Vlad Mischevca

1
 Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Vlad MISCHEVCA

ANUL 1812

DOUĂ SECOLE DE LA ANEXAREA BASARABIEI

DE CĂTRE IMPERIUL RUSIEI

Chişinău, 2012

2 3
 Lucrare discutată în cadrul Secţiei Istorie medievală a Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei şi recomandată pentru editare de Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istorie, Stat şi Drept al A Ş M
CUPRINS
la 29 mai 2012

PREFAŢĂ 7
UN TRATAT DE PACE ANEXIONIST 10
ANTECEDENTELE PROBLEMEI BASARABENE 18
RĂZBOIUL RUSO-TURC DIN 1806-1812 27
Tipărirea cărţii a fost realizată din contul autorului. Rolul fanarioţilor în declanşarea războiului 30
e-mail: miskewka@ yahoo.fr
Tratatele de la Tilsit şi Erfurt vs Pactul Ribbentrop-Molotov 38
Războiul care ne-a înghiţit 45
Efectele imediate ale anexării 70
Efectele de lungă durată ale anexării 72
1812 – ANNUS HORRIBILIS 78
PROBLEMA BASARABEANĂ - 200 DE ANI 86
ANEXĂ
Manifestul lui Alexandru I (12.12.1806) 92
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
Traité de paix russo-turque de 1812 94
Mischevca, Vlad. Din tratatul de pace ruso-turc încheiat la Bucureşti 107
Anul 1812 : Două secole de la anexarea Basarabiei de către Articolele secrete ale tratatului de pace ruso-turc încheiat la 1812 109
Imperiul Rusiei / Vlad Mischevca; Inst. de Istorie Stat şi Drept al
AŞM. – Ch. : S. n., 2012 (Tipogr. „Elan Poligraf ”). – 142 p . 9 c.a.
Caracterizarea lui M. Kutuzov şi a anturajului său 112
Extrase din tratatul sovieto-turc din 1921 115
100 ex.
Prutule, râu blestemat! 118
ISBN 978-9975-66-294-9.
Diagrame şi hărţi 126
94(478)”1812/2012” Declaraţia grupului de iniţiativă „Anul 1812” 132
M 79
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 134

© Mischevca Vl., 2012. Text, copertă, foto.

Machetare: Larisa Donca-Mischevca.
Lectură: Ion Mischevca.

4 5
 „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc
unde se vorbeşte româneşte şi ca istoria naţională
istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşierea ei,
a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania.” PREFAŢĂ
Mihail KOGĂLNICEANU
(24 noiembrie 1843) „Da, suntem moldoveni, fii ai Vechii Moldove,
însă facem parte din marele popor român,
aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania.
Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia
îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi”.
Alexei MATEEVICI

Declaraţia Grupului de iniţiativă de la Chişinău intitulat „Anul 1812”, urmată

apoi de constituirea Mişcării Civice „Anul 1812”, din care face parte şi subsemnatul,
a impulsionat comunitatea istoricilor să abordeze cu o mai mare atenţie cercetarea
evenimentelor legate de nefasta Pace de la Bucureşti din 1812. Susţinerea şi aprecierea
din partea cititorilor, atât din ţară, cât şi de peste hotare, demonstrează actualitatea
demersului istoriografic în ceea ce priveşte studierea şi descrierea războiului ruso-turc
din 1806-1812, precum şi deconspirarea culiselor diplomatice ale politicii marilor
puteri din acea perioadă.
Venind să demonstrăm că, „mai avem memorie, că nu toţi au uitat totul”, de la
bun început s-a optat – „pentru a deştepta pe cei cu conştiinţa naţională anesteziată,
pentru a sensibiliza opinia publică internaţională, pentru a demasca pe cei care au
îmbrăcat masca patriotismului moldovenesc, deşi, în realitate, nu sunt altceva decât
duşmani ascunşi ai acestui popor, pentru a determina guvernanţii să renunţe la laşitate,
dezinformare, fariseism, jocuri duble, servilism în faţa ruşilor şi să depună eforturile
de rigoare pentru a instala în capul mesei adevărul lui Dumnezeu şi a reda acestui
popor nedreptăţit de istorie, ocupanţi şi lichelele naţionale demnitatea şi speranţa
în viitor.”1 Suntem în drept să repetăm, precum a mărturisit marele Eminescu: „E
mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o; dar
această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui
suflet românesc; într-însa găsim toate putinţele dezvoltării, întocmai ca într-una
oricât de întinsă.”2

***

Amplasarea geopolitică a Ţării Moldovei, după aprecierea cronicarului Grigore

Ureche, „în calea răotăţilor şi stropşindu oştile, care de multe ori să făcea războaie
pre acesta loc”3, a determinat în mare măsură destinul dramatic al acestui pământ
1  Tănase C., Anul 1812: nu toţi au uitat totul! în Timpul, 16 mai 2011 http://www.timpul.md/articol/
anul-1812-nu-toti-au-uitat-totul-23345.html (ultima accesare: 17.09.2012)
2  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău: Litera Internaţional,
2008, p. 288.
3  Marii cronicari ai Moldovei. Ed.: G.Ştrempel. Bucureşti, 2003, p.6.

6 7
străvechi românesc... Fapt istoric reconfirmat şi de Mihail Kogălniceanu: „Patria
noastră, prin o vrednică de toată jalea soartă, a fost menită din cea mai bătrână
vechime să fie teatrul năvălirilor şi a războaielor străinilor.”4 Ţara Moldovei, care era
„c-o sută de ani mai tânără decât Ţara Românească, ...a avut totdeauna o poziţie mult
mai expusă decât sora ei de peste Milcov... Este evident deci, că experienţele dureroase
trebuiau să facă instinctul de conservare naţională mult mai susceptibil în Moldova
decât în Ţara Românească care n-avusese a deplânge acele dureroase pierderi.”5
În epoca dominaţiei otomane, Moldova în câteva rânduri a avut de suferit grave
rapturi teritoriale. Iniţial, Sublima Poartă a scos de sub jurisdicţia domnilor Ţării
Moldovei un şir de cetăţi şi târguri, formând raialele turceşti de la Dunăre şi Nistru:
la 1484, turcii cuceresc Cetatea Albă şi Chilia; la 1538 – cetatea Tighina; la 1621
– târgul Reni cu satele din preajmă; în 1713 este ocupată cetatea Hotin, iar la 1715
fortăreaţa şi ţinutul sunt transformate în raia.
La 1775 Imperiul Habsburgic răpeşte teritoriul din nordul Moldovei –
Bucovina, cu fosta cetate de scaun Suceava şi oraşele Cernăuţi, Câmpulung, Baia,
Siret (10 442 km2).
În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea Imperiul Rusiei devine ţară limitrofă
cu Moldova. Conform Păcii de la Iaşi (29 decembrie 1791 /9 ianuarie 1792), Rusia
încorporează pământurile dintre râurile Bug şi Nistru, iar la 1793, după împărţirea
Poloniei, anexează şi teritoriul situat mai la nord de râurile Codâma şi Iagorlâc.
Războiul ruso-turc din 1806 - 1812 a avut drept rezultat cea mai gravă pierdere
teritorială – anexarea de către Imperiul Rusiei a părţii de răsărit a Principatului
Moldovei. Teritoriul anexat de Imperiul Romanovilor avea o suprafaţă de 45630 km2
(fiind cu 7400 km mai mare decât cel ce rămăsese sub oblăduirea domnului de la Iaşi)
şi cuprindea 6 cetăţi (Hotin, Bender, Cetatea Albă, Ismail, Chilia şi Soroca), 17 oraşe
şi târguri şi 683 de sate.6
Ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei-Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, parţial
ţinutul Iaşi, Basarabia propriu-zisă (Bugeacul cu Benderul, Ackermanul, Chilia,
Ismailul, Căuşeni şi Reni sau Tomarova) – erau rupte de la Principatul Moldovei şi
anexate Imperiului pajurei bicefale ruse. La 2 octombrie 1812, boierii moldoveni,
într-o anaforă adresată noului domn Scarlat Calimah, semnalau că „s-au deosebit din
trupul Moldovei partea cea mai bună şi însufleţirea hranei..., poate mai mult decât
jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”.
Astfel, către începutul secolului al XIX-lea cele „două corăbii plutind pe o mare
furtunoasă”, precum erau numite metaforic Principatele Române de către A. M. del
Chiaro, s-au nimerit a fi în calea expansiunii unei mari puteri spre Sud-Estul Europei.
Timp de secole, Rusia a înaintat constant în direcţia Strâmtorilor şi Balcanilor,
iar în urma numeroaselor războaie purtate cu otomanii şi tătarii au fost cucerite şi
colonizate noi teritorii şi popoare. O consecinţă a expansiunii ruseşti, la 1812, a fost
şi anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru.
4  Kogălniceanu M., Scrieri literare, istorice şi sociale. Chişinău: Litera, 1997, p. 169.
5  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău, 2008, p. 285.
6  Conform datelor, posibil incomplete, furnizate autorităţilor ţariste, la 1812: Arhiva Naţională a
Republicii Moldova, F.1, Reg.1, Dosar 3995, f.11-11v.
8 9
Aruncând o privire în trecut, putem afirma şi astăzi, precum a spus-o la 1878
marele Mihai Eminescu: „Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla
frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice, cu siguranţa, că ne aşteaptă vremi grele.
Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi
curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea
vreme e adesea foarte departe.”7
Iar pentru a apropia „acea vreme”, considerăm, că este nevoie de a vărsa cât mai
multă lumină asupra trecutului istoric, indiferent de faptul cât de glorios sau dramatic
ar fi fost acesta şi, mai ales, de a readuce Adevărul în cugetul compatrioţilor noştri.
Una dintre filele tragice ale istoriei neamului românesc a fost scrisă în Anul 1812 – un
adevărat An oribil din istoria Moldovei.
Documentele şi mărturiile acelei epoci, studiile şi cărţile istoricilor ne-au
consolidat efortul şi aspiraţia „iluministă” de a trezi elanul patriotic al moldovenilor
întru debarasarea de amnezia istorică, înlesnirea cunoaşterii şi aprecierii adecvate
a încheierii şi semnificaţiei Actului din 1812, când s-a săvârşit anexarea şi „botezul
rusesc” al unei noi provincii ţariste pe harta Europei de la începutul secolului al
XIX-lea – Basarabia. Acel Annus Horribilis, semnificând pe parcursul unui întreg
secol (1812-1918) – scindare de Ţară, rupere de Neam, decuplare de la procesele
de consolidare naţională şi modernizare europeană, reţinere în dezvoltare – a fost
o răscruce al unui drum lung, plin de suferinţe, pe care l-am parcurs timp de 200 de
ani. Impactul Anului 1812 ne-a marcat adânc, sub multiple aspecte, contribuind la
debusolarea identitară a „basarabenilor” până-n prezent...
Astfel, considerând de datoria istoricului că, „e frumos şi bine a înlătura
minciuna panegiriştilor” (expresia lui Nicolae Iorga) am fost motivaţi, anume în
acest an – 2012, să prezentăm Cititorului această sinteză de popularizare ştiinţifică
(completată cu o Anexă de documente relevante) deoarece, precum a scris Dinică
Golescu (1777-1730): „Cum puteam, ochi având, să nu văz, văzând, să nu iau aminte,
luând aminte, să nu aseamăn, asemănând, să nu judec binele şi răul şi să nu pohtesc a-l
face arătat compatrioţilor mei?”
Chişinău, 29 mai 2012.
Autorul.
7  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău, 2008, p. 168.

UN TRATAT DE PACE ANEXIONIST
„...oricât de slab ar fi dreptul, lipsit de arme şi de putere,
el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul.”
Mihai EMINESCU
Dacă pentru Franţa „Anul 1812”, soldat cu eşecul Campaniei ruse, se
asociază cu „începutul sfârşitului” monarhiei lui Napoleon Bonaparte, iar
pentru Rusia, adevărata istorie „abia începe în anul 1812” (în opinia lui
Alexandru Herţen), atunci pentru noi, în acest an s-a produs unul din cele mai
tragice evenimente din istoria noastră naţională – semnificând un adevărat
Annus horribilis, cu efecte de lungă durată. La 16 (28) mai 1812, la Bucureşti,
este semnat de către diplomaţii Imperiului Rus şi ai Imperiului Otoman
Tratatul de pace ruso-turc, prin care teritoriul Principatului Moldovei este
scindat, iar partea cuprinsă între Nistru şi Prut este anexată Imperiului ţarist.
Anexarea, urmată apoi de ocupaţia seculară ţaristă (1812-1917), a
fost oare o eliberare de sub turci, un gest uman şi progresist al Rusiei, un act
de dezrobire a poporului, aşa precum pretinde istoriografia sovietică şi cea
rusă? Sau Pacea de la Bucureşti semnifică un act de acaparare militară a unor
noi teritorii şi de împărţire a Europei în sfere de influenţă în urma unor
războaie imperialiste? Factori de natură politică au făcut ca mult timp să nu
se vorbească despre consecinţele nefaste ale tratatului, iar pe unii istorici i-a
determinat să-l califice drept o binefacere dezinteresată a ţarismului şi să se scrie
despre „însemnătatea progresistă a alipirii Basarabiei la Rusia în 1812”.8 Doar
transparenţa, renaşterea naţională9 şi proclamarea Independenţei Republicii
Moldova (27 august 1991) au permis scoaterea la lumină şi promovarea
adevărului istoric, bazat pe documente şi aprecieri nepărtinitoare.
Rămâne actuală necesitatea de a combate aserţiunile istoricilor, care
abordează această problematică, legată de expansiunea Rusiei în regiune,
iniţiate încă de istoriografia rusă din perioada ţarismului, din secolele XIX-
XX, care evalua mişcarea de extindere a Imperiului Rus drept un „impuls
istoric”, cauzat de sarcina de „supravieţuire” a statului rus, dorinţa lui de a-şi
atinge „limitele fireşti ale hotarelor”, în cadrul unei „misiuni civilizatoare” în
Orient. Constatăm, cu regret, că o asemenea abordare rămâne definitorie,
8  История РССМ. Т.1. Кишинев, 1951, с.381; Анцупов И., Бабий А., Жуков В., Иванов Ю. Анул
1812 ын дестинеле попорулуй молдовенеск. Кишинэу, 1972, п. 8.
9  De remarcat constituirea Asociaţiei Istoricilor din RSSM, la 18 iunie 1989. Ziua de 18 iunie a devenit
din 2011 „Ziua profesională a Istoricului în Republica Moldova”.
10
până-n prezent, în majoritatea studiilor istoriografiei ruse (şi nu doar),
determinată de o interpretare eronată, subiectivă, a cauzelor acestor războaie
din secolele XVIII-XIX. Istoricii de la Academia de Ştiinţe Rusă, recunoscând
că „desigur, a fost o expansiune a Rusiei, dar – afirmă ei, - expansiunea era una
deosebită: teritoriile semideşerte ale Câmpiei Sălbatice nu aparţineau niciunui
stat, niciunui popor. Aceasta a fost o expansiune în pământurile nimănui.”(sic!)10.
E vorba de aşa numitele Olate tătărăşti din regiunea cunoscută de geografi ca
Stepa Pontică (în hărţile europene din secolul al XVIII regiunea era numită
„Petite Ta(r)tarie”). Încă Strabon numea întinderea dintre Dunărea de Jos şi
Nipru „stepa getică”. Către 1914, conform unor date statistice incomplete, în
Transnistria locuiau circa 300 000 de români.11
Sunt destule Agenţii de Informaţii (inclusiv şi din Republica Moldova)
care dezinformează cu rea voinţă cititorul de limbă rusă, atunci când,
comentează sau prezintă interpretări inexacte şi vădit tendenţioase în raport
cu valorile noastre naţionale – vehiculând în mod constant tezele despre
„eliberarea Basarabiei la 1812 şi ocuparea ei la 1918”: „Бессарабия была
освобождена в 1812 году российскими войсками, и по Бухарестскому мирному
договору, заключенному между Россией и Турцией в 1812 году, вошла в состав
Российской империи. В результате поражения России в Крымской войне
1853-56 гг., по решению Парижского мирного конгресса 1856 года 3 уезда
Южной Бессарабии, входившие в состав Российской империи, были переданы
Молдавскому княжеству, но по решению Берлинского конгресса 1878 года
были возвращены России... В декабре 1917 года Румыния оккупировала
Бессарабию, аннексия которой никогда не признавалась СССР.”12
Iar în cea mai populară sursă informativă din reţeaua internet, precum
se prezintă Wikipedia (în varianta limbii ruse) – găsim scris că: „Basarabia
(cu raiaua Hotin), din 1812 este în componenţa Rusiei în conformitate cu
tratatul, drept urmare a războiului; în anul 1856 o parte din sudul Basarabiei
este pierdută în rezultatul războiului Crimeii (a revenit în 1878 în urma
unui nou război).” Referitor la evenimentele din 1918 se afirmă tranşant
că, a avut loc: „Anexarea Basarabiei de către România”. („С 1711 под 1812
годы Бессарабия пять раз оккупировалась русскими войсками, пока
наконец не была присоединена к России по Бухарестскому договору
1812 года.” В 1918: „румынское правительство нарушило соглашение и
10  Л. Н.. Нежинский, А. В.. Игнатьев. Россия и Черноморские проливы: XVIII-XX столетия.
-Институт российской истории (РАН). M., 1999, c.31: „Безусловно, это была экспансия России,
но экспансия весьма своеобразная: полупустынные просторы Дикого поля не принадлежали ни
одному государству, ни одному народу. Это была экспансия на ничейные земли”.
11  Harea V., Românii de peste Nistru. Bucureşti, 1976, p. 111; Românitatea transnistriană. Antologie. Ed.
Fl. Rotaru. Bucureşti: SEMNE, 1996, p. 55, 128, passim.
12  http://www.regnum.ru/news/fd-abroad/moldova/1480627.html#ixzz1sn03CL72 (ultima accesare
17.09.2012)
11
аннексировало Бессарабию.”).13
Despre aşa-zisele drepturi ale Rusiei asupra Basarabiei încearcă să
vocifereze nu doar istoricii ruşi, dar şi cei din tagma „patrioţilor moldoveni”,
exponenţi ai expansionismului revanşard moscovit, precum este faimosul
Vasile Stati. Zgomotul trâmbiţei acestui plagiator în serie (care a pierdut
două procese de judecată în 2009-2010 pentru furt intelectual)14 a depăşit
cu mult chiar şi sunetele false ale istoricilor ruşi din perioada ţarismului şi
comunismului. Deoarece, „istoricul, filologul şi publicistul” ubicuu s-a
hazardat să declare, nici mai mult nici mai puţin, despre „drepturile ruşilor
asupra Basarabiei” şi „suzeranitatea de 280 de ani a Rusiei asupra Moldovei
dintre Prut şi Nistru” (sic!).15
Pe lângă afirmaţii-bombă, de genul celor parvenite din partea Asociaţiei
„Moldova mea”, precum că „românii înghit naţia moldovenească!”, sunt
şi cele „savante” ale istoricilor I.Grec, A.Safonov ş.a., precum că: anexarea
Basarabiei la Rusia ţaristă a dus la „renaşterea ţinutului dintre Prut şi Nistru”,
actul din 1812 fiind calificat drept „un referendum al întregului popor cu
arma în mâini referitor la viitorul ţării”.16 Dacă e să dăm crezare afirmaţiilor
lansate de aceştea, de la 1812 încoace ar trebui să plângem de jalea şi mila
bieţilor moldoveni din dreapta Prutului, care aşa şi n-au avut „norocul” să
fie sub oblăduirea rusească, reieşind astfel că după ce Basarabia a intrat în
componenţa Imperiului Rusiei, numărul moldovenilor a crescut „ca pe
drojdii”, încetând să mai existe pericolul dispariţiei poporului moldovenesc.
Astfel, potrivit unor istorici locali şi celor moscoviţi, aflăm că, Rusia ţaristă a
fost un fel de corn al abundenţei şi nu „o închisoare a popoarelor”, deoarece
„evul mediu ceda locul noului – contemporanului, luminii... Viaţa venea în
locul morţii”,17 iar Basarabia „în componenţa Rusiei - URSS a demonstrat o
13  http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%91%D0%B5%D1%81%D1%81%D0%B0%D1%80%D0%B0
%D0%B1%D0%B8%D1%8F (ultima accesare 17.09.2012)
14  http://ebookbrowse.com/dosarul-nr-2rh-192-09-balan-vs-stati-pdf-d30818995 (ultima accesare
17.09.2012)
http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%202r-305-10%20Mischevca%20vs%20
Stati.pdf (ultima accesare 17.09.2012)
15  http://ava.md/projects/history/013143-prava-rossii-na-moldovu-istoriko-pravovie-svidel-stva.
html „...если документально, последовательно и беспристрастно проследить с точки зрения
международного права эволюцию молдавско-русских отношений, хотя бы с 1711г. до конца XXв.,
то придём к очевидному заключению: Пруто-Днестровская Молдова («Бессарабия»), Молдавская
Республика были под покровительством, под сюзеренитетом России / СССР до 1991г., 280 лет!
Это красноречивое, неоспоримое доказательство, что интересы Российской Федерации в этом
геополитическом пространстве исторически и юридически более чем обоснованы”. (ultima accesare
17.09.2012)
16  Сафонов А., Бессарабия – 1812: от мрака к свету. Бендеры: Полиграфист, 2012, с. 3-4.
17  Ibidem, с. 52 («Жизнь приходила на место смерти. Ночь сменялась днем. Днём долгим и
солнечным, продлившимся больше века.»).
12
dinamică progresivă a dezvoltării sale”.18
Cât de distorsionat este adevărul în cele enunţate poate fi uşor demonstrat
recitind, cel puţin, opera clasicului literaturii noastre – marele Mihai
Eminescu şi făcând o trecere în revistă a impactului războaielor purtate de
Rusia cu Imperiul Otoman, în urma cărora, la 1812, Imperiul țarist şi-a extins
hotarele până la Gurile Dunării.
De remarcat, că Problema Basarabeană este o componentă a Problemei
orientale şi ea trebuie analizată în contextul evenimentelor politice din
Europa din acea perioadă. Noţiunea de „Problemă orientală” este o sintagmă
convenţională adoptată şi utilizată în diplomaţie şi istoriografie pentru
a desemna contradicţiile internaţionale de la finele secolului al XVIII-
lea – începutul secolului al XX-lea, care sunt în strânsă legătură cu lupta
popoarelor balcanice pentru eliberarea de sub dominaţia otomană. Acest
proces din interior a dus la slăbirea şi dezintegrarea Porţii, sporind tendinţa
marilor puteri (Austria, Rusia, Marea Britanie, Franţa) de a cuceri şi reîmpărţi
posesiunile semilunii.
La începutul secolului al XIX-lea Principatul Moldovei se afla sub
suzeranitatea otomană ce dura mai bine de câteva sute de ani. Esenţial, însă,
rămâne faptul că şi în aceste dificile împrejurări Principatele Române (numite
din secolul al XVIII, adeseori, şi Dunărene) îşi păstraseră o autonomie destul
de pronunţată, uneori limitată, însă niciodată redusă la starea de paşalâcuri
(conduse de demnitari turci). „Relaţiunile între noi şi Poarta otomană, -
considera M. Eminescu, - totdeauna au fost mai mult ori mai puţin indefinite:
niciodată însă ele nu au fost relaţiuni de vasalitate”.19 Totuşi, relativa autonomie
nu le permitea Principatelor să aibă relaţii diplomatice externe plenare.
Precum menţionase Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea,
în „Descrierea Moldovei”: „Domnilor Moldovei nu li s-a mai lăsat puterea să
înceapă un război şi să facă pace, să încheie tractate, să trimită soli cu treburi ale
ţării la voievozii vecini”.20 „Locuind pe un teritoriu strategiceşte nefavorabil
şi înconjuraţi de seminţii străine nouă prin limbă şi origine, având înlăuntrul
nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe şi tulburate de
prea mari înrăutăţiri străine,... toate mişcările noastre au fost tratate de vecini
c-o rară lipsă de generozitate şi c-o nedreptate nemaipomenită faţă cu alte
popoare.”21
Practic, situaţia se agravează începând cu 1711, după ultima domnie
18  ttp://www.timpul.md/articol/anul-1812-isteria-antiromaneasca-si-presa-de-limba-rusa-29629.html
Cf.: Грек И.Ф., Руссев Н.Д. 1812 – поворотный год в истории Буджака и „задунайских переселенцев”.
Кишинев, 2011, c.5. (ultima accesare 17.09.2012)
19  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 93.
20  Cantemir D., Descrierea Moldovei. Chişinău: Litera, 1997, p. 61.
21  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 88.
13
a lui Dimitrie Cantemir, când acesta făcuse alianţă cu ţarul Rusiei Petru I.
De atunci şi până la 1821 sultanii curmă şirul domnilor băştinaşi la tronul
Moldovei (în Ţara Românească – din 1716), desemnându-i ei însişi la tronurile
din Principate pe domnii care-i doreau, lipsind, astfel, boierimea de dreptul
de a alege domnul în Ţară. Începe secolul turco-fanariot şi peste pământurile
româneşti se abat sistemic grecii din cartierul Fanar al Istanbulului,
instaurându-se o dominaţie, ce a agravat situaţia social-economică, limitându-
se autoritatea domnească şi lărgindu-se implicaţia Porţ ii (inclusiv atentându-
se asupra integrităţii teritoriale a Principatele Române). „De la 1711, domnii
pământeni nu se mai suiră pe robitele tronuri ale Moldovei şi Valahiei. Aşa,
aceste nenorocite ţări, cu pierderea celor mai mari şi sfinte drituri (drepturi –
n.n.), plătiră cea întâi alianţă a lor cu Rusia ortodoxă!”22
În urma înfrângerii ţarului rus Petru I în Campania de la Prut, din 1711,
Ţara Moldovei suferă cesiuni teritoriale, deoarece hanul Devlet Ghirai a
convins Poarta să le cedeze nogailor din Bugeac teritoriul aflat sub jurisdicţia
domnului Moldovei din apropierea „hotarului lui Halil paşa” în lungime de
32 de ceasuri şi în lăţime de 2 ceasuri de mers.23 Nogaii, „pentru hainiea lui
Dimitrașcu Cantemiru Vodă”, timp de aproape un secol (până în 1807),
au utilizat (arendat) pământul celor „Două ceasuri” (aproximativ 10 km
în lăţime) în scopuri economice, plătind domnului şi boierilor moldoveni
arenda, numită uşur şi alăm (zeciuiala pentru semănături şi pentru păşunatul
vitelor).
În aceste condiţii de uzurpare maximă a suveranităţii Principatelor,
se produc schimbări esenţiale şi pe arena internaţională, care s-au răsfrânt
ulterior şi asupra românilor. Este perioada de rapidă ascensiune a Rusiei
lui Petru cel Mare, care deschide violent „fereastra” jinduită spre Europa
şi devine o putere de temut. „Petru I a fost acela care pe deplin a valorificat
situaţia extrem de favorabilă, creată la acel moment în Europa”, – apreciase
Fr. Engels. Războaiele l-au însoţit pe cel dintâi împărat al rușilor pe parcursul
întregii sale stăpâniri, căci în cei 35 de ani de domnie, Rusia a păstrat pace
deplină doar un singur an (!). În rest, şi-a extins imperiul, purtând războaie.
Dar şirul marilor victorii n-a fost continuu. Un eşec diplomatic şi militar
rămâne nefasta campanie a lui Petru de la Prut, din 1711...
Şi chiar dacă istoricii au demonstrat că „Testamentul lui Petru I” este
un apocrif dintr-o perioadă mai târzie, rămâne incontestabil faptul ca
ţarul reformator a pus bazele unei politici imperiale, dezvoltate cu succes,
îndeosebi de Ecaterina a II-a. Precum a menţionat şi Mihai Eminescu:
22  Kogălniceanu M., Scrieri literare, istorice şi sociale. Chişinău: Litera, 1997, p. 228.
23  Kogălniceanu M. Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei. Ed. II. București, 1874. Vol.
III, p. 138-139.
14
„...ochii vecinului nostru (Rusiei – n.n.) sunt pironiţi cu flămângiune asupra
apusului... până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe... tot mai departe.
Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe
testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de
oameni visători, care dau tonul în Rusia.”24
Istoricii, încă din secolul al XIX-lea, analizând politica externă a
ţarismului, au afirmat că, în epoca Ecaterinei II s-a determinat scopul
principal, niciodată uitat şi pas cu pas apropiat – Constantinopolul. Aceeaşi
ţintă, însă, o urmăreau şi Habsburgii (Austria ajungând la acea vreme o putere
balcanică care promova insistent o politică anexionistă la adresa Principatelor
Române). Această interferenţă de interese determină rivalitatea ruso-austro-
turcă în sud-estul Europei.
Urmărind atent declinul Porţii şi ascensiunea Rusiei, Austria, Franţa şi
Marea Britanie încep să vadă în Principate ultimele bastioane ale otomanilor
spre nord şi est, ceea ce a contribuit la internaţionalizarea situaţiei lor.
Principatele devin obiecte ale numeroaselor proiecte de împărţire a Imperiului
otoman. Anul 1774, în urma războiului ruso-turc, încheiat cu pacea de la
Kuciuk-Kainargi, aduce schimbări calitative în relaţiile Principatelor cu
Poarta. Conform negocierilor, care au ştirbit esenţial aservirea românilor de
către semilună, Rusia câştigă dreptul „de-a vorbi în favoarea lor”. Însă ţarismul
a profitat de acest angajament doar atunci când circumstanţele internaţionale
erau în favoarea sa. Şi a protestat mai mult formal, de ochii lumii, atunci când
Habsburgii au anexat partea de nord a Moldovei – Bucovina.
La 1775 Imperiul Habsburgic răpeşte teritoriul din nordul Moldovei –
Bucovina, cu fosta cetate de scaun Suceava şi oraşele Cernăuţi, Câmpulung,
Baia, Siret (cca.10 442 km2 ). Conform articolului II al Convenţiei în patru
articole de cesiune teritorială şi demarcaţie, încheiată la Constantinopol
între Austria şi Turcia (26 aprilie /7 mai 1775), se stipula cedarea Bucovinei,
stabilindu-se limitele noi teritoriale.25 Reieşind din Convenţia explicativă,
semnată la Constantinopol, la 1 (12) mai 1776, Austria renunţa la cererea
asupra teritoriului cuprins între Hotin şi Rohatin. În schimb Habsburgii
obţineau „partea din teritoriile Moldovei”, care se afla situată între râul
Rachitna şi Prut, cu cele 9 localităţi cuprinse în perimetrul său şi se delimita
graniţa între râul Suceava şi Siret.26 Convenţia de la Palamutka (21 iunie
(2 iulie) 1776) a delimitat frontierele, încheiate între Turcia şi Austria (64
de sate şi 10 cătune, cu o populaţie de 13 485 suflete fuseseră retrocedate
24  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău, 2008, p. 167.
25  Ionaşcu I., Bărbulescu P., Gheorghe Gh. Tratatele internaţionale ale României. 1354-1920. Texte
rezumate, adnotări, bibliografie. Bucureşti, 1975, p.128.
26  Ibidem, p. 129.
15
Moldovei),27 stabilindu-se în mod detaliat graniţa dintre Moldova şi
Transilvania, fixându-se traseul acesteia.28 Rusia susţinuse Austria în raptul
Bucovinei. Înţelegerea secretă dintre Ecaterina II şi Iosif II din luna mai
1781 stipula angajamentul Rusiei de a acorda Austriei ajutor militar sau
financiar, făgăduind în acelaşi timp garantarea înţelegerilor din lunile mai
1775 şi 1776 privitoare la cedarea Bucovinei.29 Din acel partaj mutilator, de
la 1775, memoria istoriei a reţinut numai figura tragică a principelui Grigore
Alexandru Ghica III, care a plătit cu capul protestul său împotriva raptului
teritorial al Bucovinei - fiind asasinat la 2 octombrie 1777.30 Voievod, al
cărui trup ciuntit a fost îngropat în marea biserică domnească a Sf. Spiridon
din Iaşi, sub piatra funerară cu următoarea inscripţie:
„Odraslă a Ghiculeştilor
Lui Grigore-al Dacilor Domn vestit,
Cu evlavie’nvelit, din strămoşi ca aceştia,
Ascunde-acest mormânt frumos trupu-i.
El a fost smuls de-o năprasnică moarte,
Iar acum în lăcaşul ceresc locuieşte.”31
Ruşii au profitat şi de această crimă odioasă pentru a face presiuni asupra
Porţii, deşi nu au intervenit atunci, când – „un cuvânt rostit din partea Rusiei
ar fi fost... destul pentru asigurarea integrităţii Moldovei, şi Rusia, care avea
interes de a rosti acest cuvânt şi care, cel puţin inderect, se obligase a-l rosti,
Rusia nu l-a rostit”.32
După ce-şi încorporează Crimeea, la 1783, care „înaine de a fi fost
cucerită, a fost eliberată”,33 poftele Rusiei sporesc şi în „politica orientală”,
ea interesându-se din ce în ce mai activ de „problema Moldovei şi Valahiei”.
Între 1787 şi 1791 are loc un lung şi sângeros război ruso-austro-turc, care
s-a desfăşurat din nou pe teritoriul Principatelor, ruinându-le economic.
Victoria ruşilor e consemnată prin noi acaparări teritoriale, confirmate prin
Pacea de la Iaşi (29 decembrie 1791, stil vechi). Rusiei îi revin pământurile
dintre Bugul de Sud şi râul Nistru, iar la 1793, după cea de a doua împărţire
a Poloniei, anexează şi teritoriul situat mai la nord de râurile Codâma şi
Iagorlâc. Acest spaţiu era populat în mare parte şi de moldoveni. Din acea
dată Rusia devine ţară limitrofă, vecină Principatului Moldovei, cu frontiera
27  Popescu-Spinei M. Harta Bucovinei din anul 1774, în Revista istorică română. 1941-1942. Vol. XI-
XII, p. 159.
28  Ionaşcu I., Bărbulescu P., Gheorghe Gh. Tratatele internaţionale ale României. 1354-1920..., p. 130.
29  Ibidem, p. 131.
30  Catalogul documentelor turceşti. Bucureşti, 1965. Vol. II, p. 289. http://www.evenimentul.ro/articol/
o-drama-cumplita-a.html (ultima accesare 17.09.2012)
31  Iorga N., Istoria românilor în chipuri şi icoane. Introducere de A. Pippidi. Bucureşti, 2012, p. 62.
32  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda..., p. 233.
33  Ibidem, p. 215.
16
pe râul Nistru, care, conform păcii semnate, trebuia să „slujească întotdeauna
drept delimitare între cele două imperii”.
Următorul război, declanşat în toamna anului 1806 a fost cel mai
îndelungat conflict ruso-turc. Şi de această dată „scopul fictiv al războiului şi
scopul adevărat (au fost) diametral opuse.”34 În cei şase ani de operaţii militare,
cu întreruperi şi tratative, armistiţii temporare, la cârma armatei ţariste, ce opera
pe direcţia Dunării, s-au perindat şapte comandanţi-şefi (doi interimari) până
în luna mai 1812. Abia la etapa finală, când conducerea Armatei Dunărene
ruseşti (numită şi „Moldavskaia armia”), o preia M. I. Golenişcev-Kutuzov
(1745-1813), are loc lupta decisivă de la Slobozia (octombrie 1811), în urma
căreia Imperiul Otoman e nevoit să înceapă tratativele de pace (demarate
la Giurgiu şi prelungite la Bucureşti). Semnarea păcii a fost evident grăbită
de Rusia, nerăbdătoare să termine acest război, care-i imobiliza şi consuma
cea mai instruită armată. Cointeresată să pună capăt războiului era şi Turcia,
care intenţiona să-şi menţină poziţia de neutralitate, în condiţiile în care
Napoleon încerca s-o atragă în operaţii militare contra Rusiei, promiţându-i
Principatele Române şi Crimeea. Marea Britanie era, la fel, foarte interesată
în dezlegarea mâinilor Rusiei la Dunăre...
Până la urmă, tratatul semnat în spatele uşilor închise (pe ascuns de
moldoveni şi munteni), a fost, în fond, un compromis între părţile beligerante,
o negociere pe contul românilor (Rusia pretindea la început ca hotarul să fie
fixat pe Dunăre, apoi pe Siret – pentru ca, într-un sfârşit nefericit, această
pace să se încheie: „spre marea... uimire, ca şi spre marea... mulţumire” a
însuşi ruşilor – după cum mărturisise Al. Langeron)35. Semnarea păcii de
la Bucureşti, la 16 (28) mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc, a sumat
rezultatele unui set întreg de premise – politice, militare, diplomatice. Se
poate afirma chiar că nu a lipsit nici frauda – cazul familiei Moruzi...
Astfel, în cadrul spinoasei Probleme orientale, la 1812, are loc geneza
unei noi probleme internaţionale, cea a Basarabiei, care ulterior, pe parcursul
secolelor XIX–XX de mai multe ori va fi postată în centrul atenţiei opiniei
mondiale, aşteptându-şi soluţionarea istorică. Eminescu concluzionase
profetic că, „rezolvarea definitivă a chestiunii (Basarabene – n.n.) va rămâne
amânată până la un război viitor, în care Rusia va fi biruită, iar nu biruitoare”.36
Rămânem, deci, în speranţa, mărturisită de Pantelimon Halippa, ca:
„Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruşi şi români..., căci a fost, este
şi trebuie să rămâie pământ românesc”.37
34  Ibidem, p. 167.
35  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 358.
36  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda..., p. 253-254.
37  Apud: Sergiu C. Roşca, Basarabia, pământul misiunii noastre. Bucureşti, 2006, p. 7.
17

