Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RPMM1
RPMM1
1. Moneda:concept,esență,evoluția.
2. Formele monedei: moneda marfă, moneda metalică,moneda de hîrtie,moneda
electronică.
3. Funcțiile monedei.
=1=
Banii sunt cunoscuţi încă din antichitate, şi au apărut ca rezultat al dezvoltării forţelor
productive şi relaţiilor marfă. Economia naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de
dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se consuma.
Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor.
Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia opusă,
contra altei mărfi. El presupune compararea mărfurilor de diferit tip, calitate, formă, destinaţie,
etc. Această evaluare cerea o bază reală de comparare. Aşa bază poate servi valoarea mărfii, adică,
cantitatea de muncă materializată în procesul producerii mărfii şi încorporată în marfa dată.
Munca
depusă pentru producerea unei mărfi atare, poate varia de cantitatea de muncă materializată în altă
marfă şi din acest considerent şi valoarea acestor bunuri este diferită. De aici apare şi necesitatea
utilizării valorii de schimb. Valoarea de schimb –
capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii sau compararea cantitativă a
mărfurilor. În economia naturală mărfurile aveau numai valoare de întrebuinţare sau de consum.
În economia de schimb pe producătorul de mărfuri îl interesează, mai întâi, valoarea de schimb
sau costul, apoi cea de întrebuinţare, deoarece dacă marfa n-are valoare de întrebuinţare, n-are rost
de a fi produsă. Se cunosc mai multe forme în
evoluţia schimburilor de mărfuri. I formă – simplă sau
stihiinică, când valoarea de schimb se stabilea în proporţie de 1:1. Acest tip de schimb avea
următoarele neajunsuri:
a) nu se ţinea cont de principiul de echivalenţă la schimbarea mărfurilor;
b) în aceste condiţii nu se asigura accesul liber al oricărui producător la orice marfă ce se
producea în societate (conflictul de interese).
II formă – completă sau reversibilă se caracterizează printr-un flux mare a schimburilor
şi mărfurilor produse pentru schimb. Neajunsul acestei forme – apariţia multor mărfuri echivalente
nu a dus la definitivarea exprimării valorice a valorii fiecărei mărfi. III
formă – generală, când marfa devine principalul scop al producerii. În această perioadă fiecare
producător tinde spre obţinerea aşa-zisei "marfă generală", care este necesară tuturor. Ca marfă
generală se utiliza grâul, sarea, etc. Neajunsul acestei forme este – aceste echivalente erau
alterabile şi greu transportabile. IV formă –
bănească sau monetară, care a dus la înlocuirea echivalentului de mărfuri cu cel de metale
preţioase. Dezvoltarea formei lingoului din metal preţios a dus la apariţia monetelor (partea din
faţă – nominalul, cea opusă – stema statului). Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă, iarăşi
a devenit incomod folosirea monetelor din metale preţioase pentru deservirea afacerilor în legătură
cu creşterea rapidă a numărului afacerilor şi a sumei fiecărei afaceri. În aceste condiţii apare
moneda-semn sau acea monedă propriu-zisă care s-a păstrat până în prezent.
Moneda este echivalentul
general al valorii marfurilor; moneda de metal sau de hartie recunoscuta ca mijloc de plata
si de schimb.
=2=
Banii actuali sunt rezultatul unui lung proces evolutiv. Istoria monetară a omenirii
consemnează diverse forme pe care le-au îmbrăcat aceştia de-a lungul istoriei, şi anume: Moneda
marfă / paleomoneda Nevoia
existenţei unui bun cu ajutorul căruia să se poată măsura valoarea unui alt bun a apărut odată cu
diviziunea socială a muncii şi a schimbului de mărfuri. Trocul, înţeles ca un act de vânzare-
cumpărare simultană (marfă contra marfă) a reprezentat forma primară de derulare a schimbului
de mărfuri. Istoria monetară
a omenirii consemnează două forme ale monedei marfă, şi anume: a) moneda marfă
“consumabilă” b) moneda marfă
“neconsumabilă”: a) Moneda marfă
“consumabilă” Din categoria acestui
tip de monedă au făcut parte vitele (monedă care a fost folosită o perioadă de timp mai
îndelungată), cerealele, sarea, peştele sărat ş.a. O dovadă a faptului că în preistoria
schimburilor vitele au îndeplinit funcţia de marfă o constituie faptul că pe reversul multor specii
de monede antice, apărute mai târziu, figura unui cap de vită este întâlnită foarte des.
