VIOLA: I-am dat eu vreun inel? Ce vrea să-nsemne? Te pomeneşti că i-am plăcut, ferească!

Da, da, se
cam uita la mine galeş; De-atît privit, s-a şi-ncurcat la vorbă. S-a-ndrăgostit, iar patima-i, şireată,
Acest inel mi 1-a trimis ca semn. Nu-i al stăpînului, o ştiu prea bine. Eu sînt alesul. Biata, dac-ar şti,
Mai bine s-ar fi-ndrăgostit de-un vis. În orice deghizare, gîndul rău Îşi face mendrele cu dibăcie. 21 E
ca de ceară inima femeii, Ce-ntipăreşte-n ea, prea lesne, chipul Cel mincinos. Aşa ni-i firea, slabă, Şi
vina nu-i a noastră, ci a ei. Ce-i de făcut acum? Stăpînul meu E-ndrăgostit de ea, iar eu, un monstru,
Mă prăpădesc de dragul lui, în timp ce Ea, amăgită, moare după mine. Ce-are să iasă? Cît mai sînt
bărbat Va trebui la dînsul să renunţ, Dar cum sînt doar femeie, vai, Olivia, Cîte suspine-am să-ţi
prilejuiesc! O, timp! Le-am încurcat ca niciodată, Descurcă-le, să ies basma curată!

Un lucru care cere multă minte, Căci trebuie să cîntăreaseă omul, Să-i simtă toana, să aleagă timpul,
Şi ca eretele să prindă-n zbor O pană, cînd o vede. E o trudă La fel de grea ca una de-nţelept; De-i
trează, nebunia sade sus, Dar cei deştepţi, cînd se prostesc, s-au dus.