ANTECEDENTELE PROBLEMEI BASARABENE
„Două sute de ani sunt de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi,
două sute de ani lumea muscălească şi cea musulmană se află în luptă necurmată...”
Mihai EMINESCU (1878)
Evenimentul tragic din 1812 nu a fost un act singular de agresiune sau
unul neaşteptat pentru poporul român. El a fost precedat şi pregătit de un şir
de războaie şi proiecte expansioniste.
Ani la rând, pe parcursul a mai bine de două secole, Ţările Române au fost
teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic şi ţarist.
Războaiele ruso-turce şi ruso-austro-turce semnifică confruntarea celor trei
mari imperii pentru rezolvarea Problemei orientale – chestiune internaţională,
ce însumează un set de probleme ce ţin de domeniul geopoliticii din perioada
de la sfârşitul sec. XVII – începutul sec. XX, vizând posesiunile europene ale
Turciei, controlul asupra Strâmtorilor Mării Negre, în contextul intensificării
luptei de eliberare naţională a popoarelor balcanice. Devenind o problemă
a echilibrului european, ea capătă contururi diplomatice bine definite deja
în timpul negocierilor Păcii de la Karlowitz (1699), când se atestă reculul
Imperiului otoman, când Austria devine o putere balcanică, iar Rusia lui Petru
I – putere europeană. De evoluţia raporturilor marilor puteri, angajate timp
de mai bine de două secole în rivalitatea politico-militaro-economică în sud-
estul Europei, sunt legate nemijlocit rapturile teritoriale şi pierderile umane şi
materiale suferite de Ţările Române (inclusiv şi geneza Chestiunii basarabene
la 1812). Impactul acestor războaie asupra destinului românilor a fost pe
deplin înţeles şi descifrat de către Mihai Eminescu, care a scris în publicistica
sa politică, la 1878: „Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu
spre miază-zi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu
cunoaște această istorie, ori care o cunoaşte și nu ține seamă de ea, nu este un
bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică”.38
În general, privind în retrospectivă raporturile ruso-otomane, putem
menţiona că începând de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre ruşi şi
turci, la 31 august 1492, pe timpul lui Baiazid II Veli şi Ivan III, vreme de sute
de ani au fost purtate un şir de războaie şi campanii militare ce însumează
38  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău, 2008, p. 243.
18
conform unor calcule 47 de ani (adică aprox. 11% din tot timpul relaţiilor
bilaterale ruso-otomane de 430 de ani - până la 1922, când a fost, pe de o
parte, desfiinţat Sultanatul şi, pe de altă parte, creată URSS). Conform
statisticii militare, doar de la începutul sec. XVIII armata rusă a pierdut 582
mii de oameni. Propriu-zis, şirul războaielor regulate îşi ia începutul doar
de la sfârşitul sec. XVII (1676-1681), iar cronologic cele mai lungi războaie
(timp de 17 ani şi 4 luni) s-au derulat în sec. XVIII: 1710-1713; 1735-1739;
1768-1774; 1787-1791.
Numărul războaielor ruso-turce (unele fiind şi ruso-austro-turce sau de
alianţă internaţională, care s-au derulat în perioada de la sfârşitul sec. XVII –
începutul sec. XX) se ridică până la 11 conflagraţii bine definite, ce marchează
expansiunea Rusiei ţariste spre mările Sudului şi mai ales către sud-estul Europei.
* Dintre aceste războaie primele două (cel din 1676-1681, încheiat
prin tratatul de pace de la Bahcisarai şi cel din 1686-1700, încheiat prin
tratatul de pace de la Constantinopol) s-au desfăşurat în zona Niprului, Crimeii
şi Azovului, soldându-se cu confirmarea stabilirii Rusiei lui Petru I pe linia
Niprului (1681), obţinerea cetăţii Azov şi eliberarea de ruşinosul tribut plătit
anual hanului Crimeei (1700).
* Primul război ruso-turc, care a vizat nemijlocit spaţiul românesc
a fost cel din 1710-1713, ce a fost pierdut de către Petru I într-o singură
campanie – cea din Moldova, la 1711.
Învăţatul principe Dimitrie Cantemir, subapreciind puterea Porţii
otomane şi contând pe ajutorul Rusiei (care se scălda în gloria învingerii Suediei
la Poltava, la 1709), a semnat la 13 aprilie 1711 faimoasa „diplomă de la Luţk”
(acţiunea sa culminând până alianţa făţişă militară cu Petru I). Domnitorul
moldovean spera să primească domnia ereditară asupra ţării, căreia i se
garanta integritatea teritorială şi deplina autonomie (sub protectorat rusesc).
În luna mai 1711 trupele de avangardă ale cavaleriei lui B.P. Şeremetev
au trecut Nistrul, iar la 25 iunie s-au unit la Iaşi cu grosul armatelor, sub
conducerea nemijlocită a lui Petru I. Această oaste număra cca 46 000 oameni
(cu 120 de tunuri), la care au aderat 5 000 de oşteni moldoveni. Armata
otomană (cca 120 000 de oameni cu 440 de tunuri), la 18 iunie 1711 a forţat
Dunărea, la Isaccea, şi s-a îndreptat pe malul stâng al Prutului spre nord unde
a făcut joncţiune cu trupele călări ale hanului tătar (70 000 de oameni).
La 8 iulie a avut loc lupta de la Stănileşti, iar în următoarea zi trupele
de sub comanda lui Petru I au fost înconjurate şi supuse unui crâncen atac.
Situaţia armatei ruse şi a aliatului său – detaşamentele moldoveneşti – era
foarte critică, fapt ce l-a făcut pe Petru I să înceapă tratative cu turcii. La 12
iulie a fost încheiată pacea, conform căreia trupele ruse puteau pleca din
Moldova, fiind însoţiţi de Dimitrie Cantemir cu oamenii săi.
19
 Starea de război dintre cele două imperii a continuat până la 1713, când
s-a semnat Tratatul de pace de la Adrianopol (Petru I a reconfirmat cedarea
Azovului, a distrus fortificaţiile de pe litoral, acceptând neamestecul său în
afacerile poloneze).
Astfel, campania de la Prut (1711) este semnificativă şi prin faptul că
a pus începutul unei noi concepţii strategice, devenită ulterior definitorie
în doctrina militară rusă pe parcursul sec. XVIII – începutul sec. XIX -
constând în crearea unui cap de pod dunărean. În acest context, anul 1711
marchează acel rubicon, când pentru prima dată un ţar al Rusiei a trecut
Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei,
aflate sub suzeranitate otomană. „Destul numai să pomenim că alianţa de la
Luţk dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională
şi un veac de înjosire şi de mizerie”, - menţiona M. Eminescu.39
* Războiul austro-turc din 1716–1718 s-a desfăşurat în parte
pe teritoriul Ţărilor Române, încheindu-se cu semnarea în iunie 1718 a
tratatului de pace de la Passarowitz. Dovadă a expansionismului habsburgic a
fost ocuparea Olteniei (1718-1739) şi a Banatului (1718-1918).
* La etapa finală Războiul ruso-turc din 1735-1739 s-a desfăşurat şi
pe teritoriul Moldovei, când după numeroase operaţii militare purtate în
Crimeea şi pe teritoriul Ucrainei, armata rusă s-a îndreptat în luna mai 1739
spre Hotin. La 17 (28) august, comandantul armatei ruse B.K.Munnich,
respingând atacul otomanilor, i-a atacat în lagărul lor întărit de la Stăuceni
(nu departe de Hotin), cucerindu-l. Peste puţin timp, a capitulat şi cetatea
Hotinului, iar la 1 (12) septembrie armata ţaristă a ocupat Iaşul.
Trupele ruseşti în frunte cu general-feldmareşalul B.K. Munnich s-au
manifestat, la fel ca şi otomanii şi tătarii, ca nişte adevăraţi ocupanţi. În primul
rând, acest comandant de origine germană, sub intimidarea arderii Ieşilor,
i-a făcut pe boierii moldoveni „cu de-a sila de-au iscălitu” cele 12 „ponturi”
(articole ale unei „înţelegeri” – n.n.) date Moldovei prin care ruşii ocupau,
practic, „locul” turcilor, transformând armata de ocupaţie într-o bază militară
legiferată – în calitate de for post al expansiunii în zona Balcanilor.
Prin tratatul de alianţă din 1726, Austria era obligată să expedieze un
corp de trupe în sprijinul Rusiei, astfel, în vara anului 1737, habsburgii s-au
implicat în conflictul ruso-turc ca parte beligerantă de sine stătătoare.
Imperiul Otoman atacat, pe de o parte, de către Rusia, iar pe de altă parte,
de către Austria, a fost nevoit să ceară convocarea unui congres de pace, ce
şi-a ţinut lucrările de la 16 august până la 11 noiembrie 1737 la Nemirov
(Ucraina). În timpul negocierilor ruşii au înaintat un şir de pretenţii teritoriale,
printre care şi „independenţa” Principatelor Române sub protectorat ţarist.
39  Ibidem, p. 159-160.
20
Aceasta a fost prima conferinţă internaţională care a luat în discuţie problema
neatârnării Principatelor. Pretenţiile diplomaţiei ruse au îngrijorat Casa de
Habsburg şi de această rivalitate a profitat Poarta, în spatele cărei era Franţa.
Turcii au reînceput ostilităţile militare şi habsburgii, suferind înfrângeri, au
fost nevoiţi să încheie pace, la 21 august (1 septembrie) 1739. Habsburgii
cedau Oltenia (anexată la 1718) şi Serbia. La 7(18) septembrie 1739 tratatul
de pace separată a fost ratificat şi astfel Austria a ieşit din acest război. În
aceiaşi zi, la Belgrad, a fost semnată şi pacea ruso-otomană.
* În toamna anului 1768 Poarta, la insistenţa Franţei (ambele fiind
îngrijorate de planurile Ecaterinei II în ceea ce priveşte soarta Poloniei),
i-a declarat război Rusiei. În războiul din 1768-1774 Moldova şi Ţara
Românească timp de cinci ani s-au aflat sub ocupaţie rusească (1769-1774),
fiind conduse de o administraţie civilă, alcătuită din boieri de rang înalt în
frunte cu un general rus.
Succesele Rusiei asupra trupelor otomane, atât pe mare, cât şi pe uscat
(bătălia navală de la Cesma, victoriile de la Larga şi Cahul din 1770),
determinase Poarta să încheie în mai 1772 armistiţiul de la Giurgiu, urmat
de tratativele de pace de la Focşani şi Bucureşti, care s-au terminat fără niciun
rezultat. Obţinând şi în 1773-1774 un şir de importante victorii asupra
turcilor pe frontul Dunărean, Ecaterina II, totuşi, a înţeles că la acea etapă
anexarea Principatelor şi apropierea de strâmtorile Bosfor şi Dardanele ar fi
dus la ruperea echilibrului de forţe de pe continent şi ar fi stârnit o reacţie
vehementă din partea altor mari puteri europene.
Tratatul de pace, ce a pus sfârşit acestui război, a fost încheiat la Kuciuk-
Kainargi (pe teritoriul Bulgariei), joi la 10 (21) iulie 1774. Apărarea şi lărgirea
drepturilor popoarelor creştine supuse sau vasale Porţii au fost expuse în
articolele: 7, 16, 17, 23, 25. Articolul 16 din tratat prevedea limitarea tributului
Principatelor plătit Porţii, amnistierea locuitorilor, care au participat la război
de partea Rusiei şi scutirea lor de impozite pe timp de doi ani, restituirea
pământurilor transformate în raiale ş.a.
În această ordine de idei, anul 1774 este considerat drept începutul unor
schimbări calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poarta,
favorizând creşterea rolului acestora pe arena internaţională. Totodată, Poarta
acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”, în calitate de putere
protectoare.
La 1775 s-a produs un rapt teritorial al Moldovei, când Austria, în urma
unei înţelegeri cu Poarta (pentru serviciile făcute pe lângă Rusia) a ocupat
nordul Ţării, numită ulterior Bucovina. Poarta acceptă, prin Convenţia
de la 7 mai 1775, această anexare, care s-a produs în mod conştient şi cu
consimţământul Rusiei. Acest rapt teritorial, prezentându-se ca un tipic act
21
de injustiţie al marilor puteri la adresa popoarelor, în urma căruia Principatul
Moldovei pierdea 278 de localităţi din ţinuturile Suceava, Cernăuţi şi raiaua
Hotin, cu o suprafaţă de 10 441 km2 şi o populaţie de 70 000 oameni. Moldova
„pierde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat
Ţara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche.
Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai
scump, şi nu prin război – prin vânzare”.40
În primii ani de stăpânire austriacă noul teritoriu anexat nu avea încă
o denumire stabilită – fiind numit fie „der ehemalige Theil der Moldau”
sau „moldavisher Distrikt”, „Bukoviner Distrikt”. În anul 1777 generalul
guvernator Spleny a propus să i se dea numele de „generalatul Cernăuţan”,
însă împărăteasa Maria Tereza, hotărâse „că în privinţa numirii districtului să
nu se facă nicio schimbare”, încât a învins numele legat de pădurile de fagi şi
aşa i-a rămas numele de Bucovina.41
Până la 1786 noua provincie s-a aflat sub ocupaţie militară austriacă,
iar apoi încorporată la Galiţia. Mihai Eminescu scria în Curierul de Iaşi (30
septembrie 1877): „La anul 1774 au intrat oştirile austriece, cu dispreţul
oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea
mai vechie şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără de samăn
s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voievod. Fărâdelege
nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între
paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia
vecină, de-a pururea o durere pentru noi.”42
Conjunctura internaţională de la sfârşitul anilor ’70 - începutul anilor
’80 ai sec. XVIII-lea, fiind favorabilă Rusiei, precum şi victoriile obţinute în
ultimul război cu turcii (1768-1774), au dat naştere, în mediul cercurilor
guvernamentale ale imperiului, unor largi planuri expansioniste. Calculele
Ecaterinei a II-a privind împărţirea posesiunilor otomane au fost dezvăluite
în timpul întrevederilor sale personale cu Iosif ( Joseph) al II-lea la începutul
anilor ’80, fiind formulate şi disputate în continuare de către împărăteasa rusă
în faimoasa sa corespondenţă cu împăratul Austriei.
Este vorba de renumitul „Proiect grecesc”, ce prevedea crearea, în urma
distrugerii otomanilor şi alungării lor din Europa, a unui Imperiu Grec
(„Oriental”) în frunte cu nepotul Ecaterinei II - marele duce Constantin
Pavlovici şi transformarea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un stat pseudo-
independent – Dacia, al cărui suveran trebuia să fie de religie creştin ortodoxă
şi cu domnie ereditară (preconizându-se candidatura generalului Grigore
40  Ibidem, p. 45.
41  Popescu-Spinei M. Harta Bucovinei din anul 1774..., p. 157.
42  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău, 2008, p. 88-89.
22
Potemkin). Graniţele noului stat al Daciei urmau sa fie marcate de – Nistru,
Marea Neagră, Bucovina, Olt şi Dunăre, până la vărsare în mare.
Astfel, obţinându mână liberă din partea habsburgilor, Rusia a rezolvat
iniţial o parte din planurile urzite. Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a
dovedit a fi la începutul anilor optzeci ai sec.XVIII – „problema Crimeii”, care
fiind declarată cu puţin timp înainte (1774) - independentă, a şi fost anexată
la 1783 Rusiei.
* Războiul ruso-turc, declanşat în august 1787, nu era decât o încercare
a Porţii de a vindeca „rana deschisă pe trupul statului” otoman, pricinuită de
pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi pierderea Crimeii şi Georgiei (1783),
de aceea poate fi considerat „o urmare” a celui din 1768-1774. Poarta era
hotărâtă, având susţinere din partea unor state occidentale (Anglia, Franţa,
Prusia), să-şi recapete teritoriile şi influenţa asupra Caucazului şi bazinului
nord-pontic. La 9 februarie 1788, Austria a declarat război Imperiului
Otoman, intrând în război ca parte beligerantă de sine stătătoare.
Rusia şi-a concentrat două armate pentru a lupta în cooperare cu austriecii
împotriva otomanilor: Armata de Ecaterinoslav, sub comanda generalului
G.A. Potemkin (82  000 oameni) şi cea Ucraineană a lui P.A. Rumeanţev
(37  000 de oameni). La 4(15) septembrie 1788 cetatea Hotin, asediată de
trupele ruso-austriece, a capitulat. Aliaţii, sub comanda lui A.V. Suvorov,
i-au înfrânt pe otomani în 1789 la Focşani şi Râmnic. În 1790, flota Mării
Negre sub comanda lui F.F. Uşakov a repurtat un şir de victorii asupra escadrei
otomane, iar în decembrie a fost luată cu asalt puternica cetate Izmail. În 1791
armata rusă şi-a continuat acţiunile sale, încununate de succes pe frontul
Dunărean, în Caucaz şi pe mare.
Războiul ruso-austro-turc, dus pe pământ românesc şi cu participarea
nemijlocită a detaşamentelor de mii de voluntari români (volintiri, la fel ca şi
în războiul precedent), s-a terminat cu semnarea tratatelor de pace de la Şiştov
şi Iaşi. Pacea austro-otomană s-a încheiat la Şiştov pe principiul de status quo
ante bellum la 24 iulie (4 august) 1791. Astfel, a fost pus punct ultimului
război austro-turc, din şirul celor ce s-au prelungit pe parcursul a mai bine de
două secole.
Evoluţia evenimentelor din Europa, cu deosebire izbucnirea Revoluţiei
franceze (1789) şi proclamarea Constituţiei de la 3 mai 1791 în Polonia au
precipitat terminarea războiului. Marea Britanie şi Prusia exercitau presiuni
diplomatice asupra Rusiei (Londra ameninţa chiar cu blocada Petersburgului
de către flota engleză), silind-o să încheie o pace cât mai de curând şi fără
anexiuni teritoriale. La finele anului 1791, în ziua de luni, la 29 decembrie (9
ianuarie 1792 - stil nou), la Iaşi, a fost semnat tratatul de pace dintre delegaţiile
Rusiei şi Porţii Otomane.
23
 Poarta se angaja să nu reclame de la Principate nicio contribuţie pentru
perioada desfăşurării ostilităţilor, acordând scutirea de impozite pentru un
timp de doi ani şi libertatea pentru locuitori de a emigra oriunde doreau
timp de 14 luni. Retrocedarea Principatelor către Poarta Otomană şi faptul
că Austria şi Rusia n-au efectuat anexiuni din contul lor a şi determinat ca
tratatele de pace de la Şiştov şi Iaşi să fie calificate drept „păci albe” (N. Iorga).
Rezultatul principal al păcii de la Iaşi a constat, desigur, în cuceririle teritoriale
ale Rusiei - a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de
Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia
obține întregul ţărm nordic al Mării Negre, inclusiv Crimeea (1783).
Tratatul de pace de la Iaşi e semnificativ prin faptul, că el a încheiat
o întreagă etapă în relaţiile ruso-turce, ce a vizat în modul cel mai direct
situaţia geopolitică a Principatului Moldovei – stabilindu-se hotarul
Imperiului Rusiei pe apele râului Nistru. „Aci însă, la Nistru, ei se opresc.
Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare”.43 Deoarece, acest
hotar natural n-a rezistat mult timp în faţa expansiunii ţariste şi doar peste
două decenii, în urma războiului din 1806-1812, a fost strămutat, din nou
cu forţa, conform altei păci, celei de la Bucureşti, pe o altă apă a altui râu –
pe cea a Prutului – scindând matca unui popor, ajuns la cheremul celor mari
şi avari de pământuri străine...
Trecând în revistă cronologic şi foarte succint şirul războaielor dintre
Rusia, Austria şi Poarta Otomană de la sfârşitul secolului al XVII – secolul
XVIII putem constata că impactul acestora a fost deosebit de grav asupra
destinului istoric al românilor. Calculând anii de pace şi cei de război, se
observă lesne, că lumea românească a trăit în veacul XVIII, până la 1821, sub
ameninţarea directă a armelor aproape 50 de ani. Contele D’Hauterive, care
se stabilise în Principatul Moldova în acea epocă, avea dreptate spunând: „În
vreme de pace Moldova este un târg pentru străini, în vreme de război a fost şi
va fi totdeauna o tabără şi un câmp de bătălie...”44
Astfel, impactul războaielor ruso-austro-turce este multilateral şi vast –
calvarul conflagraţiilor marilor puteri lăsând, în general, o amprentă tragică:
• Una din consecinţele confruntării ruso-otomane (1711) poate fi
numită precipitarea a ceea ce numim „înscăunarea grecilor fanarioţi” în
Principatele Române (1711/1716 – 1821).45
43  Ibidem, p. 214.
44  D’ Hautrive, Memoriu asupra vechei şi actualei stări a Moldovei. Bucureşti, 1902, p. 223.
45  Un şir de istorici consideră că „epoca fanariotă” este un construct istoriografic modern şi că, în general,
nu a existat un regim politic specific fanariot din 1711. (Murgescu B., Ţările Române între Imperiul
Otoman şi Europa creştină. Iaşi: Polirom, 2012, p. 58-59; Dragnev D., Istorie şi civilizaţie medievală şi
modernă timpurie în Ţările Române. Chişinău, 2012, p. 185-186).
24
• Războaiele ruso-austro-turce au cauzat mari suferinţe omeneşti şi
pierderi umane.
• Pierderile materiale şi rapturile teritoriale au fost cu adevărat
impresionante. Imperiul Habsburgic a ocupat Transilvania (1687-1918),
Banatul (1718-1918), Oltenia (1718-1739) şi Bucovina (1775-1918).
Poarta Otomană a transformat în 1715 ţinutul Hotin în raia. Rusia a anexat
Basarabia (1812-1917).
• Aprovizionarea forţelor combatante şi cheltuielile exorbitante la care
au fost supuse Principatele sunt enorme şi nici nu pot fi evaluate.
• Urmarea fatală a tuturor războaielor au fost epidemiile de ciumă, tifos
exantematic („febra de război”) şi epizootii.
• Războaiele au privat societatea românească de o condiţie fundamentală
a dezvoltării relaţiilor burgheze: securitatea producţiei şi a schimbului.
• Decăderea moravurilor şi noile norme şi obiceiuri (inclusiv cele
vicioase) ale armatelor ocupanţilor „eliberatori” aduceau prejudicii familiilor
băştinaşilor.
Totodată, judecând şi dialectic aceste războaie trebuie să observăm că,
având o influenţă predominant negativă asupra societăţii româneşti, ele,
obiectiv, stimulau creşterea producţiei cerealelor (cerute pentru necesităţile
armatelor beligerante), redeschideau posibilitatea de formare a unităţilor
militare autohtone (de volintiri, panduri) şi chiar modifică substanţial moda
din Principate (ofiţerii ruşi şi familiile lor introducând stilul occidental în
vestimentaţie – preluat de înalta societate din Bucureşti şi din Iaşi).46 Precum
menţiona N. Iorga, aceste contacte în cadrul conflagraţiilor aduceau „obiceiuri
nouă, alte datini de cârmuire, alte procedări de administraţie, alte mode, alte
petreceri şi alte vicii. Pe lângă aceasta, idei apusene... năvălesc odată cu oştile
străine şi vor rămânea şi după plecarea lor. Din alt punct de vedere, ocupaţiile
aduc grele poveri şi mari suferinţe, care lecuiesc curând de anume iluzii cu
privire la nepărtinirea, la dreptatea, la mila şi iubirea de oameni a creştinilor”.47
„Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute;
viciile sociale ce românii au contractat de la binevoitorii lor nici până astăzi, -
afirma la timpul său M. Eminescu, - nu sunt cu desăvârşire stârpite.”48
Trebuie să conchidem că, judecând în ansamblu, aceste războaie au avut o
influenţă predominant negativă asupra societăţii româneşti, lăsând un impact
resimţit peste secole – iar cel din urmă război al ruşilor pe teritoriul nostru şi
contra noastră a avut loc chiar recent, acum 20 de ani – la 1992.
46  Violeta-Anca Epure, Războiul ruso-turc 1806-1812) şi societatea românească în viziunea consulilor
şi voiajorilor francezi în Principate, în Prin labirintul istoriei. Coord. D. Vitcu. Iaşi, 2009, p. 77; Keith
Hitchins, Românii. 1774-1866. Bucureşti, 1998, p. 140-141.
47  Iorga N. Ceva despre ocupaţiunea austriacă. Bucureşti, 1911, p. 1.
48  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 215.
25
 Concluzia generală, ce poate fi trasă din experienţa conflictelor ce s-au
derulat pe teritoriul ţărilor noastre, este următoarea: nu poate veni Binele cu
ajutorul sau pe umerii Răului şi n-are sorţi de izbândă acel popor care mizează
doar pe ajutorul din afară. Rămâne, deci, actual mesajul patriotic al lui Alexei RĂZBOIUL RUSO-TURC DIN 1806-1812
Mateevici: „Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele,
„Să ştiţi: de nu veţi ridica ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât
Din sânul vostru un proroc, spre a putea stăpâni mai multe suflete”.
În voi viaţa va săca, Mihai EMINESCU
Zădarnic soarta veţi ruga,
Căci scoşi veţi fi atunci din joc Moldova şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri
Şi-ţi rămânea făr’de noroc.” europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război şi pioni
ai disputelor geopolitice, veritabilelor dueluri diplomatice, care s-au soldat
cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului
Moldovei (ţinuturile dintre Prut şi Nistru).
Declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de
Poarta Otomană, chiar dacă şi istoriografia sovietică şi cea rusă au susţinut
că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei
(Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul
Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost, însă, doar
un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806
Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit în domnie pe principii
anterior destituiţi. Astfel, provocarea ostilităţilor ruso-otomane în toamna
anului 1806 a fost determinată nu atât de divergenţele de neînlăturat, la acel
moment, dintre Rusia şi Imperiul
Otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru ţarism a confruntării
intereselor Rusiei şi Franţei în sud-estul Europei, condiţionată, la rândul
său, de expansionismul ţarismului rus şi de modificarea raportului de forţe a
marilor puteri pe întreg continentul european.
Niciodată, nici până atunci, nici după, ţarismul n-a fost atât de belicos, ca
în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie:
în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în
1804-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio
confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu
Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat
concomitent.49 (Vezi: Diagrama nr. 1).
Un fapt istoric, care a fost omis de către istoriografia sovietică, este că
în răstimpul doar a unui singur deceniu (1804-1814), Rusia lui Alexandru
I a purtat 10 războaie, adică cu unul mai mult decât Franţa lui Napoleon.50
49  Tроицкий Н.А. 1812. Великий год России. M., 1988, c. 20.
50  Троицкий Н. А. Александр I и Наполеон. М.: Высшая школа, 1994, с. 175.

26 27
 Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste
5 (cu un efectiv de aproximativ 33 mii de oameni)54 în Principate şi realizarea
scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.
4 Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui
mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici
3 nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune
militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci, doar „un element
2 necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare
mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”.55 De remarcat că ocuparea
1 militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care
au fost expuse de ex-ministrul externelor în Proiectul manifestului împotriva
0
Porţii, alcătuit la 16 (28) august 1806.56
1805 1806 1807 1808 1809 1810 1811 1812
Diagrama nr. 1. Numărul războaielor purtate de
Imperiul Rusiei la începutul sec. XIX.

Aceste războaie ţineau Rusia într-o încordare financiară permanentă,

periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808, deficitul bugetar a atins
suma de 126 mln. ruble, iar peste un an – deja 157 mln., principala cauză
fiind creşterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forţelor
Terestre i-au fost alocate 43 mln. ruble, iar în 1808, pentru armată se alocă
53 mln., în 1809 – 65 mln., 1810 – 92 mln., iar în 1811 – 114 mln. ruble.51
Un tablou analogic se  observă şi în Imperiul francez, unde deficitul
bugetar atingea suma de 180 mln. franci, iar cheltuielile militare erau în
continuă creştere: 1810 – 399 mln., 1812 – 556 mln. franci.52
Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia,
ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în
noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după
declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 180653
(conform altor surse: la 24 decembrie /5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a
considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”.
După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză,
care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi
readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, şi nici nu putea fi, factorul
preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane,
la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona
Bătălia de la Slobozia, 1811.
Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta
51  Бородино, 1812 / Юбилейное издание. Отв. ред. П.А. Жилин. М.: Изд-во Мысль, 1987, c. 16. 54  Балканские исследования. Вып.18. Александр I, Наполеон и Балканы. -М.,1997, с. 174.
52  Ibidem. 55  ВПР. Т. III, c. 418.
53  Петров А. Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. 1. -СПб., 1885, c. 124. 56  Ibidem, p. 717 (nota nr. 264; vezi nota nr. 144).

28 29
 Rolul fanarioţilor în declanşarea războiului
„Nenorocitele astea de ţări ale noastre sunt de mult,
dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace,
scena unui joc de intrigi internaţionale, care se ţes, se încâlcesc,
dar din nenorocire se descâlcesc totdeauna în defavorul lor şi
mai cu seamă al elementului românesc din ele”.
Mihai EMINESCU
Perioada cuprinsă între anii 1802-1806 aparţine în Principatul Moldovei
domniei lui Alexandru Moruzi care făcea parte dintr-o familie fanariotă
foarte influentă atât la Istanbul, cât şi în Principatele Române. Deşi a fost
promovat la cârma Moldovei, la fel ca şi C. Ypsilanti, cu sprijinul Rusiei, ruşii
nu aveau aceeaşi încredere în el, de care se bucura „fidelul” său omolog de la
Bucureşti – C. Ypsilanti. Acest fapt explică, în mare parte, de ce Al. Moruzi
n-a fost un factor la fel de important şi univoc al acţiunilor politice ţariste în
Problema Orientală, ca şi domnul Ţării Româneşti.
Noii domni ai Moldovei şi Ţării Româneşti – Al. Moruzi şi C. Ypsilanti
– erau, după cum susţineau diplomaţii francezi, „în întregime creaturile”
Rusiei, iar datorită bogăţiilor acumulate se prezentau ca adevăraţi stăpâni ai
paşalelor de la frontieră. Atunci când influenţa lor asupra celor din urmă nu
putea fi exercitată prin intermediul corupţiei, ei îi denunţau şi găseau sprijinul
necesar la Istanbul, pentru a-i destitui.57 După cum relata diplomatul francez
Brune, din Pera, către Talleyrand, la 22.03.1803 (stil nou), aceşti doi principi
fanarioţi, graţie corespondenţei lor întreţinute cu toate Curţile Europei,
„reglează politica Divanului”. Iar Al. Moruzi, în calitatea sa de domn al
Moldovei se prezenta ca „o creatură a lui C. Ypsilanti”58. Referitor la locul şi
rolul lui C. Ypsilanti şi Al. Moruzi în politica Orientală a Rusiei, subliniem că
nu trebuie să ni se creeze o impresie unilaterală sau chiar simplistă a orientării
proruse a acestora. Căci documentele diplomatice ale epocii îi prezintă pe C.
Ypsilanti şi Al. Moruzi într-o lumină mult mai complexă.
Ei au încercat nu o singură dată să facă un joc destul de duplicitar. Astfel,
chiar în raporturile foarte încordate dintre Franţa şi Rusia din ajunul războiului
ruso-turc din anii 1806-1812, Al. Moruzi, profitând de faptul că Principatul
Moldovei prezenta un interes major pentru ambele state, a încercat să se
pună bine (fără a înceta a fi adeptul grupării filoruse) cu Franţa republicană,
apoi consulară, şi, în sfârşit, cu puternicul, din ce în ce mai mult, Imperiu
napoleonian. La Paris, de asemenea, îşi dădeau bine seama de importanţa
consulatelor de la Bucureşti şi Iaşi. Fapt care-i făcea pe consulii francezi să
57  Ibidem, p. 254.
58  Ibidem, p. 256.
30
promoveze o politică „de cultivare a bunelor dispoziţii a acestor doi principi
care în virtutea situaţiei lor geografice şi graţie relaţiilor lor mixte cu Poarta
şi cu Rusia“ suscitau o atenţie deosebită din partea Franţei.59 Constatăm că
domnul Moldovei încerca să manevreze cu abilitate între puterile care l-au
promovat şi l-au căftănit (Rusia şi Poarta Otomană) şi Franţa, menţinându-se,
totuşi, pe poziţiile proruse.
Totodată, C. Ypsilanti rămânea, în continuare, informatorul principal
din Principate al Porţii Otomane, în ceea ce priveşte noutăţile şi situaţia
internaţională din Europa. Astfel, după cum relata Ruffin către Talleyrand,
din capitala Imperiului otoman, la 2.04.1806, „partida Greco-Rusă” primise
un „călăraş” cu cele mai proaspete noutăţi din Europa. Pierre Fonton, cel de
al doilea dragoman al ambasadei ruse la Constantinopol, a fost chemat, pe
data de 30.03.1806, la casa principelui Al. Ypsilanti, unde se afla deja Moruzi.
Întâlnirea lor a durat trei ore, în timpul căreia a fost redactată traducerea
depeşei domnitorului Moldovei, iar Dumitrache Moruzi (dragomanul Porţii
şi fratele domnitorului Moldovei) urma s-o remită Porţii.60 Timp de câteva
zile, menţiona în continuare diplomatul francez, fratele lui Al. Moruzi, care
era şi capuchehaia domnitorului Moldovei, împreună cu rezidentul celui
muntean, alergau pe la toate casele „miniştrilor şi marilor viziri ai Porţii”,
atenţionându-i că nu trebuie să accepte decât partida „ruşilor şi englezilor –
capabili să-şi realizeze ameninţările” la adresa otomanilor, înainte ca Franţa să
le poată veni în ajutor.61
Totuşi, până la urmă, în vara anului 1806, tabăra greco-rusă a suferit
înfrângere. Ministerul de Externe francez, optând pentru a readuce
„autoritatea absolută” a Porţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti,62 a devenit
mai convingător, obţinând ca Imperiul Otoman să fie scos de sub influenţa
anglo-rusă.
Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei şi, în special, privitor la soarta
politică a lui A.Moruzi (care nu şi-a mai putut redobândi efectiv domnia)
a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august
1806, când au fost schimbaţi ambii domnitori ai Principatelor Române.63
Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la St.Petersburg
de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane
un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va
readuce în domnie pe foştii voievozi, el va părăsi Istanbulul.64 Sublima
Poartă a fost nevoită să cedeze şi la 3 (15) octombrie 1806 a adus oficial la
59  Hurmuzaki. Supl. 1/2 (1781-1814). Bucureşti, 1885, p. 290.
60  Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 338.
61  Ibidem.
62  Ibidem, p. 340.
63  ВПР. Т.III, c.267, 269; Hurmuzaki. Serie nouă. Vol. IV, p. 636.
64  ВПР. Т. III., c. 718. (Nota nr. 267).
31
cunoştinţa lui A. Italinski restabilirea lui C. Ypsilanti şi Al. Moruzi în domnia
Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Istanbul, la 4 (16) octombrie
şi 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Al. Moruzi, dar în lipsa lui C. Ypsilanti,
care se afla, la acea dată, departe de epicentrul acestui eveniment – în Rusia.65
Această măsură, în urma presiunilor diplomatice şi sub ameninţarea militară
anglo-rusă, a fost motivată şi adusă la cunoştinţa „marelui prieten, Napoleon”,
personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6/18 octombrie 1806
se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în
aşa mod, încât să se evite „un război prematur şi, totodată, contrar legilor
religiei” musulmane.66
Opinia optimistă a lui Italinski, care-şi credea îndeplinită cu succes
misiunea readucerii fanarioţilor filoruşi în tronurile Principatelor,
considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum şi relata
la 6 (18) octombrie 1806)67, deoarece, „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei
Majestăţii sale Imperiale” n-a fost, însă, împărtăşită la Petersburg.
La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului Ivan
Michelson să trimită trupele ruse peste Nistru şi să ocupe Moldova, iar la 23
octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite de la A. Italinski (în care
se anunţa despre restabilirea domnilor substituiţi),68 ţarul confirmă ordinul
precedent şi la 10 (22) noiembrie, fără nicio declaraţie de război, trupele
ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara.69 Suntem de părerea că această dată
trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812.70 În
Manifestul lui Alexandru I, din 12 (24) decembrie 1806, adresat locuitorilor
Principatelor, se menţionează că „această trimitere a oştirilor noastre nu
numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, dar încă
are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre... Ori şi cum
vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile
înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim.”71
Curând după sosirea lui C. Ypsilanti la Bucureşti, în toată ţara se citi o
Proclamaţie ticluită la Iaşi, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii
65  Ibidem, p. 713 (Nota nr. 247); Vezi: Jarcuţchi I., Mischevca V. Pacea de la Bucureşti..., p. 51-54.
66  Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 354-355; Cf.: Hurmuzaki, XVI (1603-1824). -Bucureşti, 1912, p. 763-783.
67  ВПР. Т. III., c. 348.
68  Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 363. Sultanul prin decretul său din 21 noiembrie (2.XI.1806) i-a restabilit
pe Moruzi şi Ypsilanti (Петров А.Н. Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб.,1885, c. 68).
69  Trimisul de încredere al lui Al.Moruzi – Ion Ghica (grec albanez) i-a comunicat lui Andreossy un şir
de informaţi în legătură cu acţiunile ruşilor, printre care menţionase că „la 10 (22) noiembrie 1806, ruşii au
trecut Nistrul la Movilău”. (Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 371; Cf.: Ibidem, p. 385); Detalii despre acest război
vezi în cea mai avizată lucrare: Петров А.Н. Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб.,1885.
70  Vezi: Mischevca V. 1812: Geneza Problemei Basarabene, în Cugetul, 1994, nr. 2-3, p. 26-32.
71  „Manifestul împăratului Alexandru I... de la 12/24 decembrie 1806”. (Россия и освободительная
борьба Молдавского народа против османского ига. 1769-1812. Сб. документов. Кишинев, 1984, с.
198). – Vezi Anexa.
32
Principatelor Române. Prin ea, ruşii promiteau respectarea autorităţilor
Ţării Româneşti şi Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea
funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor
vor înlesni mişcarea ostaşilor, precum şi lucrările la care s-au orânduit şi
care privesc numai consolidarea ţărilor şi deplina dobândire a drepturilor
lor.” Totodată, C. Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-
le că a sosit la Bucureşti în calitatea de Domn amândorora Ţărilor Moldova
şi Valahia.72 După cum relatase Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz...
vădzînd intrarea Ruşilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese... trecuse
peste Dunăre, deteră Ruşii şi domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; şi domnea
Ypsilanti peste amândouă ţările.”
„Jurământul” populaţiei, organizat de Ypsilanti, a provocat nemulţumirea
Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe
Budberg scria lui Michelson: „...În opinia Majestăţii Sale, această acţiune este
cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar şi nu cu
intenţia de a le alipi la Rusia şi nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă...”73
Cert este că frazele declarate nu se confirmau cu acţiunile săvârşite,
deoarece Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele
Principatelor Române – aflate „în oblăduirea” Imperiului Semilunii – violate,
cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile
Dunării, a fost nevoită, la 18 (30) decembrie, să declare război Rusiei74 –
decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807).75
Înşişi generalii ruşi confirmau că, „a intra ca duşman într-o ţară aliată, fără
declaraţie şi chiar fără pretext de război”, - era ceva ieşit din comun, „ un
cuvânt nou în ducerea războaielor”, la care „s-a adăugat aceea de a porunci
să fie înşelaţi comandanţii cetăţilor turceşti, cerându-li-se numai <drept> de
trecere pentru a merge în Dalmaţia.”76
Guvernul de la St. Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu intenţii
camuflate, dar clare – de ocupaţie, utilizând metode militare) în toamna
anului 1806 contra Imperiului otoman, care se considera partea atacată pe
nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea
turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie
72  Urechia V.A. Istoria românilor. T. IX, București 1896, p, 100-101.
73  ВПР. Т.III, c. 497.
74  Петров А.Н. Война России с Турцией (1806-1812). Т.1. -CПб.,1885, c. 124.
75  Sebastiani raporta la 24.XII-1806 către Paris: „La guerre a ete declaree a la Russie avec solennite”.
(Hurmuzaki. Vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 370); Vezi extrasul din „Manifestul Porţii dat cu ocazia
declarării războiului contra Rusiei”. (Hurmuzaki. Vol. II. Supliment 1: 1781-1814, p. 375-376); Ch.M.
Talleyrand consemna: „le 30 (decembrie 1806), la declaration de guerre de la Porte a eté proclamée a
Constantinople... le cri de guerre a retenti dans toutes les mosquees”. (Hurmuzaki. Vol. II. Supliment 1: 1781-
1814, p. 387).
76  Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 111.
33
1806.77 Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.
Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatului Moldovei la
începutul secolului al XIX-lea – în ajunul războiului ruso-turc din 1806-
1812 – menţionăm că, domnii fanarioţi au avut o mare influenţă asupra
politicii externe a Porţii, fiind consideraţi, cu adevărat, factori ai diplomaţiei
turceşti. Vorbind despre o politica externă a Moldovei în această perioadă,
constatăm că, ea este, de fapt, politica promovată de domnitorul ei fanariot, în
cadrul raporturilor internaţionale ale marilor puteri europene şi sub impactul
acestora asupra Imperiului otoman. Iar activitatea politico-diplomatică a lui
Al. Moruzi s-a manifestat, totodată, în umbra acţiunilor de proporţii mult
mai considerabile ale vărului său muntean – pilonul partizanilor proruşi –
Constantin Ypsilanti.78
Soarta celor două Principate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-
1812 a fost permanent unul din factorii importanţi ai raporturilor internaţionale
vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state
implicate. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, fiind dezastruos pentru
Principate, poate fi împărţit în patru perioade:
♦ I perioadă – cea a domniei lui Constantin Ypsilanti sub ruşi: de la
trecerea Nistrului, la 10-11 (22 - 23) noiembrie 1806,79 a armatei ruse a lui
Ivan I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (12 august
1807). În această perioadă armata rusă, ce număra un efectiv de 33  000
oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Ackerman, Chilia, adică
tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de
pe Dunăre (Ismail, Brăila, Giurgiu ş.a.).80 La 16 (28) noiembrie kneazul
Dolgoruki ocupă Iaşul. C. Ypsilanti revenind la 15(27) decembrie 1806,
împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici,
vestindu-i că a sosit ca „Domn amândorora Ţărilor Moldova şi Valahia”.
Domnul Moldovei Al. Moruzi rămase fidel Porţii şi se retrase peste Dunăre,
astfel încât autoritatea lui C. Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate,
însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi
intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici. Cea mai mare victorie a
flotei ruse, sub comanda amiralului D.N. Seneavin, a fost repurtată în lupta
navală cu turcii de lângă peninsula Athos (19.06.1807).81
77  Hurmuzaki. Vol. II. Supliment 1: 1781-1814 / culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1885, p. 369.
78  Vezi: Mischevca Vl., Zavitsanos P. Principele Constantin Ypsilanti, 1760-1816. Chişinău, CIVITAS,
1999; Μισκεβκα Βλ., Ο ηγεμονας Κωνσταντινος Υψηλαντης (1760;–1816). Θεσσαλονικη, 2008, 347 σ.
79  Armata rusească, conform relatărilor de epocă, a trecut Nistrul în noiembrie 1806, în patru puncte:
Hotin, Movilău, Dubăsari şi Palanca. (Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812. Bucureşti, 1889, p.
111. Cf.: Violeta-Anca Epure, Războiul ruso-turc 1806-1812 şi societatea românească în viziunea consulilor
şi voiajorilor francezi în Principate, în Prin labirintul istoriei. Coord. D. Vitcu. Iaşi, 2009, p. 51).
80  Петров А.Н. Война России с Турцией (1806-1812). Т.1. CПб.,1885, c. 86 – 114.
81  Щербачев О., Афонское сражение. М.-Л., 1945.
34
♦ a II-a perioadă – a Armistiţiului de la Slobozia (august 1807 –
primăvara 1809). În perioada nominalizată, reieşind din stipulaţiile Tratatului
de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12
(24) august 1807 armistiţiul de la Slobozia, conform cărui armatele părţilor
beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I fiind hotărât
să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării nu şi-a retras trupele82
(armata rusă atingea numărul de 80 mii de oameni), iar la 17 februarie
1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor, care
părăseşte definitiv Principatele în august 1808. Negocierile ruso-otomane de
la Iaşi (martie-aprilie 1809) n-au înregistrat niciun progres, deoarece Sankt
Petersburgul cerea graniţă pe Dunăre şi pe braţul Sf. Gheorghe.
♦ a III-a perioadă – a bătăliilor decisive: de la reînceperea ostilităţilor
militare (inclusiv în Caucaz) în primăvara anului 1809 şi până când
Kutuzov83 (având la dispoziţia sa 4 divizii cu un efectiv de cca 46 mii de
oameni) a reuşit să schimbe raportul de forţe în favoare Rusiei – repurtând
cu forţe numeric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811),
ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe
malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie 1811 turcii – rămaşi în viaţă doar
12 000 – au capitulat).
♦ a IV-a perioadă – a celui de al doilea armistiţiu şi a tocmelelor
diplomatice: de la începerea negocierilor de pace de la Giurgiu (19 (31)
octombrie – 21 noiembrie (3 decembrie – stil nou) 1811) şi până la semnarea
păcii de la Bucureşti, la 16 (28) mai 1812. Pe parcursul acestei perioade
pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea drept hotar Dunărea, se loveau
de rezistenţa diplomatică a otomanilor. La începutul lunii octombrie 1811
marele vizir Ahmed paşa era gata să cedeze Hotinul şi propunea ca noul
hotar să fie stabilit pe râurile Bâc şi Kunduk (Cogâlnic).84 Până la urmă, s-a
acceptat formula de compromis, pe care marele vizir i-a declarat-o lui M.I.
Kutuzov, încă la sfârşitul anului 1811: „Vă dau Prutul şi nimic mai mult!
82  Generalul Meyendorf a fost concediat sub pretextul că nu avea împuternicire pentru ratificarea
armistiţiului, ce nu corespundea „cu demnitatea imperiului”. (Violeta-Anca Epure, Războiul ruso-turc
(1806-1812) şi societatea românească …, p.61).
83  În aprilie 1811 M.I. Kutuzov a preluat comandamentul Armatei de la Dunăre şi de îndată ce a sosit
din Lituania la Bucureşti şi-a căutat o amantă. Al. Langeron scria discret: „... nu era greu să găseşti aşa ceva,
dar alegerea sa ne-a uimit. S-a oprit la o copilă de 14 am, nepoată a lui Varlaam, căsătorită cu un tânăr boier
numit Guliano (Nicolae Guliano, căminar – n.n.). Kutuzov a placut-o şi, cunoscându-i pe români, i-a spus
soţului să-şi aducă nevasta şi acesta s-a executat. A doua zi Kutuzov ne-a prezentat Dulcineea şi s-a afişat cu
ea in lume; din nefericire, această copilă a ajuns curând să-1 domine, aşa cum se întâmplă cu toate femeile
de orce calitate ar fi fost, care obţineau orice de la el, profitând pentru ea şi familia ei”. (Călători străini
despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821). Bucureşti, 2004, p. 349). – Vezi:
Anexa.
84  Кутузов М. И. Сборник документов. Т. III (1808-1809). – М., 1952, с. 651, 655.
35
Prutul sau războiul!”85
♦ Un episod aparte al războiului l-a constituit etapa finală: post 16
(28) mai 1812 – până la retragerea definitivă a trupelor ruse din Principatele
Române – la începutul lunii octombrie 1812, când în fruntea Armatei
Dunărene s-a aflat amiralul P.V. Ciceagov, care încercând să obţină „alianţa”
Porţii Otomane, planificase noi acţiuni militare („Diversiunea Adriatică”) şi
diplomatice contra Franţei napoleoniene.
În aceşti şase ani de război (după cum s-a menţionat, au avut loc
numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare) în armata
ţaristă s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia
armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea –
P.V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la M.I. Kutuzov, deja
după semnarea tratatului de pace).86 Acest război a fost cel mai lung conflict
militar dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de operaţiuni
militare – la Dunăre şi în Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a
constituit-o nu atât confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele
diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. A fost un război al celor trei sultani
otomani (Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 1808-
1839) şi a ambiţiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a stat
omniprezentul Napoleon I Bonaparte. Stema Moldovei cu ținuturile sale la 1806.
Negocierile ruso-franceze şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807,
1808) demonstrează că diplomaţia secretă europeană a evoluat într-o nouă
fază: Europa este împărţită de marile puteri, Franţa  şi Rusia, în sfere de
influenţă. La Erfurt, Napoleon şi-a dat consimţământul ca Alexandru I să-şi
anexeze Finlanda şi Principatele Române, deşi, ulterior, s-a opus extinderii
Rusiei în direcţia Balcanilor.
85  Hurmuzaki, vol. III-supl. 1 (1709-1812). Bucureşti, 1887, p. 368.
86  Comandanţii şefi ai armatei ruse dislocate în Principate („Armata Dunăreană” sau „Moldavskaia”): 1)
Michelson I.I. <Михельсон Иван Иванович> (1740-1807), general de cavalerie, Comandant şef al Armatei
de pe Nistru, ulterior a celei „Moldoveneşti”: 1806 – 5 (17) august 1807; 2) Meyendorf K.I. <Мейендорф
Казимир Иванович> (1749-1813), baron, general de cavalerie, în 1807 – după moartea lui Michelson I.I.,
temporar a fost în funcţia de Comandant şef al Armatei Dunărene; 3) Prozorovski A.A. <Прозоровский
Александр Александрович> (1732-1809), cneaz, general-feldmareşal. Comandant şef al Armatei
Dunărene: 1807 – 1809; 4) Bagration P.I. <Багратион Петр Иванович> (1765-1812), cneaz, general
de infanterie. Comandant şef al Armatei Dunărene: 1809-1810; 5) Kamenski al 2-lea, N.M. <Каменский
Николай Михайлович> (1776-1811), conte, general de infanterie. Comandant şef al Armatei Dunărene:
februarie 1810 – martie 1811; 6) Lanjeron A.F. <Ланжерон Александр Федорович> (1763-1831), conte,
emigrant francez în serviciul Rusiei. La începutul anului 1811, în timpul bolii lui N.M.Kamenski al
2-lea, temporar a fost în funcţia de Comandant şef al Armatei Dunărene; 7) Golenişcev-Kutuzov M.I.
<Голенищев-Кутузов Михаил Илларионович> (1745-1813). Comandant şef al Armatei Dunărene: 15
martie 1811 (a sosit la 1-04-1811) – mai 1812; 8) Ciceagov P.V. <Чичагов Павел Васильевич> (1767-
1849), amiral, în anii 1807-1811 ministru maritim. La sfârşitul lunii aprilie 1812 pleacă spre Bucureşti
Constantin Ypsilanti Alexandru Moruzi
(soseşte pe data de 6 (18) mai), fiind numit oficial Comandant şef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei
Mării Negre şi guvernator al Principatelor.