b) Moneda marfă
“neconsumabilă” În alte zone ale lumii
moneda marfă a îmbrăcat alte forme, cum ar fi blănurile (în zonele nordice, friguroase) sau
penele unor diverse păsări exotice foarte rare (ex: cauri). Moneda respectivă avea şi funcţii
nemonetare (obiecte de podoabă sau utilizate pentru satisfacerea unor necesităţi, cum ar fi, de
pildă, protejarea împotriva frigului). Folosirea acestui gen de monedă, cum ar fi blănurile,
este întărită şi de etimologia unor cuvinte. Astfel, numele monedei Ucrainei, “grivna” se traduce
prin “blană”, ceea ce înseamnă că în această ţară blănurile au deţinut funcţia de “marfă a
mărfurilor”, de “bani”.
Moneda metalică
Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor reale, adică valorii
metalului din care au fost confecţionaţi. Banii metalici (aramă, argint, aur) au avut diferite forme.
Cea mai comodă formă pentru circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă. Partea din faţă numindu-se
avers, cea din spate – revers, şi cea laterală – gurt. În scopul protecţiei contra sustragerii, partea
laterală se turna în formă de zimţuri.
Primele monete datează cu 26 secole în urmă, în China Antică şi în statul Lidia. În Rusia
Chieveană monetele au apărut în secolele IX – X e.n.
De la început se emiteau numai monete confecţionate din aur şi argint. În a II jumătate a
secolului IX la emiterea în circulaţie a monetelor din aur a trecut şi Anglia, care deţinea monopol
în extragerea minereului dat. Cauzele fiind: aurul este metal omogen după calitate; divizabil şi
legabil, fără pierderea calităţilor anterioare; portabil; păstrabil; greu dobândibil; greu prelucrabil.
Datorită rezistenţei sale, banii metalici puteau fi emişi de mărimi egale, în cantităţi egale, uşor
participând la relaţiile economice interstatale, precum şi îndeplinind toate cele 5 funcţii ale sale.
Însă, monetelor din aur le erau specifice unele neajunsuri:
La etapa iniţială monedele de hârtie se emiteau alături de cele metalice şi între aceste două
monede exista un raport, adică puteau fi liber schimbate una pe cealaltă. Însă, necesităţile
crescânde ale bugetului au dus la înlăturarea existenţei acestui raport.
Moneda-hârtie îndeplineşte doar 2 funcţii ale banilor: mijloc de circulaţie şi mijloc de plată.
1. Moneda manuală
2. Moneda scripturală (de cont).
Moneda manuală are 2 forme de existenţă:
2.1 Cecurile
2.2 Viramentele
Cecurile sunt emise de titulari pe baza unui cont deschis la bancă. Cecurile acceptate ca plată sunt
o formă a monedei scripturale. Moneda de hârtie şi cea scripturala au aceeaşi funcţie şi aceeaşi
valoare ca moneda marfă. O alta
clasificare a semnelor monetare o putem face având drept criteriu :
I. Unitatea emitenta
În raport de acest criteriu putem grupa moneda în :
biletele de bancă
moneda scripturală.
II. Un alt criteriu este valoarea intrinsecă, în raport de care moneda cunoaşte două forme:
1. Moneda cu valoarea integrală
2. Moneda semn.
Moneda cu valoarea integrală este moneda care conţine o cantitatea de metal preţios ce i
se atribuie prin valoarea nominală.
Moneda semn este reprezentată de monedele sau de alte alcătuiri de hârtie pe care sunt
imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi monetare.
III. Obligaţia pe care şi le asumă emitentul reprezintă un alt criteriu în raport de care putem
grupa monedele în;
1. Monedă convertibilă
2. Monedă neconvertibilă.
Moneda convertibilă a fost la început bancnotele care puteau fi schimbate în metal preţios, la
început era o forma a convertibilităţii interne. Astăzi, unica forma de convertibilitate este cea
externă.
Moneda neconvertibilă este numai moneda care circulă numai în cadrul graniţelor
naţionale.
IV. Ultimul criteriu este după capacitatea liberatorie:
Aici avem 3 forme de monedă:
1. Moneda legală;
2. Moneda facultativă;
3. Moneda fracţionară.
Moneda legală – este moneda cu capacitatea liberatorie sau circulatorie nelimitată
recunoscută prin lege, atribuita monedei naţionale.
Moneda fracţionara cu capacitatea liberatorie atribuita monedei de argint (când circulă
paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei divizionare.
Moneda facultativă este de regula o moneda străină.
