Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880,[1][2] Pașcani, Principatele Unite[3] – d. 19

octombrie 1961, Vânători-Neamț, Vânători-Neamț, Neamț, Republica Populară Română) a fost
un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei
mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o
carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele
sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din
Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.
Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de
a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața
Românească. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente
literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a
primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică
(reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea
operelor sale are loc în general în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria
medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații
Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul
și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând până în istoria
contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul psihologic și naturalismul.
Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care
Sadoveanu va adera ideologic.

Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în

perioada interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din
Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin
Argetoianu, ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de
stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor
de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui
Carol al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte
din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților
și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a
preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a
stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea
Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca
propagandă în favoarea comunizării.
 A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al
Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare
Maestru al Marii Loji Naționale din România. A fost cumnatul criticului literar Izabela
Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au
devenit la rândul lor scriitori.

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu
au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,[6] și Profira Ursache (d. 1895), fată
de răzeși analfabeți din localitatea Verșeni. Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și
a fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891.
Familia își avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din Sadova”),[9] adoptat de
aceasta abia în 1891. Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a
avut un impact negativ asupra întregii familii.Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest
contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului,
deschizându-i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era
atașat de rădăcinile sale moldovenești.] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru,
a cărui soție a fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan,
verișoara activistului socialist Vasile Morțun).Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer
agronom.

ncepând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său
preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.În
timpul liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la
vânătoare, pescuind, sau doar pentru a contempla natura.]

Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei. În timpul călătoriilor sale,
Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorităților i-au modelat,
conform criticilor, perspectiva asupra societății. Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici”
la Fălticeni și Liceului Național din Iași. La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen
Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va
rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de gimnaziu în fruntea
promoției.

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o

monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.]
Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897, cu schița Domnișoara M din Fălticeni, pe care
îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă
a lui Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu
numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz, cu un alt scheci și un poem. Totuși, Sadoveanu
nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă românească la care
adera revista. Începe să scrie pentru reviste non-simboliste precum Opinia și Pagini Literare. În
paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele de
Aurora sau Lumea.

Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la

Universitatea din București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii. A
început să frecventeze societatea boemă a Capitalei, hotărând în această perioadă să
abandoneze poezia și să scrie numai proză realistă. În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu
care s-a stabilit la Fălticeni, unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din
cariera de scriitor. În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre
fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz. În iunie
1903, Sadoveanu este incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a
inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”. Această primă perioadă din viața sa avea să
fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).

După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie. Inițial,
familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se
apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii. Scriitorul a avut unsprezece copii,
dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă
și romancieră. Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor, în timp ce Paul-Mihu, cel mai
tânăr dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea
sa prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944.

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903, Sadoveanu contribuie cu lucrări la

revista tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A
mai colaborat la ziarul Voința Națională, publicat de Partidul Național Liberal și condus de
politicianul Vintilă Brătianu. La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi
publicat Șoimii, primul său roman, o variantă dezvoltată a povestirii Frații Potcoavă, cu o
introducere de istoricul Vasile Pârvan. În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de
copist la „Casa Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi
ani mai târziu la Fălticeni. După anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în jurul
revistei Viața Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.

Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii

române. Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o
politică de stânga, cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de
cultură Garabet Ibrăileanu, redactor până în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator
și prieten apropiat al lui Sadoveanu, invitându-l la o excursie pe Râul Râșca. În această perioadă,
o tânără scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana
Vidrașcu, un roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat uitării.
1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume: Șoimii, Povestiri,
Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu, volume în care Sadoveanu abordează cu precădere
teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice în literatură, care avea să
dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura Minerva. Debutul
a fost pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul trecut. Nicolae Iorga va
numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu, lider al mișcării
conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului Povestiri, propunându-l totodată
la premiile Academiei Române din 1906.

Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-
o listă cu cei mai mari scriitori ai României. Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu
și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie
apărută în eseurile sale încă din anul 1882. Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în
special pe Constantin Banu și poetul sămănătorist George Coșbuc ca cei care l-au ajutat să
capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului. Până atunci, scriitorul avusese parte de
manifestări de adversitate din partea oponenților Sămănătorului, în principal din partea
criticului Henric Sanielevici. În recenziile sale din Curentul Nou, volumele lui Sadoveanu erau
considerate ca promovând acte imorale precum adulterul și violul, criticul exprimându-și
totodată opinia că programul lui Iorga de didacticism moral era unul ipocrit. După cum avea să-
și amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de unele aprecieri critice în legătură cu
opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată egalul lui Vasile Pop (unul
din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat de Sadoveanu).

În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de
Iosif. Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de
influențele străine. Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar
printr-o „mare influență culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care
colaborau atât tradiționaliștii rurali ai „tendinței naționale”, precum și adepții unor curente
cosmopolite precum simbolismul. Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul
a fost, în mare parte, promotorul unor reguli mai vechi, trasate inițial de Junimea. Vianu mai
adaugă și că aportul lui Sadoveanu la cercul literar a fost principalul element artistic din istoria
acestuia, felicitându-l pe Iosif pentru predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de
„criză” literară, Sadoveanu era persoana generatoare de inovație.

Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre
publicare în anul 1906. În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905,
este numit la Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu.
Supervizorul său era poetul D. Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.
Nanu scria în acea perioadă: „Este o clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează.
 Oamenii fumează, își beau cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].” Slujba sa
administrativă este întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind
înaintat la gradul de sublocotenent. Fiindcă era deja supraponderal, marșul de la Probota, din
centrul Moldovei, până în Bucovina, i-a cauzat mari suferințe.