36 37
 Tratatele de la Tilsit şi Erfurt vs
Pactul Ribbentrop-Molotov
(Paralele istorice basarabene: 1807-1808 şi 1939-1940)
„Rezultatul împuternicirii vecinilor a fost că Moldova a pierdut două provincii”.
Mihai EMINESCU
În cadrul marcării celor două sute de ani de la sfârşitul războiului ruso-turc
din 1806-1812 (16(29) mai 2012), se trece cu vederea alte două evenimente,
legate nemijlocit de această tristă aniversare. Este vorba despre negocierile şi
tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808), între Franţa şi Rusia.
Nu uităm despre pactul Ribbentrop-Molotov, în urma cărui Uniunea
Sovietică a primit carte blanche pentru a reanexa fostele provincii ale Imperiului
Rus – Finlanda, statele baltice, Basarabia (a cărei metamorfoză este Republica
Moldova), vestul Ucrainei şi Belarusiei.
Dar, puţini îşi mai amintesc că măsuri similare au fost făcute şi în timpul
celebrelor negocieri de la Tilsit, în 1807, care au încheiat un război între
Imperiul Rusiei şi Franţa lui Napoleon. Iar împăraţii Napoleon Bonaparte şi
Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui
Napoleon. Mai mult chiar, să adere la blocada continentală împotriva Angliei
(şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva Marii
Britanii în India). Napoleon căzuse de acord ca Rusia să-şi extindă graniţele
de nord şi de sud pe contul Finlandei, Principatelor Române şi a altor teritorii
pe care va fi capabilă să le cucerească prin forţa armelor.
O analogie între războaiele duse de Alexandru I contra otomanilor şi
Suediei şi expansiunea sovietică din 1939-1940 poate fi identificată în mod
clar. Şi în primul caz şi în al doilea, motivul principal pentru acţiunile oficiale
ale ruşilor (sovieticilor), a fost de a contracara un „eventual” atac din partea
Vestului, cât mai departe de frontiera existentă. Şi în primul şi în al doilea caz,
pretextul pentru război a fost unul extrem de îndoielnic. Şi în primul şi în al
doilea caz, războaiele au fost influenţate de consecinţele acordurilor secrete
semnate de Rusia (URSS), cu „stăpânul” Europei continentale. Numai că, în
1939 acesta a fost Hitler, iar la începutul secolului al XIX-lea – era Napoleon.
Iar în rezultatul anexărilor din 1809-1812 ruşii acaparaseră la nord Finlanda
şi la sud Basarabia, pe care le-au stăpânit până la 1917 – încercând să le ocupe
din nou la 1939 (parţial, în războiul „de iarnă”, Finlanda) şi la 1940 (fără
lupte, România dintre Prut şi Nistru).
Tratatul de la Tilsit şi acordul sovieto-german au dus la extinderea
teritorială a Rusiei (URSS), iar principalele direcţii de expansiune au coincis
(cu excepţia statelor baltice). Direcţia finlandeză: Războiul ruso-suedez din
38
1808-1809, în rezultatul cărui a fost anexată Finlanda (aceasta corespunde cu
Războiul sovieto-finlandez din 1939-1940 şi formarea RSS Carelo-Finnice).
Direcţia poloneză: anexarea regiunii Bialystok în 1807 şi districtului Tarnopol
din Galicia, în 1809, ca o compensaţie pentru participarea Rusiei în războiul
împotriva Austriei de partea lui Napoleon (alipirea Ucrainei de vest şi
Belarusiei de vest, în 1939). Direcţia dunăreană: războiul ruso-turc din 1806-
1812 şi anexarea Basarabiei (invazia Armatei Roşii în Basarabia şi Bucovina
de Nord în vara anului 1940).
Semnând pactul cu Germania hitleristă, Stalin, care cunoştea bine istoria
războaielor napoleoniene, ar fi putut, teoretic, apela la precedentul Tilsitului.
Cu toate acestea, el ar fi trebuit să-şi amintească şi de soarta ulterioară a
Tratatului de la Tilsit. Rusia a folosit Pacea de la Tilsit, pentru a-şi întări
capacitatea de apărare, promovând reforme militare importante, ţinând cont
de experienţa franceză. Stalin, de asemenea, a încercat să folosească răgazul
paşnic pentru a putea contracara iminentul atac al inamicului. O altă întrebare
este în ce măsura aceasta i-a reuşit?
Ce s-a întâmplat mai departe este, de asemenea, cunoscut. În timp ce Rusia
se extindea pe contul Finlandei şi al Moldovei, împingându-şi frontierele spre
nord şi sud, Napoleon şi-a extins graniţele imperiului său până-n Portugalia.
În timp ce Stalin a anexat statele baltice şi Basarabia, a luptat cu finlandezii şi a
cotropit Ucraina de vest, Hitler cucerise Europa continentală. Iar apoi ambii,
şi Napoleon şi Hitler, au atacat Rusia (URSS). În 1941, Finlanda şi România
s-au revanşat contra URSS pentru a-și recupera teritoriile pierdute.
La Ulm, apoi la Austerlitz (2 decembrie 1805, astăzi în Cehia) Napoleon
obţine strălucite victorii împotriva armatelor austriece şi ruseşti. Imperiul
Habsburgic este forţat să încheie la 26 decembrie 1805 o pace separată, la
Pressburg (Bratislava), pierzând Veneţia şi Dalmaţia. Rămasă singură, Rusia
a fost înfrântă la Eylau (8 februarie 1807) şi Friedland (14 iunie 1807). Cea
de-a treia coaliţie antifranceză înceta să mai existe.
Revenind la tratatele franco-ruse încheiate la Tilsit (ratificate de către
Alexandru I şi Napoleon la 27 iunie/ 9 iulie  1807), remarcăm faptul, că
în ambele tratate (Tratatul ruso-francez de pace şi prietenie şi  Tratatul ruso-
francez de alianţă ofensivă şi defensivă (secret)) au fost introduse articole ce
vizau raporturile ruso-turce şi soarta Principatelor Române. În primul tratat,
problema care ne interesează a fost reflectată, direct sau indirect, în articolele
22-25. Conţinutul lor este următorul:
„Articolul XXII. Toate ostilităţile pe uscat şi mare între armata Majestăţii
sale împăratului întregii Rusii şi armata  Majestăţii sale sultanului se vor
suspenda imediat în urma primirii ştirii oficiale despre semnarea prezentului
tratat.
39
 Înaltele părţi contractante vor trimite imediat prin curieri  această
ştire pentru a fi înmânată cât mai repede generalilor şi  comandanţilor
ambelor părţi”.
„Articolul XXIII. Trupele rossiene se vor retrage din principatele Valahia
şi Moldova, dar provinciile menţionate nu vor fi ocupate de trupele turceşti
până la schimbul  instrumentelor de ratificare a viitorului tratat definitiv
de pace între Rusia şi Poarta Otomană”.
În articolul VIII al Tratatului secret ruso-francez de alianţă  ofensivă şi
defensivă s-au  fixat următoarele stipulaţii, ce vizau direct raporturile ruso-
turce: „Dacă din cauza schimbărilor care au survenit  la Constantinopol”87
Poarta nu va accepta mediaţia Franţei sau  după acceptarea ei, în termen
de trei luni, convorbirile nu se  vor solda cu un rezultat satisfăcător, atunci
„Franţa va acţiona împreună cu Rusia împotriva Porţii Otomane şi
ambele părţi contractante vor încheia un acord menit să elibereze de jugul
şi  suferinţele turceşti toate provinciile Imperiului otoman din  Europa cu
excepţia Constantinopolului şi provinciei Rumelia”.88  franc, lui Alexandru I, precum că: „uneori este destul de util de a promite
În clauzele tratatelor ruso-franceze referitoare la Problema Orientală nu
s-a fixat concret împărţirea Imperiului otoman. Mai degrabă, dacă vom ţine
cont de conţinutul altor articole, între Franţa şi Rusia au fost repartizate sferele
de influenţă în Europa. Chiar şi articolul VIII al Tratatului secret de alianţă
conţinea o formulare ambiguă în privinţa viitorului  destin al posesiunilor
otomane din Europa. Devenind mediator,  Napoleon a urmărit să ia sub
controlul său chestiunea soluţionării litigiilor ruso-turce, fără ca să-şi asume
anumite obligaţii fixate în documente diplomatice.
Deşi în tratate nu s-a fixat deschis încorporarea Principatelor Române
la Rusia imperială, în cercurile politice şi militare ruseşti tocmai în aşa mod
era interpretat conţinutul lor. În afară de aceste două tratate, care însumau
în total 46 de articole, dintre care 16 erau adiţionale şi secrete, şi acordul ruso-
francez privind „transmiterea” către Franţa a regiunii Cotor şi Insulelor
Ionice89 – în arhivele ruseşti nu s-au găsit niciun fel de alte documente, care ar
fi fost semnate la Tilsit. Deși, la puţin timp după săvârşirea acestui eveniment,
în Europa a început să circule  aşa-zisul „Tratat secret de la Tilsit” care
presupunea, printre altele, acapararea de către Rusia a posesiunilor europene ale
Porţii Otomane.90
87  Se are în vedere complotul ienicerilor din luna mai 1807, detronarea sultanului Selim III şi urcarea
lui Mustafa IV (29 mai 1807-28 iulie 1808). – Vezi: Миллер А. Ф. Мустафа паша Байрактар. Москва-
Ленинград, 1947, c. 159-180.
88  Внешняя политика России ХIХ и начала ХХ в. Серия первая. (ВПР), т. III, c. 645-646.
89  Ibidem, p. 646-649.
90  Ibidem, p. 762-763; Bennigsen L. L. Memoires du generale Bennigsen, t. II (1803-1815). Paris, 1880,
p. 236-237.
40
În scrisorile din 29 iulie şi  5 august 1807, consulul austriac de la
Bucureşti, Brenner, comunica  ministrului afacerilor externe, Stadion, că
generalul Miloradovici susţinea că, prin înţelegerea ruso-franceză, Basarabia,
Moldova, Ţara Românească vor fi cedate Rusiei, iar Dunărea va fi hotar între
Imperiul Rus şi cel Otoman.91
Însă, speranţele ţarului rus în acordul mutual al lui Napoleon, obţinut la
Tilsit (1807), referitor la anexarea Moldovei şi a Ţării Româneşti, nefiind fixat
pe hârtie, nu se baza pe un suport juridico-diplomatic. „Împăratul Alexandru
este cu mult mai deştept, decât părea” – scria Napoleon în timpul Tilsitului.
Totuşi, împăratul Franţei l-a biruit pe tărâmul diplomaţiei şi s-a limitat
doar să-i promită lui Alexandru I că va interveni asupra Porţii Otomane,
pentru ca turcii să semneze pacea cu ruşii. Astfel, Napoleon nu s-a implicat
ca să le garanteze ruşilor anexarea Principatele Române (deşi, verbal, nu se
opunea - cu excepţia Constantinopolului - ca Rusia să se extindă şi la sud de
Dunăre).92 Vom aminti că, la Tilsit, Napoleon i-a declarat-o chiar, destul de
câte ceva”.93
De aceea, „pretenţiile” diplomaţiei ruse erau privite de către  cei de la
Quay d’Orsay ca fiind neîntemeiate, deoarece în diplomaţie, ca şi în muzică,
„dacă motivul nu este pus pe note, el nu are nici o valoare”.94
Analiza documentelor diplomatice publicate, ce  reflectă evoluţia
raporturilor franco-ruse din această perioadă,  a permis istoricilor (N. I.
Kazakov, V. G. Sirotkin, F. Mering ş.a.) să susţină opinia, căreia ne raliem şi
noi, precum că, şi după Tilsit a continuat rivalitatea acerbă dintre Franţa şi
Rusia, deşi aceasta s-a manifestat deja pe tărâm diplomatic în condiţiile noilor
raporturi de alianţă. 95
În cadrul acestor lupte diplomatice, Problema Orientală rămânea a fi
una dintre cele mai actuale, deşi, după cum susţinuse A. F. Miller, ea era doar
o metodă pentru rezolvarea chestiunii „principale” a lui Napoleon – a celei
„Occidentale”.96 Chiar dacă Napoleon considera că Principatele sunt deja
pierdute pentru Poartă, el nu se grăbea să soluţioneze Problema Orientală în
favoarea Rusiei, din simplu motiv şi, de fapt, principal, că vedea în aceasta un
91  Columbeanu S. Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor române între anii 1806-1812, în
Revista de istorie. Tom 29. 1976. Nr. 5, p. 665.
92  Покровский М. Н. Дипломатия и войны царской России в XIX столетии. М.: Красная Новь,
1924, c. 21-22.
93  Cб. РИО, т. 89, c. LVII.
94  История дипломатии. T. I. / Под ред. В. П. Потемкина. -М., 1941, c. 370.
95  Vezi: Казаков Н. И. Внешняя политика России перед войной 1812 г. // „1812 год”. М., 1962, c.
10-11; Cироткин В. Г. Тильзитский мир // Французский ежегодник. 1963. М., 1964, c. 67; Меринг Ф.
Очерки по истории войны и военного искусства. M., 1956, c. 286.
96  Mиллер А. Ф. Мустафа паша Байрактар..., c. 218.
41
mijloc efectiv de presiune politică asupra Petersburgului şi  de şantaj al
englezilor.97
În vara anului 1808, se efectuau pregătirile de proporţii, necesare pentru
preconizata întâlnire a împăraţilor Napoleon I şi Alexandru I. Înainte de
a  pleca la Erfurt, unde fusese fixat locul acestui Summit talks, Napoleon îl
însărcinează pe Talleyrand să pregătească un proiect de tratat. În prima redacţie
a proiectului, Talleyrand a stipulat recunoaşterea „reunirii” Moldovei, Ţării
Româneşti şi Finlandei cu Imperiul Rusiei (art. 5). Se preciza că „reunirea”,
căreia  Napoleon „nu i se va opune”, era motivată prin „imensele  cheltuieli
pentru păstrarea acestei provincii”, făcute de către  ţar. În continuare, se
menţiona că împăratul Rusiei „se va  mărgini, în prezent, să ocupe, ca şi în
trecut, Ţara Românească şi Moldova, lăsând toate lucrurile în situaţia în care
se găsesc astăzi...” (art.7). De asemenea, se stipula că negocierile de pace ruso-
turce vor începe numai după ce negocierile cu Anglia  vor indica un sfârşit
favorabil.98
La 17(29) septembrie 1808, Rumeanţev şi Champagny, miniştri
de  externe şi plenipotenţiari ai celor două puteri, încep  negocierile.99 În
raportul adresat ţarului, Rumeanţev comunicase  că Franţa recunoscuse
încorporarea Principatelor Române la Rusia,  dar „împăratul Napoleon
nu poate, fără a nu provoca numeroase  reproşuri motivate din partea
turcilor, să-i impună sau să le prescrie să cedeze aceste principate” Rusiei.100
În urma convorbirilor şi întrevederilor personale între Napoleon  I şi
Alexandru I la 30 septembrie (12 octombrie) 1808, la Erfurt, a fost semnată
Convenţia secretă de alianţă între Rusia şi Franţa.  Chestiunilor Imperiului
Otoman şi Principatelor în tratativele ruso-franceze le-a revenit un  rol
esenţial, fiindu-le consacrate cinci dintre cele 14 articole ale Convenţiei:
„Articolul 5. Înaltele părţi contractante se obligă a considera o condiţie
neapărată a păcii cu Anglia recunoaşterea de către ea a Finlandei, Valahiei şi
Moldovei ca fiind încorporate în componenţa Imperiului Rus”.
„Articolul 8. Din cauza revoluţiilor şi schimbărilor care zguduie Imperiul
Otoman, ce înlătură orice posibilitate de a oferi şi, prin urmare, de a primi
în favoarea locuitorilor  Valahiei şi Moldovei garanţii suficiente în raportul
personal şi patrimonial, Majestatea Sa împăratul întregii Rusii a mutat, deja, în
această parte hotarul imperiului său până la Dunăre şi a încorporat la imperiul
său Moldova şi Valahia, negăsind posibil să recunoască integritatea Imperiului
Otoman, altfel decât cu  această condiţie. Drept urmare, Majestatea Sa
97  Ibidem, p. 217-218; Сб. РИО, т. 89, c. 736-739.
98  Columbeanu S. Op. cit., p. 669.
99  Lebel G. La France et les Principautes Danubiennes (du XVI-siecle a la chutte de Napoleon I-er). Paris,
1955, p. 159, passim.
100  ВПР, т. IV, p. 349.
42
împăratul Napoleon recunoaşte încorporarea amintită şi hotarul Imperiului
Rus, mutat până la Dunăre”.
Astfel, acţiunile diplomaţiei ruse în vederea rezolvării Problemei Orientale
în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse la Tilsit şi Erfurt şi-au găsit un
sfârşit logic: acapararea a ceea ce era deja în mâinile proprii – a Principatelor
Române. La 1808, cei doi suverani considerau că s-au întâlnit „pentru a se
ocupa de interesele globului pământesc şi nimic nu doresc pentru sine, decât
doar a păstra ceea ce fusese deja achiziţionat”.101
La 15 aprilie 1810, prin Nota Cancelarului rus către ambasadorul
francez, se aducea la cunoştinţa Franţei că „Majestatea Sa imperială
(Alexandru I. – n.n.) consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii
ce fac parte din imperiul său”,  care trebuiau să se conducă de legile
Rusiei... 102
La acea vreme, capul boierilor cu dispoziţii antiruseşti, M.  Filipescu,
împreună cu întreaga sa familie, fusese, printr-un ordin al lui Alexandru I,
„transferaţi” în Rusia.103
* Putem conchide că, după Tilsit, scopurile Rusiei în privinţa chestiunii
Principatelor Române au evoluat esenţial: de la menţinerea sferei de influenţă
– la încorporarea lor nemijlocită.
* Au evoluat şi metodele de înfăptuire a actului dat: de la rezolvarea
lui cu asistenţa Franţei (la Tilsit) spre soluţionarea pe cale de sine stătătoare
(la Erfurt).
În imensa literatură istorică consacrată lui Napoleon, se  evidenţiază
destul de clar şi categoric teza precum că „trădarea” de către împăratul
francez a turcilor la Tilsit (1807) a servit  una din cauzele ce l-au adus pe
Bonaparte, în final, pe insula Sf.  Elena.104 Întradevăr, „aceasta e mai mult
decât o crimă, aceasta-i  greşeală” fatală a lui Napoleon, al cărui geniu n-a
putut prevedea  urmările dezastruoase ale pierderii încrederii la Istanbul
şi ale „răcirii” raporturilor franco-otomane, la 1812, când turcii „au  ales”
compromisul păcii de la Bucureşti, răsplătindu-l, la acea dată, din plin la contul
diplomatic, într-o situaţie critică a istoriei Imperiului francez. În martie 1812,
şeful delegaţiei otomane recunoscuse lui Kutuzov că, Napoleon, în intenţia sa
de a crea o „monarhie mondială” – încearcă să „împartă ţara noastră”, iar în
faţă „ne spune cu totul altceva”.105
101  ВПР, т. IV, p. 346, 349 (Din scrisoarea ministrului de externe rus N.P. Rumeanţev către Alexandru
I, expediată din Erfurt, la 17 (29) septembrie 1808).
102  Hurmuzaki, XVI, p. 853.
103  Ibidem, p. 851.
104  Ibidem, p. 166, 170-171.
105  Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. М., 1952, с. 846 («В то время
как он (Наполеон) намеревается разделить нашу страну - в глаза нам говорит совершенно другое.»).
43
 * Negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807,  1808)
demonstrează că diplomaţia secretă europeană a evoluat într-o nouă fază:
Europa este împărţită de marile puteri, Franţa şi Rusia, în sfere de influenţă. Iar
principiile legitimismului106 (declarate atât de Alexandru I, cât şi de Napoleon
I), care trebuiau să se bazeze pe dreptul internaţional, s-au redus, cel puţin,
la adresa Principatelor Române, la încheierea, de fapt, a unor pacte de partaj
teritorial de către cele două mari supraputeri ale epocii – Rusia şi Franţa.
Cu toată convenţionalitatea analogiilor istorice, se sugerează o paralelă
între Tratatul de la Tilsit (1807) şi Convenţia de la Erfurt (1808) cu Pactul
sovieto-german din 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop). În ambele cazuri,
adversarii ideologici au semnat un acord pragmatic privind împărţirea
sferelor de influenţă în Europa. Comun este şi demersul general, anti-britanic,
al ambelor tratate (deşi, la Tilsit, Rusia a promis să se alăture blocadei
continentale şi să declare război Marii Britanii, iar Uniunea Sovietică s-a
limitat la o neutralitate ostilă). Prin tratatele care s-au încheiat la Tilsit, harta
politică a Europei era substanţial modificată, fiind revăzută la Erfurt.
Întâlnirea de la Erfurt, 1808.
106  Teorie care proclamă drept principiu fundamental al orânduirii de stat „dreptul” sfânt şi inalienabil
la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora. Din fr. légitimisme. Сf.: История внешней
политики России. Первая половина XIX века  (От войны России против Наполеона до Парижского
мира 1856 г.). – M.: Международные оношения, 1995, c. 37.
44
Războiul care ne-a înghiţit
„Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi,
Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul,
apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă
şi până în veacul al nouăsprezecelea”.
Mihai EMINESCU
În virtutea ştirbirii continue a statutului suveranităţii sale politice
externe în componenţa Imperiului Otoman, Moldova, la începutul
secolului al XIX-lea, în situaţia dramatică a derulării războiului ruso-
turc din 1806-1812, nu era subiectul, ci obiectul politicii europene. Fiind
într-un raport de suzeranitate cu Poarta otomană, sub incidenţa dominaţiei
turco-fanariote, principatul a fost exclus la acea etapă decisivă din procesul
soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile
internaţionale. Principatele Române, puse pe tapet în disputa diplomatică
de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, fiind ocupate cu forţa
armei în cadrul confruntării militare dintre Imperiul Rusiei şi Imperiul
Otoman, mai urmau a fi anexate, de jure, la masa tratativelor bilaterale ruso-
otomane.
Astfel, în cadrul războiului ruso-turc, şi mai ales în ajunul semnării păcii
de la Bucureşti, Sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală atât din
partea duşmanului său – Rusia, cât şi din partea aliaţilor – Franţa, Marea
Britanie şi chiar din partea ţărilor neutre, cum ar fi Suedia, deoarece marile
puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman de partea lor în ajunul
războiului franco-rus (iunie 1812), conflict ce urma să hotărască soarta
întregului continent european.
Războiul ruso-turc din 1806-1812 а fost cel mai lung litigiu armat dintre
cele două mari imperii, derulat în mare parte pe pământul Principatelor
Române. Conform calculelor efectuate de dr. hab. Alexei Agachi (Institutul
de Istorie Stat şi Drept al AŞM), de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie
1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea
spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4  042  890 de lei, iar Ţara
Românească – 4  047  226 de lei. În realitate, sumele au fost şi mai mari.
Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul,
cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de Ţările Române. Pe lângă
întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi şi mai
împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit
1 981 072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1 399 758 de lei,
adică 70,7 % din total. Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а
45
crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori. Iar o încercare
de totalizare a utilizării resurselor Principatelor Române de către Rusia în
anii de ocupaţie 1806-1812 poate fi evaluată la circa „220 114 490 lei fără
nicio exagerare.”107 Totodată, generalul rus Al. Langeron afirmase că Rusia a
„cheltuit mai mult de 200 de milioane de ruble pentru cele şapte campanii.”108
Însă trăsăturile principale аle acestui război, care а adus mari prejudicii şi
lipsuri populaţiei autohtone, au fost nu atât operaţiile militare, cât contactele
diplomatice.109 Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani,
în care au fost nemijlocit implicaţi şi grecii fanarioţi, s-au soldat, în final, cu
semnarea la 16 (28) mai 1812 а Tratatului de pace de la Bucureşti. Soarta
poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi la Istanbul, a fost
hotărâtă, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce avuseseră
loc, la etapa lor finală (1811-1812), la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-
se drepturile moldovenilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane”
(Poarta Otomană), cât şi din partea celei „ocrotitoare” (Rusia). Deoarece,
după pacea de la Kuciuk-Kainargi, statutul juridic internaţional al Moldovei
şi Ţării Româneşti prevedea o trecere de la protecţia otomană tributară
unilaterală (’ahd ad-dhimma) la o protecţie bilaterală turco-rusă (prezentă
până la Pacea de la Paris, 1856).
Dublul protectorat, prin legalizarea la 1774 a dreptului Rusiei de
a interveni în favoarea Principatelor, conform articolului XVI, stipula:
„10) Sublima Poartă consimte de asemenea că, după cum o vor putea cere
condiţiile în care se găsesc aceste două Principate, miniştrii Curţii Imperiale
a Rusiei rezidenţi pe lângă ea, să poată vorbi în favoarea acestora şi promite
să aibă faţă de aceste intervenţii consideraţia cuvenită puterilor prietene şi
respectabile.”110 Deşi Ecaterina a II-a nu şi-a realizat scopul său de a cuceri
Strâmtorile, totuşi, conform stipulaţiei articolului XI al Tratatului de pace
de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obţinuse dreptul de circulaţie liberă a vaselor
sale comerciale prin Strâmtori, în ambele direcţii, ca „şi în apele navigabile
ale Dunării”. Aceasta îi va aduce ulterior un avantaj în lupta pentru înaintarea
spre gurile Dunării şi spre Balcani. Iar faptul că Rusia obţine, ca şi alte mari
puteri: Franţa şi Anglia, dreptul de a deschide consulate în provinciile sau
ţările ce se aflau sub dominaţia Porţii însemna că, ţarismul îşi mărea puterea de
influenţă în aceste ţări. Cu toate că consulatele, oficial, trebuiau să contribuie
107  Apud: Agachi Al., Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812). /
Ediţia a 2-a revăzută şi completată. Chişinău: Pontos, 2008, p. 356, passim.
108  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I. Bucureşti, 2004, p. 360.
109  Mischevca Vl., Moldova în politica marilor puteri la începutul sec. XIX, Chişinău, 1999, р. 87-108.
110  Pentru textul integral al tratatului de pace ruso-otoman de la Kűçűk Kaynarca (10/21 iulie 1774),
vezi: Дружинина Е.И., Кючук-Кайнарджийский мир 1774 г. Его подготовка и заключение. Москва,
1955, с. 349-360; Дружинина Е.И., 200-летие Кючук-Кайнарджийского мира // Etudes Balkaniques,
1975. Nr. 2.
46
la îmbunătăţirea comerţului rus, ele, de fapt, erau folosite în scopuri politice
şi devin o filieră sigură şi convenabilă de a stabili legături directe cu populaţia
locală.111
În timpul negocierilor finale ruso-otomane de la Giurgiu (19.X.1811
– 21.XI.1811 st. vechi) şi Bucureşti (31.XII.1811 - 16.V.1812), diplomaţia
ţaristă continua să considere că „pretenţiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinţei”,
deoarece, dacă la început s-a cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunţat şi
s-a acceptat hotarul pe Siret. Însă, marele vizir şi serdarul suprem, Trabzonlu
Ahmed paşa, şi-a expus poziţia, scriindu-i lui Kutuzov, la 7 (19) octombrie
1811: „... cu toate că nu am învoire şi poruncă să cedez nici măcar o palmă de
pământ din hotarele vechi, totuşi, ...aş fi în stare să iau asupra mea... cedarea
cetăţii Hotin şi a pământurilor sale, fie prin despăgubirea, într-un fel potrivit, a
cheltuielilor de război”.112 Marele vizir Ahmed paşa, chiar în ajunul demarării
negocierilor oficiale din octombrie 1811 la Giurgiu, deja căzuse de acord ca
Siretul să fie stabilit drept hotar.113 Ulterior, soarta păcii fiind aprobată în cele
două metropole, la Petersburg şi Istanbul, s-a definitivat la masa negocierilor
ruso-otomane, în cadrul celor 19 Conferinţe oficiale, ce au avut loc la Giurgiu
şi Bucureşti, încălcându-se drepturile românilor şi obligaţiile atât din partea
Turciei lui Mahmud II, cât şi din partea Rusiei lui Alexandru I.
Pacea, semnată la Hanul lui Manuc, după lungi discuţii şi tocmeli, prevedea,
conform stipulaţiei din Articolul nr. IV, ca frontiera între cele două imperii să
fie stabilită pe râul Prut. Hotar arbitrar şi inechitabil, ce poate fi considerat un
compromis al ambiţiilor imperiale ale părţilor beligerante (Rusia pretindea iniţial
la ambele Principate, apoi doar la Moldova, ulterior cerând ca hotar râul Siret),
ce dezmembra în jumătate о ţară.
La baza acestei decizii injuste a celor două imperii а fost pusă din capul
locului înţelegerea „principială” de а se desemna noua graniţă pe „un fluviu
care să merite să fie hotar între cele două părţi”.114 Practicarea pe larg, în
timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а dat rezultatul scontat,
deoarece românii din Principate şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului
împlinit, neştiind mult timp detaliile şi rezultatele acestui tratat spoliator, nici
chiar după semnarea lui. Vom remarca aici că ţinerea în taină а negocierilor
dirijate de generalul М. I. Golenişcev-Kutuzov (care îl cunoştea personal
pe „prietenul său” – marele vizir Ahmed Paşa încă din perioada misiunii
111  Tcaci Vl., Moldova în relaţiile politice internaţionale (1763-1774). Chişinău, 1999, p. 89-90.
112  Mehmet M.A., Documente turceşti privind istoria României. Vol. III. Bucureşti, 1986, p.284.
113  Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. М., 1952, c. 660-661; Mehmet
M.A. Documente turceşti privind istoria României. Vol. III: 1791-1812. Bucureşti, 1986, p. 286, 290
(scrisorile din 13 (25), 16 (28) octombrie 1811).
114  Jarcuţchi I., Mischevca Vl., Pacea de la Bucureşti, Chişinău, 1992, р. 178.
47
sale diplomatice la Constantinopol din 1793)115 а fost caracteristică pentru
activitatea diplomatică а comandantului suprem al armatei ruse de la Dunăre.
Pe lângă factorii de о importanţă majoră ce au avut un impact nemijlocit
asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume, interesele geopolitice ale părţilor
beligerante, au existat şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit sau
influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii. Martorii oculari (Аl.F.
Langeron, P.V. Ciceagov ş.а.) se refereau la atmosfera de intrigă, indeciziune şi
trădare ce а dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi apoi Bucureşti.
În viziunea lui Alexandre Langeron, autorii Păcii de la Bucureşti n-au fost
diplomaţii împuterniciţi de Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au
găsit formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate, ca să-şi poată păstra,
în continuare, drept fiefuri de exploatare, Ţara Românească şi Moldova. În
legătură cu acest aspect, e necesar de menţionat că, practic, mai toţi domnii
fanarioţi erau agenţi diplomatici ai Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate
spune că toate tratativele de pace ale turcilor, duse în timpul războaielor –
începând cu cele de la Carlowitz (1699) şi sfârşind cu tratatul de la Bucureşti
(1812) –, poartă amprenta factorului fanariot. În această privinţă, Talleyrand
spunea: „Politica turcească este reglată de aceşti hospodari care sunt la curent
cu tot ce se petrece în Europa”.116
Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a scris mult (deşi, încă,
nu s-au adus „ultimele” argumente), el nu poate fi apreciat în mod simplist
şi univoc în ceea ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre
deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv, odată cu începutul
războiului din 1806-1812, creditul de încredere la Poarta Otomană),
continua să se menţină în sfera politicii mari, atât la Constantinopol, cât şi în
culisele negocierilor diplomatice la nord de Dunăre. Un şir de istorici români
(N. Iorga, Gh.I. Brătianu, L. Boicu, P. Cernovodeanu, A. Goşu, M. Stroia)
au cercetat impactul fanarioţilor asupra semnării Păcii de la 1812. Despre
subiectul dat, cel referitor la rolul diplomatic al Moruzeştilor în contextul
Problemei basarabene 117, ne vom opri mai detaliat.
Pentru a prezenta un tablou obiectiv al circumstanţelor în care
Principatelor le-a revenit rolul de obiect, şi nu de subiect al raporturilor
internaţionale şi în care marile puteri au ignorat/încălcat dreptul naţional şi
echitatea istorică, militând pentru o soluţie de compromis între imperiul ţarist
şi Otoman, care afecta grav integritatea teritorială şi interesele Moldovei,
115  Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. М., 1952, c.336.
116  Rеlаţiile internaţionale ale României în documente. 1368-1900, Bucureşti, 1971, р. 53.
117  Jarcuţchi Ion, Mischevca Vladimir. Pacea de la Bucureşti, 1812. Chişinău: Ştiinţa, 1992; Mischevca
Vladimir. Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas, 1999;
Goşu Armand. Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în: Naţional şi universal în istoria românilor. Profesorului
Şerban Papacostea. Bucureşti, 1998, p.362-390.
48
trebuie să ţinem cont atât de complexitatea, cât şi de particularităţile acestei
probleme, de semnificaţia ei pentru istoria naţională, înaintând drept obiectiv
prezentarea contradicţiilor şi suspiciunilor ce planează (până-n prezent) în
privinţa influenţei pe care au exercitat-o, într-un mod sau altul, fraţii Moruzi,
în momentul deciderii sorţii Principatelor Române (în special, a teritoriului
dintre Prut şi Nistru). Prin urmare, se impune elucidarea unui aspect cercetat
dacă nu tendenţios, atunci incomplet, vizavi de o eventuală trădare a acestor
fanarioţi.
Rolul diplomatic al fanarioţilor Moruzi în problema basarabeană este pe
cât de esenţial, pe atât de controversat118. În condiţiile în care lipseşte un amplu
studiu al acestuia, rămân fără explicaţie un şir de evenimente de o importanţă
majoră, situaţie care contribuie frecvent la apariţia concluziilor preconcepute.
Consecinţele acţiunilor întreprinse de fraţii Moruzi sunt pregnante şi
actuale, întrucât ele reflectă într-o nouă lumină anexarea Basarabiei la 1812
– moment de cumpănă al istoriei Moldovei, ţară la graniţa a trei imperii,
atunci când cursul unui teritoriu românesc a fost deviat în mod abuziv şi
aproape iremediabil pentru cel puţin următorul secol (până în 1917-1918).
Aşadar, este imperioasă o reactualizare din perspectiva unor noi publicaţii şi
documente de arhivă şi o deconspirare a locului şi rolului grecilor fanarioţi
în contextul expansionismului rus.
În scopul determinării esenţei rolului diplomatic al Moruzeştilor în
contextul problemei basarabene, care, subliniem, rezidă (ca dintr-o „matreoşcă”)
din cea orientală, şi al evidenţierii contribuţiei factorului fanariot în activitatea
politico-militară europeană, în ansamblu, şi în diplomaţia balcanică de la
începutul secolului al XIX-lea, în special, consemnăm că subiectul nu poate
fi totalmente epuizat. Totuşi, graţie noilor valoroase materiale documentare
evocate în publicaţiile din ultimii 20 de ani, am reconfirmat că supoziţiile
enunţate anterior (în 1992, 1999)119 pot şi trebuie să fie aprofundate, rămânând
a fi plauzibile şi argumentate.120
Un demers academic urmează a fi bazat pe cercetarea literaturii de
specialitate, incluzând izvoare istorice publicate atât în culegerile de
118  Cele mai recente studii sunt două lucrări publicate concomitent, în 2008: compartimentul „Pacea de
la Bucureşti (mai 1812) şi Moruzeştii” din cartea istoricului Armand Goşu, Între Napoleon şi Alexandru
I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea. Bucureşti, 2008, pp. 232-251, precum şi Vlad
Mischevca, Ion Mischevca, Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană, în Ţara Moldovei
în contextul civilizaţiei europene. Materialele simpozionului internaţional. (In honorem dr. hab., prof. univ.
Gheorghe Gonţa). Chişinău, 2008, pp. 555-591.
119  Jarcuţchi Ion, Mischevca Vladimir. Pacea de la Bucureşti, 1812. Chişinău: Ştiinţa, 1992 şi 1993,
p.163-166; Mischevca Vl., Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău,
1999, p. 98-99; Mischevca Vl., Problema basarabeană – 190 de ani, în Materialele Dezbaterilor Naţionale.
Republica Moldova şi România – un deceniu de relaţii complexe. Chişinău, 2002, p. 37-41.
120  Mischevca Vlad, Mischevca Ion. Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană...,
Chişinău, 2008, p. 555-591.
49
documente din arhivele ruse121, engleze122, napolitane,123 franceze şi din
alte diverse colecţii europene, cuprinzând şi, desigur, cele turceşti,124 cât şi
în articole, studii, monografii. Însemnările călătorilor străini şi a martorilor
oculari pot servi, de asemenea, ca izvor de primă importanţă pentru aprecierea
rolului diplomatic al membrilor familiei Moruzi şi pentru o înţelegere mai
adecvată a epocii în care au activat.125
Dificultatea demersului ştiinţific în acest domeniu al istoriei relaţiilor
internaţionale rezidă în faptul că, investigând o asemenea problematică, ce
ţine de diplomaţia secretă, se multiplică riscurile inerente unui studiu ce se
pretează unor diverse – adeseori adverse – interpretări, devenind prin aceasta,
practic, inepuizabil. În cele ce urmează, vom schiţa doar unele concluzii,
încadrate în perioada cronologică premergătoare actului din 1812.
Evoluţia evenimentelor analizate s-a desfăşurat pe fundalul războiului
ruso-turc din 1806-1812, atunci când au fost date în vileag scopurile ascunse
şi interesele marilor puteri implicate în Problema Orientală. Acest important
episod al războiului în cauză, cel al fraudei fanarioţilor Moruzi, a fost abordat
în treacăt de mai mulţi autori, începând încă din secolul al XIX-lea126.
M. Eminescu considera că „rubla rusească şi trădarea dragomanului
Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea
mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut”127.
Referitor la rolul deţinut de familia fanariotă Moruzi în diplomaţia epocii s-a
scris destul de puţin, printre cei mai însemnaţi autori ai subiectului dat fiind M.
Drăghici, N. Iorga, L. Casso, A. Goşu ş.a., iar o succintă analiză a argumentelor
„pro” şi „contra” a fost făcută deja în câteva lucrări publicate la Chişinău128.
121  Внешняя Политика России XIX – начала ХХ в. Документы российского министерства
иностранных дел (VPR, îndeosebi volumele I-VI); Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г.
Бескровный. Т. 1-3. М., 1950-1953.
122  Rapoarte consulare şi diplomatice engleze privind Principatele Dunărene, 1800-1812. Editor Paul
Cernovodeanu. Brăila, 2007, 487 p.
123  Pezzi M. Aspettando la pace. Il Levante ottomano nei documenti diplomatici napoletani (1806-1812).
Liglio, 1992, 207 p.
124  Mehmet M.A. Documente turceşti privind istoria României. Vol. III: 1791-1812. Bucureşti, 1986;
Veliman V. Relaţiile româno-otomane. (1711-1821). Documente turceşti. Bucureşti, 1984.
125  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol.I (1801-1821). Redactor-
responsabil acad. Paul Cernovodeanu. Bucureşti: Ed. Academiei Române, 2004.
126  Autorii din secolul XIX (M. Drăghici, M. Eminescu, P. Eliade ş.a.) susţin întru totul „frauda”
Moruzeştilor de la 1812. Vezi: M. Drăghici, Istoria Moldovei timp de 500 ani. Vol. II. Iaşi, 1857, pp. 77-
78; P. Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Bucureşti, 1982, pp. 98-
99; M. Eminescu, Basarabia (Seria „Clio”). Bucureşti, 1990, p. 42. Istoriografia franceză pledează pentru
vinovăţia Moruzeştilor. – Ulterior, N. Iorga a pus sub semnul întrebării acest caz. (N. Iorga, Alte lămuriri
despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria II,
tom. XXXII. 1910-1911. Memor. Secţ. istorice. Bucureşti, 1911, p. 180; Л.А. Кассо, Россия на Дунае и
образование Бессарабской области. М., 1913, 230 с.
127  Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău, 2008, pp. 157-158.
128  I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, Pacea de la Bucureşti..., pp. 163-166; Vl. Mischevca, Moldova în politica
50
Concluziile care au rezultat în urma cercetărilor noastre sunt completate de
către istoricul Armand Goşu, care a abordat în mod independent tematica
respectivă129. Autorul, un bun cunoscător al documentelor de arhivă ruseşti,
consideră: „Da, Dimitrie Moruzi a trădat Poarta, al cărei mare dragoman era”
– deoarece, oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge rece propriul
interes”130. „Dar nu Moruzeştii au fost piedica principală în calea aderării
Turciei la alianţa antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai
profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia nu se poate afirma că
Moruzeştii ar fi vinovaţi”131. Şi nu trebuie căutat, în descrierile şi amintirile de
epocă, doar acel singurul vinovat sau unicul erou, sau poate factorul singular,
care ar fi determinat semnarea tratatului din luna mai 1812, cu atât mai mult
că pentru mulţi participanţi nemijlociţi la acele evenimente istorice, această
pace continua să rămână „o enigmă” – după cum mărturisise Al. Langeron.132
Aşa cum a demonstrat Nicolae Iorga, urmat de Gheorghe Bezviconi:
„Multe fabule s-au născocit în cursul veacului asupra Moruzeştilor; sunt
chiar „dovezi” incontestabile, dar pacea de la Bucureşti arată egoismul şi
nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor, care, ca şi basmele
despre scrisori ascunse, s-a creat de duşmanii lor din Fanar”133.
Reieşind din materialul documentar cunoscut şi din activitatea politico-
diplomatică a celor trei membri ai familiei Moruzi – Alexandru, Dimitrie
şi Panaiot, putem concluziona că scopul lor suprem a fost menţinerea în
aria privilegiilor oferite fanarioţilor de către Poarta Otomană şi dobândirea
multrâvnitului tron al unuia din Principate, care conferea un inegalabil statut
de influenţă economică şi politică pentru îmbogăţire.
Fraţii Moruzi aparțin unei strălucite familii fanariote cu rădăcini din
Trapezunt. Deși numele de Moruzi apare în secole mai vechi, despre o
continuitate a familiei se poate vorbi din secolul al XVII-lea. Atunci primii
membri ai familiei s-au stabilit la Constantinopol, unde, dovedind calități
multiple, mai ales diplomatice, timp de mai bine de un secol, au jucat un rol
important pe scena politică a Imperiului Otoman. După 1821, au jucat un rol
mai puțin important decât înainte în viața economică, politică sau socială din
marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău, 1999, pp. 98-99; Vlad Mischevca, Ion Mischevca,
Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană..., Chişinău, 2008, pp. 555-591.
129  A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite
prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani. Bucureşti, 1998, pp. 362-387.
130  A. Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea.
Bucureşti, 2008, p. 249.
131  Ibidem, p. 250.
132  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 359.
133  Gh. Bezviconi, Manuc-bei. Ed. a II-a. Chişinău, 1938, p. 25; N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al
XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria II. Bucureşti, 1911.
51
Grecia, România, Franța sau alte țări.134
Doar doi reprezentanţi ai familiei Moruzi au reuşit să devină domnitori
ai Principatelor Române: Constantin (decedat la 22 martie 1788) şi fiul său
– Alexandru Moruzi: de trei ori domn al Moldovei (1792-1793; 1803-1806;
1806) şi de două ori domn al Ţării Româneşti (1793-1796; 1799-1803).
Astfel, Al. Moruzi are meritul de a fi dobândit una dintre cele mai prestigioase
funcţii, în care s-a manifestat onorabil şi, per ansamblu, în conformitate cu
interesele Porţii Otomane.
Cu toate că acţiunile şi comportamentul său denotă atât tendinţe
francofile, cât şi filoruse, totuşi, la începutul ostilităţilor ruso-otomane din
1806-1812, el şi-a afişat fidelitatea faţă de Sublima Poartă. Şi doar invazia,
urmată de ocupaţia militară rusă, l-a împiedicat să revină în scaunul Moldovei.
De regulă, atunci când se menţionează în istoriografie despre „cazul
Moruzi” la 1812, se utilizează noţiuni intens vehiculate precum „trădare”
şi „fraudă”, care îi sunt atribuite anume acestui membru al familiei Moruzi
– Dimitrie (1768-1812), fără a se face o amplă interpretare obiectivă a
„vinovăţiei” sale135. Până în prezent, continuă să planeze incertitudinea asupra
existenţei unei scrisori adresate sultanului de către Napoleon şi ascunse de
către fraţii Moruzi136. Deşi, aşa cum s-a exprimat istoricul Armand Goşu,
avem de a face cu două probleme: pe de o parte, cea a „trădării” Moruzeştilor,
iar pe de altă parte, a „vinovăţiei” lor în anexarea de către Rusia a Basarabiei,
cele două chestiuni nu pot fi în întregime separate una de alta, dar nici nu
trebuie comasate şi confundate137.
În cele ce urmează, vom prezenta o analiză sumară a argumentelor „pro”
şi „contra”, în virtutea cărora poate fi apreciat rolul diplomatic şi ponderea
acţiunilor lui Dimitrie Moruzi în contextul Problemei basarabene, atunci
când, fiind în serviciul Imperiului Otoman, servea Rusia.
În domeniul politic, D. Moruzi s-a dovedit a fi, în faza iniţială a războiului
ruso-turc, un om de încredere pentru turci, fiind consilier al lui Izet-Pașa, care
era reis efendi138 încă înainte de 27 aprilie 1807, când dușmanii acestuia l-au
convins pe sultan să-l exileze în Kesaria139.
134  Vezi: Μαρινεσκου Φλοριν, Η Τραπεζουντιακή οικογένεια Μουρούζη. Γενεαλογική μελέτη. – Θεσσαλονικη:
Εκδοτικός Οίκος Κυριακιδης, 2011.
135  În cartea sa, Histoire des états balkaniques jusqu’en 1924 (Paris, 1924), Nicolae Iorga răstoarnă
categoria de trădare de care erau acuzați membrii familiei Moruzi, caracterizând drept „mituri” aceste
acuzații – vezi mai ales pp. 162-163. Același autor s-a ocupat în mod special cu cedarea Basarabiei în 1812.
Vezi: N.Iorga, La vérité sur le passé et le présent de la Bessarabie (București, 1931), capitolul IV cu titlul
„L’annexion de 1812, le régime russe d’un siècle et la déliverance”, mai ales pp. 35-40.
136  Scurtu Ionel, Răpirea Basarabiei, în Literatura şi Arta, nr. 25 (3486), 21 iunie 2012, p. 2.
137  A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi universal în istoria românilor. Bucureşti,
1998, p. 366.
138  Reis efendi – titlu de dregător în Imperiul Otoman, echivalent cu cel de ministru al afacerilor externe.
139  Prima știre legată de rolul său politic e datată cu 18/30 august 1806. Trimisul Rusiei la Constantinopol,
52
Treapta premergătoare unei domnii pentru fanarioţi consta, de regulă, în
deţinerea funcţiei de mare dragoman al Porţii. Un an și jumătate mai târziu, la
27 septembrie 1808, a fost numit mare dragoman, cu titlul „Divan-humayum
ve mukamleme terciiman”140. Fiind investit în această postură, Dimitrie
Moruzi se bucura de încrederea otomanilor, care l-au desemnat negociator
din partea Sublimei Porţi. În această calitate, care se suprapune celei de
consilier al lui reis-efendi, Dimitrie avea acces la informaţiile de stat ale Porţii.
În noua sa calitate, timp de patru ani a fost la curent sau antrenat din oficiu în
marile evenimente politice și militare care au tulburat Europa în acea vreme.
L-a însoțit, de exemplu, pe marele vizir la tratativele de pace dintre
Turcia și Rusia desfășurate la Iași, de la începutul anului 1809 şi până în
aprilie141. Înlocuitor la Constantinopol l-a lăsat, inițial, pe Scarlat Rosetti-
Bibică, iar apoi pe fratele său Panaiotis. Negocierele nu s-au încununat cu
succes, deoarece turcii au venit la acel congres „cu hotărârea fermă să nu
cedeze o palmă de loc de pe malul drept al Nistrului”, pe când ruşii doreau să
aibă „Dunărea sau cel puţin Siretul” drept hotar.142 Langeron era de părerea că
D. Moruzi, din cauza „atracţiei unuia din cele două Principate”, nu putea „să
favorizeze pretenţiile ruseşti. Ca toţi cei din Fanar, acesta era un om fin, şiret,
versat în politica Divanului şi în plus plin de spirit, bine informat şi extrem de
amabil în societatea ale cărei rafinamente şi ţinută le intuise”143.
Dimitrie și restul delegației otomane au părăsit capitala Imperiului
în iunie 1809. El s-a oprit la Rusciuk, unde l-a informat pe Panaiotis despre
mersul acțiunilor militare, despre eșecul trupelor ruse la Şumla etc. În
august 1811, puțin înainte de reînceperea tratativelor, Dimitrie Moruzi a
trimis prietenilor săi o scrisoare plină de laude la adresa noului mare vizir
(Ahmed-Pașa), fost șef al garnizoanei Brăilei. Este cel care, în iunie 1811,
încercase – fără succes – să recucerească Rusciukul. În paralel, își exprima
admirația pentru ostașii turci, care declarau că „mai bine mor decât să se
retragă” și făcea bilanțul „urechilor tăiate ale rușilor”.
Νimic nu lăsa, în acel moment, să se întrevadă un viitor trădător al
intereselor otomane144. Este greu de susținut în ce măsură Dimitrie a fost
A.I. Italinski, se referă într-o scrisoare în limba franceză adresată ministrului său de externe, A.I. Budberg,
la Dimitrie, înștiințându-l că luni, 13/25 august 1806, prințul Dimitrie Moruzi, trimis al fratelui său
Alexandru, care era domn în Moldova, a fost chemat la Poartă și timp de șase ore l-au amenințat până l-au
convins să demisioneze din acest post. E prima știre – cronologic – referitoare la rolul său politic, vezi:
Vneșneia politika Rossii..., (ВПР) vol. III (1806-1807), pp. 264, 266-267.
140  Secretarul său, mai ales în cursul tratativelor sus-numite, a fost Apostolakis Stamo(u). Vezi: Călători
străini despre țările române. Secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I, p. 354.
141  Hurmuzaki, Documente..., Vol. II, Supl. I, p. 531-543.
142  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 330.
143  Ibidem.
144  Conform unui memoriu în limba franceză ce se păstrează în arhivele franceze, unul dintre scopurile
sale era de a guverna singur în Dacia, ca principe independent. Era în legătură cu coaliția împotriva Franței,
53
vinovat de anexarea Basarabiei, dat fiind că hotarul pe râul Prut fusese acceptat
de către marele vizir cu câteva luni înainte145. Nu un diplomat oarecare, fie un
Moruzi sau un Fonton, a luat decizia nefastă de a croi noile hotare. Precum
scria Langeron: „n-a fost greşeala lui Fonton că împrejurările în care se afla
Rusia în 1812 ne-au silit să pretindem doar Prutul şi atunci am fost chiar
fericiţi să obţinem această frontieră”146.
Cert se prezintă că, în timp ce sultanul Mahmud II, la începutul anului
1810, continua să-l considere pe „fostul voievod al Moldovei, Alexandru
Moruzi, pildă printre emirii neamului Mesiei”147 – guvernul rus a întreprins
acţiuni ca să-și asigure serviciile fratelui său Dimitrie. O dovedesc și mărturiile
oficialilor ruși. P. Ciceagov scria că „prințul Moruzi ne e devotat atât de mult,
fără să-și piardă capul”148. Diplomatul rus, baronul Gr.A. Stroganov, a fost
și el convins de devotamentul lui Dimitrie, consemnând mult mai târziu
că: „... dintre toți grecii (D. Moruzi – n.n.), e cel mai demn de protecția
Majestății Sale și cel mai devotat Rusiei”149. Mai cităm și o informație din
nr. 3 al periodicului grec Ελληνικός Τηλέγραφος, din 10 ianuarie 1812 (p.