Titlurile de credit sunt înscrisuri care nu au valoare proprie. Titlurile de credit apar odată
cu dezvoltarea forţelor de producţie, când vânzarea-cumpărarea se face pe credit; când momentul
cumpărării variază de cel al achitării. Apariţia lor a avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei
băneşti.
Titlurile de credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de mărfuri în
numerar, să economisească banii reali (moneda metalică), să contribuie la dezvoltarea decontărilor
prin virament.
Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de bancă, cecul,
banii electronici şi cardurile. Titlurile de credit ca şi moneda-hârtie îndeplinesc doar 2 funcţii:
mijloc de plată şi mijloc de circulaţie, însă, asigură autoreglarea masei monetare.
Cambia - reprezintă obligaţiunea irevocabilă scrisă de către debitor de a plăti o sumă
anumită creditorului. Există cambie simplă sau bilet la ordin emis de debitor şi trata, emis de
creditor, semnat de debitor şi remis creditorului, ca ultimul să-l andoseze.
Cambiilor le este caracteristic:
=3=
Moneda nu este rezultatul unei invenţii umane, ci a apărut ca rezultat al procesului obiectiv
de dezvoltare a producţiei şi a schimbului de mărfuri. Metamorfozele pe care aceasta le-a cunoscut
de-a lungul timpului sunt rezultatul soluţionării problemelor pe care le-a generat evoluţia în
timp a procesului de creştere a volumului producţiei şi a schimburilor.
Forma materială pe care au îmbrăcat-o banii a cunoscut mutaţii esenţiale de-a lungul timpului, iar
trecerea de la moneda marfă (cu valoare intrinsecă) la moneda 7 actuală este un 7continu
process evolutiv considerat de unii 7 drept una din legităţile monedei, cea a “dematerializării”
banilor. În cea mai mare măsură, circulaţia monetară actuală a devenit un simplu flux
electronic, derulat prin intermediul calculatoarelor, iar procesul este într-o continua creştere, pe
măsura dezvoltării plăţilor electronice.
Indiferent de forma materială pe care au îmbrăcat-o de-a lungul timpului, banii şi-au îndeplinit
cele cinci funcţii .
a) funcția de instrument unic de schimb;
b) funcția de etalon al valorii;
c) funcția de rezervă a valorii;
d) funcția de mijloc de plată;
e) funcția de lichiditate.
a) Funcția de instrument unic de schimb este funcția cea mai importantă - Moneda joacă
un rol de intermediar între agenții economici. Moneda este aceea care garanteaz libertatea de
opțiune pentru anumite bunuri și servicii oferite pe piață. Valoarea acesteia provine și din faptul
că ea poate fi folosită ulterior în aceleași scopuri ale agenților economici.
b) Funcția de etalon al valorii - Moneda este un etalon de valoare, datorită proprietății
sale are capacitatea de a aduce la același numitor bunurile eterogene, aceste bunuri și servicii
putînd fi astfel ierarhizate. Cu ajutorul monedei, folosite ca etalon al valorii, toate bunurile devin
comparabile.
c) Funcția de rezervă a valorii- Moneda este purtătoare de valoare, își conservă valoarea.
Practic, această valoare se reflectă în puterea de cumpărare a monedei care se modifică odată cu
raportul dintre masa monetara și masa de bunuri si servicii.
d) Funcția de mijloc de plată - Obligația de plată se efectuează în mare masură cu ajutorul
monedei. Folosirea monedei ca mijloc de plată dovedește puterea liberatorie, universală și
nelimitată a monedei.
e) Funcția de lichiditate - Aceasta funcție este legată de funcția de mijloc de plată. Ea
permite agenților economici să-și constituie depozite de tranzacții, depozite de precauție.
Tema 2 Sistemul monetar național și internațional
=1=
=2=
Sistemul monetar al Republicii Moldova include următoarele elemente:
=3=
Sistemul monetar internațional reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente și
organisme legate de crearea, circulația și valorificarea monedelor internaționale, determinate de
schimburile comerciale, de mișcările de capital și de creșterea economică pe plan mondial.
Înființarea sistemului monetar internațional (SMI) a reprezentat o încercare de cooperare
între state și nu una de subordonare a sistemelor monetare naționale. Prima inițiativă de acest fel
a constituit-o Uniunea Monetară Latină (1865), din care făceau parte Franța, Belgia, Italia și
Elveția. Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului bimetalist. Se instituia chiar și o monedă
comună pentru ansamblul celor patru state și anume francul. Uniunea Monetară Latină s-a
desființat în anul 1876.
