Iranul în perioada 1945 – 1953. Criza iraniană și soluționarea ei.

În perioada celui de al II-lea război mondial, sistemul politic iranian a avut de suferit.
Situația se datora faptului că pe teritoriul țării staționau armatele statelor aliate (Marea Britanie și
URSS) la care se mai adaugă și dezicerea de tron a șahului Reza. Ocuparea Iranului de trupele
aliate s-a realizat până în 1946, dar chiar și după aceasta controlul englez asupra economiei și
politicii nu a slăbit. Fenomenul se datorează faptului că compania care extrăgea și exporta petrolul
iranian – Compania petrolieră anglo-persană era engleză, deci ei erau cei care controlau și obțineau
cele mai mari venituri de pe urma acestei activități, ceea ce nu se poate spune despre Iran.

Se remarcă un proces lent de democratizare. În 1941 – înființarea Partidului Național al

Iranului, în componența lui au intrat foști deținuți politici de orientare comunistă și o grupare cu
idei liberale. Sursele istorice pretind că fondarea acestui partid se datorează ajutorului sovietic și
nazist.

La finele războiul este o evidentă luptă între Marea Britanie și SUA de a menține la
guvernarea Iranului un aparat politic cu orientare pro-engleză și respectiv proamericană. Între
grupările politice pro-engleze și pro-americane s-a dus o luptă nu atât de lungă, dar de un caracter
dur. A fost de fapt o luptă diplomatică, în mare parte, dusă în cadrul medjelisului (parlamentului
iranian). Lupta între aliați pentru obținerea Iranului în sfera sa de influență se remarcă în anul 1944.
Marea Britanie a jucat un rol important în menținerea la putere a șahului. Uniunea Sovietică și
reflecta influența și orientarea politică în Iran prin intermediul partidului Național Iranian (Tude).
În prima parte a perioadei 1945 – 1953 intensă este influența engleză, care contribuie la menținerea
și consolidarea puterii monarhice a lui Mohammad Reza.

Economie

Cel mai important domeniu economic care cunoaște o dezvoltare este industria energetică
(extragerea și comercializarea petrolului), care aparținea guvernului englez. Celelalte sfere
economice sunt în umbră și nu cunosc o dezvoltare semnificativă, pentru că statul nu investea în
acest domenii și nici nu încuraja dezvoltarea lor. În perioada 1948 – 1949 se atestă scădere
considerabilă a exporturilor și are loc devalorizare a monedei naționale – rialul. Devalorizarea a
condiționat creșterea bruscă a prețurilor la produsele de larg consum, în special la cele alimentare,
care erau în mare majoritate furnizate de Anglia și SUA. La începutul anului 1949, valoarea
prețurilor era uriașă. Pentru a face față prețurilor guvernarea decide să mărească ponderea
importurilor, dar această măsură a agravat situația producătorilor autohtoni. Piața a devenit
suprasaturată cu marfă străină, în consecință o bună parte din fabrici și uzine s-au închis.
Catastrofală era și situația gospodăriilor individuale a țăranilor. Situația economică a deschis un
val de nemulțumiri în rândul țăranilor, intelectualilor și burgheziei liberale – cereau reforme
radicale. E acest fon se formează Mișcarea Sindicală a Iranului. În 194, prim ministrul iranian a
anunțat că statul demarează un plan de implementare a reformelor în domeniul economic.
Obiectivele planului erau: dezvoltarea industriei iraniene, dezvoltarea sectorului energetic
(extragerea petrolului), ridicarea nivelului gospodăriei țărănești/individuale. Planul a eșuat pentru
că investitorii străini (SUA, Marea Britanie) au refuza finanțarea. Problema iraniană în domeniul
economic consta în aflarea domeniului energetic în monopolul englez, statul neavând capacitatea
de a obține profit din urma activității firmei engleze, care extrăgea bogățiilor subterane ale Iranului.
În 1948, administrația iraniană a ridicat impozitul pentru compania engleză, astfel reușind
obținerea a unui venit de 9,3 mln. lire sterline, în 1950 – 50,7 mln. lire sterline.

Implicarea engleză în politica statului se efectua prin intermediul companiei petroliere

deținute în regiune.

O altă cauză a crizei economice era în companiile importatoare, mărirea constantă a

importurilor adâncea criza economică și mărea inflația din țară.