11), conform căreia Dimitrie Moruzi și fratele său Panaiotis l-au vizitat pe
generalul Kutuzov în ajunul Crăciunului din anul 1811150.
În sfârșit, contele Langeron relata, într-un raport, că M. Kutuzov îl
considera „deplin devotat intereselor noastre și s-a înșelat”151. Generalul rus
de origine franceză Alexandre de Langeron nota în memoriile sale: „Era
un om cultivat, politicos şi extrem de fin. Kutuzov îl credea în întregime
devotat intereselor noastre şi se înşela. Nu era devotat decât sieşi, ca toţi
grecii din Fanar. Dar am reuşit să-l atragem, oferindu-i perspectiva tronului
Ţării Româneşti, pe care credea că-l va obţine cu ajutorul nostru şi al lui
chihaia (kehaya) bei, ceea ce totuşi nu i-a reuşit”152.
Motivele care l-au determinat pe D. Moruzi să acţioneze în favoarea
căreia-i promisese că va strânge 20 000 de oameni. Dimitrie, conform cu cele scrise în memoriu, încercase
să atragă și Poarta în această coaliție. Vezi amănunte: Florin Marinescu, Étude généalogique sur la famille
Mourouzi. Atena, 1987, p. 67.
145  După înfrângerile otomane din octombrie 1811 pe frontul de la Dunăre, marele vizir ceruse
armistițiu. Generalul M. Kutuzov înaintase drept una din condiții stabilirea noilor frontiere pe Prut, și nu
pe Nistru, cum ar fi dorit marele vizir, condiție pe care ultimul a acceptat-o. Au urmat întâlnirile celor două
părți beligerante la Giurgiu, la care a participat și Dimitrie Moruzi ca dragoman otoman.
146  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 331.
147  Mehmet M.A. Documente turceşti privind istoria României. Vol. III. Bucureşti, 1986, p. 260.
148  Vezi: N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei și
Moruzeștii..., București, 1910, p. 174.
149  Vezi: Andrei Oțetea, Scrieri istorice alese. Cluj-Napoca, 1980, p. 206.
150  În aceeași ordine de idei, dușmanii celor doi frați i-au acuzat că au ascuns sultanului o scrisoare a
împăratului Napoleon, care anunța începerea campaniei militare împotriva Rusiei. Vezi: Leon Kasso, Rusia
și bazinul dunărean, Iași, 1940, pp. 198-199.
151  Ηurmuzaki, Documente..., Supliment 1, vol. III, p. 378.
152  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 354.
54
Rusiei derivă nu atât din existenţa vreunui ataşament faţă de aceasta, ci din
dorinţa de a obţine sprijin politico-militar pentru fratele său care domnea la
Iaşi (încă de când Al. Moruzi era domnitor, Dimitrie informa ambasada rusă
de la Constantinopol despre luările de poziţie din Divan şi guvern, despre
relaţiile Porţii Otomane cu puterile străine)153 şi din oportunitatea de a
concura cu celelalte familii fanariote, care se repliau în spatele altor ambasade
(mai ales ale Franţei şi Marii Britanii). În acest sens, trebuie de menţionat că
„pentru a obţine domnia sau a o păstra, Moruzeştii au dus o luptă permanentă,
ca să-şi anihileze adversarii, fanarioţi ca şi ei”154.
Pentru a elucida menirea pe care o avea şi locul pe care-l ocupa D.
Moruzi pe arena politico-diplomatică a vremii, trebuie să atragem atenţia şi
asupra dilemei cu care s-a confruntat: pe de o parte, expansiunea teritorială
a Rusiei intra în contradicţie cu interesele familiei sale (şi cu ale celorlalţi
fanarioţi), întrucât obţinerea scaunului domnesc de la Bucureşti sau Iaşi era
un ideal, pentru atingerea căruia grecii fanarioţi nu precupeţeau nici bani,
nici intrigi sau alte mijloace155. Teoretic, aceasta îl determina să se opună
unei anexări integrale a Principatelor Române („La perte de la Moldavie et
de la Valachie est certainement ce qui touche au vif le prince Morouzi, sa famille
ayant été plusieures fois pourvue, de père en fils, d’une des deux principautés,
et ayant l’espoir fondé encore, après la paix”.)156, deşi, practic, comuniunea
religioasă cu Rusia ortodoxă şi speranţa înfrângerii militare a otomanilor, cel
puţin la Dunăre, l-au motivat să mizeze pe sprijinul autocraţiei ruse. Un motiv
important l-a constituit, desigur, banii, moşiile şi decoraţiile promise la cel
mai înalt nivel din partea Rusiei ţariste la începutul anului 1811.157
Moruzeştii îşi coordonau deseori tainicele acţiuni cu familia Ypsilanti.
Erau organizate întrevederi conspirative la Constantinopol, la care participau
bătrânul Alexandru-voievod, tatăl lui C. Ypsilanti, D. Moruzi şi unii membri
din familia diplomaţilor ruşi Fonton, discutându-se, printre altele, şi despre
iminenta invazie a ruşilor în Principate158.
D. Moruzi, activând în conformitate cu interesele Rusiei, oferise
funcţionarilor turci daruri în giuvaiere, a căror valoare depăşea 150 000 lei. El
se bucura de favorurile şi încrederea sultanului, întrucât fusese numit director
şi inspector al spitalelor, având privilegii şi deţinând prerogative inedite în
istoria Imperiului Otoman. Nemaivorbind de faptul că fusese elogiat în toate
bisericile, ceea ce echivala cu solemnitatea rugăciunii pentru sultan, denumită
153  A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 370.
154  Fl. Marinescu, Moruzi, o familie fanariotă. Evoluţie istorică..., p. 49.
155  A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 377.
156  ВПР. Серия I (1801-1815). Отв. ред. А. Л. Нарочницкий. Т. VI (1811-1812). – М., 1962, с. 50.
157  Ibidem, p.61.
158  Hurmuzaki, Supliment I, vol. II, p. 309, 311 (10 mai, 21 iunie 1805).
55
khousbé159. Totodată, la 2 februarie 1806, D. Moruzi înmânase Sublimei Porţi
două memorii în care expunea atitudinea pe care Poarta trebuia să o aibă în
raport cu Franţa: să se alieze cu Rusia şi cu Anglia, dar să menţină relaţii de
prietenie cu imperiul napoleonian, fără a face vreo concesiune160.
Iniţial, D. Moruzi îşi respecta obligaţiunile faţă de Sublima Poartă,
încercând să afle, prin intermediul lui Manuk-bei, cum ar putea marele
vizir să-l contacteze direct pe P. Bagration, comandantul armatei ruse din
Moldova în acea perioadă, ca să se convină asupra începerii tratativelor de
pace (fără implicarea Franţei)161. Dar, împăratul Alexandru I, fiind gata
oricând să răsplătească serviciile spionilor şi agenţilor săi de influenţă, nu
era şi persoana care s-ar fi încrezut în orice demers diplomatic – fără ca
acesta să fie susţinut din plin de victoriile repurtate pe câmpul de luptă162.
Reieşind din raporturile diplomatice ruso-franceze, constatăm că,
la începutul secolului al XIX-lea, fraţii Moruzi s-au bucurat de respectul
sultanului, exercitând o mare influenţă în politica Porţii (au furnizat informaţii
secrete şi s-au implicat: în acţiunile militare împotriva lui Pazvantoglu, în
tulburările din Serbia, detronarea lui Selim al III-lea, neutralizarea lui Mustafa
Bairaktar în acţiunile sale contra Rusiei, semnarea tratatului turco-englez din
1809, încercarea de a alinia Turcia alianţei împotriva Franţei ş.a.)163.
Înşişi diplomaţii ruşi recunoşteau că jocul dublu al Moruzeştilor era
foarte periculos, deoarece, „fiind descoperit, ar putea să-l ducă la pierire (pe
D. Moruzi – n.n.) şi de aceea... el nu ar fi pornit pe acest drum periculos,
fără să ştie că se expune oricând primejdiilor din partea Porţii”164. De altfel,
D. Moruzi, conştientizând pericolul ce plana deasupra sa, a fost impus de
circumstanţe să adopte anume o astfel de conduită, mai ales că tentativa
familiei sale de a obţine sprijinul politic al Franţei a eşuat încă în ajunul
războiului ruso-turc. „Marja sa de acţiune era una limitată. El trebuia să joace
totul pe o singură carte – cartea rusească”165.
Francezii recunoşteau în timpul războiului că cei doi dragomani, fraţii
Moruzi, dintre care unul ocupa funcţia de mare dragoman, influenţau, într-o
măsură considerabilă, vectorul politicii externe al Porţii Otomane („...sont les
159  Hurmuzaki, Supliment I, vol. II, p. 311 (21 iunie 1805).
160  Hurmuzaki, Supliment I, vol. II, p. 324.
161  ВПР. Серия I (1801-1815). Т. V (1809-1811). М., 1967, с. 334-335. „Comandantul armatei din
Moldova P.I. Bagration către Alexandru I”, 24 decembrie 1809 (5 ianuarie 1810).
162  ВПР. Серия I (1801-1815). Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 242-243.
163  Vezi: De l’influence des Moruzi dans les événements politiques qui ont ébranlé l’Empire ottoman. În:
Empire ottoman. Inventaire des mémoires et documents aux Archives du Ministère des Affaires Etrangères de
France, tome 30, f. 442; Fl. Marinescu, Moruzi, o familie fanariotă. Evoluţie istorică..., pp. 49-50; A. Goşu,
Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., pp. 370-383; Arhiva ВПРИ, fond „Посольство в Константинополе”,
inv. 517/1, dos. 30, f. 344.
164  A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 371.
165  Ibidem, p. 383.
56
personnages qui dirigent les affaires étrangères”)166.
Ruşii încercau, fără a compromite Curtea Imperială, să-l convingă pe
D. Moruzi că, indiferent de interesele marilor puteri şi de soarta ulterioară
a celor „două provincii” româneşti, nu poate fi nicio îndoială că ele sunt
irecuperabil pierdute pentru Poartă, care ar trebui să se bucure dacă, mai
devreme sau mai târziu, nu vor urma alte cedări, „cu mult mai sensibile”
pentru turci. Reieşind din relaţiile amicale dintre D. Moruzi şi consilierul
P.A. Fonton, comandantul-şef al armatei ruse ceru, în ianuarie 1811, ca acesta
din urmă să-l asigure de bunăvoinţa lui Alexandru I pentru zelul lor şi să-l
convingă în ceea ce priveşte aprecierea înaltă a serviciilor acordate de către
familia Moruzi Rusiei, care nu pune la îndoială perseverenţa acestor eforturi.
Cerând, totodată, să se evite a promite ceva concret şi să nu-şi asume nicio
promisiune formală. Astfel, se tatona terenul ambiţiilor fraţilor Moruzi cu
scopul de a se afla doleanţele acestora faţă de partea rusă167.
Pentru a fi mai convingător, Alexandru I făcuse o promisiune tentantă
Moruzeştilor, fapt despre care relatează N.P. Rumeanţev, într-o depeşă
adresată comandantului suprem N.M. Kamenski: „Referitor la (...) principele
Moruzi, Majestatea Sa vă împuterniceşte pe deplin să-i promiteţi înalte ranguri,
decoraţii şi moşii, doar dacă acţiunile sale vor grăbi încheierea păcii. În afară de
toate aceste înlesniri personale, o recompensă pe care însuşi împăratul e dispus
s-o ofere cu toată generozitatea sa, precum şi întregii sale familii să-i ofere tot
felul de distincţii şi să-i adăpostească în imperiul său, doar că toate acestea să
urmeze drept o răsplată pentru serviciile prestate tronului rusesc” (... „кроме
всех наилестнейших за то наград ему лично государь император не менее
расположен излить свои щедроты и на все его семейство доставлением им
всяких отличий и устроением жребия их посреди своей империи, лишь бы
всё то было возмездием услуг его российскому престолу.”)168.
La 30 ianuarie (11 februarie) 1811, P. Fonton a sosit în lagărul
marelui vizir de la Şumla pentru a negocia începerea tratativelor propriu-
zise. În discuţia lui Fonton cu Moruzi, ultimul a observat că situaţia Porţii
„e deplorabilă, dar nu şi disperată”. Poarta va prefera această situaţie, numai
să nu fie de acord cu cedarea malului stâng al Dunării, „în speranţa că alte
împrejurări o vor favoriza”. Poarta va accepta pacea, dacă Rusia îşi va schimba
revendicările în legătură cu cedările teritoriale din Asia, în privinţa sârbilor
şi dacă va consimţi să întoarcă teritoriile din stânga Dunării în schimbul
unei indemnizaţii băneşti sau să întoarcă măcar „Valahia”, pentru ca în ceea
ce o priveşte Moldova să se meargă la o soluţie de compromis, recunoscând-o
drept un „stat-tampon”. Moruzi asigura că „Anglia era gata să propună Curţii
166  Hurmuzaki. Documente privitoare la istoria românilor. Vol. III. Supl. 1. Bucureşti, 1889, pp. 55-56.
167  ВПР. Серия I. Т. VI . М., 1962, с. 50, 52; (original – în l. fr., 28 ianuarie (9 februarie) 1811).
168  Ibidem, p. 61. Ministrul afacerilor externe N. Rumeanţev către N. Kamenski, 4 (16) februarie 1811.
57
ruseşti ca, pentru refuzul de a încorpora Moldova şi Ţara Românească, Rusia
să primească o despăgubire (teritorială – n.n.) în America”. După spusele
lui Moruzi, Austria şi Franţa, de asemenea, nu doreau alipirea Valahiei şi
Moldovei la Imperiul Rus, ferindu-se de mărirea influenţei ruseşti în Balcani,
şi prin intermediul reprezentanţilor săi din Constantinopol încercau să
înduplece Poarta să nu accepte revendicările ruşilor169.
Peste jumătate de an de la această întrevedere cu P. Fonton, D.
Moruzi, graţie atât flexibilităţii şi abilităţii diplomatice, cât şi a unei bune
orientări geopolitice, relansează propunerea de a modifica statutul juridic al
Ţării Moldovei, transformând-o într-un „stat-tampon” („stat de barieră” –
în l. rusă)170.
Pentru că primele contacte oficiale dintre ruşi şi turci nu au avut
efectul scontat, noul comandant şef al „Armatei Moldoveneşti” – generalul
M. Kutuzov, la scurt timp de la sosirea la Bucureşti, l-a trimis din nou într-o
misiune specială la Şumla pe P. Fonton. La 8 (20) mai 1811, Fonton se
porneşte spre lagărul marelui vizir din Şumla şi poartă tratative cu marele
vizir Ahmed paşa, reis-efendi, şi, totodată, are discuţii în particular cu
dragomanul Porţii, D. Moruzi. După lungi tocmeli, turcii au acceptat să-l
desemneze pe Abdulhamid efendi (scribul ienicerilor Înaltei Porţi) în calitate
de plenipoteţiar al negocierilor de pace.
Ca urmare a acestei sugestii parvenite de la D. Moruzi, incompatibilă
la acea dată cu pretenţiile Curţii Imperiale ruseşti, A. Italinski, desemnat
plenipotenţiar al negocierilor de pace din partea Rusiei, formulează noi
indicaţii lui Fonton (la 3/15 mai 1811), în care face referire la informaţiile
pe care fanariotul le-a oferit ruşilor, precizând că dragomanul Porţii trebuie
şi în continuare să fie stimulat cu promisiuni: „Ştirile pe care D. Moruzi le-a
oferit ne permit să sperăm că ne va comunica şi alte informaţii. Pentru a-l
stimula în această privinţă, consilierul de stat Fonton îi va reitera asigurările,
deja oferite lui în timpul primei călătorii, referitoare la faptul că Majestăţii
Sale îi sunt cunoscute serviciile pe care le-a prestat în trecut, şi că va putea să
preţuiască şi acele servicii pe care acesta le va oferi nouă în acest caz şi nu va
uita să-şi exprime satisfacţia şi să dea curs înaltei sale bunăvoinţe atât lui, cât
şi familiei sale”171. Ulterior, din răspunsul ceva mai concret al lui P. Fonton
către A. Italinski (11 iunie 1811), aflăm că lui D. Moruzi i s-a promis că va
fi decorat în secret cu un ordin rusesc şi i s-a sugerat despre posibilitatea de a
emigra în Rusia împreună cu întreaga familie172.
169  Ibidem. Nota 97, p. 692-693.
170  Ibidem. Nota 132, p. 698 (Raportul secret al lui P. Fonton adresat lui M. Kutuzov la 29 mai (10
iunie) 1811).
171  Ibidem, p. 112, 114; (original – în l. fr.).
172  Arhiva ВПРИ, Fondul „Посольство в Константинополе”, inv. 517/1, dos. 55, f. 61; A. Goşu, Pacea
58
Inspirându-se din ideea lui Dimitrie Moruzi – de formare a unui
„stat-tampon”, generalul Kutuzov, bun cunoscător al mentalităţii orientale, a
încercat să explice Curţii Imperiale că Moldova, ocupând o poziţie periferică,
se preţuia mai puţin la Constantinopol, iar Nistrul era o graniţă greu de apărat
de turci, fapt care ar favoriza cedarea unei jumătăţi din Principatul Moldovei
– pe linia Prutului, ca să mai rămână şi o altă jumătate sub vasalitatea Porţii –
fief pentru fanarioţi.
Abilul general rus prevăzuse, încă la începutul anului 1811, limitele
concesiunilor otomanilor. În această privinţă, el a adresat şi o scrisoare lui
Rumeanţev, propunându-i următoarea soluţie de compromis: teritoriul
cuprins între Nistru, Marea Neagră, Dunăre şi Prut să fie anexat Rusiei173:
„Considerând, în circumstanţele actuale, puţin probabil să obţinem în
condiţii bune într-un an sau doi Valahia, cred însă că nu este prea greu să
ajungem până la cedarea Moldovei (de către Imperiul Otoman – n.n.),
pentru că, în primul rând, intenţiile lacome ale persoanelor particulare din
Constantinopol în privinţa celor două Valahii (aşa-zisele „Mica” şi „Marea
Valahie” – n.n.) vor continua mult timp să fie alimentate de aviditatea lor;
în al doilea rând, dragomanul Moruzi, în discuţiile confidenţiale, s-a referit
deja la Moldova, vorbind despre ea ca despre un teritoriu-barieră, în baza
unei oarecare constituţii... În susţinerea speranţelor mele o persoană demult
cunoscută – consulul general austriac Josef von Raab (consulul Austriei la Iaşi:
1811-1812 – n.n.), sosit din Constantinopol, m-a asigurat că acolo, printre
funcţionarii ministerelor, circulă zvonul că va fi necesară cedarea teritoriilor
până la Prut, ceea ce reprezintă jumătate din cât ar putea ei pierde dacă ar
renunţa la toată Moldova”174.
Această atitudine conciliantă a ruşilor a fost parţial încununată de
succes, de vreme ce marele vizir a hotărât trimiterea la Bucureşti, pentru
stabilirea preliminariilor păcii, a comandantului corpului de ieniceri,
Abdulhamid efendi. Însă, în discuţiile cu generalul Kutuzov şi cu negociatorii
A. Italinski şi I. Fonton, oficialul turc a anunţat că misiunea sa „constă doar
din a restabili vechiul hotar (pe Nistru – n.n.)”175. Aşadar, tratativele au intrat
în impas, chiar înainte ca să înceapă.
Legătura diplomatică dintre plenipotenţiarii ruşi (în mod special P.
Fonton şi M. Kutuzov) şi Dimitrie Moruzi nu era doar neoficială şi secretă,
ci şi una fortificată deja, întrucât comandantul armatei ruseşti acceptase unele
de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 379.
173  Casso L., Rusia şi bazinul dunărean. Pref. A. Stan; trad. Şt. Berechet. Bucureşti, 2003, pp. 101-102.
174  Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный. T. III. – М., 1952, pp. 453-454; Cf.:
Arhiva Istorico-Militară din Moscova [РВИА =ЦГВИА]. Ф. ВУА, д. 2884, лл. об. 159-161.
175  Mehmet M.A. Documente turceşti privind istoria României. Vol. III (1791-1812). Bucureşti, 1986,
pp. 273-280.
59
asigurări ale dragomanului privitor la o situaţie ce putea fi catalogată drept
tărăgănare: „A doua zi (14/26 octombrie 1811), dimineaţă am avut prima
întâlnire cu principele Moruzi. Vorbind despre un scop binefăcător, pentru
care s-au adunat plenipotenţiarii ambelor părţi, am pomenit, de asemenea, de
împuternicirile sultanului, cu care, fără îndoială, presupun eu că marele vizir
era înzestrat; dar spre extrema mea mirare, am aflat de la primul dragoman
al Porţii (D. Moruzi – n.n.) că vizirul abia cu patru zile în urmă a solicitat
acele împuterniciri de la Constantinopol. Conform asigurărilor principelui
Moruzi, nu există nicio îndoială în grabnica sosire a acelor împuterniciri;
în fine, el a mai adăugat că, în opinia sa, această formalitate nu împiedică
începerea între timp a negocierilor, spre a conveni asupra articolelor şi chiar
pregătirea proiectului de tratat; pentru care sunt destule împuternicirile date
de vizir, întrucât, de fiecare dată când acesta este numit comandant al armatei,
el are automat dreptul de a încheia pacea.
Demonstrându-i principelui Moruzi că mandatul deplin din partea
sultanului nu este doar o simplă formalitate, ci un lucru necesar pentru
hotărârea şi chiar negocierea (interpretarea) păcii, fără de care tratatul nu are
nicio valoare, ne-am despărţit, stabilind ca la ora cinci după masă, să vină la
mine pentru prima dată împuterniciţii otomani”176.
Ulterior, într-o scrisoare (secretă) a lui Kutuzov, adresată ministrului
afacerilor externe N.P. Rumeanţev (datată din Giurgiu, la 10/22 noiembrie
1811), este readusă în discuţie problema plenipotenţei delegaţiei otomane
şi limitele cedărilor teritoriale, fiind prezentă, de această dată, o interesantă
remarcă: „Traducătorul P. Fonton a iscodit „persoana cunoscută” (nota
editorului: prin „persoana cunoscută” se subînţelegea dragomanul Porţii –
principele D. Moruzi), cu care, aflându-se în relaţii de încredere, deoarece
acesta primise prin intermediul curierului de la fratele său (Panaiot Moruzi
– n.n.) din Constantinopol o scrisoare în care se mărturisea că sultanul
nicidecum nu e dispus să confirme pentru Rusia cedarea părţii Moldovei
până la Siret făcută de către (marele) vizir, ba din contra vrea să-şi păstreze în
partea europeană oraşul Galaţi şi cetatea Ismail cu pământurile lor adiacente.
Persoana sus-numită (D. Moruzi – n.n.), cunoscută împăratului Alexandru I,
comunicase ruşilor că sultanul acceptase la acea dată drept hotar pentru Rusia
malul stâng al Prutului până la Fălciu, de acolo graniţă terestră în linie dreaptă
până la lacul Catlabuga, al cărui mal drept până la Dunăre să revină Porţii, iar
stângul Rusiei – de rând cu cetăţile Chilia şi Ackerman...”177.
În seara duminicii, la 19 noiembrie (1 decembrie 1811 - stil vechi),
176  ВПР. Серия I (1801-1815). Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 209-210.
177  Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный. T. III. М., 1952, p. 699; ВПР. Серия
I (1801-1815). Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 238-239 (primită la 21.11.1811).
60
Galib efendi l-a trimis pe primul dragoman al Porţii la Kutuzov. Acest
fapt demonstrează, o dată în plus, că nu doar Dimitrie Moruzi practica
diplomaţia secretă, dar şi plenipotenţiarul turc, Galib efendi, aproba şi
uneori organiza astfel de întrevederi, în afara cadrului negocierilor oficiale.
Despre acea întâlnire, relatează M.I. Kutuzov într-o depeşă adresată
ministrului afacerilor externe N.P. Rumeanţev: „Principele Moruzi,
reiterându-mi dorinţa sa de a vedea finalizându-se cu succes şi cât mai grabnic
negocierile începute, a confirmat că lui nu-i este cunoscut dacă Galib efendi
ar avea permisiunea să cedeze din propunerile făcute de acesta consilierului
de taină Italinski. Ba din contra, primul plenipotenţiar otoman (Galib efendi
– n.n.) se jura pe cuvântul său de musulman că el, în propunerile făcute, a
urmat întru totul conţinutul instrucţiunilor sultanului; iar refuzul din partea
noastră (a ruşilor – n.n.) poate să genereze ruperea negocierilor şi, de aceea,
l-a şi trimis Galib efendi pe Moruzi pentru a-mi cere insistent să prezint aceste
noi condiţii Înaltei Curţi (ruseşti – n.n.) şi a le întări – fapt care, desigur, l-am
refuzat. (...) Sultanul considera că hotarul pe râul Siret era inacceptabil şi dorea
restabilirea hotarului în baza status quo-ului ante bellum. Cu o recompensă
bănească pentru toate teritoriile ocupate, începând de la Nistru (Marele vizir
a propus suma de 15 milioane de piaştri – n.n.). Tototadă, restabilindu-se
şi tratatul de alianţă ruso-otoman. I-am ordonat consilierului Fonton să se
întâlnească cu persoana cunoscută alteţii voastre (era vorba despre D. Moruzi
– n.n.) şi să obţină de la acesta informaţii amănunţite în ceea ce priveşte noile
propuneri ale sultanului în legătură cu noul hotar (ruso-otoman – n.n.).”178.
O altă confirmare a faptului că D. Moruzi era acel informator secret, care
avea o titulatură conspirativă în documentele diplomatice, ca urmare a rolului
său special, reiese din doc. nr. 926 al aceleiaşi colecţii documentare, însoţită şi
de Nota editorului: „La ff. 95-98 este anexat raportul secret al lui P.A. Fonton
către M.I. Kutuzov din data de 4 martie 1812 (în limba franceză). Raportul
conţine relatarea discuţiei dintre Himmel şi Galib efendi, pe care Fonton a
primit-o de la „persoana cunoscută”. Întrucât la acea discuţie, cu excepţia celor
două persoane menţionate, a mai participat doar dragomanul D. Moruzi,
acest fapt dovedeşte o dată în plus că anume el şi este „persoana cunoscută”,
care l-a informat în mod secret pe Fonton179. Faptul că numele lui D. Moruzi
era cifrat sub forma de „persoana cunoscută” dovedeşte că „el nu era doar o
178  ВПР. Серия I (1801-1815). Т. VI (1811-1812). М., 1962, с. 244-246. (Giurgiu, 28 noiembrie (10
decembrie) 1811. Secret); Cf.: Notele de la p. 720-721.
179  Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный. T. III. – М., 1952, pp. 829-830; Архив
внешней политики Российской империи (АВПРИ), ф. Канцелярия, д. 1982, лл. 91-94, об. Подлинник.
„Scrisoarea lui M. Kutuzov către N. Rumeanţev despre întâlnirea la Bucureşti a baronului suedez Himmel
şi Galib-efendi” (4 martie 1812; Secret).
61
sursă de informaţii, ci şi un agent de influenţă în slujba Rusiei.”180
De altfel, întrevederile dintre P. Fonton şi D. Moruzi au devenit tot mai
dese, motiv pentru care acestea se fixau în funcţie de importanţa informaţiilor,
ce urmau a fi comunicate.
Cu toate acestea, experimentatul general rus intuia faptul că D. Moruzi,
promotor al propriilor sale interese, avea anumite rezerve şi nu era întru totul
sincer şi devotat ruşilor: „După întoarcerea mea în Bucureşti, am dorit să-l
folosesc pe Barozzi181 pe lângă Moruzi, dar în scurt timp am observat că cel
din urmă este rece şi foarte suspicios faţă de el. Motivul era subtilitatea lui
Barozzi, precum şi, cred eu, invidia şi gelozia acelor care erau până în prezent
în relaţii cu Moruzi. Între timp, şi-a găsit Barozzi un vechi cunoscut de-al
său, care era foarte apropiat de Moruzi, şi a creat posibilitatea să se vadă
des cu el şi a refăcut fosta lui prietenie strânsă şi legăturile cu el. Acest om
are acces la hârtiile dragomanului (D. Moruzi) şi este antrenat la cifrarea
acestor hârtii, care pleacă la fratele său, ce ocupă postul de dragoman la
Constantinopol (P. Moruzi). Prin intermediul acestei persoane s-au adeverit
vechile mele păreri cum că Moruzi ne trimite (ca şi cum în sinceritate deplină)
doar ceea ce kehaya-bei găseşte de cuviinţă să ne insufle.”182
Iată, deci, că se adevereşte concepţia potrivit căreia oscilaţiile rămân a fi
una dintre puţinele certitudini ale raporturilor diplomatice, întrucât bătrânul
Kutuzov revine asupra aprecierii sale, dându-i de înţeles lui Alexandru I că
Moruzi era, totuşi, de partea lor: „Îmi e cunoscut că dragomanul Moruzi a
primit acum trei zile o depeşă de la Mavrogheni, împuternicitul în afaceri al
Porţii la Viena, de asemenea o creatură a Moruzeştilor (în sensul de agent
secret al Moruzeştilor – n.n.). Din relatarea lui Barozzi reiese că dacă această
scrisoare ar fi ajuns în mâinile lui kehaya-bey, nu ne-am mira dacă el ar începe
din nou să se târguiască în privinţa hotarelor. Dar pare-se că acea scrisoare nu
i-a fost prezentată (de către Moruzi – n.n.) ...”183.
Şi în cursul lunii mai 1812 au avut loc mai multe întâlniri secrete între
D. Moruzi şi P. Fonton. Însă, interesul ruşilor era mult mai mare în privinţa
acţiunilor diplomaţiei franceze la Poartă, decât pentru şedinţele finale ale
negocierilor de pace de la Bucureşti.
Chiar şi după semnarea tratatului de pace, D. Moruzi a rămas împreună
180  A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii..., p. 371.
181  I.S. Barozzi (1760-1822) – general în cadrul armatei ruse din Moldova; în perioada 1811-1812
făcea parte din cancelaria diplomatică a lui M.I. Kutuzov. Acestui grec i se impusese din Petersburg să-l
urmărească, în taină, pe M. Kutuzov. (Vezi: Л.А. Кассо, Россия на Дунае и образование Бессарабской
области. – М., 1913, с. 119.)
182  Кутузов М. И. Сборник документов. Ред. Л. Г. Бескровный. T. III. М., 1952, p. 848; Arhiva
РВИА (fosta ЦГВИА), Ф. ВУА, д. 2884, лл. 172- 173. Copie. (18 martie 1812; Secret).
183  Кутузов М. И. Сборник документов. T. III. М., 1952, p. 882; Архив внешней политики Российской
империи (АВПРИ), ф. Канцелярия, д. 1982, лл. 3-6 об. (20 aprilie 1812, Bucureşti).
62
cu restul delegaţiei otomane în capitala Ţării Româneşti, continuând să ofere
informaţii ruşilor. Despre acea perioadă relatează noul comandant al armatei
ruse de la Dunăre, amiralul P.V. Ciceagov: „Principele (care ne este apropiat
atât cât e posibil să fie fără să-şi primejduiască zilele) mi-a spus că populaţia
Constantinopolului, mai obişnuită ca niciodată cu revoluţiile, nu putea
suporta ideea vreunei concesii şi că, recunoscându-şi slăbiciunea, prefera să
piardă totul cu arma <în mână> decât să cedeze ceva, căci aşa ar fi trebuit
să se împlinească profeţia care anunţa căderea Imperiului şi guvernul e silit
să menajeze populaţia, că sultanul e de asemenea nemulţumit de pretenţiile
mereu sporite pe care le găseşte umilitoare pentru turci şi că, jignit de refuzul
întâmpinat în ceea ce priveşte înapoierea trupelor luate la Slobozia, e gata să
se lase antrenat de partida opusă. Nu există deci alte mijloace de a încheia
alianţa decât de a termina definitiv prima tranzacţie şi ceea ce noi am încercat
să facem. Prin această pace noi dobândim o parte de teritoriu în Europa şi
restituim în Asia doar ce a fost cucerit în ultimele bătălii. Această pace ne e
necesară; nu putea fi obţinută în alte condiţii în situaţia în care ne aflam, căci
toată lumea e de acord aici că cele mai bune prilejuri au fost ratate pentru a
încheia o pace pe care am fi dorit-o şi că negociatorii turci au fost mai ales
încurajaţi să reziste de graba cu care s-a insistat să se semneze preliminariile.
Pentru a evita întârzierile („les longueurs”), atât cât ţine de mine, am obţinut
de la marele vizir <dreptul de liberă> trecere pentru dl Bulgakov, trimis la
Constantinopol cu misiunea de a sonda ministerul otoman şi pe miniştrii
curţilor aliate nouă, pe care l-am înzestrat cu scrisori de recomandare. (...)
L-am prevenit pe principele Moruzi de intenţia pe care o aveam de a-l trimite
pe dl Bulgakov la Constantinopol; mi-a spus că pentru moment era lucrul cel
mai bun.”184
La 26 august 1812, reis efendi Galib Bey, șeful misiunii otomane, și
Dimitrie Moruzi au primit ordin să se întoarcă la Șumla. La 26 octombrie (7
noiembrie), Moruzi a primit de la marele vizir (între aprilie 1811 şi septembrie
1812) Ahmed-Pașa de Trapezunt un caftan onorific ca recompensă pentru
realizarea păcii, dar imediat după aceea a fost decapitat185. Locul execuției și
referirile la acest eveniment diferă destul de mult de la un scriitor la altul186.
184  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 553.
185  Vezi mărturia lui Adam Neale în volumul Călători străini... secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I, p. 179.
186  Marietta Minotou, Άγνωστο ημερολόγιο των παραμονών της Επαναστάσεως του 1821, în Ελληνικά, Γ’,
Αtena, 1930, pp. 480-481, confirmă prezența la execuție a sultanului însuşi, ceea ce înseamnă că ea a avut
loc la Constantinopol. În schimb, Abdolonyme Ubicini, în lucrarea sa, Provinces danubiennes et roumaines,
vol. II, Paris, 1856, pp. 112-113, afirmă că, la sosirea lui Dimitrie la Rusciuk, Galib l-a oprit imediat și l-a
trimis la Șumla, unde se afla marele vizir. Asasinarea s-ar fi produs în cortul acestuia din urmă. Capul său a
fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus timp de trei zile. Robert Walsh (Voyage en Turquie, 1828,
p. 215) redă o altă variantă a execuţiei lui Dimitrie Moruzi, conform căreia acesta fusese invitat la Șumla. La
intrarea lui Moruzi în cortul marelui vizir, ultimul l-a ucis cu ajutorul gărzii puse la dispoziție de Galib Bey.
63
 După asasinarea lui Dimitrie, turcii s-au deplasat în Moldova și în
Țara Românească ca să-i depisteze pe agenții lui. Avertizați din timp, aceștia
trecuseră Prutul și se refugiaseră în noile posesiuni ale Rusiei 187.
Despre evenimentele care au precedat uciderea lui Moruzi, relatează
călătorul englez Wyburn, într-un „Raport către ministrul de externe
al Marii Britanii, lord Stewart”: „atunci când Moscova a fost luată de
Napoleon (septembrie 1812), <Moruzi> a suferit tot blamul şi răzbunarea
ambasadorului francez Sebastiani (fiind îndepărtat în septembrie din postul
de mare dragoman al Porţii la cererea Franţei – n.n.), şi-a pierdut capul (fiind
decapitat – n.n.) pentru osteneala şi devotamentul faţă de interesele Europei.
Acelaşi Galib efendi este tocmai numit mare vizir („grand vizier”) şi nepotul
cel mai mare al lui D. Moruzi (a cărui întreagă familie a fost până acum
persecutată de turci, din anul 1812) ajunge mare dragoman al Porţii”.188
Un alt contemporan, Adam Neale, punctează elocvent: „La 7
noiembrie 1812 principele Dimitri Moruzi, (...) unul dintre plenipotenţiarii
otomani de la Congresul de la Bucureşti, care a semnat tratatul de pace cu
Rusia, a fost decapitat la Şumla, cartierul general al marelui vizir, potrivit
ordinelor trimise de sultan189. Se afirmă îndeobşte că el a suferit această
pedeapsă pentru că se ştia că era un partizan al Rusiei190. Aceasta a fost
soarta lui D. Moruzi, soartă care, de obicei, este şi cea care încheiase viaţa
domnitorilor fanarioţi lipsiţi de credinţă şi intriganţi...”191
Dimitrie Moruzi nu a servit Rusiei deschis şi cu atâta tărie, precum o
făcuse domnul fanariot Constantin Ypsilanti, preferând să rămână, în primul
rând, devotat intereselor propriei sale familii (iar pentru realizarea acestora se
impunea o conlucrare secretă până în ultima clipă cu Petersburgul).
William Turner scrie în lucrarea sa, Journal of a tour în the Levant (vol. I, Londra, 1820), că „pe dragoman
l-au tăiat în bucățele”.
187  Florin Marinescu, Etude..., p. 68. Istoricul ucrainean V. Tomazov menţionează că Moruzeştii refugiaţi
în Rusia au fost bine răsplătiţi de către autorităţile ţariste: „За заслуги князів Мурузі перед російською
короною їх нащадкам були подаровані землі в тільки що приєднаній до Російської імперії Бессарабії,
дочки наближені до двору, а хлопчики зараховані до Пажеського корпусу для виховання і здобуття
освіти за казенний рахунок... В 1829 р. родина Мурузі (familia lui Ralu Moruzi – soţia lui C.D. Moruzi,
1785-1821, n.n.) мешкала в с. Комарове Хотинського повіту Бессарабської губернії і складалася: з
синів – Алеко, 28 років, Димитрія, 26 років, Панайота, 14 років, Костянтина, 9 років і дочок – Зоїци,
18 років, Євфросинії, 16 років, Марії, 14 років, Агліци, 10 років і старенької матері, 99 років” (vezi:
B.B. Томазов, Між Оттоманською Портою i Російською Імперією: Історія династії Маврокордато,
în: Українська oрієнталістика. Випуск 4-5, 2009-2010).
188  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I, pp. 994-995. (7 aprilie
1821, Sibiu (Hermanstadt)).
189  Iniţial, Ahmed-Paşa din Trapezunt, mare vizir otoman, l-a îmbrăcat pe D. Moruzi cu un caftan
îmblănit ca mulţumire pentru slujba făcută şi apoi a ordonat decapitarea lui.
190  Extras dintr-o scrisoare din Viena (22 decembrie 1812) – „Morning Post Newspaper” (Ibidem:
Călători străini..., nota nr. 41, p. 179).
191  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I. Bucureşti, 2004, p. 179.
64
Este de netăgăduit că el a fost un important informator secret al ruşilor
(divulgând instrucţiunile pe care le primeau plenipotenţiarii turci şi relatând
despre intențiile sultanului faţă de pretenţiile teritoriale ale Curţii ruse),
fiind stimulat cu promisiuni şi recompense materiale, iar urmaşii familiei
Moruzi au fost pe deplin răsplătiţi de autorităţile ruse pentru serviciile
prestate de către acesta192. Să nu uităm că, D. Moruzi – unul dintre cei mai
activi plenipotenţiari ai Păcii din 1812 – a activat simultan şi în vederea
convingerii ruşilor (contactând în mod deosebit cu Italinski şi Kutuzov) în
ceea ce priveşte reducerea pretenţiilor teritoriale faţă de otomani (pe contul
teritoriului naţional al românilor), deoarece spera să obţină, la fel ca şi fratele
său Alexandru, scaunul domnesc al Principatelor Române (planul unei Dacii
Mari ori al „ambelor Dacii”) sau, cel puţin, al unei Moldove amputate. Fapt,
care, de asemenea, i-a motivat și i-a grăbit pe turci cu semnarea păcii.
Cât despre Panaiot Moruzi, el este cel care a activat chiar din „inima”
Imperiului Otoman, având un rol secundar, dar destul de semnificativ în
derularea procesului de negocieri de la Giurgiu (1811) şi Bucureşti (1811-
1812) şi, mai ales, în schimbul de informaţii între participanții la acele
Congrese.
O dovadă în plus, documentată, a colaborării secrete a fanarioţilor Moruzi
cu diplomaţia rusă se prezintă şi confirmarea confidenţială a demnitarului
rus, participant nemijlocit la evenimentele din acea perioadă – A. Italinski,
care remarca, la 1815, că „cei doi fraţi Moruzi în timpul ultimilor negocieri
cu Poarta Otomană au contribuit suficient pentru sfârşitul favorabil acelor
tratative – devenind jertfă râvnei lor... Cel de al treilea frate, rămas în viaţă,
principele Alexandru Moruzi, de asemenea, pentru fidelitatea şi sârguinţa
sa primise de nenumărate ori de la Alexandru I asigurări de susţinere şi
protecţie...”193
192  Printre lucrurile personale ale lui D. Moruzi s-a găsit un inel cu briliante în valoare de 15 000 piaştri
(C.C. Giurescu, Istoria românilor. Vol. III, p. 239). În hârtiile lui D. Moruzi s-a găsit un ukaz al ţarului rus,
prin care i se dăruia o moşie în Basarabia. Sora lui D. Moruzi, Ralu (1779-1839), căsătorită cu C. Kaliarhi,
decedând la Iaşi, a lăsat o moşie de 6 000 desetine de pământ în Budjac, judeţul Ackerman (Arhiva
Naţională a Republicii Moldova. F. 2. Inv. 1. D. 3757). Moruzeştii refugiaţi în Imperiul Rus au primit
moşii considerabile şi au avansat în cariera lor ca dvoreni ruşi. În centrul Peterburgului s-a păstrat până în
prezent „Casa Muruzi” – un adevărat monument de arhitectură aparţinând faimoasei familii, construit
în stil mauritan de către Al.D. Moruzi la 1874-1877. În această vestită casă au locuit multe personalităţi
ilustre, printre care şi Iosif Brodski, laureat al Premiului Nobel (1987), până la emigrarea sa forţată din
1972 (vezi: A. Кобак, Л. Лурье, Дом Мурузи. СПб., 1990. 31 с.).
193  Arhiva Naţională a Republicii Moldova. F. 2. Inv. 1. D. 413, f. 12-13: „фамилия Мурузи всегда
отличалась приверженностью к Российскому престолу. Два брата, Мурузи, занимавшие важные
места в Турецком правительстве во время последней мирной негоциации нашей с Портою –
немало способствовали к благоуспешному для нас той негоциации окончанию и сделались жертвою
такового их усердие. Оставшийся после них третий брат – князь Александр Мурузи, который
равномерно за преданность и усердие свое получал неоднократно уверения в высочайшем к нему
благоволении и покровительстве...”
65
 Astfel prezentate argumentele, reiese indubitabil că D. Moruzi a
trădat, în cele din urmă, Poarta Otomană, dar nu acelaşi lucru îl putem spune
şi despre vinovăţia sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea
personală pentru raptul arbitrar din 1812, pe care o poartă, în fond, doar
părţile beligerante: imperiile Otoman şi Ţarist. Fie şi în postură de mare
dragoman, D. Moruzi nu apare drept un factor de decizie, întrucât el nu era
şeful delegaţiei otomane (la 1812, delegaţia era condusă de Galib efendi,
chiar dacă Al. Langeron afirmase că: „Galib efendi, cel mai spiritual şi mai
cultivat dintre agenţii Porţii, era manevrat de Dimitrie Moruzi, care era
omul Fanarului”.).194 Iar abrogarea sau acceptarea unui tratat internaţional
nu era în competenţa negociatorilor şi nici a marelui vizir, ci a medjlisului
otoman şi a sultanului. Gheorghe Brătianu, abordând Problema Basarabiei,
a menţionat, că după semnarea păcii: „Prestigiul Padişahului trebuia salvat
cu orice preţ şi toată vina pentru această cedare teritorială trebuia să cadă pe
capul negociatorilor. Nu prea îndrăzniră să se atingă de turci şi se mulţumiră
să-l exileze pe Galib bei, cel mai activ dintre ei; mai rămâneau fraţii Moruzi
creştini şi greci; există ceva mai simplu decât tăierea capului a doi „ghiauri”?
Totodată, „ceea ce a contribuit la sublinierea versiunii unei trădări şi corupţii,
a fost zelul excesiv al unora dintre descendenţii marelui Dragoman ucis la
Şumla, trecuţi în serviciul Rusiei şi care au crezut de cuviinţă să se mândrească
cu un serviciu pe care strămoşul lor nici nu s-a gândit să-l facă ţarului.”195
Incontestabil rămâne faptul, că „urechile” uneltirilor familiei Moruzi
se observă într-un şir de documente diplomatice, aceştia fiind informatori
secreţi ai ruşilor. Un set întreg de premise politice, diplomatice, economice şi
militare, la care se adaugă şi impactul marilor puteri europene (Franţa, Маrеа
Britanie, Austria – cointeresate nemijlocit), fără а neglija şi rolul fanarioţilor
interesaţi, au influenţat şi determinat rezultatul cunoscut. Tactica diplomaţiei
otomane de а tergiversa tratativele şi de а exploata la maximum înrăutăţirea
raporturilor franco-ruse (în ajunul invaziei lui Napoleon din iunie 1812),
promovându-şi propriile interese, precum şi tactica diplomaţiei ruse de а
cuceri şi menţine un teritoriu cât mai mare, eliberându-şi, totodată, cât mai
repede acea armată terestră (circa 52 mii de oameni şi 241 de tunuri către 1
aprilie 1812)196 imobilizată la Dunăre, au avut drept rezultat acceptarea, în
fond, а unei concesii, exprimate prin stabilirea noului hotar „pe trupul viu” al
Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potenţialul uman
şi economic al ţării era, practic, înjumătăţit…
Astfel, fără a tăgădui influenţa fanarioţilor din familia Moruzi asupra
194  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821), p. 359.
195 Gh.I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice. Bucureşti: Editura Semne, 1995, p. 22, 24.
196  Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. – М., 1952, c. 859.
66
mersului negocierilor ruso-turce, de rând şi cu acţiunile „agentului dublu”
Manuc bei197 ş.a. personaje implicate în acest război, totuşi, factorii decisivi ce
au determinat semnarea tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură
geopolitică. Menţionăm, în concluzie, principalii factori: politica părţilor
beligerante, devenită tradiţională în această parte a Europei, determinată de
interesele proprii în ajunul conflictului european, precum şi de situaţia internă
a ambelor imperii, de rând cu perspicacitatea diplomaţilor şi starea efectivului
forţelor armate. Trebuie de luat în consideraţie şi factorul tempus, care evident
precipita diplomaţia rusă să încheie pacea până la declanşarea războiului
„mare” cu Franţa napoleoniană; turcii fiind mai avantajaţi sub acest aspect
temporal – încercând să se distanţeze de noua conflagraţie europeană. Un
rol important l-a avut şi factorul extern, adică presiunile exercitate din partea
terţelor state, cointeresate în soluţionarea diferendului ruso-turc, prelungit de
mai bine de cinci ani; Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia – influenţând
asupra evoluţiei duelului diplomatic din Sud-Estul continentului european.
Credem că acest set de premise – geopolitice (mai ales cele de ordin
diplomatic şi militar), conjugate cu starea de spirit a unei părţi a otomanilor
(partizani ai păcii)198, sub impactul factorului fanariot (grecii nu doreau ca
Iaşul să treacă ruşilor)199– au precipitat şi determinat semnarea Tratatului de
pace ruso-turc la 16 (28) mai 1812.200
La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului armeanului Manuc bei din
Bucureşti a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc
de către împuterniciţii celor două imperii. El includea 16 articole de baza,
dintre care articolele 4 şi 5 vizau în modul cel mai direct soarta Principatului
Moldovei.
La ultima, cea de 19-a conferinţă a negocierilor de pace, plenipotenţiarii
ambelor părţi s-au întrunit în apartamentul lui Galib efendi. Dragomanul
Porţii, D. Moruzi, a dat citirii textul tratatului de pace în limba turcă, în
timp ce traducătorul P.A. Fonton îl confrunta cu textul în limba franceză.
197  Vezi: Siruni H.Dj., Manuc Bey între legendă şi adevăr, în Magazin istoric, nr. 9, 1972, p. 50; Ştefănescu
P., Enigme ale istoriei române. Vol. II, Bucureşti, 2004, p. 71-82.
198  Din cei 54 de membri ai Consiliului suprem, convocat de sultan în luna mai 1812, 50 s-au pronunţat
pentru semnarea păcii cu ruşii. (Айрапетов Олег, Бухарестский мир 1812 года // Родина. 2012. № 1.
http://istrodina.com/rodina_articul.php3?id=4512&n=185 ) (ultima accesare 17.09.2012)
199  Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный. Т. III. – М., 1952, c. 654-655 (La
10.10.1811 Kutuzov relatase: „При требовании нами Ясс восстали все греки, при визире находящиеся”).
200  Vezi textul celor 16 articole ale tratatului (traduse în limba română din turcă): Mehmet M.A.
Documente turceşti privind istoria României. Vol. III. Bucureşti, 1986, p.361-366; Literatura şi arta, nr.12
(3473), 23 martie 2012, p. 2. Traducerea tratatului de pace ruso-turc din limba franceză în limba rusă
a fost publicată integral, pentru prima dată în RSSM, abia în 1990: Мискевка В.И., Ткач В.И. Русско-
турецкий мирный договор 1812г., în Revista de Istorie a Moldovei. 1990, nr.1, p.36-44 (după ediţia:
Внешняя Политика России XIX – начала ХХ в. Документы российского министерства иностранных
дел. T. VI. M., 1962, p. 412-416). – Vezi: Anexa.
67
Apoi, secretarul conferinţei, C.Ia. Bulgakov, a dat citirii varianta franceză, Pacea ruso-turcă din primăvara anului 1812, fiind o Acţiune grăbită,
pentru a o confrunta cu cea turcă a tratatului. În acelaşi mod s-a procedat denotă o pauză impusă în planurile expansioniste ale ţarismului în această
şi cu cele două articole secrete. În final, plenipotenţiarii ruşi au semnat şi au direcţie – S-E europeană, chiar şi prin faptul că autorităţile ruse au dispus ca
aplicat sigiliile pe textul tratatului în limba franceză, iar otomanii au procedat populaţia Basarabiei să depună jurământ de credinţă împăratului Rusiei destul
similar faţă de textul în limba turcă. Schimbând actele semnate, s-a purces la de târziu – la 1817, când a fost organizat primul recensământ al populaţiei.205
felicitări cu ocazia încheierii tratatului de pace – conferinţa finisându-se cu o Iar împăratul Alexandru I a vizitat noua sa provincie abia peste 6 ani: la 27-29
masă, iar toţi participanţii fiind stropiţi, conform obiceiului oriental, cu apă aprilie 1818.
de trandafir...201 Actul din Anul de graţie - 1812 poate fi calificat drept o Cesiune de
Tratatul de pace (inclusiv articolele secrete) a fost ratificat de către compromis (fiind o acţiune compromisă chiar din start, din punctul de vedere al
Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 (marţi), în oraşul Vilno (Vilnius). Iar dreptului internaţional) și o Deziluzie a moldovenilor, pentru „nădejdile cele
schimbul actelor de ratificarea s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie (sultanul deşarte”, urmate de răul pricinuit Principatului Moldovei şi întregului popor
refuzând să ratifice cele două articole din partea secretă a tratatului). Din român, care a periclitat dezvoltarea firească statal-identitară a basarabenilor
ziua când tratatul a fost ratificat – a demarat de facto – procesul instaurării închistaţi între două râuri – Prut şi Nistru. Mai suntem încă în conul de
dominaţiei ţariste şi a stabilirii noului hotar, ce a sfâşiat Moldova timp de mai umbră al Anului 1812, deoarece, pentru populaţia autohtonă din Basarabia,
bine de un secol.202 Pacea de la Bucureşti a avut un şir de consecinţe, atât cu efect imediat, cât şi
Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu efect de lungă durată, care s-au manifestat sub multiple aspecte de ordin
cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale economic, politic, social, eclesiastic, demografic, teritorial, cultural etc.
expansioniste în sud-estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane,
şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al
Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru,
în final.
Imperiul Rusiei, care se extindea către începutul secolului al XIX-lea
pe trei continente – în Europa, Asia şi America de Nord, promovând abil o
politică expansionistă în direcţia Balcanilor, şi-a realizat, la 1812, doar parţial
planurile. Totuşi, în pofida situaţiei internaţionale nefavorabile şi plătind
preţul a 150  000 de morţi ai armatei sale în acest război,203 a obţinut un
limes geostrategic foarte important – cucerind, la acea dată, gurile Dunării
(braţul Chiliei), dezmembrând străvechiul teritoriu al Moldovei. Împăratul
Alexandru I, ocupând în mod forţat şi arbitrar pământurile moldave dintre
Nistru şi Prut, după ce-şi dorise extinderea graniţelor până la Siret sau chiar
până la Carpaţi, nu avea nici un temei legitim de revendicare a acestora în afara
dreptului forţei. Teritoriul istoric românesc dintre Prut şi Nistru era anexat la
Rusia ţaristă (45 630 kilometri pătraţi)204, care nu avea nici un drept (fie sub
aspect etnic, istoric, geografic sau politic) asupra acestui pământ, denumit de
către administraţia ţaristă – Basarabia, extinzându-se, astfel, numele istoric
propriu doar părţii geografice din sudul Moldovei (dintre Dunăre şi Nistru).
Kutuzov primeşte diplomați otomani, 1812 (piesă din os).
201  Пономарев А.М., Неизвестная рукопись П.С. Пущина о русско-турецкой войне 1806-1812 гг., în
Revista de Istorie a Moldovei. 2011, nr.3-4, p.185-186.
202  Pâslariuc V., Cum a fost semnat Tratatul de la Bucureşti, în Contrafort, nr. 5-6 (211-212), 2012, p. 15. 205  Basarabenii, din porunca lui A.N. Bahmetev, au fost puşi „ca să săvîrşească jurământul credinţei
203  Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 393. pentru adevărata supunere către pristolul împărăţiei Rosiei”. (Tomescu C., Catagrafia Basarabiei din 1817.
204  Энциклопедический словарь Брокгауза и Евфрона: 40 096,6 кв. вёрст (45 631,7 кв. км). Chişinău, 1928, p. 3).

