naţionale.
Conjunctura economică actuală interna şi externă este suficient de complicată pentru realizarea
obiectivului de menţinere a ratei inflaţiei la nivel dc 2% anual.
75

Circulaţia Monetară Şi Masa Monetară

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Circulaţia Monetară Şi Masa Monetară

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

 să recunoască conceptele de bază cu privire la circulaţia monetară (circulaţia bănescă), masă

ciculaţie bănească, circulaţie monetară, masă monetară, agregate monetare, viteză de

5.1.1 ESENŢA CIRCULAŢIEI MONETARE.

Banii au apărut la un anumit nivel al dezvoltării producerii şi schimbului. Printre principalele

5.1.2 FORMELE CIRCULAŢIEI MONETARE

Diversitatea instrumentelor monetare şi varietatea tehnicilor de transmitere-recepţionare a

Monedele metalice – moneda

Schema 5.1.2.1 Componenţa numerarului

instrument de plată este utilizat din cele mai vechi timpuri ca

U motiv pentru care efectuarea plăţii nu e

Schema 5.1.2.2. Caracteristicile numerarului

apare problema securităţii, deoarece numerarul este uşor manevrabil

genereză inconvenienţe în cazul conduce la imediată posibilitate de

asigură starea de normalitate a

Schema 5.1.2.3 Utilizarea numerarului ca modalitate de plată

Figura 5.1.2.1. Cambia

Figura 5.1.2.2 Schema generală a circuitului tratei

Figura 5.1.2.3 Schema generală a circuitului biletului la ordin

Figura 5.1.2.4 Biletul la ordin

Figura 5.1.2.5. Standardul obligatoriu de conţinut al biletului la ordin

Figura 5.1.2.6 Schema general a ciruitului cecului

Trăgătorul = Trasul = banca Beneficiarul =

Schema 5.1.2.5. Persoanele participante la decontările prin cecuri

Schema 5.1.2.6. Carnetul de cecuri de numerar

Figura 5.1.3.7 Menţiunile cecului

Principiile de utilizare a cecurilor:

I. Existenţa relaţiei dintre trăgător şi tras pe baza

II. Existenţa soldului în cont cel puţin în mărimea

Figura 5.1.3.8. Model de cec barat

Figura 5.1.3.9. Cecul de călătorie

Figura 5.1.2.10. Schema derulării acreditivului documentar

Figura 5.1.2.11 Schema derulării incaso-ului documentar

1 leu 6,40 0,024 6,40 76,33 1,80

Din punctul de vedere al structurii valorilor nominale, la sfârşitul perioadei de referinţă,

Figura 5.1.3.1.Schema general a transferului de credit

Figura 5.1.3.2. Schema general a debitării directe

Cercetarea funcţiilor monedei şi circulţiei monetare a permis aprecierea laturii calitative a

5.2.2 AGREGATELE MONETARE

În ultimul timp, agregatele monetare naţionale, în concordanţă cu recomandările organismelor

5.2.3 NIVELUL, SIRUCTURA ŞI DINAMICA MASEI MONETARE

Modificarea cantităţii de bani, care circulă în economie, influenţează considerabil evoluţiile

M it - agregatul monetar i la data curentă;

M i0 - agregatul monetar i la data de bază.

5.2.4 VITEZA DE CIRCULAŢIE A BANILOR

În contextul evaluării cantităţii de bani. se analizează viteza de circulaţie a banilor.

Rulaj _(u.m.) _ sau _ Produsul _ Intern _ Brut ( PIB)

Ca durată în zile (Dz), viteza de rotaţie se calculează astfel:

Dz – numărul (durata) de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii a banilor;

 Y  P  _ momentul _ 2  Y  P  _ momentul _ 1

Aplicând formula pe datele din tabel, obţinem:

Determinăm creşterea relativă a masei monetare şi a tranzacţiilor tuturor bunurilor şi

Aplicând formula pe datele din tabel, obţinem:

Mm2 1120 _ u.m.

Masa _ monetara _( Mm)

Multiplicatorul monetar se calculează şi ca raport între agregatul monetar M1 sau M2 şi baza

Stabilitatea multiplicatorului monetar este importantă în a asigura băncii centrale capacitatea

Să se determine: multiplicatorul monetar (al bazei monetare), multiplicatorul monetar ca

Masa _ monetara _( Mm)

 Determinăm masa monetară: formula de calcul a masei monetare fiind:

Masa _ monetara  M 0 ( Banii _ in _ circulatie )  Depozitele la vedere in moneda nationala 

 Determinăm multiplicatorul monetar al (bazei monetare):

 Determinăm agregatele monetare M1 şi M2, iar formula de calcul a agregatelor monetare