Uniunea Monetară Germană a fost constituită în 1875, avînd initial ca țări participante
pe Prusia și Austria, la care, ulterior s-au mai alăturat și alte țări. Uniunea Monetară germană a
fost cea mai de success uniune monetară din sec. al XIX-lea, rețeta ei fiind dorința celor 39 de
state germane de a-și armoniza comerțul între ele și de a se proteja în fața partenerilor externi mai
puternici.
Blocurile monetare au fost create in prima umătate a sec. al XX-lea, avînd coincidență în
timp cu Marea Depresie de la 1929-1933.
În esență, un bloc monetar este constituit pe baza unui stat puternic economic, a cărui
unitate monetară devine principal, înglobînd state aflate în relații economice accentuate cu primul,
a căror monedă gravitează în urul monedei – cheie, urmînd fluctuațiile acesteia.
Cele mai cunoscute blocuri monetare sunt blocul lirei sterline, blocul francului francez și
blocul dolarului American.
Blocul lirei sterline a funcționat 1931-1939, fiind constituit din coloniile, mandatele și
protectoratele britanice și din alte țări care aveau importante relații comerciale cu Anglia, ca țările
scandinave. Scopul principal declarat a constat în apărarea stabilității cursurilor valutare ale
monedelor componente.
Blocul francului francez a funcționat în perioada 1929-1945, avînd ca participanți fostele
țări ale imperiului colonial francez. În această perioadă, francul francez a circulat cu aceeași
valoare atît în metropolă, cît și în fostele colonii franceze.
Blocul dolarului american a fost înființat în 1933 prin legarea monedelor statelor sud
americane de dolar. După anul 1945, blocul s-a transformat în zona dolarului.
Dupa cel al doilea război mondial, a devenit necesar un efort global, de a pune bazele
unui sistem care să asigure un echilibru și o disciplina financiară mai strictă, în paralel cu un
mecanism de finanțare a unor proiecte cu scop productiv și care să genereze creștere economică.
Pentru a realiza aceste obiective ambițioase, printr-o inițiativa a ONU, s-a organizat, în
iulie 1944, o conferință la care au fost invitați miniștrii de finanțe din 44 de țări. Această conferință
s-a desfășurat în localitatea Bretton-Woods, din statul New Hampshire, SUA. Baza
discuțiilor în cadrul Conferinței Monetare și Financiare Internaționale a Națiunilor Unite și
Asociate au reprezentat-o două documente:
1. Planul White;
2. Planul Keynes.
1. Planul lui Harry Dexter White (consilier al Ministrului de Finante al SUA) avea
urmatoarele puncte cheie:
- propunea dezvoltarea comerțului și a plăților internaționale, ca bază a cooperării
economice dintre state;
- sugera înființarea unui Fond Internațional de Stabilizare, al cărui capital să fie alcatuit din
subscrieri ale statelor membre, vărsate 30% în aur, 70% în moneda natională; -
Fondul de Stabilizare urma să emită o monedă de cont, numită UNITAS, care să fie vîndută și
cumpărată contra aur. 1 UNITAS reprezenta echivalentul în aur a 10 USD, 1 USD = 0,88671 g.
aur. - fiecare stat
membru era obligat să-și raporteze moneda la UNITAS.
=4=
Sistemul valutar european este o formă de organizare a relaţiilor valutare între ţările-
membre ale Pieţei Europene Comune (numai două ţări-membre nu au participat la acest sistem –
Marea Britanie şi Grecia). Acest sistem a fost organizat cu scopul micşorării oscilaţiilor cursurilor
valutare şi cu scopul stimulării proceselor de integrare a ţărilor-membre. Apariţia acestui sistem a
fost cauzată, pe de o parte, de creşterea dependenţei reciproce a ţărilor europene, iar pe de altă
parte, de criza sistemului valutar de la Bretton-Woods. Sistemul valutar european se aseamănă cu
sistemul valutar de la Jamaica. Elementul de bază al acestui sistem este unitatea monetară
europeană – E.C.U., emisă de B.E.R.D. (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare).
Cursurile tuturor valutelor ţărilor-membre se stabilesc în raport cu E.C.U.-ul. Cursul E.C.U. se
fixează pentru valutele ţărilor-membre (10 la număr). În 1999 E.C.U.-ul a fost înlocuit cu EURO:
Ca monedă de cont – EURO a fost introdusă din 1999, iar din 2002 circulă şi în numerar.
O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de locuitori. În numerar
au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe teritoriul ţărilor respective
monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au aderat la EURO – Marea
Britanie, Norvegia şi Danemarca.