68 69
 Efectele imediate ale anexării
* A avut loc o scindare a Ţării Moldovei în jumătate, deoarece
teritoriul anexat (48%) era cu 7400 km2 mai mare decât ceea ce rămăsese
sub oblăduirea domnului Moldovei (41%). Bucovina anexată de
habsburgi, la 1775, alcătuia 11% din suprafaţa Principatului. Autocraţia
ţaristă a „deosebit... din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii
pământeni înstrăinarea patrimoniului naţional în acel an tragic, – partea
cea mai bună, şi însufleţirea hranei şi împuternicirea, ...îndemânarea
şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor, şi întru a hranei
îndestulare şi a vitelor păşune... poate... mai mult decât jumătate de ţară,
într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”.206 Această parte a Moldovei
număra cinci cetăţi întărite: Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia,
Ackerman (Cetatea Albă) la care se mai adaugă şi vechea cetate a Sorocii,
17 oraşe şi târguri, circa 700 de sate. Referitor la numărul populaţiei
Moldovei Pruto-Nistrene, la data anexării, aceasta rămâne a fi o problemă
discutată în istoriografie, deşi datele statisticii ruse indică cifra estimativă
de cca 300-340 mii de oameni.207 Conform primului recensământ post
1812, celui din 1817: în 8 ţinuturi erau 1040 de localităţi cu 92 946 de
gospodării, ceea ce ar echivala cu cca 465  000 oameni sau cca 483  000
(conform cifrelor lui A.N. Bahmetev).208 L.T. Boga considera că datele
statistice pentru întreaga oblastie însumează, la 1817 – 98 526 familii,209
ceea ce ar totaliza 492 630 locuitori de ambele sexe.210
* Principatele Române au ieşit din războiul ruso-turc din 1806-
1812 economic ruinate, populaţia fiind sărăcită la maximum.211 Prestaţiile
şi abuzurile n-au contenit până la plecarea definitivă a trupelor ţariste, astfel
încât, înseşi oficialităţile ruse urmară să recunoască, la 1813, că „această ţară...
jefuită şi pustiită de operaţiile militare... prezintă un pustiu vast şi nepopulat”.
De aceea, scutirea de impozite a populaţiei din ţinut pe o perioadă de trei ani
a fost acordată nu numai în virtutea respectării clauzelor tratatului de pace, ci
şi „...în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară
la terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe
greutăţi fără murmur şi cu sârguinţă în folosul Rusiei.”212
206  Uricariul. Vol. IV, Iaşi, 1857, p.345-346.
207  Jarcuţchi I., Mischevca Vl., Pacea de la Bucureşti. Chişinău, 1992, p.183-186.
208  Труды Бессарабской Губернской Учёной Архивной Комиссии. Том III, 1907, c. 229-230.
209  Basarabia. Monografie sub îngrijirea lui Şt. Ciobanu. Chişinău, 1926, p. 73.
210  Cifra de 482 630 locuitori, indicată de către Ion Nistor, este, probabil, o greşeală – preluată ulterior
de către un şir de autori: Nistor I., Istoria Basarabiei. Bucureşti: Humanitas, 1991, p. 178.
211  Documentele inedite din Arhiva Naţională a R.M. reflectă consecinţele prezenţei militare ruseşti:
Varta I., Varta T., Contribuţii documentare la istoria Moldovei în perioada ocupaţiei militare ruse din timpul
războiului ruso-turc din anii 1806-1812, în Destin Românesc, 2012, nr. 2 (78), p. 40-66.
212  Tomuleţ V., Reflecţii generale privind dezvoltarea social-economică a Basarabiei (1812-1868), în
Cugetul, 1992, nr. 2, p. 11.
70
* Moldovenii au avut de suferit drama familiilor despărţite şi a averii
pierdute prin stabilirea hotarului pe Prut. „Sosind ziua fatală, – după cum ne
descrie martorul ocular Manolache Drăghici, – a expirării convenţiei, după
tractat ce trebuieşte fieşte care să trăiască unde să rămâie definitiv, ceasurile
acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul,
ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt până la
altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu
luarea de ziua bună de la părinţi cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în
vremea aceea când se despărţi unii de alţii pentru totdeauna...”213
* Un răspuns direct la actul de la 1812 a fost exodul populaţiei
româneşti peste Prut. De exemplu, sătenii din Şaba (ţinutul Ackerman) au
fugit cu toţii peste Prut, rămânând doar preotul şi vre-o 3-4 familii. Astfel,
din Basarabia au emigrat, doar până la 1815, mai mult de 5 mii de familii de
băştinaşi, aceasta fiind o formă firească de protest faţă de politica anexionistă
a Rusiei. Fapt ce l-a făcut pe Krasno-Milaşevici să emită o circulară secretă
în vederea de a contracara procesul de emigrare din Imperiul Rusiei, iar dacă
cineva era găsit că este fugar din Basarabia – urmau să fie arestaţi şi escortaţi
(fie şi în pofida deciziei Divanului Moldovei) pentru a fi predaţi preşedintelui
rus al ambelor Divane ale Principatelor, la Iaşi.214
* Analiza dinamicii protestelor şi revendicărilor populaţiei din
Basarabia, potrivit principalelor forme de manifestare, în anii 1812-1818,
de la anexarea ei la Imperiul Rus şi până la adoptarea „Regulamentului
organizării administrative a regiunii Basarabia” din 29 aprilie 1818,
depistate doar într-un singur fond de documente  – Fondul 2 („Cancelaria
Guvernatorului Basarabiei”) al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova
i-a permis cercetătorului Valentin Tomuleţ să ateste 1025 de proteste şi
revendicări ale populaţiei care au avut loc în Basarabia în această perioadă,
ce pot fi grupate în 8 categorii distincte: 372 (36,3%) – abuzurile moşierilor,
ispravnicilor, arendaşilor, concesionarilor etc.; 318 (31%)  – prestaţiile,
impozitele şi dările exagerate; 133 (13%)  – abuzurile militarilor ruşi; 93
(9,1%) – fuga, strămutările ţăranilor în interiorul Basarabiei şi peste Nistru;
62 (6%)  –fuga ţăranilor în Moldova de peste Prut; 31 (3%)  – abuzurile
Administraţiei regionale şi ale  funcţionarilor ruşi; 13 (1,3%)  – restricţiile
în comerţul interior şi exterior şi doar 3 (0,3%) – cu privire la mişcarea
haiducească sau la actele de tâlhărie. Majoritatea protestelor şi revendicărilor
sociale pasive şi active din această perioadă revin nemijlocit primilor ani de
după anexare (iunie 1812-1816), când în Basarabia au fost înregistrate 998
proteste şi revendicări (97,4% din numărul lor total). 215
213  Drăghici M., Istoria Moldovei timp de 500 ani. Vol. II, Iaşi, 1857, p. 91.
214  Труды Бессарабской Губернской Учёной Архивной Комиссии. Том II, 1902, c. 227-230.
215  Tomuleţ V., Basarabia în epoca modernă (1812-1918): Instituţii, regulamente, termeni. Vol. 2.
Chişinău, 2012, p. 293-299.
71
 Efectele de lungă durată ale anexării
* Ocupaţia militară ţaristă a Moldovei din noiembrie 1806 a
fost, pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru, una de lungă durată – până la
prăbuşirea Imperiului Romanovilor, în februarie 1917, însumând aproape
111 ani de exploatare colonială. Timp de mai bine de un secol, românii din
Moldova din partea stângă a Prutului, transformată ulterior într-o unitate
ordinară administrativă rusă, gubernia Basarabia, s-au aflat sub ocupaţia
străină a regimului autocratic ţarist, a cărei impact s-a răsfrânt asupra vieţii
politice, economice, sociale, spirituale etc. Românii basarabeni au fost excluşi
din procesul Unirii Principatelor de la 1859, cu excepţia celor trei judeţe
de la nord de Dunăre – Cahul, Bolgrad, Ismail (10  288 de verste pătrate
şi cca 127  000 de locuitori), care au fost retrocedate, conform Păcii de la
Paris (1856), „Principatului Moldova, sub suzeranitatea Sublimei Porţi”
(art. XXI) şi apoi reanexate Rusiei, conform Păcii de la Berlin (13 iulie
1878). Basarabenii au fost dezrădăcinaţi cultural-lingvistic şi decuplaţi de la
procesele de modernizare ale naţiunii române şi de integrare vest-europeană,
conservându-şi aspectul preponderent rural al societăţii, resimţit până-n
prezent.
* Sub aspectul organizării administrativ-teritoriale, noua provincie
anexată – Basarabia – a suportat un şir de modificări în perioada autocraţiei
ţariste. Dacă la 1812, Moldova din stânga Prutului era divizată în nouă
ţinuturi: Hotin, Soroca, Iaşi (doar partea din stânga Prutului, numită din
1887 – Bălţi), Orhei, Hotărniceni, Codru, Greceni, Bender şi Tomarovo
(Ismail); apoi, la 1818, au fost desfiinţate ţinuturile Codru, Greceni, Soroca
şi creat cel al Ackermanului – în total şase: Hotin, Iaşi, Orhei, Bender,
Ackerman şi Ismail. Ulterior, sistemul administrativ-teritorial al Basarabiei a
evoluat, ţinuturile fiind transformate în anii 30 ai secolului al XIX-lea în judeţe
(„uezd”), fiind desfiinţate, comasate şi divizate, inclusiv reanexate, cum a fost
la 1878, când cele trei judeţe româneşti – Bolgrad, Cahul şi Ismail – au format
un singur judeţ - cel al Ismailului. Astfel, către 1918 teritoriul Basarabiei avea
deja opt judeţe: Hotin, Bălţi, Soroca, Orhei, Chişinău, Bender, Ackerman,
Ismail.216
* Basarabia a jucat rolul de centru militar şi de mobilizare pentru
campaniile armatei ruse în cadrul celor trei ocupaţii ale Principatelor
Române din 1828-1834, 1848-1851, 1853-1854217 şi la 1877 când ruşii, în
216  Vezi: Poştarencu D., Organizarea administrativă-teritorială a Basarabiei în perioada ţaristă, în
Localităţile Republicii Moldova: Itinerar documentar-publicistic ilustrat. Vol. 10, Chişinău, 2012, p. 9-20.
217  În 1853, pentru ocuparea Principatelor Române, a fost formată Armata Dunăreană, 87 282 oameni
sub comanda gen. M. Gorceakov. (Leşcu A., Românii în armata imperială rusă. Bucureşti, 2005, p. 195).
72
calitate de aliaţi ai românilor, au trecut prin România (iar drept răsplată au
reanexat la 1878 cele trei judeţe din sudul Basarabiei). Scutirea de înrolare a
basarabenilor, pentru un termen nedefinit, a fost stipulată în rescriptul ţarului
din 23.08.1813 şi doar din anul 1874 în Basarabia fost introdus serviciul
militar obligatoriu.218 Pe timp de pace, către începutul secolului al XX-lea, în
armata ţaristă, anual, îşi satisfăceau serviciul militar în jur de 15 000 – 18 000
de basarabeni.219 Ei au participat activ la cele două războaie imperialiste –
în războiul ruso-japonez (1904-1905) şi în Primul Război Mondial (1914-
1918). Populaţia civilă era obligată să participe la construirea fortificaţiilor:
123 000 de oameni în anii 1915-1916 şi 100 000 fiind mobilizaţi în martie
1916.
* Din punct de vedere economic, teritoriul dintre Prut şi Nistru a
fost izolat de piaţa economică unică internă românească, care se constituia
pe măsura afirmării epocii moderne. Au fost întrerupte până la 1831, prin
instalarea cordoanelor sanitaro-vamale pe Prut-Dunăre şi Nistru, nu numai
relaţiile tradiţionale cu centrele economice româneşti de peste Prut, ci şi
cu piaţa europeană şi, în primul rând, cu Austria. Ţarismul a creat condiţii
favorabile populaţiei urbane alogene pentru acapararea de către ei a industriei
şi comerţului basarabean.
* Din punct de vedere politic, pe teritoriul anexat, suzeranitatea
otomană a fost înlocuită cu jugul autocraţiei ţariste care, deşi temporar
(1813-1828), a păstrat o anumită autonomie internă, treptat a substituit-o
prin introducerea instituţiilor administrative şi judiciare străine tradiţiei
istorice acestui pământ, specifice Imperiului Rus şi conduse de funcţionari
ţarişti. Populaţia băştinaşă a fost privată de dreptul de a participa la crearea
unor instituţii, organizaţii şi mişcări politice împreună cu întregul neam
românesc. Rusia, având un regim absolutist, centralizat şi opresiv, îşi „devora”
naţionalităţile, înglobate cu forţa. Ţarismul a reţinut, pentru un anumit timp,
includerea românilor basarabeni în opera de edificare a naţiunii moderne şi
a statului modern român. Numai Marea Unire din 1918 a lichidat barierele
artificiale a procesului firesc de dezvoltare istorică politică a românilor.
* Politica socială promovată de ţarism a schimbat în mod arbitrar
structura socială a populaţiei ţinutului: s-a strămutat intensiv populaţie
alogenă, care a format o categorie privilegiată aparte, cea a coloniştilor; în
proprietatea nemijlocită a statului rus au fost acaparate imense teritorii din
sudul Basarabiei, transmise ulterior în posesia unor înalţi funcţionari ţarişti
sau populate cu aşa numiţii „ţărani ai statului” (în mare parte strămutaţi
218  Ciobanu V.N., Militarii basarabeni, 1917-1918. Studii şi documente. Chişinău, 2010, p. 21-24. (Deja
în 1881 fuseseră recrutaţi 2 053 oameni).
219  Leşcu A., Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul
Civil. Bucureşti, 2009, p. 62.
73
din guberniile Rusiei). Nobilimea locală a fost divizată după principiile şi
gradaţiile existente în Imperiul Rusiei. Astfel, în viaţa socială au fost introduse
principii străine, ce erau chemate să asigure constituirea unei baze sociale a
dominaţiei ţariste în regiune. Elitele politice basarabene (boierii, boiernaşii,
clerul, negustorii ş.a. categorii sociale privilegiate), fiind integrate în noul
regim, au devenit loiale şi fidele ţarismului, deseori renegându-şi apartenenţa
naţională în favoarea rusificării.220
* Cultura şi spiritualitatea basarabenilor a avut, poate, cel mai mult
de suferit din partea politicii ţariste, deoarece s-a promovat o rusificare intensă
a populaţiei băştinaşe, mai ales după lichidarea autonomiei Basarabiei (1828).
Limba română a fost interzisă în instituţiile de stat, apoi şi în şcoală. Ca şi
în întreg imperiul, guvernul rus promova în Basarabia o politică reacţionară,
înăbuşind orice încercare de afirmare a culturii şi spiritualităţii naţionale.
Credincioşii ortodocşi basarabeni au fost rupţi de biserica Principatului
Moldovei şi înglobaţi Patriarhiei ruse. Cu timpul, cărţile bisericeşti în
limba română au fost înlocuite cu cele în limba rusă. Biblioteca publică din
Chişinău, deţinând în fondurile sale cca 15 000 volume (la sfârşitul sec. XIX),
nu poseda nicio carte în limba română. Către sfârşitul secolului al XIX-lea,
doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,4% din femeile de origine românească ştiau să
scrie şi să citească (adică cca 94% de moldoveni erau analfabeţi), în comparaţie
cu proporţia din Moldova din partea dreaptă a Prutului – unde la 1899 erau
21%, iar la 1912 – 39% de ştiutori de carte. Către 1911, dintr-o sută de copii în
vârstă de şcoală, urmau cursurile doar 10,1%. Potrivit datelor oficiale, la 1918,
gradul de alfabetizare în rândul basarabenilor era de doar 24,17%, dintre care,
moldovenii ştiau carte în proporţie de 6,13% (bărbaţii –10,5%, iar femeile –
de doar 1,77%). Cel mai înalt grad de alfabetizare îl avea populaţia de origine
germană: 65,6% la bărbaţi şi 62,3% la femei, iar cel mai scăzut – ţiganii: 0,9%
la bărbaţi şi 0,3% la femei.221 Era, de fapt o rusificare şi nu o alfabetizare,
deoarece moldovenii erau şcolarizaţi în limba rusă: „Moldovenii, ignoranţi, –
scria P. Cubolteanu, la 1912, – fără nicio cultură, sunt pe cale de a deveni, în
ţara lor, robii celorlalte naţiuni, care i-au întrecut cu mult în privinţa culturală
şi au tendinţa de a-i întrece şi-n toate celelalte domenii ale vieţii publice”.222
Prin comparaţie, în aceeaşi perioadă, în celelalte spaţii româneşti, anuarele
statistice indicau următoarele date: în „Vechiul Regat”, la 1912 – 39,3% (în
vârstă de peste 8 ani), în Bucovina – 39,6% din românii în vârstă de peste 10
220  Basarab. Scrisori din Basarabia. Vol. 1. 1880-1883. Chişinău-Bucureşti, 1996, p. 3.
221  Scurtu Ioan, Almaş Dumitru, Goşu Armand, Pavelescu Ion, Ioniţă Gheorghe I., Şişcanu Ion, Enciu
Nicolae, Cojocaru Gheorghe E., Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Ed. a II-a. Bucureşti:
Semne, 1998, p. 161.
222  Cubolteanu P., Un calendar româno-basarabean în 1912, în Munteanu-Râmnic D., Pentru Basarabia.
Culegere de texte. Ed. a II-a. Revăz. şi îngrijită de C. Manolache. Ploieşti, 2012, p. 77.
74
ani puteau, în 1910, să scrie şi să citească – incomparabil mai mult decât la
românii basarabeni.223
* Biserica Rusă a fost un instrument al rusificării şi promovării politicii
autocraţiei. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni s-a manifestat ca un
uzurpator al scaunelor Mitropoliei Moldovei şi a Mitropoliei Ugro-Vlahiei;
care a acceptat o titulatură venită din partea Sinodului rusesc, în care decizia
finală îi aparţinea oberprocurorului, adică a unei persoane laice numită de ţarul
Rusiei (fapt ce atestă imixtiunea guvernului de la Sankt-Petersburg în treburile
bisericeşti); care a încălcat prevederile canoanelor Sinoadelor Ecumenice,
nefiind acceptat prin nicio hotărâre de către Patriarhul de la Constantinopol
şi care, în definitiv, a scindat spaţiul canonic al Moldovei, inaugurând politica
de rusificare în şi prin Biserica din Basarabia, precum şi cea de reorientare
spre Patriarhia Rusă.224 Astfel, de rând cu anexarea teritorială a Moldovei din
stânga Prutului, Rusia şi-a anexat ilegal şi o parte a Mitropoliei Moldovei şi a
Sucevei. Conform canonului al optulea al Soborului al III-lea ecumenic din
secolul V d. Hr., Basarabia nu putea fi „dezlipită” de la Mitropolia sa istorică –
dar, la 21.08.1813 Sinodul rus, uzurpând drepturile canonice ale Mitropoliei
Moldovei, înfiinţează pe teritoriul anexat Eparhia Chişinăului şi Hotinului,
cu rang de mitropolie şi exarhat,225 având centrul de reşedinţă la Chişinău
(în componenţa eparhiei au fost incluse 775 de biserici din Basarabia şi circa
100 de biserici din Transnistria). Majoritatea bisericilor basarabene erau din
lemn (95%), având hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (310), Sf.
Nicolae (182), Maicii Domnului (136) ş.a., fiind veneraţi în mod special Sf.
Arhangheli şi Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru ş.a.226 După o dominaţie seculară a
bisericii moscovite, Onisifor Ghibu consemnase cu tristeţe faptul că clerul
basarabean a devenit un factor de propagare a politicii ruse: „Preoţimea
basarabeană îşi pierduse demult rolul său de conducător al poporului,
ea devenise o tagmă, o castă, cu interese proprii şi legată strâns de politica
permanentă a ţarilor. Marea majoritate a preoţimii basarabene, dacă nu era
complet rusificată, era în tot cazul complet ţarificată”.227
* Basarabia, începând încă din perioada războiului din 1806-1812,
a fost supusă pe tot parcursul dominaţiei ţariste unei colonizări intense.
Astfel, situaţia demografică a ţinutului a suferit mari schimbări. Dacă la
1817 populaţia Basarabiei includea cca 482  630 de persoane (reieşind din
223  Ungureanu C., Învăţământul primar din Bucovina (1774-1918). Chişinău, 2007, p. 153, 206, 208.
224 Mischevca Ion, Ca să fii canonizat trebuie să încalci canoanele? http://mischescu.blogspot.
com/2012/10/ca-sa-fii-canonizat-trebuie-sa-incalci.html?spref=fb (ultima accesare 1.10.2012).
225  Полное собрание законов Российской Империи (ПСЗРИ). Собр. 1. Т. XXXII, 1813. Nr. 25441-а.
СПб., 1830, с. 613-619.
226  Труды Бессарабской Губернской Учёной Архивной Комиссии. Том III, c. 295-296.
227  Negrei Ion, Onisifor Ghibu şi problemele bisericeşti din Basarabia, în Cugetul, martie 1998, p.21.
75
media de 5 membri ai unei familii din cele 96 526 de gospodării),228 dintre acestea demonstrează înrudirea sa cu ţăranul din România Mare...”233
care cca 420 mii erau români (87%), ucraineni (6,22%), evrei (4%), lipoveni Iar expresia culminantă a esenţei româneşti a moldoveanului din stânga
sau ruşi (1,24%), greci (0,66%), armeni (0,55%), bulgari şi găgăuzi (0,5%); Prutului, cărui i s-a mai zis după 1812 – „basarabean”, s-a manifestat la 27
L.T. Boga considera că numărul familiilor care locuiau în Basarabia la 1817, martie (9 aprilie) 1918, când Sfatul Ţării, invocând puterea dreptului istoric şi
era de 98 526229. Către 1856, în Basarabia locuiau peste 990 mii de locuitori, a dreptului de neam, proclamă unirea Basarabiei cu România (din cei 138 de
dintre care 738 mii erau români (74%). Pentru intervalul 1837-1857, datele deputaţi, 86 au votat pentru unire, 3 au votat contra, 36 s-au abținut, iar 13 au
statistice oficiale prezintă că, în medie, anual în Basarabia au fost aduşi absentat): „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele
peste 21  000 colonişti străini. Pe parcursul unui secol, numărul bulgarilor ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, rupte de
şi găgăuzilor din Bugeac a crescut de 5-7 ori.230 La 1819, erau 57 de sate cu Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea
peste 5000 de familii de bulgari, iar în 1835, trăiau peste 56 000 de bulgari. dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele
Chişinăul, la 1860, avea 87 500 locuitori (50% români, 20% evrei, 10% ruşi singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte
ş.a.). La 1881, erau 1 466 497 de locuitori, la 1897 – 1 935 412 locuitori, cu mama sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi
iar la 1916, Basarabia avea 2 521 277 de locuitori.231 În consecinţă, politica totdeauna!”234
demografică a Rusiei în Basarabia a înlesnit o penetraţie masivă de elemente
alogene, determinând schimbări semnificative în plan etnocultural. Către
1862 moldovenii reprezentau 68,5% din populaţie, procent ce se va diminua,
fără să schimbe radical raportul dintre majoritatea românească şi minoritarii
de diverse etnii (de remarcat că, în rândul alogenilor germani, polonezi, evrei
ş.a., procentul ştiutorilor de carte era permanent mult mai înalt – cca 50-
63%). În preajma Unirii cu România, Basarabia avea 2 725 000 locuitori, care
trăiau în 12 oraşe şi 2 576 de sate, densitatea fiind de 64 persoane la km2.232
* În general, metodele şi mijloacele guvernării Basarabiei în secolul al
XIX-lea, suferind o evoluţie lentă, urmărind scopul să o transforme, iniţial
într-un model de administrare ţaristă (după exemplul Finlandei) pentru
popoarele din sud-estul Europei, aflate sub dominaţie otomană, subminau
din ce în ce mai mult caracterul ei românesc sub toate aspectele (menţionate
mai sus).
În pofida acestei politici imperiale, constantă a rămas, mai ales în mediul
rural, conservarea caracterului românesc al Basarabiei. Despre aceasta a
mărturisit şi pictorul francez Lucien Lantier (născut la Odesa, la 1879),
consemnând, fără echivoc, că: „Basarabeanul este, în mod clar, un latin. Tipul
său, moravurile, aspiraţiile, costumul, locuinţele, tiparele de cultură, felul de
alimentare, de trai, credinţele sale şi chiar superstiţiile, sărbătorile sale atât
de pline de veselie care provine de la vinul de pe colinele învecinate – toate
228  I. Halippa indicase cifra de 96  526 de gospodării basarabene către 1817: Труды Бессарабской
Губернской Учёной Архивной Комиссии. Том III, 1907, c. 229; Nistor I., Istoria Basarabiei. Bucureşti, Gravură din lucrarea lui Dionisie Fotino, 1818.
1991, p. 203; Ciachir N. Basarabia sub stăpânirea ţaristă (1812-1917). Bucureşti, 1992, p. 31.
229  Basarabia: Monografie sub îngr. lui Şt. Ciobanu. Chişinău, 1993, p.70. 233  Ţurcanu I., Bessarabiana: Teritoriul dintre Prut şi Nistru în câteva ipostaze istorice şi reflecţii
230  Грек И.Ф., Руссев Н.Д. 1812 – поворотный год в истории Буджака и „задунайских переселенцев”. istoriografice. Chişinău, 2012, p. 233.
Кишинев, 2011, c. 96. 234  Basarabia 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere. Catalogul expoziţiei: Bucureşti Chişinău, mai-iunie
231  Basarabia. Monografie sub îngrijirea lui Şt. Ciobanu, Chişinău, 1993, p.70-71. 2012 / Muzeul Naţional de Istorie al României, Institutul Cultural Român. Bucureşti, 2012, p. 98 (foto:
232  Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Academia Română, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.369. Actul Unirii Basarabiei cu România).