După plecarea armatei engleze din sudul Iranului, în zonă sau creat condiții favorabile de
activizare a sindicatelor liberale. Muncitorii și organizațiile muncitorești au organizat mișcări și
greve în masă, în special este vorba de lucrătorii de la compania petrolieră engleză – Compania
Petrolieră anglo-persană. Ei cereau modificarea (creșterea) condițiilor de trai și majorarea
salariilor, pe lângă acestea au mai cerut: implementarea Legislației în domeniul muncii, dreptul la
libera exprimare și la adunări, recunoașterea legală a activității Sindicatelor democratice.

Guvernul iranian a conștientizat că nu va reuși o dezvoltare a economiei statului decât dacă

compania de extragere, rafinare și comercializare a petrolului (care era engleză la moment) nu va
fi naționalizată și domeniul energetic nu va fi controlat în exclusivitate de către statul iranian, fără
implicarea companiilor străine. Iranul avea nevoie de a se consolida economic pentru a se putea
dezvolta în continuare.

*Marea Britanie intervenea în treburile intern ale Iranului prin intermediul companiei sale
petroliere din țară, ea se implica în finanțele statului, de fapt ea cunoștea situația la zi, a domeniului
financiar, a bugetului.

Manifestațiile și grevele au fost înăbușite de stat.

Criza iraniană

19 mai 1945, Iranul a cerut retragerea anticipată a tuturor trupelor străine de pe teritoriul
său, iar la Potsdam Stalin făcea o concesie, acceptând retragerea trupelor sovietice din capitala
Iranului. La 24 ianuarie 1945, Statele Unite ale Americii au cerut Uniunii Sovietice şi Marii
Britanii să-şi evacueze militarii din Iran până la 1 ianuarie 1946, trupele americane pregătindu-se
în mod deschis să intervină în criză de partea Iranului. În negocierile purtate la Moscova la 19
februarie 1946, Uniunea Sovietică va condiționa retragerea trupelor sale din zona centrală a
Iranului de acordarea autonomiei Azerbaidjanului iranian şi de realizarea companiei mixte ruso-
iraniană în domeniul petrolier. Trupele britanice şi cele americane au plecat din Iran la termenul
stabilit, adică la 2 martie 1946. După ce în februarie 1946 guvernul de la Moscova anunța că
intenționa să-şi mențină trupele în Iran şi dincolo de termenul convenit în comun, la 6 martie,
acelaşi an, guvernul american remitea o notă guvernului sovietic cerând retragerea trupelor sale
din Iran în cel mai scurt timp. La 9 martie, însă, când unități militare sovietice se îndreptau spre
Teheran, Iranul sesiza din nou Consiliul de Securitate. Guvernul Uniunii Sovietice va cere
amânarea examinării cererii Iranului, dar nereuşind să obțină această cerere, reprezentantul
sovietic în Consiliu, Andrei Gromîko, a părăsit lucrările acestuia. Autoritățile de la Moscova au
încercat să obțină un răgaz, exercitând presiuni asupra Teheranului pentru constituirea companiei
mixte în care partea sovietică cerea să dețină 51% din acțiuni. La 5 aprilie 1946 guvernul de la
Teheran anunța încheierea unui acord cu guvernul de la Moscova, prevăzând retragerea trupelor
sovietice până la sfârşitul lunii mai, acelaşi an, şi constituirea companiei petroliere mixte ruso-
iraniene. Trupele sovietice părăseau Iranul până la 4 mai 1946; acordul privind constituirea
companiei mixte nu va fi aprobat însă de parlamentul iranian. În fața amenințării unei intervenții
anglo-americane de partea Iranului, Uniunea Sovietică s-a văzut nevoită să renunțe la pretențiile
sale. Trupele iraniene au lichidat rapid mişcările separatiste din partea de Nord a țării, iar la 6
octombrie 1946 s-a încheiat un acord între SUA şi Iran în baza căreia o misiune militară americană
urma să acorde asistență armatei iraniene. Astfel cazul Iranului se încheia printr-o cedare a Uniunii
Sovietice în confruntarea cu SUA. Era prima confruntare în care diplomația bazată pe forță reuşea
să stăvilească tendințele expansioniste sovietice. Era un moment semnificativ în abordarea
punctelor de confruntare în Europa, iar pentru Statele Unite ale Americii în adoptarea liniei ce avea
să devină Doctrina Truman.