76 77

1812 – ANNUS HORRIBILIS
„Uşurarea... şi răsplătirea la încheierea păcii de (la) Bucureşti
fu luarea a jumătate de Moldova către acea putere protectriţă,
pentru care românii s-au fost jertfit în atâtea rânduri.”
Mihail Kogălniceanu
„Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea” – afirma Benjamin
Franklin (1706 - 1790), dar sunt, totuşi, războaie drepte şi nedrepte sau păci
de lungă sau scurtă durată. Noi am fost şi mai suntem încă, timp de două
secole, sub impactul unui război nedrept (1806-1812) şi a unei păci Oribile
(lat. horribilis)– celei de la Bucureşti (1812): când s-a trasat hotarul pe trupul
viu al Ţării Moldovei – râul Prut.
Un hotar, ce ne marchează încă destinul, dintre două imperii, care demult
nu mai sunt pe harta politică a Europei... Dar care, „poftind să de (pună –
n.n.) sfârşit răsboiului, ce de multă vreme era într-aceste două Împărăţii, şi să
întemeieze o pace, prieteşug, şi straşnică unire, au bine voit să încredinţeze
aceste bune şi sfinte pricini la sârguinţa şi cugetul acelor cu deplină putere
supuşilor lor” – precum se menţionase într-o primă publicare în limba română
a nefastului tratat de pace de la Bucureşti, scos de sub tipar la Buda, în 1827.235
De remarcat că, pentru prima dată, Tratatul ruso-otoman de la 16 (28) mai
1812 a fost publicat integral, în limba rusă, într-o ediţie ştiinţifică din RSSM
–abia în 1990 – în primul număr al noii publicaţii academice „Revista de
istorie a Moldovei”.236
Iar „pentru isprăvirea acestei porunci de bun augur, să discute şi să
termine această treabă...”, la 1811, au fost desemnaţi din partea otomanilor:
Müftüzade Ibrahim Selim efendi, primul împuternicit, Seyyid Mehmed
Said Galib efendi, împuternicitul al doilea (de fapt, el a îndeplinit funcţia de
prim-împuternicit), Abdul-hamid efendi, precum şi Keter efendi, secretarul
prim, Nezib efendi, secretarul doi şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman.237
În componenţa delegaţiei ruse au fost desemnaţi fostul ambasador la Istanbul
(Constantinopol), A. Italinski, general-maiorul I. Sabaneev, I. Fonton.
Activitatea delegaţiei era dirijată de către comandantul şef M. Golenişcev-
235  Adunare de tractaturile ce sau urmat între prea puternica împărăţie a Russiei şi Înalta Poartă... care
sânt pe seama Prinţipaturilor Valahii şi Moldavii..., tălmăcite de Constandin Radovici din Goleşti. Buda,
1826 (publicat la 1827), p. 64-75 (publicația dată nu includea articolele nr. 1, 6, 8, 9, 12, 13, 14, 15, 16).
236  Мискевка В.И., Ткач В.И. Русско-турецкий мирный договор 1812г., în Revista de Istorie a Moldovei.
1990, nr. 1, p. 36-44.
237  Ibidem, p. 37.
78
Kutuzov – important şi controversat personaj istoric, care era defavorabil
caracterizat la acea vreme, conform descrierilor contemporanilor (Al.
Langeron, J. de Maistre ş.a.), ca fiind un „om pe care natura 1-a înzestrat cu
atâta spirit, dar cu atât de puţin caracter încât tot ce era îndreptăţit să aştepţi
de la calităţile lui era paralizat de defectele sale. Mai mult, egoismul său e
revoltător. Totul la el e subordonat comodităţii şi plăcerilor sale infame.”238
În corespondenţa contelui J. de Maistre, expediată la 27 aprilie (9 mai) 1812
din Sankt Petersburg, se aduc grave învinuiri comandantului şef pentru faptul
că acesta, în loc să se ocupe de negocierea păcii – „este vrăjit de o româncă şi
se distrează cu ea zile şi nopţi”.239 În pofida faptului că bătrânul general „avea
o vedere slabă, cu greu se ţinea în şa şi permanent adormea”, fiind „grăsan şi
greoi era, însă, deştept şi foarte hâtru”. El continua să rămână „în dizgraţia”
împăratului Alexandru I pentru „excesul său de servilism”.240
Data fatală poate fi considerată ziua de 5 (17) mai 1812 – duminica, atunci
când s-au semnat, în sfârşit, preliminariile păcii de la Bucureşti, finalizate şi
redactate ulterior. Decizia hotărâtoare fusese luată în cadrul negocoierilor
secrete purtate personal de Kutuzov şi Galib efendi deja la 3 (15) mai, fapt
despre care i s-a raportat împăratului Alexandru I la 4 (16) mai.241 Articolele
VII, XI şi XIII ale tratatului de pace au fost stabilite deja după sosirea lui
Ciceagov, cu acordul şi la dorinţa lui.242
Considerăm necesar de a explica neconcordanţa dintre datările diferite
ale acestui important tratat în documentele otomane şi cele ruseşti (scrise în
limba franceză), deoarece în originalul turcesc este indicat că s-a „scris în ziua
a şaptesprezecea a lunii djemazi-el-evvel din anul 1227” (adică în ziua de 29
mai 1812 - stil nou).243 Fapt, ce denotă şi explică, probabil, că actul final al
mult disputatei păci s-a semnat joi seara, la 16 (28) mai, atunci când turcii
considerau că a început deja ziua de 17 (29) mai 1812. Deoarece, potrivit
calendarului musulman, ziua nu începe la miezul nopţii, ca la creştini, ci la
apusul soarelui.244
Totodată, ţinem să remarcăm că aniversarea neagră a celor 200 de ani de
la cotropirea Basarabiei de către ruşi s-a împlinit exact pe data de 29 mai 2012
(stil nou) şi nu la 16 mai sau 28 mai. Astfel, reieşind din decalajul calendaristic,
vom consemna 300 de ani de la semnarea păcii de la Bucureşti (16 mai 1812 –
calendar Iulian) pe data de 30 mai 2112 (calendar Grigorian).245
238  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I. Bucureşti, 2004, p. 354.
239  Граф Жозеф де Местр, Петербургские письма. С.-Петербург: ИНАПРЕСС, 1995, с. 206.
240  Ibidem, p. 218 (2-3 septembrie 1812 – st. n.).
241  Кутузов М. И. Сборник документов. Т. III. М., 1952, p. 893-895.
242  Ibidem, p. 904 (scrisoarea lui M.Kutuzov către N.Rumeanţev din 16 (28) mai 1812).
243  Mehmet M.A. Documente turceşti privind istoria României. Vol. III..., p.361, 366.
244  Cantemir D. Sistemul sau întocmirea religiei musulmane. Bucureşti, 1977, p.47.
245  Iulian - calendarul solar utilizat în Europa înainte de introducerea celui gregorian. Introdus de Iulius
79
 Tratatul de pace ruso-turc, scris în limbile franceză şi turcă (inclusiv
articolele secrete, semnate, din partea Rusiei, de către: A. d’Italinsky, Jean
de Sabaneeff, Joseph de Fonton), a fost ratificat de către Alexandru I la 11
(23) iunie 1812 în oraşul Vilno, doar cu o singură zi înaintea forţării râului
Niemen de către „Grande Armée” a lui Napoleon Bonaparte:
„Ратификация – Того ради наше императорское величество, по
довольном рассмотрении вышепрописанного договора вечного мира,
подтвердили и ратификовали оный, яко же сим за благо приемлем,
подтверждаем и ратификуем, во всем его содержании, обещая
императорским нашим словом, за нас и наследников наших, что все,
в оном трактате постановленное, наблюдаемо и исполняемо нами
будет ненарушимо. Во уверение чего мы сию ратификацию, подписав
своеручно, повелели утвердить государственною нашею печатью. Дана
в Вильне июня 11 дня 1812 года государствования нашего во второе на
десять лето.”246
La 25 mai (6 iunie) 1812, Tratatul de pace semnat la Bucureşti a fost adus
la Poartă de un ofiţer otoman, trimis special de Galib efendi, însă sultanul
refuză, iniţial, să-l ratifice.247 Tot în aceeaşi zi, generalul Harting aducea şi la
Iaşi vestea păcii, confirmând clar că, de acum înainte, Prutul va fi hotar.248
Abia peste o lună de la semnarea păcii, amiralul Ciceagov îi comunica lui
Alexandru I, la 16 (28) iunie, despre ratificarea tratatului de către sultan.249
Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie
1812250. P.V. Ciceagov a asistat personal la schimbul actelor de ratificare (cu
excepţia articolelor secrete), scriindu-i din Bucureşti marelui vizir Ahmed
paşa că îl felicită cu încheierea acestei „salvatoare afaceri”. Demnitarul otoman
a cedat ceea ce preconizase mult mai înainte – Prutul („rien de plus”), pentru
că vedea „mai departe”. Salvându-i pe ruşi, la acel moment, el considera că-şi
salvează imperiul, deoarece Poarta, „după ruinarea Rusiei”, ar fi putut „deveni
victima lui Napoleon”.251
Cezar în anul 45 î.e.n. – are o acumulare de eroare – o zi la 128 de ani. Anul începe la 1 ianuarie şi durează
365 de zile, fiind împărţit în 12 luni. O dată la fiecare patru ani se adaugă o zi (29 februarie într-un an
bisect). Calendarul iulian mai este numit în prezent - de stil vechi.
246  Полное собрание законов Российской Империи (ПСЗ). Т.XXXII, стр. 316-322, Nr. 25110 (Договор
от 16 мая 1812 г.).
247  Hurmuzaki. Supl.I. Vol. 2 (1781-1814). Bucureşti, 1885, p. 696-697.
248  Ibidem, p. 695; Iorga N., Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi.
Ploieşti, 2012, p. 146.
249  ВПР, Т. VI, с. 450.
250  ВПР, Т. VI, с. 468; Горяинов С. 1812 год: Документы Государственного и Петербургского
Главного архивов. СПб., 1912, с.79-84.
251  Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 368.
(„Mais, je vais plus loin. En vous sauvant, nous nous sauvons nous memes. Apres votre ruine, si elle peut
s’executer, nous deviendrions les victimes de Napoleon.”).
80
Poarta Otomană a refuzat să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca
urmare, articolele menţionate n-au obţinut putere juridică252. Cele două
articole secrete anexate la tratatul de pace ruso-turc (confirmate de către
comandantul şef, contele Kutuzov (în originalul în limba franceză este scris
- Koutousoff), prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia
(art. I) şi delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).
Împăratul Alexandru I a primit ratificarea otomană deja în timpul
retragerii armatelor ruse de la Smolensk spre Moscova,253 anunţând despre
semnarea păcii cu otomanii în vechea capitală a Rusiei, la 18 iulie (30 august)
1812.254 „Manifestul” special al ţarului Alexandru I a fost emis la 5 (17)
august, în care pacea semnată era considerată ca fiind „dăruită de Dumnezeu”
(«богодарованный нам мир»).255
Vestea semnării şi ratificării spoliatorului tratat de pace a fost adusă
la cunoştinţa Divanului din Bucureşti în cadrul unei şedinţe comune la
mitropolie abia la 6 (18) iulie de către amiralul Ciceagov, care primise ordin
să se retragă cu armata în interiorul Imperiului.256
Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului
militar cu Franţa, de împotrivirea puterilor occidentale realizării planurilor
sale expansioniste în sud-estul Europei şi de rezistenţa Porții Otomane,
şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel
al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi
Nistru, în final. Starea de spirit a ruşilor, ce caracterizează atitudinea faţă de
rezultatele obţinute în urma păcii de la Bucureşti, a fost redată de generalul
Al. Langeron, care scria: „Niciodată un război n-a fost mai prost condus
şi, totuşi, nu s-a încheiat într-un chip mai fericit şi mai neaşteptat”.257
Totodată, semnarea tratatului de pace de la Bucureşti s-a dovedit a fi o
„surpriză neaşteptată” şi extrem de neplăcută pentru diplomaţia franceză,
fapt ce l-a făcut pe Napoleon să-i reproşeze ministrului său de externe,
252  Vezi textul integral în Anexă; ВПР, Т. VI, с. 416-417; Кутузов М. И. Сборник документов. Т. III.
М., 1952, p.913-914.
253  „В Смоленске получил я ваши ратификации” – i-a scris Alexandru I lui Ciceagov din Moscova,
la 30 iulie (11 august) 1812. – Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 г. / Перевод с фр.
В.В.Ильина // Русский архив. 1870. № VІІІ, стб. 1549-1550.
254  Петров А.Н. Война России с Турцией 1806-1812 гг. Т. 3. СПб., 1887, с.396.
255  Манифест Александра I о заключении мира между Российской империей и Оттоманской
Портой. 5 августа 1812 г. Подлинник. Рукописный текст. РГИА. Ф. 1329. Оп. 1. Д. 354. Л. 77–84а
об. http://www.rusarchives.ru/publication/buharestsky-mir/25-buharestsky-mir-manifest-alexandra-1.
shtml (ultima accesare 17.09.2012)
256  Cernovodeanu P., Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional
(1806-1920). Bucureşti, 1993, p. 46.
257  Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p.
108; Penelea G., Ţările Române în timpul războiului din 1806-1812 văzute de ofiţerii superiori ruşi A. de
Langeron şi P.V. Ciceagov, în Revista de istorie, Tom. 41, 1988, p. 680.
81
Hugues Bernard Maret, că trebuia să-i asigure alianţa suedezilor şi turcilor,
dar „nimeni acum nu mai poate face politică...”258
De menţionat că, totuşi, aprecierile superlative la adresa activităţii
diplomatice a lui M.I. Kutuzov, caracteristice istoriografiei sovietice și
celei rusești,259 nu se confirmă cu propria-i părere a bătrânului diplomat şi
comandant de oşti ruse vizavi de semnarea păcii de la Bucureşti. Să nu uităm că
„lui Kutuzov îi plăcea să folosească totdeauna mijloace mărunte, intriga uşoară
etc.”260 Nereuşind a semna un tratat de alianţă cu Poarta Otomană şi a extinde
până la Dunăre sau Siret hotarele Imperiului Rus, Kutuzov, în scrisoarea sa
de la 4/16 mai 1812 către ţarul Alexandru I, relata: „.. că eu nimic mai bun
n-am reuşit să fac se explică prin situaţia treburilor din Europa, dar faptul
că n-am scăpat stăruinţă şi diferite metode, Dumnezeu îmi este martor...”261
„Conjunctura... n-a permis să insistăm asupra semnării unui tratat de alianţă”
– recunoştea acest abil diplomat chiar după semnarea preliminariilor păcii, în
scrisoarea de la 7 mai către ţar.262
Semnificativ este că, deja în ziua semnării tratatului de pace, la 16 mai
1812, Kutuzov se adresează lui N. Rumeanţev cu o scrisoare specială ca
să-i trimită „diferite obiecte preţioase, ce ar putea fi în calitate de cadouri
plenipotenţiarilor turci şi celorlalţi slujbaşi, care au participat la congres”,
anexând şi o listă concretă cu cele solicitate (inele, ceasuri de aur, blănuri
scumpe etc.).263 Lista delegaţilor otomani care au încheiat pacea număra, la
acea dată, 17 persoane (în frunte cu Galib efendi).264
Amiralul Ciceagov (care sosise la Bucureşti luni, 6 mai (18 mai - stil
nou), fiind numit oficial comandant-şef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei
Mării Negre şi guvernator al Principatelor, chiar şi după semnarea păcii – a
doua zi după consumarea evenimentelor de la Bucureşti (la 17/29 mai 1812)
– continua să mai solicite acordul lui Alexandru I pentru ca „partea din
Moldova achiziţionată prin tratatul de pace să le fie oferită (otomanilor), ca
258  Коленкур А. Мемуары. M. 1943, c.121-122; Казаков Н.И. Из истории Бухарестского мирного
договора 1812 года, în История СССР. M., 1967, nr. 3, p. 127-128.
259  Гендель Г.М., М.И.Кутузов и Бухарестский мир. (К вопросу о заключении М.И.Кутузовым
Бухарестского мира) // Ученые записки Горьковского государственного университета. Вып. XXVI.
Серия историко-филологическая. Горький, 1954, с.105; И.Казаков, Внешняя политика России перед
войной 1812 года // 1812 год. К 150-летию Отечественной войны. Сборник статей. М., 1962, c. 30;
Кутузов М.И. Тактика победы. М.: Эксмо, 2011, с. 295.
260  Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821). Bucureşti,
2004, p. 351.
261  Бантыш-Каменский D. Биографии русских генералиссимов и генерал-фельдмаршалов, части 3-4 /
Репринтное воспр.изд. 1840 г. M., 1990, c.59.
262  Архив внешней политики Российской Империи (АВПРИ. Москва): Фонд 133 („Канцелярия
министра иностранных дел России. 1797-1836”), Год 1812. Опись 468. Дело 1982, л.22.
263  Ibidem, f. 267-269.
264  Ibidem, f. 271.
82
recompensă a alianţei intime şi sincere pe care o să le-o propun”.265
Nici aceste propuneri nu puteau să-i mai încline pe otomani să se ralieze,
fie taberei antifranceze, fie celei antiruse. Planurile cu privire la o posibilă
retrocedare a Basarabiei, sau cele ce vizau o mare diversiune a armatei Dunărene
(cu concursul slavilor de sud răsculaţi) în direcţia hotarelor austriece şi a
„provinciilor Ilirice”, s-au dovedit a fi himerice în faţa noului război franco-
rus, care a periclitat întregul sistem politic al Europei.266 În ajunul semnării
păcii de la Bucureşti, Sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală atât
din partea duşmanului său – Rusia, cât şi din partea aliaţilor – Franţa, Marea
Britanie şi, chiar din partea ţărilor neutre, cum ar fi fost Suedia, deoarece
marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman de partea lor,
în situaţia unui inevitabil război franco-rus (iunie 1812), conflict ce urma să
hotărască destinul continentului european.
În lunile iunie-iulie, Ciceagov era încă gata „să treacă Dunărea şi în
mai puţin de 8 zile să stea în faţa Balcanilor” şi chiar să ajungă la porţile
Constantinopolului,267 dar Alexandru I, după lungi chibzuieli, hotărâse ca
Armata Dunăreană să se abţină de orice diversiune împotriva otomanilor.
În scrisoarea sa din 18 iulie (30 iulie) către amiralul Ciceagov, Alexandru I
ordonase: „... făcând schimbul actelor de ratificare, să ne mulţumim temporar
cu această pace şi să nu insistăm asupra unei alianţe, ci să mişcăm toate oştirile
sub comanda Dumneavoastră spre Hotin şi Kameneţ-Podolsk... direct spre
Varşovia... Afacerea cu Constantinopolul poate fi făcută mai târziu; dacă
afacerile noastre împotriva lui Napoleon vor lua o întorsătură bună, atunci
vom putea pune în acţiune şi planul nostru contra turcilor”.268 Putem conchide
că diplomaţia otomană a prevăzut o asemenea perspectivă nefavorabilă. În
decembrie 1812, ambasadorul britanic, Sir Robert Liston, concluzionase, în
urma unor discuţii cu un însemnat dregător otoman, că: „pacea, care a luat de
la Turcia o porţiune atât de mare de teritoriu şi a lipsit-o de controlul asupra
navigaţiei pe Dunăre, nu putea fi niciodată o pace prietenească şi, prin urmare,
o pace durabilă...”269
La 23 iulie 1812, amiralul Pavel Vasilevici Ciceagov semnează, la Bucureşti,
primul act legislativ referitor la provincia anexată – „Regulamentul privind
265  Goşu A., Între Napoleon şi Alexandru I. Bucureşti, 2008, p.230.
266  P.V. Ciceagov – „Era sincer şi dezinteresat... (Totodată) Capul lui era un vulcan; ce producea în fiece
minut un nou proiect..., îl putem compara în acest sens cu împăratul Pavel I... Dar, nu putea fi un proiect
mai absurd şi mai dezastruos decât acesta,” relata Al. Langeron. (Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-
1812 / culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 387-388).
267  Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 г. / Перевод с фр. В.В. Ильина // Русский
архив. 1870. № VІІІ, стб. 1546.
268  Ibidem, p.1548.
269  Cernovodeanu P., Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic..., p. 47.
83
constituirea administraţiei provizorii în Basarabia”.270 Documentul dat,
privind constituirea Aşezământului provizoriu al Basarabiei – „Образование
временного правления в Бессарабии”, a intrat în vigoare la 2 (14) august
1812. În perioada 1812-1818, în Basarabia existau 9 ţinuturi – Hotin, Soroca,
Iaşi (Făleşti), Orhei, Bender, Hotărniceni (desfiinţat în 1816), Codru, Greceni,
Tomarova (Ismail).271 La 1 februarie 1813, Senatul, în baza proiectului pregătit
de I. Capo d’Istria, a instituit Guvernământul provizoriu al regiunii Basarabia
(„Бессарабская область”). Această „Legiuire provizorie” din 1813 a fost în
vigoare până în aprilie 1818, când Alexandru I a reorganizat noul statut al
Basarabiei – „Устав образования Бессарабской области”. Noua provincie
îşi pierde autonomia „regională” la 1828, iar ulterior este transformată într-o
ordinară periferie rusească, când Alexandru II aprobă la, 7 decembrie 1874,
lichidarea Consiliului regional al Basarabiei şi transformarea ei în gubernie –
până la 1917.272
Astfel, teritoriul încorporat a fost numit de către administraţia ţaristă
„Basarabia”273, extinzându-se numele istoric propriu doar părţii geografice
din Sudul Moldovei (dintre Dunăre şi Nistru), ce a format ulterior „oblastia”,
iar mai târziu „gubernia” rusească sub acelaşi nume, până la prăbuşirea
ţarismului în 1917. Rusia „... puse poreclă prin sceptru, prin sabie a guberniei
noi – Basarabie”.274 Până şi toponimia istorică a fost pusă în serviciul politicii
expansioniste ruseşti, pentru a ascunde răşluirea Moldovei şi, poate, a păstra
acea „enigmă” a Anului 1812. Dar, zadarnică le-a fost încercarea, deoarece:
„Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu
însemnează decât ţara Basarabilor”.275
Dr. hab. Valentin Tomuleţ evidenţiază în politica imperială a ţarismului
promovată în Basarabia, convenţional, trei perioade ce corespund, de fapt,
etapelor de includere a regiunii în sistemul economic, administrativ şi politic
al Imperiului Rus: prima cuprinde anii 1812-1828/1830, cea de a doua – anii
270  Tomuleţ V., Basarabia în epoca modernă (1812-1918): (Instituţii, regulamente, termeni). Vol. 1.
Chişinău, 2012, p. 4.
271  Халиппа И., Роспись землевладения и сословного строя населения Бессарабии по данным переписи
1817 года, în Труды Бессарабской Губернской Ученой Архивной Комиссии. Кишинев, 1907, том. 3, с.8-
229.
272  Vezi: Tomuleţ V., Etapele şi specificul incorporării Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului
Rus (anii 1812 – 1868/1873), în Limba Română, nr. 5-6, 2012, p. 65-80.
273  Referitor la toponimul Basarabia şi controversele despre evoluţia acestui nume, care se referea iniţial
la un teritoriu mic din apropiereea gurilor Dunării vezi recentele studii: Chirtoagă I., Enigma unui nume:
Basarabia, în Historia, nr. 125, mai 2012, p. 8-13; Cf.: Ţurcanu I., Descrierea Basarabiei: Teritoriul dintre
Prut şi Nistru în evoluţie istorică (din primele secole ale mileniului II pînă la sfârşitul secolului al XX-lea).
Chişinău: Cartier, 2011.
274  Cruşevan (Cantacuzino) Olga, Pământul natal (1973), în Literatura şi Arta, 30.11.1996.
275  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 124.
84
1831-1868/1873 şi cea de a treia – anii ’60-’70 ai sec. al XIX-lea – 1918276
(corect ar fi: 1917).
Evenimentul din 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru, cunoscut
de acum încolo drept Basarabia, fiind desprins arbitrar şi violent din
trupul Moldovei pentru a se afla în oblăduirea şi sub dominaţia celor cinci
împăraţi ruşi („при пяти царях: Александре I, Николае I, Александре II,
Александре III и Николае I”) – semnifică, de jure, nulitatea de drept, ad
initio, a tratatului ruso-otoman de la Bucureşti.
De aici derivă înţelegerea corectă a situaţiei şi importanţei Basarabiei în
cadrul relaţiilor ruso-române, pe de o parte, a relaţiilor României cu celelalte
puteri, pe de altă parte. Diplomaţia română, încă în perioada interbelică, a
identificat „ce înseamnă, din punctul de vedere al dreptului internaţional”
Actul din 1812 în teza expusă de Nicolae Titulescu, care, pe bună dreptate,
considera că: „Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a
violat pur şi simplu contractul său de vasalitate; şi Rusia a devenit complicele
violării unui contract de drept internaţional. Ori, complicitatea la violarea
unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul... Odată ce
Basarabia a revenit în posesia noastră (...) a cere recunoaşterea rusă a acestei
anexiuni înseamnă a renunţa la 2000 de ani de posesiune, înseamnă ratificarea
noastră a violării contractului internaţional comis de Turcia în 1812, înseamnă
recunoaşterea complicităţii ruso-turce ca sursă de drept”.277
Cum judicios a observat Mihai Eminescu: „Orişicum, în 1812, ca în tot
cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit,
cu legile şi prinţul său, şi se aflau supuse numai la ceea ce diplomaţia a numit
impropriu suzeranitatea Porţii Otomane. Basarabia fiind în această situaţiune
în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta
Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar,
care era Moldova, şi transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel
ce nu avea drept s-o ia”.278
276  Tomuleţ V., Basarabia în epoca modernă (1812-1918): (Instituţii, regulamente, termeni). Vol. 1.
Chişinău, 2012, p.10.
277  N. Titulescu – Viziune asupra politicii externe a României si mai ales a problemei Basarabiei, memoriu
adresat lui Carol al II-lea. Apud: Nicolae Titulescu – „Documente confidenţiale”, Ed. Academiei Române,
Buc.,1992, p. 81-84; Viorica Moisuc, Unirea – permanenţă a istoriei românilor, în Magazin istoric,
Bucureşti, nr. 2, 1978, p. 28; Titulescu N., Basarabia pământ românesc, Bucureşti, 1992, pp. 51-53; Preda-
Mătăsaru, Aurel, Forţa cinismului şi cinismul forţei, în Revista de istorie militară, nr. 3, Bucureşti, 1995,
p. 109. http://www.voceabasarabiei.net/stiri/cultura/2791-dosare-ultrasecretechestiunea-basarabiei-in-
viziunea-lui-titulescu.html (ultima accesare 17.09.2012)
278  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 113.
85

PROBLEMA BASARABEANĂ - 200 DE ANI
(ÎN LOC DE ÎNCHEIERE)
Chestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o chestiune
de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă,
este pentru noi nu numai o chestiune de onoare, ci una de existenţă.
Mihai EMINESCU
200 de ani sau 73  050 de zile de la acea tragică dată de 16 mai (28)
1812, când s-a pecetluit Pacea de la Bucureşti, s-au împlinit la 29 mai 2012.
Această tristă aniversare semnifică două secole de la semnarea Tratatului de
pace ruso-turc din 1812, care a generat apariţia Problemei Basarabene, cea
mai prelungită şi dureroasă chestiune etnoteritorială a românilor. De la 1812
încoace, în spaţiul dintre Prut şi Nistru avem o perpetuă dominaţie rusească,
de aproape două secole, asupra unui teritoriu înstrăinat prin forţă militară şi
negocieri diplomatice în cadrul disputei sinuoasei Probleme orientale. Prima
răpire a Basarabiei – la 1812, a fost urmată de cea de-a doua răpire (parţială)
– la 1878, apoi de a treia răpire comunistă, din 1940, şi cea de a patra ocupaţie
sovietică – 1944. Drept că această îndelungată dominaţie străină a avut câteva
scurte întreruperi, între 1918-1940, 1941-1944 şi о relativă independenţă de
la 1991 încoace.
La Chişinău, acest eveniment s-a sărbătorit de mai multe ori cu mare
pompă: 1) la 100 de ani (1912); 2) la 150 de ani (1962), la 160 de ani
(1972)..., şi, ultima dată, la împlinirea а 175 de ani (1987). Atunci s-au
desfăşurat manifestări publice jubiliare, conferinţe şi s-au lansat numeroase
publicaţii care au promovat sloganul „Pe veci cu Rusia”. Am vrut să credem
că actuala comemorare a celor 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti (1812-
2012) se va încadra într-o acţiune atotnaţională, cu genericul Pe veci cu Ţara,
ceea ce ar semnifica faptul că Problema Basarabiei este definitiv rezolvată şi
ţine doar de trecutul istoric...
Dar, se vede că „acea vreme e adesea foarte departe” – expresia lui
Eminescu care, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie:
„a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie
de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în
aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie
de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.”279
Astăzi, avem libertatea de а ne expune consideraţiile noastre referitoare
279  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 168.
86
la acest eveniment de о importanţă majoră pentru istoria modernă а
românilor, avem posibilitatea de a cerceta unele aspecte mai puţin cunoscute
sau eronat interpretate în istoriografia dintr-un şir de ţări europene. Şcoala
istorică sovietică a reuşit să acrediteze ideea, în pofida adevărului istoric, că
„problema basarabeană ca problemă internaţională, а apărut pe arena istoriei
către începutul anului 1918 şi а dispărut la mijlocul lui 1940”, ea semnificând,
în viziunea sovieticilor, raporturile bilaterale dintre România şi URSS
privind litigiul teritorial faţă de Basarabia (aşa-zisa „ocupaţie a Basarabiei”,
în rezultatul „agresiunii României regale împotriva tinerei republici sovietice
şi înstrăinarea unei părţi a teritoriului său – Basarabiei Sovietice”.280 Această
teză, devenită axiomatică în „studiile” istoriografiei sovietice moldoveneşti
(preluată şi astăzi de istoricii ruşi şi de unii istorici din Occident - Е. Carr,
N. Werth), şi-a găsit expresia cea mai detestabilă atunci când s-a afirmat că
„Schimbul de note sovieto-române din 26-28 iunie 1940 s-a încheiat cu
rezolvarea paşnică şi bazată pe dreptate а problemei Basarabiei...”281
Epigonii actuali ai istoriografiei sovieto-ruse de la Moscova încearcă
să demonstreze cum că: „În rezultatul acţiunilor Uniunii Sovietice în iunie
1940 a fost restabilită (? Subl. n.) frontiera sovieto-română pe râurile Prut şi
Dunăre, stabilită încă de către hotărârile congresului de la Berlin din 1878
(?). Basarabia a fost eliberată (?) de sub ocupaţia română şi s-a reunit (? - subl.
n.) cu URSS.”282 Din păcate, şi unii istorici de la Chişinău, pretinzând a fi
mai originali în demersurile „moldovenismului antiromânesc”, consideră că
„chestiunea basarabeană, problema basarabeană” în relaţiile internaţionale,
în relaţiile sovieto-române a apărut în anul 1918... Începând cu anul 1917
„problema basarabeană” nu mai poate fi considerată o problemă a României
ori Rusiei, ci în primul rând este o chestiune a Moldovei şi moldovenilor”.283
În această ordine de idei, şi-au expus demersurile şi un şir de istorici
contemporani, întruniţi într-o „Conferinţă ştiinţifică internaţională” la
Chişinău (1-5 aprilie 2012).284 Mai tranşanţi sunt chiar unii ziarişti, care,
distorsionând adevărul istoric, scriu: „Anul 1812 a fost un an tragic pentru
Moldova voievodală, la acea vreme raia turcească (?), tragic ca şi Conchista
280  Лазарев А.М. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос. Кишинев., 1974,
p. 65, 71-73; Vezi: Дембо В. Бессарабский вопрос. М., 1924; Александри Л.И. Бессарабия и бессарабский
вопрос. М., 1925.
281  Istoria RSS Moldoveneşti din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Chişinău, 1984, р. 372-373.
282  Мельтюхов М. Бессарабский вопрос между мировыми войнами. 1917-1940. М.: Вече, 2010, с.8.
283  Nazaria S., Stepaniuc V. Problema basarabeană în istoriografie. 1917-1947. Chişinău, 2010, p. 8-9.
284  Conferinţa ştiinţifică internaţională „Alipirea Basarabie la Rusia în contextul relaţiilor multiseculare
moldo-ruso-ucrainene”, 1-5 aprilie 2012. Chişinău, 2012. http://ava.md/news/015207-anons-
vnimaniq-smi-mezhdunarodnaya-nauchnaya-konferenciya-prisoedinenie-bessarabii-k-rossii-v-svete-
mnogovekovogo-moldo-rossiisko-ukrainskogo-sotrudnichestva.html#commentary (ultima accesare
17.09.2012)
87
spaniolă pentru popoarele băştinaşe din America Latină, dar anume din acel
an începe să se înfiripeze şi să se constituie poporul nostru cel moldovenesc
care în anul 1991 a devenit suveran în ţara sa.”285
Despre această „legitate” istorică punctează, în tezele sale, şi istoricul-
diplomat rus V. Kuzmin, care crede că „Pacea de la Bucureşti... a fost un
eveniment istoric hotărâtor, ce a determinat posibilitatea renaşterii statului
moldovenesc independent la sfârşitul secolului al XX-lea” („...Бухарестский
мирный договор (май 1812 г.) между Российской и Османской империями
явился решающим историческим событием, которое предопределило
возможность возрождения независимого молдавского государства в конце
ХХ века.”).286 Or, nu această teză a fost vociferată şi de către Președintele
rus, Vladimir Putin, care a remarcat într-o declarație recentă, făcută la 12
septembrie 2012, cei 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Țarist.
Putin i-a spus deschis premierului moldovean Vlad Filat, la întrevederea lor de
la Soci, cum că Pacea de la București, din anul 1812: „a pus bazele statalității
moldovenești”.287 Aserţiunile diplomaţiei contemporane ale Federaţiei Ruse
sunt, în fond, nişte replici vechi ale poziţiei Rusiei, expuse încă la 1878, când
ruşii ne-au mai spus „...nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că
pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-
au anexat Basarabia la 1812, trebuie să (o) reanexeze astăzi...”288
Toate aceste raţionamente sunt false, nu sunt şi nici nu pot fi
fondate, deoarece nu au la baza lor istorismul şi principiul democratic
al autodeterminării naţionale, ci doar conceptul dreptului forţei – forţa
cinismului şi cinismul forţei – unul din argumentele „legitimării” extinderii
teritoriale а Imperiului Rus, preluat şi ajustat ulterior de către ideologia
marxist-leninistă, prin doctrina expansiunii comuniste (faimoasa teză а
„exportului revoluţiei” etc.).
Astfel, avem încă o dovadă în plus ca să afirmăm că Problema Basarabeană
necesită о abordare complexă, începând cu premisele ei de ordin politico-
diplomatico-militar, ce-şi găsesc explicaţia în cunoaşterea raporturilor
internaţionale din Europa de Sud-Est sau, mai exact, а relaţiilor ruso-otomane
din perioada precedentă: secolele XVIII-XIX.
Vom menţiona, în acest context, că expansiunea politică şi militară а
Rusiei spre Balcani şi eforturile Porţii Otomane de a-şi menţine dominaţia
285  Mihail V. Anul 1812. O nouă provocaţie românească http://saptamina.md/pub/2011/05/anul-
1812-o-noua-provocatie-romaneasca.html (ultima accesare 17.09.2012)
286  Тезисы выступления посла России в Молдавии Кузмина В.И. // Republica Moldova – 20 de ani de
independenţă statală. Conferinţă ştiinţifică internaţională. Chişinău, 5-6 octombrie 2011. Chişinău: CEP
USM, 2011, p. 5.
287  http://www.europalibera.org/content/article/24706490.html http://www.cotidianul.ro/istoria-
dupa-putin-1812-anul-de-gratie-al-moldovei-193989/ (ultima accesare 17.09.2012)
288  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău, 2008, p. 110.
88
în bazinul nordic al Mării Negre şi în spaţiul Carpato-Danubiano-
Nistrean, conjugate cu poziţiile marilor puteri europene, Franţa şi Anglia,
s-au soldat cu grave consecinţe pentru Principatul Moldovei.289
Rezumând cele expuse, conchidem că, soarta Principatelor Române
în acea perioadă hotărâtoare a fost totalmente lăsată la discreţia marilor
puteri, care disputau spinoasa Chestiune Orientală. La 1812, Rusia, scindând
Moldova şi stabilind un hotar arbitrar pe Prut, generează o nouă problemă
internaţională – Problema Basarabiei. În acest context, menţionăm că,
netăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul
Otoman şi statele supuse lui, nu putem omite că rezultatele practice ale
expansiunii ţariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea,
Caucazul, Moldova răsăriteană (pe talvegul Prutului şi cu gurile Dunării).
Iar în cadrul războiului ruso-turc din 1806-1812, după cum s-a menţionat:
„Moldova şi Ţara Românească au fost piese de şah ale unui joc diplomatic de
mari proporţii, în care partener al împăratului francez a fost Alexandru I, ţarul
Rusiei”.290 Din păcate, la începutul secolului al XIX-lea am fost, în rezultatul
disputelor imperiilor vecine, Pioni şi nu Piloni ai raporturilor internaţionale
din Sud-Estul Europei.
Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti, semnat la 16 (28) mai 1812,
marchează o concesie (într-o conjunctură internaţională extrem de frământată)
pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei Problemei Orientale, are loc geneza
unei noi probleme – a celei Basarabene. Consemnăm că esenţa chestiunii
date este de natură politică, constând în integritatea naţional-teritorială a
românilor moldoveni şi rezultă din cucerirea şi anexarea parţială a Moldovei,
prin fixarea unui hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în
jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării – semnificând, astfel, geneza
unei noi probleme etno-politice internaţionale. Dacă chestiunea română,
ca problemă internaţională, a semnificat, în secolul al XIX-lea, imperativul
unităţii naţionale, apoi cea basarabeană – rezidă în scindarea naţional-
teritorială a moldovenilor la 1812. „Astfel ocuparea în toate formele cerute
de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre,
are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta
ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă
Hotinul, de unde dominează întrările despre miazănoapte ale Carpaţilor,
289  Vezi: Goşu A., Rusia la Dunărea de Jos. Pacea de la Bucureşti (mai 1812), în: SMIMod, 1996, X, p.19-
95; Boicu L., Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821). Iaşi, 2001; Stroia M.,
Românii, marile puteri şi sud-estul Europei (1800-1830). Bucureşti, 2002.
290  Columbeanu S., Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor Române între anii 1806-1812,
în Revista de istorie, Tom. 29, 1976, nr. 5, p. 657.
89
câştigă în sfârşit o înrâurire mai directă asupra poporului român”.291
La o nouă răbufnire a crizei Orientale – în 1856, Rusia ţaristă a fost
învinsă, fiind impusă de „areopagul european” să reîntoarcă Principatului
Moldovei o parte din Basarabia anexată: cca 10  288 km2 (10  754 verste2)
cu o populaţie de cca 127 451 oameni.292 Însă, la 1878, după 22 de ani de
integrare şi dezvoltare naţională firească, această bucată de pământ a fost din
nou reanexată de către Rusia, conform deciziilor congresului de la Berlin.
Într-un sfârşit, Imperiul Otoman, ajungând în starea „omului bolnav al
Europei”, a dispărut de pe harta lumii la 1922 (s-ar fi dezintegrat cu mult timp
înaintea acestui moment tardiv dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut
în viață în mod artificial, cu scopul de a avea o forță de contrapondere contra
Rusiei), iar Imperiul Rusiei şi-a sfârşit existența în februarie 1917. Succesorii
lor – RSFS Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei – au semnat la Moscova,
la 16 martie 1921, Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție”. Tratatul includea
16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea R.S.F.S.R. de către Gh.V. Cicerin,
Comisarul poporului pentru afaceri externe, și Jalal ad-Din Korkmasov (Дж.
Коркмасов), iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali
Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de VȚIK (ВЦИК) pe 20 iulie 1921 și de
Marea Adunare Națională a Turciei (MANT) la 31 iulie 1921. Schimbul
instrumentelor de ratificare s-a făcut la 22 septembrie 1921, la Kars.293 Este
important, din punct de vedere al dreptului internaţional, că Tratatul de la
Moscova consemnase, în articolul VI, că părţile contractante consideră toate
tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman şi Ţarist ca fiind anulate,
acestea pierzându-şi puterea juridică („Обе договаривающиеся стороны
признают, что все договоры, до сего времени заключенные между обеими
странами, не соответствуют обоюдным интересам. Они соглашаются
поэтому признать эти договоры отмененными и не имеющими силы.
Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской
Республики заявляет, в частности, что оно считает Турцию свободной
от всяких к нему денежных или иных обязательств, основанных на
международных актах, ранее заключенных между Турцией и царским
правительством”.).294
Astfel, peste mai bine de un secol, Rusia sovietică recunoscuse oficial
nulitatea consecinţelor Păcii de la Bucureşti din 1812, iar poporul român
al Basarabiei şi-a decis de sine stătător destinul prin Actul Unirii din 27
291  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 215.
292  Халиппа И. Н., Основные исторические данные о Бессарабии // Труды Бессарабской Губернской
Учёной Архивной Комиссии. Том II. Кишинев, 1902, c. 26.
293  Дипломатический словарь. Т. III. С-Я. Москва: Наука, 1986, с. 312-313; Документы внешней
политики СССР, М. 1959. T. III, c. 597-604.
294  http://www.genocide.ru/lib/treaties/19.htm (ultima accesare 17.09.2012)
90
martie 1918, rezolvând echitabil Problema basarabeană. Pentru diplomaţia
noastră rămâne remarcabil „Răspunsul guvernului român la nota guvernului
ucrainean din 5 mai, trimis din Iaşi, la 19 iunie 1919”, care preciza că: „Din
punct de vedere geografic, etnografic, istoric, aşa-zisa provincie a Basarabiei
a fost deci din toate vremurile un pământ românesc şi a format o parte
integrantă şi indivizibilă a Principatului Moldovei”.295
Însă diplomaţia sovietică din perioada interbelică (şi nu doar) considera
cu aroganţă, precum a declarat la 4 iulie 1930 ambasadorul URSS la
Viena: „Punctul de vedere sovietic privind Basarabia rămâne neschimbat.
Revendicările noastre nu se bazează, de fapt, pe argumente de natură etnică
sau istorică, ci de natură juridico-internaţională, economică, tehnică şi socială.
O putere poate revendica un teritoriu nu numai bazându-se pe argumente
etnice şi istorice...”296 (Sic!)
Reieşind din faptul că esenţa acestei probleme rezidă în existenţa hotarului
pe talvegul râului Prut, aceasta fiind o problemă etnopolitică a naţiunii
române – consecinţă a vechii chestiuni Orientale, cu impact internaţional de
lungă durată – ea dăinuie până-n prezent, aşteptându-şi soluţionarea istorică.
Conchidem că 1812 a fost un an de cotitură, ce a provocat mutaţii geopolitice
de lungă durată, cu implicaţii nefaste asupra procesului identitar al populaţiei
majoritare din Basarabia.
La o distanţă de două sute de ani de când am devenit, din nefericire,
vecini cu Rusia (1791-1991) Parlamentul tânărului stat Republica Moldova
a dat o apreciere juridică acestor tratate anexioniste, ce stipulaseră răşluirea
Ţării Moldovei. În Declarația de independență a Republicii Moldova, semnată
la 27 august 1991, „actele de dezmembrare a teritoriului național de la 1775 și
1812” sunt considerate – „ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam
și cu statutul juridic al Țării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluție a
istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și Bucovinei”.297
295  Agrigoroaiei Ion, Basarabia în acte diplomatice: 1711-1947. Iaşi, 2012, p. 9.
296  Ciachir N. Basarabia sub stăpânirea ţaristă (1812-1917). Bucureşti, 1992, p. 98.
297  Parlamentul Independenţei: cronica foto-documentară. / Coord. Sandulachi P., Darie Vl. Chişinău,
2010, p. 238.
91
 nostru ce este ca să păzim în lucrarea drăgătorilor lor toate vrednicile după obiceiurile
de mai înainte; însă când şi acele drăgătorii din partea lor înlesni merjerea şi aşezarea
oştilor noastre, cu cum lucrurile cu cari sânt însărcinate, şi cari atârnă numai spre a se
ANEXĂ păzi ţările în cea desăvârşită şi deplină stare şi desfătare a privilejiurile lor.
Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate
privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, şi că puind în lucrare tot felul de chipuri ce va
Manifestul lui Alexandru I fi în puterea voastră, ca să lucraţi împreună la mântuitoarea sevârşire ce vă punem
către „toţi locuitorii ţărilor Moldovei şi a Valahiei” înainte, care este de a se împonje din hotarele voastre orice vrăjmaş, [ce] va voi să
12 (24) decembrie 1806298 turbure lucrarea fericirei voastre, vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim.
Decembrie 12 [24], anul 1806.
Încredinţat cu iscălitura marelui comandir a împărăteştilor oşti.
Noi, Alexandru întâi, împărat şi singur stăpânător a toate Rusiei i pr., i pr.
Domnul gheneral Michelson.299
Către domnii mitropoliţi, episcopi, preoţi, monahi a tuturor bisericilor şi
mănăstirilor, i cătră boerii cătră cei de neam, către căpitanii şi către toţi locuitorii
ţărilor Moldovei şi a Valahiei, sănătate.
Părinteştile griji şi statornica luare aminte ce promatonii (înaintașii - n.n.) noştri
în toate întâmplările au arătat, statornicia şi slobozenia bisericeştii părţi, acelor de
neam şi a tuturor locuitorilor ţărilor Moldovei şi ai Valahiei, şi osârdia cu care au făcut
aducerea aminte şi cercare în puternice trataturi pentru bună starea voastră, cu drept
cuvânt aceste toate au făcut pe stăpânitorii Rusiei ocrotitori pământului vostru.
Din ceasul suirei noastrei la scaun, urmând celor de mai dinnainte noastră,
neîncetat eu am privighiat pentru păzirea lineştei voastre, atât în faptă puind drepturile
ce ne erau câştigate, cât şi plecându-ne a face toate cele câte ne însufla râvna noastră
pentru a voastră fericire, fieşte care din voi ştie privilejiurile ce au chezăşluit averile
şi pre voi înşivă, prin cât firea stăpânirei supt care trăiţi o înlesnia, a fost sevârşirea
neadormitei privigherea a procatohilor noştrii şi a noastră însuşi.
Mişcările cari de vro cătăva vreme a arătat Poarta după faptele cele după voia ei,
ce a cutezat a face şi după neînduplecarea a împlini legăturile, a întrebuinţat întrarea
oştilor noastre în Moldavia şi Valahia. Aşa dar, înfăţăşoarea oştilor noastre ve va păzi
de toate relele, supt care pământul vostru era să se împrijmuiască, şi se va păzi în
sloboda lucrare a credinţei şi desfătarea tuturor privilejiurile voastre, atât însuşimea
credinţei, cât şi a obicinui(n)ţilor, ţinerea de minte de atâtea slujbe de la o parte, cât
şi de la alta, mai în scurt, şi aceea din inimă poftă de atâtea veacuri ce va face a socoti I.I. Michelson
Alexandru I
pe vrednicile noastre oşti ca o parte din însuşi voi. Noi am avut toată luarea aminte
ca să întempinăm netrebnicile cele în parte ce puteau curge din slobozenia ostaşilor.
Jeneralii noştrii şi ceilalţi orănduiţi şi însărcinaţi cu sevârşirea poruncilor noastre nu vor
lipsi nici un într-un chip a păzi cea mai deplină şi mai bună orânduială, chibzuindu-se 299  Ivan Ivanovici Michelson (Michelsohn Iohann, Иван Иванович Михельсон: Liflandia, 1740 –
cu drăgătoriile locului şi dându-vă încredinţarea în toate dzisile, că această trimitere a Bucureşti, 5 (17) august 1807). – Generalul de cavalerie, pe care C. Ypsilanti îl reclama la Petersburg pentru
oştilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, „că stă numa de baluri şi tractaţii”, era comandantul armatei „Nistrene” către începutul războiului din 1806
şi a fost caracterizat de generalul Al. de Langeron ca: un „caracter violent şi fantast, socotindu-se a fi singurul
dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre. Gândul general de care se temea Napoleon. Corect şi dezinteresat; de o bravură bună de un partizan, nu de un
general.” „Au premier coup de pistolet, il perdait la tệte et se précipitait au mileu des ennemis”. – Hurmuzaki.
298  Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига (1769-1812). Сб. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812 / culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 110-111; Călători străini
документов. / Под ред. Н.А. Мохова, Д.М. Драгнева. Кишинев: Штиинца, 1984, с. 197-198; Cf.: despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821) / Red. responsabil acad. P.
Hurmuzaki, vol. XIX-2 (1798-1812), p. 352-353; Agachi Al., Țara Moldovei și Țara Românească sub Cernovodeanu. Bucureşti, 2004, p. 314; Vezi: Ореус И.И., И.И. Михельсон, победитель Пугачева., în
ocupația militară rusă (1806-1812). Chișinău, 2008, p. 350-351. Русская старина, 1876. Т. XV, с. 192-210.

92 93
 Traité de paix russo-turque de 1812
(Русско-турецкий мирный договор. Трактат, заключенный в
Бухаресте 16 (28) мая 1812 года) 300
Au Nom de Dieu Tout Puissant.
Sa Majesté Impériale, le très-haut et très-puissant Empereur et Autocrate de
toutes les Russies, et Sa Hautesse, le très-haut et très-puissant Empereur Ottoman,
également animés du désir sincère de mettre fin a la guerre qui a duré jusqu’a présent
entre Leurs Empires respectifs, et de rétablir, d’une manière solide, la paix, l’amitié,
et la bonne harmonie, ont jugé à propos de confier ce saint et salutaire ouvrage aux
soins et à la direction de Leurs suprêmes Plénipotentiaires, c’est-à-dire, Sa Majesté
Impériale de toutes les Russies, au très-illustre, et très-excellent Seigneur Michel,
Comte de Golénistcheff Koutousoff, Son Général d’infanterie, Commandant de
Son armée, Chevalier de tous les ordres de Russie; Grand-Croix de l’ordre Impérial
de Marie-Thérèse, et Commandeur de l’ordre souverain de St.-Jean de Jérusalem; et
Sa Majesté l’Empereur Ottoman, au très-illustre et très-excellent Seigneur Achmed
Pacha, Grand Visir et Générallissime de la Sublime Porte Ottomane, afin que ledit
ouvrage de la pacification puisse être terminé par des personnes respectivement
nommées, choisies et munies des pleins pouvoirs nécessaires, pour stipuler, arrêter
et signer le présent Traité de paix. En conséquence de quoi ont été choisis, nommés
et munis de pleins pouvoirs, savoir: de la part de la Cour Impériale de Russie, les
très-excellents et très-honorables: André d’Italinsky, Conseiller privé de Sa Majesté
Impériale, Son Chambellan actuel, Chevalier des ordres de St.-Wladimir de la seconde
classe, de Ste.-Anne de la première, de l’ordre Impériale Ottoman du Croissant de la
première classe, et commandeur de l’ordre Souverain de St.-Jean de Jérusalem; Jean
de Sabanéeff, Lieutenant-Général des armées de Sa Majesté Impériale, Chef d’Etat-
major de la grande Armée des bords du Danube, Chevalier des ordres de St.-Wladimir
de la seconde classe, de Ste.-Anne de la première, et de St.-George de la troisième;
et Joseph de Fonton, Conseiller d’Etat actuel de Sa Majesté Impériale, Chevalier de
l’ordre de St.-Wladimir de la troisième classe, et de Ste.- Anne de la seconde. Et de
la part de la Sublime Porte Ottomane, les très- excellents et très-honorables, Esseid-
Said, Mohammed Ghalib-Effendi, actuel Kéhaya Bey de la Sublime Porte Ottomane;
Mufti-Zadé Ibrahim-Sélim Effendi, Cazi-Asker d’Anatolie, actuel juge de l’armée
ottomane et Abdul-Hamid-Eflendi, actuel Yenitcherileri Kiatibi; lesquels étant
assemblés à Bucharest, après avoir échangé leurs pleins pouvoirs sont convenus des
articles suivants:
Article I.
L’inimitié et les différends qui ont subsisté jusqu’à présent entre les deux
hauts Empires, cesseront par le présent Traité, tant sur terre que sur mer, et il y
300  Publicat conform textului original în limba franceză, inclus în actul de ratificare al tratatului de către
Alexandru I (ВПР, том VI, M., 1962, с. 406-412).
94
aura à perpétuité paix, amitié, et bonne intelligence entre Sa Majesté l’Empereur et
Padichah de toutes les Russies, et Sa Majesté l’Empereur et Padichah des Ottomans,
Leurs Héritiers et Successeurs au Trône et entre Leurs Empires respectifs.
Les deux Hautes Parties contractantes donneront une attention spéciale
à empêcher tout ce qui pourrait faire naître l’inimitié entre les sujets respectifs.
Elles rempliront exactement tout ce qui est arrêté par le présent Traité de paix, et
observeront rigoureusement qu’à l’avenir il ne soit commis de part et d’autre, ni
publiquement ni en secret, aucun procédé contraire au susdit Traité.
Article II.
Les Hautes Parties contractantes, en rétablissant ainsi entre Elles une sincère
amitié, accordent une amnistie et un pardon général à tous ceux de Leurs sujets,
qui, pendant le cours de la guerre qui vient d’être terminée, ont pris part dans les
opérations militaires, ou de quelque autre manière que ce soit, contre les intérêts
de Leur Souverain et de leurs pays. En vertu de cette amnistie qui leur est accordée,
aucun d’eux ne sera dorénavant ni vexé, ni poursuivi pour sa conduite passée, mais
chacun retournant dans ses foyers, jouira tranquillement des biens qu’il possédait
précédemment, sous la garde et protection des lois, également avec les autres.
Article III.
Tous les Traités, Conventions, Actes et Stipulations conclus et arrêtés à
différentes époques, connues entre la Cour Impériale de Russie et la Sublime Porte
Ottomane, sont pleinement confirmés, à l’exception seulement des articles auxquels
il a été successivement apporté des changements, tant par le présent Traité que par les
Traités précédents; et les deux Hautes Parties contractantes s’engagent à les observer
religieusement et inviolablement.
Article IV.
Par l’article premier des préliminaires précédemment signés, il est stipulé,
que la rivière du Pruth, depuis son entrée en Moldavie jusqu’à son confluent avec le
Danube, et la rive gauche du Danube, depuis ce confluent jusqu’à la bouche de Kili et
à la mer, formeront la limite des deux Empires. Cette bouche sera commune à l’un et
à l’autre. Les petites îles inhabitées avant la guerre, et qui, à partir de vis-à-vis Ismail
jusqu’à ladite bouche de Kili, sont plus près de la rive gauche, laquelle doit appartenir
à la Russie, ne seront possédées par aucune de ces puissances. Il n’y sera point élevé
dorénavant des fortifications, ni des édifices; elles resteront désertes, et les sujets
respectifs pourront les fréquenter seulement pour y pêcher et pour y couper du bois.
Les côtés des deux grandes îles qui sont situées vis-à-vis d’Ismail et de Kili, resteront
également déserts et inhabités, dans l’étendue d’une heure de distance, à partir du
point le plus rapproché de la susdite rive gauche du Danube; cet espace sera marqué
par des signaux, les habitations existant avant la guerre, ainsi que le vieux Kili restant
hors de cette ligne de démarcation. En conséquence du susdit article, la Sublime Porte
Ottomane cède et abandonne à 1a Cour Impériale de Russie les pays situés à la rive
95
gauche du Pruth, avec les forteresses, bourgs, villages et habitations qui s’y trouvent,
et le milieu de la rivière du Pruth sera la limite entre les deux hauts Empires.
Les bâtiments marchands des deux Cours pourront naviguer comme
auparavant dans ladite embouchure de Kili, ainsi que sur tout le cours du Danube.
Quant aux bâtiments de guerre de la Cour Impériale de Russie ils pourront y naviguer,
depuis l’embouchure de Kili, jusqu’au confluent de la rivière du Pruth avec le Danube.
Article V.
Sa Majesté l’Empereur et Padichah de toutes les Russies rend et restitue à
la Sublime Porte Ottomane le territoire de la Moldavie situé à la rive droite de la
rivière du Pruth, ainsi que la grande et petite Valachie, avec les forteresses, dans l’état
où elles se trouvent actuellement, les villes, bourgs, villages, habitations et tout ce
que contiennent ces Provinces, ainsi que les îles du Danube, à l’exception de celles
spécifiées dans l’Article quatrième du présent Traité.
Les actes et stipulations relatifs aux privilèges de la Moldavie et de la
Valachie,301 lesquels existaient et étaient observés jusqu’à l’époque de cette guerre,
sont confirmés, ainsi qu’il a été stipulé dans l’article cinquième des préliminaires. On
exécutera exactement les clauses de l’article quatrième du Traité de Jassy, portant:
qu’il ne soit exigé aucun payement pour d’anciens comptes, ni les tributs pour tout le
temps de la guerre; que les habitants des deux Provinces seront exempts de tout impôt
pendant deux ans, à compter du jour de l’échange des ratifications; et qu’il sera donné
un terme à ceux des habitants de ces Provinces qui voudront passer ailleurs. Il est
entendu que ce terme sera prolongé de quatre mois, et que la Sublime Porte accordera
que le tribut de la Moldavie soit réglé proportionnellement à son territoire actuel.
Article VI.
Indépendamment de la frontière du Pruth, celles du côté de l’Asie et des
autres lieux, sont rétablies entièrement, comme elles étaient anciennement lavant la
guerre, ainsi qu’il est stipulé par l’article troisième des préliminaires. En conséquence
la Cour Impériale de Russie rend et restitue à la sublime Porte Ottomane en l’état où
ils se trouvent actuellement, les forteresses et châteaux, situés dans l’intérieur de cette
frontière et conquis par Ses armes, ainsi que les villes, bourgs, villages, habitations et
tout ce que contient ce pays.
Article VII.
Les habitants Mahométans des pays cédés à la Cour Impériale de Russie,
lesquels pourraient s’y trouver par une suite de la guerre, et les naturels d’autres
contrées, lesquels seraient restés pendant la guerre dans ces mêmes pays cédés,
passeront, s’ils le veulent, sur le territoire de la Sublime Porte, avec leurs familles et
leurs biens, et y resteront à perpétuité sous Sa domination. Outre qu’il ne leur sera
pas fait en cela le moindre empêchement, il leur est permis de vendre leurs biens, à
qui ils voudront des habitants du pays, et d’en faire passer le produit dans les États
301  Privilegiile Principatelor Române, stipulate în art. 16 al Păcii de la Kuciuk-Kainargi, art. 4 al Păcii de
la Iaşi şi în hatti-şeriful din 1802.
96
Ottomans. La même permission est accordée aux naturels des susdits pays cédés qui
y ont des possessions et qui se trouvent aujourd’hui sur le territoire de la Sublime
Porte. En conséquence, il leur sera accordé aux uns et aux autres un terme de dix-
huit mois, à compter de la date de l’échange des ratifications du présent Traité, pour
l’arrangement de leurs intérêts susmentionnés. De même, les Tartares de la horde de
Yédissan, qui pendant le cours de cette guerre ont passé de la Bessarabie302 en Russie,
pourront, s’ils le veulent, retourner dans les Etats Ottomans, mais à condition que la
Sublime Porte sera tenue de rembourser à la Cour Impériale de Russie, les frais qui
peuvent avoir été faits pour le transport et l’établissement de ces Tartares.
En réciprocité, les Chrétiens qui ont des possessions dans les pays cédés
à la Cour de Russie, ainsi que ceux qui étant natifs de ces mêmes pays, se trouvent
actuellement dans d’autres contrées Ottomanes, pourront, s’ils le veulent, passer et
s’établir dans les susdits pays cédés, avec leurs familles et leurs liens. Il ne leur sera
fait en cela aucun empêchement, et il leur est permis de rendre les biens de toute
espèce qu’ils possèdent sur le territoire de la Sublime Porte, à ceux des habitants des
mêmes contrées Ottomanes, et d’en transporter le produit dans les Etats de l’Empire
de Russie; il leur sera également accordé pour cet objet le même terme de dix-huit
mois, à compter de la date de l’échange des ratifications du présent Traité de paix.
Article VIII.
Conformément à ce qui est stipulé par l’article quatrième des préliminaires,
quoiqu’il soit certain que la sublime Porte, par une suite de ses principes, usera de
clémence et de générosité envers la nation Servienne, qui est, ab-antiquo, sujette et
tributaire de cette puissance, cependant, vu la part que les Serviens ont prise dans les
opérations de cette guerre, il a été jugé convenable de stipuler expressément leur sûreté.
En conséquence, la Sublime Porte accorde aux Serviens un pardon et une amnistie
générale, et ils ne pourront être inquiétés en aucune manière pour leurs actions
passées. – Les fortifications qu’ils peuvent avoir élevées par une suite de la guerre, dans
les pays qu’ils habitent, et qui n’y existaient point anciennement, devenant désormais
inutiles, seront détruites, et la Sublime Porte rentrera en possession comme elle l’était
par le passé, de toutes les forteresses, palanques et autres lieux fortifiés qui existent de
tout temps, avec l’artillerie, les munitions et autres objets et ustensiles militaires, et
Elle y établira des garnisons suivant que bon lui semblera. Mais afin que ces garnisons
ne commettent contre les Serviens aucune espèce de vexations, au mépris des droits
de sujets, la Sublime Porte, mue par un sentiment de clémence, réglera avec la nation
Servienne, les sûretés qui seront nécessaires à cet effet. Elle accordera aux Serviens,
sur leurs instances, les mêmes avantages dont jouissent ses sujets des îles de l’Archipel
et d’autres contrées, et leur fera éprouver les effets de Sa haute clémence, en leur
abandonnant à eux-mêmes l’Administration de leurs affaires intérieures, en fixant la
masse de leur tribut, en les recevant de leurs propres mains et Elle réglera enfin tous
ces objets de concert avec la nation Servienne.
302  Este unica menţionare a Basarabiei – în sensul geografic iniţial - al sudului interfluviului Pruto-
Nistrean.
97
 Article IX.
Tous les prisonniers de guerre, tant hommes que femmes, de quelque nation
et condition qu’ils soient, qui se trouvent dans les deux Empires, doivent aussitôt
après l’échange des ratifications du présent Traité de paix, être délivrés et rendus
sans la moindre rançon, ou payement, à l’exception toutefois des Chrétiens qui ont
embrassé de leur propre volonté la religion Mahométane dans les Etats de la Sublime
Porte, et des Mahométans qui, également de leur plein gré, ont embrassé la religion
Chrétienne dans les Etats de l’Empire de Russie.
On en agira de même à l’égard de ceux des sujets Russes qui, après la signature
du présent Traité de paix, seraient tombés par quelque accident en captivité, et qui
peuvent se trouver dans les pays appartenant à la Sublime Porte. La Cour de Russie
promet de son côté d’en user de même envers tous les sujets de la Sublime Porte.
Il ne sera point exigé de remboursement des sommes qui ont été employées par
les deux Hautes Parties contractantes à l’entretien des prisonniers. En outre, chacune
des deux Parties fournira à ces prisonniers tout ce qui leur sera nécessaire pour leur
voyage jusqu’à la frontière, où ils seront échangés par des commissaires respectifs.
Article X.
Toutes les affaires et réclamations des sujets respectifs, suspendues par
l’événement de la guerre, ne seront point abandonnées, et elles seront reprises et
terminées, suivant le droit, après la conclusion de la paix. Les créances que les sujets
respectifs peuvent avoir les uns envers les autres, ainsi que celles sur le fisc, seront
promptement et entièrement liquidées.
Article XI.
Après la conclusion du Traité de paix entre les deux hauts Empires, et l’échange
des ratifications des deux Souverains, les troupes de terre et la flottille de la Cour
Impériale de Russie procéderont à l’évacuation du territoire de l’Empire Ottoman.
Mais, comme il est nécessaire de la combiner avec la distance des lieux et leurs
circonstances, les deux Hautes Parties contractantes sont convenues d’établir le terme
de trois mois, à dater du jour de l’échange des ratifications, pour l’entière évacuation,
tant du côté de la Moldavie et de la Valachie, que de celui de l’Asie. En conséquence,
depuis le jour de l’échange des ratifications, jusqu’à l’expiration du susdit terme, les
troupes de terre de la Cour Impériale de Russie, évacueront entièrement tant du côté
de l’Europe que de celui de l’Asie, tous les pays qui sont restitués à la Sublime Porte
Ottomane par le présent Traité; la flottille et tous les bâtiments de guerre sortiront
également des eaux de la Sublime Porte Ottomane.
Tant que les troupes Russes se trouveront dans les pays et forteresses, qui
conformément au présent Traité de paix, doivent être restitués à la Sublime Porte
Ottomane, jusqu’à l’expiration du terme de l’évacuation, l’administration et l’ordre
de choses resteront tels qu’ils sont actuellement, sous la domination de la Cour
Impériale de Russie; la Sublime Porte Ottomane ne s’en mêlera aucunement jusqu’au
terme de la sortie de toutes les troupes. Elles se pourvoiront de toutes les provisions
98
de bouche et autres objets nécessaires, jusqu’au dernier jour de leur sortie, de la même
façon qu’elles s’en sont pourvus jusqu’à présent.
Article XII.
Toutes les fois que le Ministre ou le chargé d’affaires de la Cour Impériale
de Russie, résidant à Constantinople, présentera une Note pour demander, en
vertu de l’article VII du Traité de Jassy,303 la réparation des dommages causés aux
sujets et négociants de la Cour Impériale de Russie par les Corsaires des Régences
d’Alger, du Tunis, et de Tripoly, ou bien pour faire des réclamations sur des objets
relatifs aux stipulations du Traité de Commerce, lequel est confirmé, et qui auraient
occasionné des discussions et des plaintes, la Sublime Porte Ottomane donnera Son
attention à l’exécution de ce que prescrivent les Traités, et à ce que les susdits objets
soient poursuivis et terminés, sans qu’il soit apportée la moindre négligence dans
les injonctions et intimations nécessaires à cet égard. La Cour Impériale de Russie
observera un procédé semblable envers les sujets de la Sublime Porte conformément
aux stipulations commerciales.
Article XIII.
Après la conclusion du présent Traité de paix, la Cour Impériale de Russie
consent à ce que la Sublime Porte Ottomane, d’après l’identité du culte religieux avec
les Persans, puisse employer ses bons offices pour que la guerre entre la Cour de Russie
et cette Puissance soit terminée et la paix rétablie entre elles, de leur consentement
mutuel.
Article XIV.
Après l’échange des ratifications du présent Traité de paix par les
Plénipotentiaires suprêmes des deux Empires, on enverra respectivement et sans
délai des ordres à tous les Commandants de troupes, tant sur terre que sur mer, pour
faire cesser les hostilités. Celles qui auront été commises après la signature du présent
Traité, seront considérées comme non avenues, et n’apporteront aucun changement
aux stipulations faites par ce Traité. De même tout ce qui, dans cet intervalle, aura été
conquis par l’une ou l’autre des Hautes Parties contractantes, sera restitué sans délai.
Article XV.
Lorsque les Plénipotentiaires respectifs auront signé le présent Traité de
paix, le suprême Plénipotentiaire de Sa Majesté Impériale de toutes les Russies, et
le suprême Visir de la Sublime Porte Ottomane le ratifieront, et les Actes en seront
échangés par les mêmes Plénipotentiaires dans l’espace de dix jours après la signature
du Traité, ou plus tôt si faire se peut.
Article XVI.
Le présent Traité de paix perpétuelle sera confirmé et ratifié de la part de Sa
303  Tratatul de pace ruso-turc semnat la Iaşi, 29.12.1791 (9.01.1792): ПСЗРИ, т. XXIII, с. 287-292.
99
Majesté l’Empereur et Padichah de Russie, et de la part de Sa Majesté l’Empereur
et Padichah des Ottomans, par des ratifications solennelles munies de leur propre
écrit et signature, suivant l’usage, et elles seront échangées par les Plénipotentiaires
respectifs au lieu même, où ce présent Traité de paix aura été conclu, dans le terme
de quatre semaines, ou plus tôt s’il est possible, à compter du jour de la conclusion
de ce Traité.
Le présent Instrument de paix, contenant seize articles et auquel il sera mis la
dernière main par l’échange des ratifications respectives dans le terme stipulé, a été,
en vertu de Nos Pleins pouvoirs, signé et scellé par Nous, et échangé contre un autre
pareil, signé par les Plénipotentiaires susmentionnés de la Sublime Porte Ottomane,
et muni de leurs sceaux.
Fait à Bucharest, le 16 Mai 1812.
(L. S.) A. d’Ita1insky
(L. S.) Jean de Sabanéeff
(L. S.) J[osep]h de Fonton.
Traducerea în limba rusă
Перевод304
Во имя Господа всемогущего
Его императорское величество всепресветлейший и державнейший
великий государь император и самодержец всероссийский, и его величество
всепресветлейший и державнейший великий государь император
Оттоманский, имея искреннее взаимное желание, дабы продолжающаяся
настоящая между обоюдными державами война прекращена, мир же, дружба
и доброе согласие прочным образом восстановлены были, рассудили за благо:
сие праведное и спасительное дело препоручить старанию и руководству
главных уполномоченных к тому, и именно: от его императорского величества
самодержца всероссийского – сиятельнейшего и высокопревосходительного
графа Михаила Голенищева-Кутузова, генерала от инфантерии,
главнокомандующего армиею, всех российских орденов и большого креста
императорско-австрийского ордена Марии Терезии кавалера и командора
державного ордена Св. Иоанна Иерусалимского; а от его величества императора
Оттоманского – сиятельнейшего и высокопревосходительного верховного
визиря и главнокомандующего войсками Блистательной Порты Оттоманской
Ахмед-паши, с тем чтоб для постановления, заключения и подписания мирного
договора избраны, назначены и подлежащею полной доверенностью от обеих
сторон соответственно снабжены были достойные особы. Вследствие чего
избраны, назначены и уполномочены, а именно: со стороны российского
304  Перевод с французского языка опубликован на русском языке: ПСЗРИ, т. XXXII, с.316-322;
ВПР, Москва, 1962, т.VI, с. 412-416.
100
императорского двора превосходительные и высокопочтенные гг. Андрей
Италинский, его императорского величества тайный советник, действительный
камергер орденов Св. Владимира второй степени, Св. Анны первого класса,
императорского оттоманского ордена Новой Луны первого класса кавалер и
командор державного ордена Св. Иоанна Иерусалимского; Иван Сабанеев
от армии его императорского величества генерал-лейтенант, начальник
Генерального штаба Дунайской большой армии, орденов Св. Владимира
второй степени, Св. Анны и Св. Георгия третьего классов кавалер; и Иосиф
Фонтон, его императорского величества действительный статский советник,
орденов Св. Владимира третьей степени и Св. Анны второго класса кавалер;
со стороны же Блистательной Порты Оттоманской – превосходительные и
высокопочтенные г. Эссеид Саид Магоммед Халиб-эфенди, действительный
кегая-бей Блистательной Порты Оттоманской; муфти-заде Ибрагим Селим-
эфенди, кази-аскир анадольский, действительный судия армии оттоманской,
и Абдул Гамид-эфенди, действительный еничерилери-киатиби, которые,
собравшись в городе Бухаресте, по размене своих полномочий, постановили
нижеследующие статьи:
Статья I.
Вражда и несогласие, существовавшие доселе между обеими высокими
империями, прекращаются отныне впредь сим трактатом как на суше, так и на
воде, и да будет навеки мир, дружба и доброе согласие между его императорским
величеством самодержцем и падишахом всероссийским и его величеством
императором и падишахом оттоманским, их наследниками и преемниками
престолов и обоюдными их империями.
Обе высокие договаривающиеся стороны приложат неусыпное старание
об отвращении всего, что могло бы причинить вражду между обоюдными
подданными. Они исполнят в точности все, сим мирным трактатом
постановленное, и будут строго наблюдать, чтобы впредь ни с той, ни с
другой стороны, ни явным, ни тайным образом не было поступаемо вопреки
настоящему трактату.
Статья II.
Обе высокие договаривающиеся стороны, восстановляя, таким образом,
между собою искреннюю дружбу, соизволяют на амнистию и общее прощение
всем тем из их подданных, кои, в продолжении оконченной теперь войны,
участвовали в военных действиях, или каким бы то ни было образом поступали
вопреки интересам их государей и государств. Вследствие сей им дарованной
амнистии, никто из них не будет впредь обижаем или притесняем за прошедшие
их поступки, но всяк возвратившийся в свое жилище будет пользоваться
имением, коим он прежде владел, под защитою и покровительством законов
наравне с другими.
Статья III.
Все трактаты, конвенции, акты и постановления, учиненные и заключенные
в разные времена между российским императорским двором и Блистательной
101
Портой Оттоманской, во всем совершенно подтверждается, выключая
токмо те статьи, кои по временам как сим трактатом, так и предыдущими
были подвержены переменам; и обе высокие договаривающиеся стороны
обязываются соблюдать их свято и ненарушимо.
Статья IV.
Первой статьей предварительных пунктов, наперед уже подписанных,
постановлено, что река Прут со входа ее в Молдавию до соединения ее с Дунаем
и левый берег Дуная с сего соединения до устья Килийского и до моря, будут
составлять границу обеих империй, для коих устье сие будет общее. Небольшие
острова, кои до войны не были обитаемы и, начиная напротив Измаила до
помянутого устья Килийского, находятся ближе к левому берегу, имеющему
принадлежать России, не будут обладаемы ни единой из обеих держав, и на
оных впредь никаких не делать укреплений, ни строений, но островки сии
останутся пусты, и обоюдные подданные могут туда приезжать единственно для
рыболовли и рубки леса. Стороны двух больших островов, лежащих напротив
Измаила и Килии, также пустыми и незаселенными останутся пространством
на час расстояния, начиная с самого ближайшего пункта помянутого левого
берега дунайскаго; пространство сие будет означено знаками, а жилища до
войны бывшие, равно и старая Килия, останутся за сею порубежною чертою.
Вследствие вышепомянутой статьи, Блистательная Порта Оттоманская уступает
и отдает российскому императорскому двору земли, лежащие по левому берегу
Прута, с крепостями, местечками, селениями и жилищами, тамо находящимися;
средина же реки Прута будет границей между обеими высокими империями.
Купеческие корабли обоих дворов могут, как и прежде, въезжать в
помянутое устье Килийское и плавать по всему течению реки Дуная. А что
касается до военных кораблей российского императорского двора, то оные
могут там ходить с Килийского устья до соединения реки Прута с Дунаем.
Статья V.
Его величество император и падишах всероссийский отдает и возвращает
Блистательной Порте Оттоманской землю Молдавскую, лежащую на правом
берегу реки Прута, а также Большую и Малую Валахию с крепостями в таком
состоянии, как они теперь находятся, с городами, местечками, селениями,
жилищами и со всем тем, что в сих провинциях ни заключается, купно с
островами дунайскими, выключая вышесказанные в четвертой статье сего
трактата.
Акты и постановления касательно привилегий Молдавии и Валахии,
кои существовали и соблюдаемы были до сей войны, подтверждаются на
таком основании, как постановлено в пятой статье предварительных пунктов.
Изображенные в четвертой статье Ясского трактата условия будут в точности
исполнены, и которые гласят тако: не требовать никакого платежа за старые
счеты, ни податей за все военное время, напротив того, жителей сих обеих
провинций уволить от всяких налогов впредь на два года, считая со дня
размена ратификаций; и дать срок жителям сих провинций, желающим оттуда
102
переселиться в другие места. Само по себе разумеется, что сей срок будет
продолжен на четыре месяца, и что Блистательная Порта согласится подати
Молдавии сообразить по соразмерности теперешней ее земли.
Статья VI.
Кроме границы реки Прута, границы со стороны Азии и других мест
восстановляются совершенно так, как оные были прежде, до войны, и как
постановлено в третьей статье предварительных пунктов. Вследствие чего
российский императорский двор отдает и возвращает Блистательной Порте
Оттоманской в таком состоянии, в каком теперь находятся, крепости и замки,
внутри сей границы лежащие и оружием его завоеванные, купно с городами,
местечками, селениями, жилищами и со всем тем, что сия земля в себе содержит.
Статья VII.
Магометанские жители уступленных земель российскому императорскому
двору, которые могли бы в оных находиться по причине войны, и природные
жители других мест, остававшиеся в продолжение войны в сих же уступленных
землях, могут, буде пожелают, перейти в области Блистательной Порты с их
семействами и именем и там навсегда остаться под ее властию; в чем им не
токмо ни малейшего не будет чинимо препятствие, но и позволится им продать
свое имение кому пожелают из тамошних подданных и вырученные за то деньги
перевесть во владения оттоманские. Таковое же позволение дается природным
жителям помянутых уступленных земель, имеющим тамо свои владения и
находящимся теперь в областях Блистательной Порты.
На сей конец дается тем и другим восемнадцать месяцев сроку, начиная со
дня размена ратификаций сего трактата, для распоряжения их вышепомянутых
дел. Равным образом и татары орды Едиссанской, перешедшие в продолжение
сей войны из Бессарабии в Россию, могут, буде пожелают, возвратиться в области
оттоманские, но с тем, что Блистательная Порта будет тогда обязана заплатить
российскому императорскому двору за издержки, кои могли быть употреблены
на перевоз и обзаведение сих татар.
Напротив того, христиане, имеющие владения в землях, российскому двору
уступленных, а также и те, кои, будучи уроженцы сих самих земель, находятся
теперь в других местах оттоманских, могут, буде пожелают, перейти и поселиться
в помянутых уступленных землях, с их семействами и имуществом; в чем им не
будет чинимо никакого препятствия, и им позволяется продать имение всякого
рода, каким они владеют в областях Блистательной Порты, жителям тех же
мест оттоманских, и вырученные за то деньги перевесть в области Российской
империи; им также дается на сей конец восемнадцать месяцев сроку, считая со
дня размена ратификаций настоящего мирного трактата.
Статья VIII.
Сообразно тому, что постановлено четвертой статьею предварительных
пунктов, хотя и нет никакого сомнения, что Блистательная Порта по правилам
своим употребит снисхождение и великодушие против народа сербского, как
издревле подданного сей державе и дань ей платящего, однако же, взирая на
103
участие, какое сербы принимали в действиях сей войны, признано за приличное
постановить нарочные условия о их безопасности. Вследствие чего Блистательная
Порта дарует сербам прощение и общую амнистию, и они никоим образом не
могут быть обеспокоиваемы за прошедшие их деяния. Крепости, какие могли
они построить по случаю войны в землях ими обитаемых, и коих там совсем не
было прежде, будут, так как оные для будущего времени бесполезны, разрушены,
и Блистательная Порта вступит во владение по-прежнему всеми крепостями,
паланками и другими укрепленными местами, издревле существующими,
с артиллериею, военными припасами и другими предметами и военными
снарядами, и она там учредит гарнизоны по своему благоусмотрению. Но дабы
сии гарнизоны не делали сербам никаких притеснений, в противность прав,
подданным принадлежащих; то Блистательная Порта, движимая чувствием
милосердия, примет на сей конец с народом сербским меры, нужные для его
безопасности. Она дарует сербам, по их просьбам, те самые выгоды, коими
пользуются подданные ее островов Архипелажских и других мест, и даст им
восчувствовать действие великодушия ее, предоставив им самим управление
внутренних дел их, определив меру их податей, получая оные из собственных
их рук, и она учредит, наконец, все сии предметы обще с народом сербским.
Статья IX.
Все военнопленные, как мужеского так и женского пола, какого бы они
народа и состояния ни были, находящиеся в обеих империях, должны, вскоре
по размене ратификаций сего мирного трактата, возвращены и выданы быть без
малейшего выкупа или платежа, выключая, однако, христиан, принявших по
собственной их желанию веру магометанскую в областях Блистательной Порты,
и магометан, также по доброй их воле принявших веру христианскую в областях
империи российской.
Таким же образом поступаемо будет и с теми российскими подданными,
кои по подписании сего мирного трактата попались бы по какому-нибудь
случаю в плен, и которые могут находиться в областях, Блистательной Порте
принадлежащих. Российский двор обещает с своей стороны поступать в том
равномерно со всеми подданными Блистательной Порты.
За суммы, употребленные обеими высокими договаривающимися
сторонами на содержание пленных, не требовать никакого платежа. Сверх
того, каждая из обеих сторон снабдит сих пленных всем тем, что им будет
нужно на проезд до границы, где они обоюдными комиссарами разменены
будут.
Статья X.
Все дела и требования обоюдных подданных, отложенные по причине
войны, не будут оставлены, но опять рассмотрены и решены в силу законов
по заключении мира. Долги, какие обоюдные подданные могут иметь одни на
других, а равно и долги на казне имеют быть немедленно и сполна заплачены.
Статья XI.
По заключении мирного трактата между обеими высокими империями
104
и по размене ратификаций обоих государей войска сухопутные и флотилия
российского императорского двора выйдут из пределов империи Оттоманской.
Но как нужно сообразить сей выход с расстоянием мест и их обстоятельств, то
обе высокие договаривающиеся стороны согласились назначить трехмесячный
срок, считая со дня размена ратификаций, для окончательного выхода, как
со стороны Молдавии и Валахии, так и со стороны Азии. Вследствие того со
дня размена ратификаций до истечения помянутого срока сухопутные войска
российского императорского двора совсем выйдут, как со стороны европейской,
так и со стороны азиятской, из всех земель, возвращенных Блистательной Порте
Оттоманской сим трактатом; флотилия и все военные суда также оставят воды
Блистательной Порты Оттоманской.
Пока войска российские будут находиться в землях и крепостях, имеющих
возвращены быть Блистательной Порте Оттоманской, сообразно настоящему
мирному трактату, до истечения срока, для выхода войск положенного, до
тех пор управление и порядок вещей останутся в таком состоянии, в каком
они теперь существуют под властию российского императорского двора, и
Блистательная Порта Оттоманская никоим образом не будет в то мешаться
до истечения срока, назначенного для выхода всех войск, которые будут
снабдевать себя всеми съестными припасами и другими нужными предметами
до последнего дня их выхода таким образом, как они себя тем поныне снабжали.
Статья XII.
Когда министр или поверенный в делах российского императорского
двора, пребывающий в Константинополе, представит записку для истребования
по силе статьи VII Ясского трактата удовлетворения за убытки, причиненные
подданным и купцам российского императорского двора корсарами
правительств алжирского, тунисского и трипольского, или для учинения
протестов по предметам, относящимся к постановлениям торгового трактата,
подтвержденного, и кои причинили бы споры и жалобы; в таком случае
Блистательная Порта Оттоманская обратит внимание свое на исполнение
того, что предписывают трактаты, и чтобы помянутые предметы были
исследованы и решены, без всякого упущения в предписаниях и публикациях,
на таковой конец издаваемых. Российский императорский двор будет тоже
самое наблюдать в рассуждении подданных Блистательной Порты сообразно
торговым постановлениям.
Статья XIII.
По заключении сего мирного трактата, российский императорский двор
соглашается на то, чтобы Блистательная Порта Оттоманская, по сходству
богослужения с персиянами употребила добрые услуги свои, дабы война
между двором российским и персидскою державою была кончена и между ими
восстановлен мир по взаимному их согласию.
Статья XIV.
По размене ратификаций сего мирного трактата главноуполномоченными
обеих империй будут отправлены взаимно и без отлагательства повеления
105
ко всем начальникам войск как сухопутных, так и морских о прекращении
неприятельских действий; воспоследовавшие же после подписания настоящего
трактата имеют быть почтены как бы неслучившимися и не причинят никакой
перемены в постановлениях, изображенных в сем трактате. Равным образом и
все то, что в сие междовремие было бы завоевано тою или другою из высоких
договаривающихся сторон будет возвращено немедленно.
Статья XV.
По подписании сего мирного трактата обоюдными полномочными
главноуполномоченный его величества императора всероссийского и верховный
визирь Блистательной Порты Оттоманской подтвердят оный, и акты тому
будут разменены теми же полномочиями в десять дней после подписания сего
трактата и скорее, буде можно.
Статья XVI.
Настоящий трактат вечного мира со стороны его величества императора
и падишаха всероссийского и со стороны его величества императора и
падишаха оттоманского имеет быть утвержден и ратификован торжественными
ратификациями за подписаниями собственноручными их величеств, которые
разменены быть долженствуют обоюдными полномочными в том же месте,
где и самый сей мирный трактат заключен, в четыре недели, или буде можно, и
скорее, считая со дня заключения сего трактата.
Настоящий мирный акт, содержащий в себе шестнадцать статей и который
будет совершен разменом взаимных ратификаций в постановленный срок по
силе наших полномочий подписан, печатьми нашими утвержден и разменен
на другой подобный, подписанный вышеупомянутыми полномочными
Блистательной Порты Оттоманской и утвержденный их печатьми.
Учинено в Бухаресте маия 16 дня 1812 года.
(М.П.) А. Италинский
(М.П.) И. Сабанеев
(М.П.) И. Фонтон.
A. Italinski I. Sabaneev
106
Din tratatul de pace ruso-turc încheiat la Bucureşti
(16/28 mai 1812)305
Articolul patru. În primul articol al senetului privitor la preliminariile păcii,
care se încheiase mai înainte, se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul
Prut, de la intrarea acestuia în țara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu
fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la
Gura Chiliei şi până la mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi.
Dat fiind că partea stângă a fluviului Dunărea, începând din faţa Ismailului şi până
la Gura Chiliei, menţionată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne
sub stăpânirea împărăţiei Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte
de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpânire de nici unul dintre state, iar de acum
încolo, neconstruindu-se pe aceste insule nici un fel de fortificaţii şi întărituri, ele să
fie lăsate deşerte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru
a tăia lemne sau pentru pescuit.
Dе asemenea, să se fixeze semne şi pe insulele mari din faţa Ismailului şi Chiliei,
socotindu-se părţile foarte apropiate de malul stâng al Dunării, despre care s-a
amintit, şi ele să rămână goale şi nelocuite, exceptând satele care existau acolo înainte
de război, precum şi Chilia Veche. Dat fiind că Înalta împărăţie a cedat statului Rusiei
pământul situat în stânga Prutului, cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu satele și cu
toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două
state, iar la Gura Chiliei, care după cum s-a amintit, va fi folosită în comun, precum
305  Cele două articole, ce vizau nemijlocit Principatul Moldovei sunt extrase din tratatul de pace
(Sulhname), în 16 articole, încheiat la Bucureşti între Imperiul Otoman şi Imperiul Rusiei şi se publică
după textul întocmit de împuterniciţii otomani şi tradus din limba turcă în limba română de către Mustafa
Ali Mehmet în lucrarea: Documente turceşti privind istoria României. Vol. III. 1791–1812, (Bucureşti,
1986, p. 361-366). Documentul otoman – Sulhname – este datat la „1227 cemazi I 17” (29 mai 1812 –
stil nou). Originalul turcesc se află la Topkapi Sarayi Miizesi Arşivi (Arhiva Muzeului Palatului Topkapî
din Istanbul), iar microfilmul lui – la Arhivele Statului din Bucureşti şi la Biblioteca Academiei Române.
Delegaţia rusă a alcătuit şi semnat originalul tratatului de pace de la Bucureşti în limba franceză – limba
diplomatică a epocii. Publicarea textului francez, datat la 16 (28) mai 1812, inclus în actul de ratificare a
tratatului de către Alexandru I – vezi: Внешняя политика России XIX и начала XX века. Документы
Российского министерства иностранных дел. Серия I. Т. VI (1811-1812). М., 1962. С. 406–412. Ediţia
textului întocmit şi predat de împuterniciţii Rusiei în limba originalului (limba franceză) vezi, de asemenea,
la: Sturdza D. A. ş. a. Acte şi documente relative la istoria renascerei României. Vol. I. Bucureşti, 1900, p.
296–302 (republicat recent integral în limba română în: Literatura şi arta, nr. 12 (3473), 23 martie 2012,
p. 2.). Traducerea originalului tratatului de pace ruso-turc din limba franceză în limba rusă a fost publicată
în: Полное собрание законов Российской империи. Т. XXXII. СПб., 1830. С. 316–322; Юзефович Т.
Договоры России с Востоком. СПб., 1869, c. 49-58; Халиппа И. Н., Основные исторические данные о
Бессарабии. // Труды Бессарабской Губернской Учёной Архивной Комиссии. Том II. Кишинев, 1902, c.
26-33; Кутузов М. И. Сб. документов. Т. III. (1808–1812). М., 1952, c. 906-914; Внешняя политика
России XIX и начала XX века... Т. VI. c. 412-416; Мискевка В. И., Ткач В. И. Русско-турецкий мирный
договор 1812 г., în Revista de istorie а Moldovei. 1990, nr. 1, p. 36–44, Jarcuţchi I., Mischevca Vl. Pacea
de la Bucureşti. Chişinău: Ştiinţa, 1992, p. 192-194 (doar articolele nr. 4-5 şi fotografia a două pagini ale
articolelor preliminare din 5 (17) mai 1812) ş.а.
107
şi pe apele Dunării corăbiile de negoţ ale celor două state să circule ca şi mai înainte.
Doar flota de război a statului Rusiei să pătrundă de la Gura respectivă numai până la
locul unde râul Prut se varsă în Dunăre.
Articolul cinci. De asemenea, împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei
împărăţii otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut,
de care s-a amintit mai înainte, precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia306, aşa
cum se află ele în prezent, cu cetăţile lor, cu oraşele şi cu târgurile şi cu satele şi cu
locuitorii lor, precum şi cu tot ce se află în ţările sus-zise. De asemenea, să predea şi
insulele de pe Dunăre, afară de cele menţionate în articolul patru de mai sus.
De asemenea, Înalta împărăţie să respecte documentele şi seneturile cu privire
la privilegiile Ţării Româneşti şi Moldovei, care au fost încheiate până la începutul
războiului, aşa cum se scrie în articolul cinci al senetului de preliminarii, de care s-a
amintit. De asemenea, să fie respectate întocmai prevederile articolului patru din
Tratatul de la Iaşi, în care se arată că, din cele două ţări, nu vor fi cerute socotelile
(muhasebat) din trecut şi nici dările cuvenite din perioada războiului. De asemenea,
Înalta împărăţie consimţind pentru nivelul dărilor din Moldova, în raport cu
întinderea actuală a Moldovei, locuitorii celor două ţări să fie scutiţi pe timp de doi
ani, începând de la data schimbului actelor de ratificare, iar pentru cei care, dintre
locuitorii de acolo, vor să emigreze în alte ţinuturi, să se adauge încă patru luni şi să se
execute întocmai. […]307
Mahmud II, Napoleon I,
306 Kara-Eflac = „Valahia-Neagră”.
307 А fost semnat la „Hanul lui Manuc” din Bucureşti.
108
Articolele secrete ale tratatului de pace ruso-turc
încheiat la 1812
Отдельные секретные статьи
русско-турецкого мирного договора308
Бухарест, 16(28) мая 1812 г.
Au Nom de Dieu Tout Puissant.
Ayant été jugé à propos d’arrêter et conclure quelques articles nécessaires pour
prévenir et écarter toute discussion, qui pourrait troubler la Paix heureusement
terminée aujourd’hui entre la Cour Impériale de Russie et la Sublime Porte
Ottomane, et raffermir par là la bonne amitié, établie entre les deux Puissances, après
avoir conféré, en vertu de nos Pleins pouvoirs mentionnés dans le Traité Patent et
sous la direction du suprême Plénipotentiaire de la Cour Impériale de Russie, avec
les très Excellents et très Honorés, Esseid Said Mohammed Ghalib Effendi, Kéhaya
Bey actuel de la Sublime Porte Ottomane, premier Plénipotentiaire; Mufti Zadé
Ibrahim-Sélim Effendi, Cazi-Asker d’Anatolie et Juge Actuel de l’Armée Ottomane,
second Plénipotentiaire; et Abdul-Hamid Effendi, Yenitchérileri-Kiatibi, troisième
Plénipotentiaire, sous la direction du suprême Plénipotentiaire et Grand Visir de
la Sublime Porte Ottomane, Nous avons arrêté et conclu les deux articles séparés et
secrets ci-après:
Article 1.
En vertu de l’article 2 de l’Acte Préliminaire conclu entre les Deux Hautes Parties,
les Forteresses d’Ismail et de Kili, qui sont situées dans le territoire cédé à la Cour
Impériale de Russie, seront démolies. Il ne sera point élevé désormais de fortifications
dans ces endroits. On commencera cette démolition aussitôt après l’échange des
ratifications et elle sera continuée et entièrement achevée.
Article 2.
En vertu du Traité de Paix Patent, les frontières entre les deux Empires, du côté
de l’Asie, sont établies comme elles étaient anciennement avant la guerre. Mais
conformément à l’Article 3 de l’Acte Préliminaire il est stipulé, que la côte maritime
située à deux heures de la rive droite du Phâse et à quatre heures d’Anakra, et où
il n’existe ni forteresse, ni palanque, sera destinée à l’usage de la Cour Impériale de
Russie, comme une échelle pour assurer et faciliter le transport des munitions de
guerre et autres objets nécessaires, et elle conservera la possession du Magasin fortifié,
308  Publicate conform unei copii a textului original în limba franceză (АВПРИ, Ф. Канцелярия, Д.
1982, лл. 265-266), inclus în actul de ratificare al tratatului de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 :
ВПР, Том VI, Mосква, 1962, с. 416-417. A fost publicat în limba rusă cu anumite deosebiri redacţionale
în: М. И. Кутузов. Сборник документов. Том III, 1808-1812. Москва, 1952, с. 913-914.
109
qu’Elle avait fait construire sur ce territoire avant la guerre, mais la propriété de ce Статья 2.
Littoral appartiendra a la Sublime Porte, et il n’y sera point élevé de part et d’autre de На основании несекретного мирного договора границы между двумя
nouvelles fortifications. империями со стороны Азии устанавливаются такими, какими они были
Le présent Acte séparé en deux Articles, a été rédigé, signé et scellé par Nous, en прежде, до войны. Однако, в соответствии со статьей 3 предварительного
vertu des Pleins pouvoirs dont nous sommes munis et échangé contre un Acte pareil, договора, устанавливается, что морское побережье, расположенное в двух
signé et scellé par les susdits Plénipotentiaires de la Sublime Porte Ottomane et les часах от правого берега Риони и в четырех часах от Анакры, на котором нет
Ratifications en seront échangées dans le terme convenu. ни крепостей, ни острогов, предоставляется в пользование российского
Fait à Bucareste, le 16 Mai 1812. императорского двора как гавань для обеспечения и облегчения доставки
военных припасов и другого необходимого снаряжения. Он сохранит также за
(L. S.) A. d’Ita1insky. собой укрепленный склад, построенный по его указанию на этой территории до
(L. S.) Jean de Sabanéeff. войны, но право собственности на эту прибрежную полосу будет принадлежать
(L. S.) J[osep]h de Fоntоn. Блистательной Порте, и ни одна из сторон не будет возводить здесь новых
Confirmé par le comte de Koutousoff, Commandant en Chef.309 укреплений.
Настоящий отдельный акт, состоящий из двух статей, составлен,
Traducerea în limba rusă подписан и скреплен печатями в соответствии с данными нам полномочиями
Перевод и обменен на аналогичный документ, скрепленный печатями и подписанный
вышеупомянутыми уполномоченными Блистательной Оттоманской Порты.
Во имя всемогущего бога. Обмен ратификационными грамотами будет произведен в установленный срок.
Сочтя уместным согласовать и заключить несколько статей, необходимых Учинено в Бухаресте 16 мая 1812 года.
для того, чтобы устранить и предотвратить какие бы то ни было споры,
могущие нарушить мир, благополучно заключенный сегодня между российским (М. П.) А. Италинский
императорским двором и Блистательной Оттоманской Портой, а также для (М. П.) Иван Сабанеев
того, чтобы закрепить тем самым отношения доброй дружбы, установленные (М. П.) И. Фонтон
между двумя державами, мы, нижеподписавшиеся, обсудив в соответствии
с данными нам полномочиями, упомянутыми в несекретном договоре, под Утверждено главнокомандующим графом Кутузовым.310
руководством главного уполномоченного российского императорского
двора с высокопоставленными и высокочтимыми: первым уполномоченным
действительным кяхья-беем Блистательной Оттоманской Порты Эс-сеид
Саид Мохаммед Галиб- эфенди, вторым уполномоченным – анатолийским
казиаскером, действительным судьей оттоманской армии, муфти-заде Ибрагим
Селим-эфенди и третьим уполномоченным – еничерилери-киатиби Абдул-
Хамид-эфенди под руководством главного уполномоченного великого визиря
Блистательной Оттоманской Порты согласовали и подписали нижеследующие
две отдельные секретные статьи:
Статья 1.
На основании статьи 2 предварительного договора, заключенного
между двумя высокими сторонами, крепости Измаил и Килия, расположенные
на территории, уступленной российскому императорскому двору, подлежат
разрушению. В этих местах впредь не будут возводиться никакие укрепления.
К разрушению крепостей будет приступлено сразу же после обмена
ратификационными грамотами, и эти работы будут продолжены и доведены до
полного конца. Hanul lui Manuc - un vestit caravansarai din București, păstrat până-n prezent.

309  M.I. Kutuzov a primit titlul de conte în iunie 1811, pentru victoria repurtată la Rusciuk; iar din iulie 310  Poarta Otomană a refuzat să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca urmare, articolele menţionate
1812 poart titlul de prinţ („светлейший князь”). n-au obţinut putere juridică şi n-au fost aplicate.

110 111
 Caracterizarea lui M. Kutuzov şi a anturajului său
(din relatările generalului Al. Langeron) 311
„În timpul şederii la Bucureşti, generalul Kutuzov nu s-a mai jenat de
nimic. S-a dedat celui mai ruşinos desfrâu, sfidând în chipul cel mai scandalos
orice urmă de respect uman. Şi-a transformat casa într-un adevărat lupanar. A lăsat
deoparte orice pudoare şi orice bună cuviinţă până într-atâta încât a rapit-o în mod
public soţului ei pe această mică româncă de 14 ani de care am vorbit. Ea se numea
doamna Guliano.312 A făcut din ea metresă oficială, sultană favorită. Venea la el
în fiecare seară şi-şi permitea cu ea, în faţa tuturor, familiarităţi care degenerau în
indecenţă, scandalizându-i pe toţi oamenii cinstiţi siliţi să se ducă la el.
Când era invitat la dejun trebuia poftită şi Madame Guliano şi după masă
se închidea cu ea într-un cabinet. Vicepreşedintele Ţării Româneşti, generalul
Comnen, a avut imprudenţa să poftească la masă, odată cu această pereche fericită.,
pe soţiile generalilor, care au fost silite să părăsească casa. La baluri, în cluburi, în
locurile publice mica neruşinată era văzută tot timpul alături de el. Se aşeza adesea
pe genunchii amantului ei de 70 de ani, se juca cu decoraţiile lui şi se lăsa sărutată
hohotind de râs.
Societatea intimă a lui Kutuzov era formată pe potriva moravurilor
311  Francezul Alexandre Louis Andrault (în rusă: Александр Фёдорович Ланжерон) conte de
Langeron, „marquis de la Coste, baron de la Ferté, de Sassy et de Cougny, seigneur du Mont, de Bazolle
de l’Isle de Mars et d’Alligny” (născut la Paris, 13.01.1763 - a murit în Rusia, 4.07.1831) l-a cunoscut
personal pe M.Kutuzov şi a fost în serviciul Imperiului Rus sub comanda acestui erou al Războiului pentru
apărarea Patriei din 1812 („Отечественная война 1812 года”). M.I. Golenişcev-Kutuzov (светлейший
князь Михаил Илларионович Голенищев-Кутузов: 5/16 septembrie 1745 – † 16/28 aprilie 1813) este
considerat de către istoriografia rusă „salvătorul” Rusiei în timpul invaziei napoleoniene. Dar, foarte multe
laturi ale vieţii acestui înalt demnitar al Rusiei au fost trecute sub tăcere sau muşamalizate. Aprecierea
rolului mareşalului ţarist în legătura cu dramatica Pace de la Bucureşti nu poate fi deplină fără cunoaşterea
chipului moral al persoanei, care a semnat verdictul Moldovei, la 1812. - Cf.: Троицкий Н.А. Фельдмаршал
Кутузов. Мифы и факты. М., 2002; Ивченко Л.Л., М.И. Кутузов в отечественной историографии.
Проблемы изучения биографии полководца // Французский ежегодник - 2012: 200-летний юбилей
Отечественной войны 1812 года. М., 2012, c. 174-190.
312  Luxandra Bărcănescu era la acea dată „o copilă de 14 am, nepoată a lui Varlaam, căsătorită cu un tânăr
boier numit Guliano (Nicolae Guliano era căminar). Ulterior (1827-?) ea a divorţat şi s-a măritat cu grecul
Levendi din misiunea rusă la Constantinopol – n.n.).” Cf.: Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812.
Bucureşti, 1889, p. 382; Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-
1821). Bucureşti, 2004, p. 349; După cum relatau contemporanii, bătrânul general era ştiut ca un afemeiat,
căutând femei „de orice calitate ar fi fost” şi „care obţineau orice de la el”. (Violeta-Anca Epure, Războiul
ruso-turc (1806-1812) şi societatea românească..., p. 72). Această slăbiciune pentru femei a lui Kutuzov a
fost confirmată la 1812 şi de alţi contemporani: „генерал Леонтий Беннигсен действительно писал
из Тарутинского лагеря Александру I, что Кутузов ничего не делает, много спит, причем не один.
С собой он привез молдаванку, переодетую казачком, которая „греет ему постель”. Scrisoarea a primit
următoarea rezoluţie, din partea generalului Karl Knorring: „Rumeanțev (celebrul general din timpul
Ecaterinei a II-a -n.n.), la vremea sa, purta cu sine patru (asemenea femei – n.n.). Nu este treaba noastră.”
(Виктор Безотосный, зав. отделом Государственного Исторического музея http://gazeta.aif.ru/online/
aif/1195/10_01 ultima accesare la 21.09.2012).
112
obiceiurilor casei. Iată care-i erau confidenţii, acoliţii şi prietenii intimi:
1) Mama doamnei Guliano - doamna Bărcănescu, care o învăţa în taină ce trebuie
să facă pentru a deştepta dorinţele istovite ale generalului şi venea să se bucure de
rezultatul lecţiilor ei.
2) Trişorul oficial, Coroneli, cel mai stupid şi mai infect dintre mizerabilii care
formau acest tripou.
3) Un alt grec, numit Baroţi, folosit de 30 de ani în departamentul Afacerilor Străine
ca spion, trimis ca atare la Constantinopol de ministrul de Război, sub pretext de a
face un schimb de prizonieri. Era un tip îndemânatic, fin, activ şi care adesea judeca
foarte bine oameni şi fapte. Kutuzov 1-a cultivat şi el, a renunţat la misiunea şi la
călătoria sa şi a rămas la Cartierul nostru general.
4) Un italian numit Bolianko, doctor şi antreprenor de club. Era cunoscut ca fost
bancher în Arhipelag, falit, apoi pungaş condamnat la spânzurătoare.
5) Nevasta lui Bolianko, ieşită din pătura cea mai de jos a locuitorilor Bucureştilor şi
întreţinută de un aghiotant al lui Kutuzov (Kaisarov).
6) Grecul Yharry (...).
7) Un polonez numit Chodkiewitsch, escroc notoriu, recunoscut ca atare şi lăudându-
se cu aceasta, care din fragedă tinereţe câştigase, trişând la cărţi, în chip neruşinat, o
avere imensă. Urmase apoi drapelul Republicii Franceze, participase la toate ororile
cu care s-au mânjit iacobinii şi a comis crime înfiorătoare în Italia. Se lăuda că
torturase şi chinuise el însuşi nobili şi preoţi la Napoli. Era arendaşul lui Kutuzov.
Soţia sa - a şaptea pe care o luase - era drăguţă şi obţinuse protecţia bătrânului general.
Venise la Bucureşti sub pretextul de a prezenta conturile lui Kutuzov şi a-şi băga fiul
în serviciu, dar de fapt ca să joace cărţi şi să-i jefuiască pe români şi pe ruşi. Abia
după două luni am reuşit, Kaisarov şi cu mine, să scăpăm de el şi asta numai pentru
că a făcut imprudenţa să joace cu ofiţeri ruşi, şi Kutuzov s-a temut ca împăratul, care
nu putea suferi jocul de cărţi, să nu-i reproşeze că a ţinut acest escroc pe lângă sine.
Chodkiewitsch a plecat cu 12 000 de ducaţi, pe care i-a şterpelit de la români.
8) În sfârşit, cu regret trebuie să amintesc, la capătul acestui şir de mizerabili, pe
generalul Serghei Repninsky, om spiritual, politicos, de bună condiţie, cu totul
nepotrivit să se afle într-o asemenea societate, dar care s-a complăcut în ea ca să ajungă
vicepreşedinte al Divanului Ţării Româneşti, în locul lui Comnen, şi care a trebuit să
plece în Polonia la armata principelui Bagration.
În această mocirlă se bălăcea, în mod public, un bătrân de 68 de ani, decorat
cu toate ordinele ruseşti. În mijlocul acestei societăţi infecte şi-a dus viaţa.313
Nimic nu este mai dezgustător decât un moşneag desfrânat, şi ceea ce
sporea dezgustul inspirat de purtarea lui Kutuzov era pericolul prezentat de asemenea
313  „Contele Voronţov spunea, cu răutate, dar foarte potrivit, că acestei societăţi nu-i lipsea ca să fie
perfectă decât prezenţa soţiei şi a celor două fiice mai mari ale lui Kutuzov” <Nota lui Al. Langeron >;
N.N.: Soția lui M. I. Kutuzov, Caterina Ilinicina (1754-1824), a fost fiica general-locotenentului l I.Al.
Bibikov şi sora lui A.I. Bibikov (mareșal al Comisiei legislative, comandantul trupelor care au luptat
împotriva confederaților polonezi și au reprimat răscoala lui Em. Pugacev; un prieten de-al lui Al.
Suvorov). S-a căsătorit cu colonelul Kutuzov în 1776 și i-a născut cinci fiice (un fiu, Nicolae, a murit de
variolă in copilărie).
113
legături şi influenţa condamnabilă pe care toate aceste specimene o aveau asupra lui.
Nu se pricepea să refuze ceva acestor paraziţi, care dispuneau de toate posturile, de
toate favorurile...
Cabinetul, cancelariile lui Kutuzov erau astfel centrul tuturor intrigilor.
Neputinciosul şi vinovatul moşneag era hărţuit de toţi aceşti indivizi care căutau să-i
câştige încrederea şi care, îndată ce o aveau, abuzau de ea în chip neruşinat. (...)
Fiecare slujbaş, fiecare parazit, fiecare codoş dintr-aceştia avea un scop:
speranţa unui post şi a unei averi...
Nenorociţii ţărani români au fost atât de cumplit chinuiţi încât mulţi au fugit
în Transilvania. S-au văzut ispravnici aşezând femeile pe cărbuni şi biciuind copiii
ca să le smulgă puţinii bani ce le rămăseseră după ce soţii sau taţii fugiseră..., dar nici
unul din aceşti ucigaşi n-a fost pedepsit decât cu pierderea slujbei şi mulţi şi-au şi
păstrat-o chiar. În această împrejurare Kutuzov a manifestat o indiferenţă absolut de
neiertat...”314
M.I. Kutuzov
Al. Langeron
314  Apud: Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821) /
Red. responsabil acad. P. Cernovodeanu. Bucureşti, 2004, p. 355-358; Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1:
1709-1812 / culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 381-383; Ланжерон А.Ф. Из «Записок графа
Ланжерона» о Русско-турецкой войне 1806–1812 гг., în М.И. Кутузов, Тактика победы. М.: Эксмо,
2011, с. 295–412.
114
Extrase din tratatul sovieto-turc din 1921
Imediat după lovitura de stat din octombrie 1917 (revoluţia bolşevică), guvernul
sovietic a renunţat la toate tratatele inegale, încheiate de Rusia ţaristă, şi a respins
acordurile secrete anexioniste cu participarea sa, dându-le publicităţii. Adoptând
„Decretul despre Pace”, la cel de al II-lea Congres al Sovietelor din Rusia din 26 octombrie
1917, guvernul sovietic a proclamat denunţarea necondiţionată şi imediată a tuturor
tratatelor secrete.315 În apelul către muncitorii musulmani din Rusia şi Orient, din 20
noiembrie 1917, Rusia Sovietică, declarând deschis dorinţa „să ajute popoarele oprimate
din întreaga lume să-şi dobândească libertatea”, a menţionat că anulează tratatele vechi,
în special Tratatul privind cucerirea Constantinopolului, împărţirea Persiei (Iranului)
şi Turciei.316
Era de aşteptat ca aceste două documente istorice să stabilească principiile unei
politici externe „democratice” a guvernului sovietic – fiind respinse necondiţionat toate
tratatele inegale, încheiate de către Rusia ţaristă.
Poziţia statului sovietic din acea perioadă, în problema tratatelor ţariste, şi-a găsit
reflectarea în încheierea unor noi tratate cu ţările din Orient. Astfel, tratatul sovieto-
turc din 16 martie 1921 a stipulat părţilor semnatare să nu recunoască niciun tratat
de pace sau alte acte internaţionale, în cazul în care ar fi impuse cu forţa să adere una
dintre părţi (articolul 1), anulându-se tratatele inegale ale guvernului ţarist cu Turcia
(articolul 6), fiind declarate nule orice fel de acţiuni şi drepturi referitoare la regimul
stabilit de aceste tratate (articolul 7).317
Московский договор от 16 марта 1921г.
Москва. 16 марта 1921 г.
Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской
Республики и Правительство Великого Национального Собрания Турции,
разделяя принципы братства наций и права народов на самоопределение, отмечая
существующую между ними солидарность в борьбе против империализма, равно
как и тот факт, что всякие трудности, созданные для одного из двух народов,
ухудшают положение другого. И всецело воодушевляемые желанием установить
между ними постоянные сердечные взаимоотношения и неразрывную дружбу,
основанную на взаимных интересах обеих сторон, решили заключить договор о
315  Cf.: Н. В. Захарова. Отказ Советского правительства от договоров царской России, нарушавших
права народов восточных стран. // Советский ежегодник международного права, 1962. М., Изд.
АН СССР, 1963, с. 134; Р.А. Тузмухамедов. Международное значение опубликования Советским
правительством тайных договоров царской России. Вопросы теории и практики международного
права. М., Изд. ИМО, 1959.
316  Документы внешней политики СССР, т. I. M., Госполитиздат, 1957, с. 34-35.
317  Документы внешней политики СССР, т. III. M., Госполитиздат, 1959, с. 597-604.
115
дружбе и братстве и назначили для сего своими уполномоченными:
Правительство Российской Социалистической Федеративной советской
Республики:
Георгия Чичерина, Народного Комиссара по Иностранным Делам и члена
Всероссийского Центрального Исполнительного Комитета, и Джелал-Эддина
Коркмасова, члена Всероссийского Центрального Исполнительного Комитета,
и Обе договаривающиеся стороны признают, что все договоры, до сего времени
Правительство Великого Национального Собрания Турции:
Юсуф Кемаль-бея, Народного Комиссара по Народному Хозяйству Великого
Национального Собрания Турции, депутата Кастамони в том же Собрании,
доктора Риза Нур-бея, Народного Комиссара по Просвещению Великого
Национального Собрания Турции, депутата Синопа в том же Собрании и Али
Фуад-пашу, Чрезвычайного и Полномочного Посла Великого Национального
Собрания Турции, члени от Ангоры в Великом Национальном Собрании,
каковые, после обмена полномочиями, найденными в надлежащей и законной
форме, согласились о нижеследующем:
Статья I
Каждая из договаривающихся сторон соглашается в принципе не признавать
никаких мирных договоров или иных международных актов, к принятию
которых понуждалась бы силою другая из Договаривающихся сторон.
Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской
Республики соглашается не признавать никаких международных актов,
касающихся Турции и не признанных Национальным Правительством Турции,
представленным ныне ее Великим Национальным Собранием.
Под понятием Турции в настоящем договоре подразумеваются территории,
включенные в Национальный Турецкий Пакт от 28 января 1920 (1336)
года, выработанный и провозглашенный Оттоманской Палатой Депутатов в
Константинополе и сообщенный прессе и всем государствам.
Северо-восточная граница Турции определяется: линией, начинаясь у деревни
Сарп, расположенной на Черном море, проходит через гору Хедисмта, линией
водораздела горы Шавшет-горы Канны-даг, она следует затем по северной
административной границе Ардаганского и Карсского санджаков - по тальвегу
рек Арпачай и Аракс до устья Нижнего Карасу (подробное описание границы и
вопросы к ней относящиеся определены в приложении I (А) и на прилагаемой
карте, подписанной обеими Договаривающимися сторонами).
Статья IV
Обе договаривающиеся стороны, констатируя соприкосновение между
национальным и освободительным движением народов Востока и борьбой
трудящихся России за новый социальный строй, безоговорочно признают за
этими народами право на свободу и независимость, а равным образом их право
на избрание формы правления , согласной их желаниям.
Статья V
Дабы обеспечить открытие проливов и свободу прохождения торговых судов
116
для всех народов, обе Договаривающиеся стороны соглашаются передать
окончательную выработку международного статута Черного моря и проливов
будущей Конференции из делегатов прибрежных государств, при условии, что
вынесенные ею решения не нанесут ущерба полному суверенитету Турции,
равно как и безопасности Турции и ее столице Константинополю.
Статья VI
заключенные между обеими странами, не соответствуют обоюдным интересам.
Они соглашаются поэтому признать эти договоры отмененными и не имеющими
силы.
Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской
Республики заявляет, в частности, что оно считает Турцию свободной от всяких
к нему денежных или иных обязательств, основанных на международных актах,
ранее заключенных между Турцией и царским правительством.
Статья VII
Правительство Российской Социалистической Федеративной Советской
Республики, признавая режим капитуляций несовместимым с свободным
национальным развитием всякой страны, равно как и с полным осуществлением
ее суверенных прав, считает потерявшими силу и отмененными всякого рода
действиями и права, имеющие какое-либо отношение к этому режиму.
Статья XVI
Настоящий Договор подлежит ратификации. Обмен ратификационными
грамотами состоится в Карсе в возможно ближайший срок.
Настоящий Договор вступит в силу с момента обмена ратификационными
грамотами, за исключением ст. XIII.
В удостоверение изложенного вышеупомянутые уполномоченные подписали
настоящий Договор и скрепили его своими печатями.
Составлено в 2-х экземплярах в Москве шестнадцатого марта тысяча девятьсот
двадцать первого года (тысяча триста тридцать седьмого).
Георгий Чичерин Юсуф Кемаль
Джелал Коркмасов Д-р Риза Нур Али Фуад
Договор ратифицирован ВЦИК 20 июля 1921 г.,
Великим Национальным Собранием Турции - 31 июля 1921.
Обмен ратификационными грамотами состоялся 22 сентября 1921 г. в Карсе.
(Документы внешней политики СССР. T. III. М., 1959 г., c. 597-604).
117
 Prutule, râu blestemat! Iar tu-n valurile tale
Să-i tot duci, să-i duci la vale
Iar la Prut, pe partea stângă, Pân’ la Dunărea cea mare,
într-un zid lung – nici o uşă. Pân’ în Dunăre și-n mare!319
Şi-n icoane, stă să plângă
Dumnezeu prins în cătuşă... În epoca lui Alexandru Ioan Cuza în lunca Prutului a fost cântată şi această
Nicolae DABIJA doină de jale (auzită de la Filip Iene, din Cobâlca, de T. Roşculeţ):
Pelinaş, frunză amară,
Despărţirea neamului şi stabilirea unor hotare arbitrare, imperialiste, pe „trupul Când muscalu’ni-ocupară,
viu al Ţării”, prin graniţa pe Prut – ne-a marcat adânc destinul timp de două secole. Acea vară n-a fost vară,
Din acea zi de tristă pomenire – 16 (28) mai 1812, denumirea de PRUT, printr-un Şi-a fost un potop şi-o pară,
joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită De ne-o ars la inimioară!
TRUP RUPT!318
Moldova „ruptă” prin graniţa blestemată, despărţitoare de neam şi-a deplâns Frunzuliţă de cireş.
soarta în cântecele populare. Considerăm că din rațiuni privind antropologia De s-ar face dealu’şes
culturală și socială aceste poezii şi cântece trebuie adunate şi cunoscute, meritând Şi pădurea condeieş,
să facă parte dintr-o Antologie de versuri consacrată Anilor de cumpănă a românilor: De la muscal să mai ies,
1812, 1940. Începând din secolul al XIX-lea sârma ghimpată de pe malurile Prutului Că muscalu-i mângâios,
a fost vehement blamată şi osândită: Ca un şarpe veninos.
Prutul esta ni disparti,
Prutul esta n-are moarte? Arză-l focu’de muscal
Dar ne-om pune noi cândva C-a făscut Prutu’hotar
Şi cu gura l-om săca. Şi-a rupt fratele de frate
Vasile Alecsandri în ale sale „Cântece din Basarabia” consemnase, că „de multe Şi-a adus prăpăd şi moarte!
rele ce-au venit de peste Prut de când Basarabia e în stăpânirea ruşilor, precum holera, Arză-lpara focului,
locuste, invazii de armate, vânturi secetoase, etc., a ieşit în ţară vorba: slut la Prut În cazanu’iadului,
şi cântecul Prutului, care începe astfel: Prutule, râu blestemat!” Astfel, Prutul, în În cela mai clocotit
memoria colectivă a poporului nostru, s-a întipărit ca un râu rău, o apă a melancoliei Că urât ne-a urgisit.320
şi durerii, un râu – dezbinător de Ţară:
Prutule, râu blestemat! Anul 1812 este prezentat, în publicistica eminesciană, drept un „personaj”
Face-te-ai adânc și lat nefast, într-o totală negativitate valorică. Cum a nuanţat acad. Mihai Cimpoi: „El
Ca potopul tulburat! joacă, aici, un rol de Satan cu semnificaţie biblică: de diavol îmbrăcat în roşu şi cu
Mal cu mal nu se zărească, furca în mână, simbol al distrugerii.”321 Concluzia logică a profetismului negru
Glas cu glas nu se lovească, eminescian e că acest tăvălug al „deşertului sufletesc”, al „urâtului” se va extinde şi
Ochi cu ochi nu se-ajungă asupra românilor basarabeni: „Şi, dacă o asemenea soartă aşteaptă pe slavi chiar în
Pe-a ta pânză cât de lungă! împărăţia Moscului, ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia!”322 De
Lăcustele când or trece remarcat intuiţia vizionară a lui Eminescu, care, făcând o radiografie a situaţiei Rusiei,
La ist mal să se înece! a scris: „această putere este poate unica care, bătând, s-a lăţit, bătută, n-a pierdut
Holerele când or trece nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut cu încetul, fără nici un fel
Pe la mijloc să se-nece!
Dușmanii țării de-or trece, 319  Ch. Upsan Clark, United Romania. The Eastern Europe collection. Ayer Publishing, 1932, p. 8.
320  Materiale folclorice. Vol. II, Iaşi, 1929. Cit. după: Manolache C., Alexandru Ioan Cuza în memoria
La cel mal să se înece! contemporanilor săi. Ploieşti, 2012, p. 44.
318  Cubreacov Vlad, PRUT – TRUP RUPT sau despre debelatio de la 16 mai 1812, în FLUX, 13 mai 321  Cimpoi M., Anul 1812 în proiecţiile vizionare eminesciene, în Akademos, nr. 2 (25), 2012, p. 25.
2011 http://www.flux.md/articole/11753/ 322  Ibidem, p. 26.

118 119
de săritură... Ţarigradul a fost visul neîmbătrânit al slavilor de nord.”323 Marele român Rămas-a Iaşul trist, stingher...
Mihai Eminescu, în a sa chemare - „La arme”, şi-a început versurile patriotice cu
vibrantele strofe, adresate fraţilor de peste Prut: Moldovei noastre sângerânde,
Auzi?... Departe strigă slabii Duşmanii, rana i-o dezleagă,
Şi asupriţii către noi: Şi Bucovina-şi plânge soarta,
E glasul blândei Basarabii, Cu sora ei atât de dragă.
Ajunsă’n ziua de apoi – (...)
Şi sora noastră cea mezină, Şi-n groapa lui, tresară Ţarul,
Gemând sub cnutul de Calmuc, Ce ne-a răpit pământul ţării,
Legată-n lanţuri e-a ei mână, Şi ţărna lui să se-nfioare
De ştreang târâtă ei o duc. De fulgerele râzbunării...324
Murit-a?... Poate numai doarme
Şi-aşteaptă moartea de la câni? De netăgăduit rămâne că, în pofida rusificării acerbe, totuşi, după cum relata
La arme! ziarul fondat de Nicolae Iorga „Neamul Românesc”: „Conştiinţa naţională a
La arme, dar, Români!... moldovenilor dintre Prut şi Nistru, s-a păstrat nealterată. Basarabenii s-au numit şi
pe mai departe moldoveni. În cântecele lor şi-au exprimat aspiraţiunile naţionale:
Eminescu, poet şi istoric, a demonstrat ca nimeni altul din generaţia sa, Prutule dac-ai seca
adevăratul românism şi compasiune faţă de drama Moldovei, scriind cu durere Noi ca fraţii ne-om avea
„despre Basarabia”: Fraţi de cruce, fraţi de sânge
Nu e destul că oameni de-origine barbară După mine n-ai mai plânge.
Moşia’n jumătate nemernic ţi-o furară, În 1918, fraţii noştri basarabeni au fost cei dintâi cari s-au alipit Ţării vechi.”325
Că între Prut şi Nistru pe-olatele bătrâne Conform aforismului lui Efim Tarlapan: „După pactul Hitler-Stalin, România
Domnesc pe neam şi ţară calmuci cu cap de câne, a devenit o ţară fără maluri. Fără malul stâng al Prutului, fără malul drept al
A căror mutră slută ş’adânc dobitocească Nistrului...”326
N’o’ntrece decât doară inima lor cânească? Calvarul s-a repetat din nou, în vara anului 1940, când a fost „ruptă fără nici o
Nu e destul c’acolo în neagră ’ntunecime vină, o parte din trupul ţării locuit dintr-un capăt al altul al ei cu blajini moldoveni,
Copiii-şi blestăm soarta neascultaţi de nime, în amintirea cărora au rămas vii plăeşii lui Ştefan, apărătorii graniţei din cetăţile
Că cnutul îi zdrobeşte – şi roiuri de sălbatici Hotinului, Soroca, ori Cetatea-Albă, în zidul căreia mai străjuieşte stema Moldovei.”
Trăind sardanapalic, beţivi şi muieratici, Prof. I. Simionescu, membru al Academiei Române, scria în acele zile tragice: „Forţa a
Să stingă-orice lumină, să smulgă limbi din gât, frânt brutal legea dreptăţii netăgăduite. Prutul a ajuns iarăşi râu blestemat, în vadurile
Când unul româneşte o vorbă a’ndrăsnit. căruia curg potop de lacrimi ale fraţilor despărţiţi de fraţi”.327
Una dintre cele mai emoționante poezii patriotice - ,,Doina Prutului”, a fost
În anul când Rusia ţaristă celebra un secol de la anexarea Basarabiei E. Revent a scrisă de poetul George Buznea (autorul fiind mai cunoscut pentru traducerea din
scris cântecul durerii – „Anul 1912”: limba italiană a lucrării „Divina Comedie” de Dante Alighieri), originar din satul
Să tragem clopotele-a moarte, Vetrişoaia, situat pe malul Prutului, în dreptul oraşului Leova, în chiar vara anului
Căci azi e sfânta dezgropare 1940, când, în urma ultimatumului Uniunii Sovietice din 27 iunie, România era
A gloriei din vremi bătrâne, obligată să cedeze Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa. Poeziia este, cu adevărat, un
Din Prut şi Nistru, pân’la Mare. document al epocii, o mărturie a unui nou calvar al moldovenilor, la fel ca şi cel din
(...) Anul 1812, repetat şi la 1940 - exprimând jalea şi tristeţea ce au înnegurat sufletele
Se lasă jale tot mai neagră,
324  Munteanu-Râmnic D., Pentru Basarabia. Culegere de texte. Ed. a II-a. Revăz. şi îngrijită de C.
Înspre Suceava şi Bender, Manolache. Ploieşti, 2012, p. 87-88.
Şi lângă Prutul plin de lacrimi, 325  Ziarul Neamul Românesc, 10 iulie 1940.
326  Tarlapan E., Aforismele istoriei, în Destin românesc, 2012, nr. 2 (78), p. 188.
323  Eminescu Mihai, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 58. 327  Ziarul Neamul Românesc, 10 iulie 1940.

120 121
românilor în vara acelui an de tristă amintire, în care se prăbuşeau hotarele României Şi cu Nistrul jumătate,
Mari. Prutule care ne’mparţi,
Cât o să ne mai desparţi?!
Prutule, apă bătrână,
Prutule, apă română, Ca să-mi văd tata şi mama,
Prutule întunecat, Cât ai să-mi mai ceri tu seama,
Mâl cu plâns amestecat! Prutule care ne frângi,
Cât şi tu ai să mai plângi?
Prutule, adâncă rană,
Peste ţara cea Ştefană, Măi frăţâne, măi vecine,
Tu desparţi ca un duşman, Ce-ai avut şi ce-ai cu mine?
Moldovean de Moldovean, Că din Prutul românesc
Ai făcut şi Prut rusesc,
Grai de grai de la o mamă,
Şi năframă de năframă, Iar din harta până ‚n slove
Unde’i plâns sub cer înalt, Ai făcut două Moldove,
Şi pe-un mal, şi pe cel’lalt Care vin şi plâng la Prut,
Că azi iar le-ai desfăcut,
Şi desparţi de la Carpaţi,
Până ‚n vale la Galaţi Cum desfaci din rădăcină
Brazda lungă, răzăşească, O tulpină de tulpină,
De-altă brazdă românească ; Ca să-şi plângă apoi soarta,
Una’n stânga, alta’n dreapta,
Şi de văi îngemănate,
Desparţi frate de alt frate; Ca să plângă totdeauna
Şi pe-un plai cu aceeaşi horă, Că sunt două’n loc de una;
Desparţi soră de-altă soră; Două care au şi’n humă,
Şi’n azur aceeaşi mumă,
Şi prin neguri şi prin ceaţă,
Desparţi viaţă de-altă viaţă, Cât li-e neamul şi moşia,
Şi prin ploaie şi prin vânt, Mama noastră, România!
Un mormânt de alt mormânt; România, celei care
Iar i-ai pus strâmbe hotare;
Că nu e hotar sau carte
Să ne poată ‚n veci desparte, Prutule, râu blestemat,
Cum nu sunt nici frontiere Prutule întunecat,
Să despartă o durere; Face-te-ai pe veci mutat
Lângă Nistrul înspumat, -
Decât plânsul în tăcere,
Să se schimbe în putere, Să ne fii acolo hat!328
Ca să rabde şi s-aştepte
Şi cel mic hotare drepte. Şi după Cel de al Doilea Război Mondial, moldovenii şi-au îngântat cântecele
Prutule cu Siret frate
328  Apud: revista Maluri de Prut. Anul III, nr. 4, ianuarie 2010, p. 9.

122 123
triste, evocând nedreptul hotar – ca pe un gard, împletit din nuiele şi din „jele”: stăpânim”331; iar în poezia „De la noi” a arătat „distanţa”, care ne mai desparte:
Cine nu-i mâncat de rele Pe sub gheaţă, pe sub sloi,
Nu ştie-a cânta de jele, curge Prutul înapoi –
Când mă uit printre nuiele de la noi şi pân’la voi,
Peste Prut la nemurele...329 de la voi şi pân’la noi...
De la noi şi pân’la noi. 332
În perioada postbelică, când „Politica abraşă a Rusiei şi politica laşă a României
au transformat Prutul din apă curgătoare, în... târâtoare”330, tânăra generaţie de Prutul rămâne a fi şi în secolul al XXI-lea, nu doar o frontieră geografică, ci şi
pe ambele maluri ale Prutului readuce în discursul său drama neamului și râului un hotar geopolitic, ce delimitează Europa Unită de Europa de Est. Apele râului mai
despărţitor. Ca de exemplu, poetul român, expulzat de către autorităţile comuniste în sunt o distanţă între noi şi noi. Gardul de „sârmă ghimpată”, precum scria Grigore
2008 din Republica Moldova Vlad Pârău, care scria: Vieru, încă mai „trece prin grădina noastră”. Iar în aceste ‚‚Vremuri când / Nici
...Noi vă zicem să trăiţi apele Prutului / Nu mai ştiu / De vor ajunge la mare’’ , poetul nostru naţional, care
Dincolo de Prut a copilărit pe „malurile tragicului râu”, le-a compătimit în scrierile sale („Maluri de
Şi cu noi să vă uniţi Prut”), lăsându-ne ca testament flacăra vie a eternei chemări:
Dincoace de Prut Curge Prutul între noi şi plânge
Să daţi jos sârma ghimpată Că ni-i greu şi lui la fel ii greu,
De pe râul Prut La un val de apă, trei de sânge
Să fim iar ce-am fost odată Bietul Prut uitat de Dumnezeu.
Un nou început! (...)
Şi din cer întregul loc arată
De același Vlad Pârău este și „Imnul Basarabiei”: Ca un rai însângerat la brâu,
Pe Prutul ars de soare, pe Prutul ars de sânge, Vino frate să legăm odată
Istoria se scrie, istoria se plânge Malurile tragicului râu!
Şi stăm uitaţi de veacuri, statui în hora mare…
Fractură-a unităţii, îmbrăţişarea doare.

Autorul mai scrie și „În Basarabia-i priveghi şi cânt de jale”:

Privind la graniţele sfâşiate,
La Prutul care apă nu-i, ci-i sânge,
Întreaga Românie-n chin se zbate,
Trecutu-nveninate lacrimi plânge…

Dimitrie Rachici este semnatarul poeziei „Dor de Basarabia”:

Vino, Basarabie, ‘napoi –
Cer spuzit de roditoare ploi,
Vino, răsăsrit pictat cu sânge...
Vatra veche după tine plânge!

Până la urmă, Verbul ne-a păstrat şi, cu siguranță, ne va păstra unitatea

naţională de pe ambele maluri ale Prutului. Membrul de onoare al Academiei
Române Nicolae Dabija, pe bună dreptate, a menţionat că: „Numind lucrurile – le
329  Dabija N., Jocuri de copii, în Literatura şi arta, nr. 18 (3426), 5 mai 2011, p. 1.
330  Tarlapan E., op.cit., p. 189.
„România Mare” de A. Dumitriu (Ploiești, Casa muzeu C. Stere)
331  Dabija M., Partea noastră de veşnicie –Limba Română, în Literatura şi Arta, 3 septembrie 2012, p. 1.
332  Dabija N., Prutul are două maluri. Bacău: Vicovia: Babel, 2012, p. 4.

124 125
 Diagrame și hărți
Numărul de locuitori la 1817

Recensământul Basarabiei din 1817

Români Ucraineni Evrei Ruşi Greci Armeni Bulgari Găgăuzi Total

Gospodării 83848 6000 3826 1200 640 530 241 241 96526

Numărul de
419240 30000 3826 6000 3200 2650 1205 1205 467326
locuitori (x5)

Procente 86,87 6,22 3,96 1,24 0,66 0,55 0,25 0,25 100

Ruși -1,24% Greci Armeni -0,55% Bulgari 24,97%

0,25%
Evrei - 3,96% 0,66%
Găgăuzi 0,25%
Ucraineni - 6,22 %

Români -86,87%

Coraportul național al Basarabiei la 1817.

Dezmembrarea teritoriului Principatului Moldovei în
urma anexărilor din 1775 și 1812 (%).

126 127
 km2

km2
km2

Dezmembrarea teritoriului Principatului Moldovei în

urma anexărilor din 1775 și 1812 (kmp).

128 129
130 131
 Declaraţia grupului de iniţiativă „Anul 1812”333 Grupul de iniţiativă:

După proclamarea Independenţei în anul 1991, specificul evoluţiei Republicii Moldova a 1. Alexandru MOŞANU, dr. hab. în istorie, prof. universitar, membru de onoare al
fost confruntarea sistematică cu probleme de identitate naţională şi statală. Situaţia aceasta este Academiei Române;
2. Andrei EŞANU, dr. hab. în istorie, prof. universitar, academician al Academiei de
determinată de particularitatea evoluţiei spaţiului dintre Prut şi Nistru în cei 200 de ani de la
Ştiinţe a Moldovei;
anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus.  3. Constantin TĂNASE, director, „TIMPUL de dimineaţă”;
Prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 16 (28) mai 1812, încheiat între Imperiul 4. Demir DRAGNEV, dr. hab. în istorie, prof. universitar, membru corespondent al
Otoman şi Imperiul Rus, partea de răsărit a Principatului Moldovei a fost anexată de către Academiei de Ştiinţe a Moldovei;
Rusia ţaristă, încălcându-se atât angajamentele părţii suzerane, cât şi a celei protectoare. Acest 5. Mihai TAŞCĂ, dr. în drept, cercetător ştiinţific;
rapt a întrerupt procesul de dezvoltare firească în cadrul etnic şi cultural românesc a populaţiei 6. Gheorghe NEGRU, dr. în istorie, conf. universitar, preşedinte al Asociaţiei
din stânga Prutului, prin impunerea unui model străin de dezvoltare. Istoricilor din R. Moldova;
Timp de peste un secol, autorităţile ţariste au promovat între Prut şi Nistru o politică de 7. Ion NEGREI, istoric, vicepreşedinte al Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova;
izolare etnică şi culturală, de deznaţionalizare şi rusificare, ceea ce a împiedicat participarea 8. Octavian ŢÂCU, dr. în istorie, conf. universitar;
plenară a Basarabiei la procesul de modernizare şi dezvoltare naţională pe care l-a traversat 9. Vlad MISCHEVCA, dr. în istorie, conf. cercetător;
poporul român alături de celelalte popoare din Europa. 10. Gheorghe PALADE, dr. în istorie, conf. universitar.
Ca urmare a dezmembrării Imperiului ţarist şi în baza dreptului istoric şi de neam,
precum şi a dreptului popoarelor la autodeterminare, Basarabia s-a desprins de Imperiul Rus, Chişinău, 15 mai 2011.
prin crearea, la 2 decembrie 1917, a Republicii Democratice Moldoveneşti, prin proclamarea
Independenţei la 24 ianuarie 1918 şi, prin votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918, s-a unit cu
România. Astfel, s-a declanşat procesul de reintegrare a Basarabiei în spaţiul identitar, politic,
spiritual şi economic românesc şi european. Una din consecinţele acestui act istoric a fost
salvarea populaţiei din Basarabia de ororile regimului totalitar comunist sovietic.
Dezvoltarea firească în cadrul teritoriului naţional a fost întreruptă de Pactul Hitler-
Stalin din 23 august 1939 şi reanexarea Basarabiei la 28 iunie 1940 de către URSS, proces care
a continuat politica imperială şi colonială rusă faţă de teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Politica promovată de autorităţile sovietice de dezmembrare a României a continuat prin
divizarea Basarabiei şi crearea în 1940 a unei construcţii statale artificiale - RSS Moldovenească,
continuatoarea RASSM, instituită de regimul sovietic în 1924 în stânga Nistrului - şi crearea
unei identităţi naţionale „moldoveneşti” distincte de cea română. Prin această politică, Uniunea
Sovietică a amplificat procesul de alienare identitară, lingvistică, naţională şi ecleziastică a
populaţiei dintre Prut şi Nistru, proces care îşi are originile în anul 1812.
Aceste politici imperiale au fost evaluate şi condamnate prin Hotărârea Parlamentului
RSS Moldova din 23 iunie 1990 şi prin Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din
27 august 1991.
Pornind de la dorinţa firească de restabilire a adevărului istoric, prin prezenta Declaraţie
anunţăm crearea grupului de iniţiativă „Anul 1812”, care îşi propune să încurajeze elaborarea
şi publicarea de monografii, studii şi documente, să contribuie la organizarea de manifestări
cultural-ştiinţifice şi să iniţieze dezbateri publice în spaţiul mediatic pe această temă.
Declaraţia rămâne deschisă pentru a fi semnată de instituţii academice şi culturale,
organizaţii non-guvernamentale, uniuni de creaţie şi persoane particulare.
Facem apel către mass-media să contribuie la mediatizarea iniţiativei noastre.

333  Publicat în Timpul (Actualitate), 16 Mai 2011. http://www.timpul.md/articol/declaratia-grupului-

de-initiativa-anul-1812-23337.html (ultima accesare 22.09.2012)

132 133

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Acte şi documente relative la istoria renaşterii României. / Sturdza D.A., Golescu-
Vartic C. Vol. I. Bucureşti, 1900.
2. Adăniloaie N., Despre suzeranitatea otomană şi nerespectarea de către Poartă – la
1775 şi 1812 – a obligaţiilor de apărare a teritoriului Ţărilor Române, în Revista de istorie,
1982, nr. 8.
3. Agachi Al., Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-
1812). / Ediţia a 2-a revăzută şi completată. Chişinău: Pontos, 2008.
4. Agrigoroaiei I., Basarabia în acte diplomatice: 1711-1947. Iaşi, 2012.
5. Anul 1812 în destinul Basarabiei. Basarabia – victimă a expansionismului rusesc. /
Coord. A. Moraru, A. Petrencu. Chişinău, 2002.
6. Basarabia şi basarabenii / Alcăt., studii şi comentarii de Adauge M., Furtună Al.,
Chişinău, 1991.
7. Basarabia. Dilemele identităţii / F. Solomon, A. Zub, S. Ivănescu, B. Schipor (ed.).
Iaşi, 2001.
8. Basarabia, 1812-1947. Oameni, locuri, frontiere. Catalogul expoziţiei: Bucureşti –
Chişinău, mai-iunie 2012 / Muzeul Naţional de Istorie al României, Institutul Cultural
Român. Bucureşti, 2012.
9. Bezviconi Gh., Manuc-Bei. Ed.II-a. Chişinău, 1938.
10. Bezviconi Gh., Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse. Bucureşti: Tritonic, 2004.
11. Boicu L., Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională. Iaşi, 1975.
12. Boicu L., Principatele Române în rapoartele politice internaţionale (secolul XVIII).
Iaşi, 1986.
13. Boicu L., Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821).
Iaşi, 2001.
14. Boldur A., La Bessarabie et les relation russo-roumaines (la chestion bessarabienne et
le droit international). Paris, 1927.
15. Bratianu C.I. La Bessarabie. Droits nationaux et historiques. Bucureşti, 1943.
16. Casso L. Rusia şi bazinul Dunărean / Pref. A. Stan; trad. Şt.Gr. Berechet.
Bucureşti, 2003.
17. Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-
1821). Bucureşti: Edit. Acad. Române, 2004.
18. Cernovodeanu P. Ofiţeri englezi din perioada războaielor napoleoniene despre Ţările
Române (1802-1813), în Revista de Istorie. Tom. 41. 1988, nr. 7.
19. Cernovodeanu P., Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context
politic internaţional (1806-1920). Bucureşti, 1993.
20. Chirtoagă I. Evoluţia semnificaţiei teritoriale a noţiunii Basarabia, în Revista de
Istorie a Moldovei. 1994, nr. 2.
21. Chirtoagă I., Din istoria Moldovei de Sud-Est până în anii 30 ai sec. al XIX-lea.
Chişinău, 1999.
22. Chirtoagă I., Imperiul Otoman şi Sud-Estul European (până la 1878). Manual
universitar. Brăila, 2004.
23. Ciachir N. Basarabia sub stăpânirea ţaristă (1812-1917). Bucureşti, 1992.
24. Ciobanu Şt., Basarabia (Populaţia. Istoria. Cultura.). Bucureşti-Chişinău, 1992.
134
25. Ciobanu V. Jurnal ieşean la sfârşit de veac (1775-1800). Iaşi, 1980.
26. Ciobanu V., La graniţa a trei imperii. Iaşi, 1985.
27. Ciobanu V., Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea europeană. (secolul
al XVIII-lea). Iaşi, 1999.
28. Columbeanu S., Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor Române între
anii 1806-1812, în Revista de Istorie, t. 29, 1976, nr. 5.
29. Djuvara N., Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne.
Bucureşti, 1995.
30. Documente privind istoria României. Colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki (Serie nouă).
Rapoartele consulare ruse (1770-1796). Vol. I, Bucureşti, 1962; Rapoartele diplomatice ruse
(1797-1806). Vol. IV. Bucureşti, 1974.
31. Documente turceşti privind istoria României. Vol. III (1791-1812), întocmit de M.A.
Mehmet. Bucureşti, 1986.
32. Dragnev D.M., Premisele epocii moderne în Moldova şi Ţara Românească în viziunea
lui Nicolae Iorga, în Revista de istorie a Moldovei, 1992, nr. 1.
33. Dragnev D., Istorie şi civilizaţie medievală şi modernă timpurie în Ţările Române.
Chişinău, 2012 (Colecţia „Studium”, nr 11).
34. Drăghici M., Istoria Moldovei timp de 500 ani până în zilele noastre, Tom. I, II. Iaşi, 1857.
35. Duţu Al., Mişcarea iluministă moldoveană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în
Studii. Revista de istorie, 1966, nr. 5.
36. Eclesiarhul Dionisie. Hronograf (1764-1815) / Ed. D. Bălaşa şi N. Stoicescu.
Bucureşti, 1987.
37. Eminescu M., Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău: Litera
Internaţional, 2008.
38. Eminescu M., Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice. Chişinău, 1990.
39. Epure Violeta-Anca, Războiul ruso-turc (1806-1812) şi societatea românească în
viziunea consulilor şi voiajorilor francezi în Principate, în Prin labirintul istoriei. Coord.
D.Vitcu. Iaşi, 2009, p. 41-78.
40. Erbiceanu C. Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă. Bucureşti, 1888.
41. Eşanu A., Evenimentele din 1812 şi consecinţele lor, în Akademos, nr. 2 (25), 2012,
p. 65-67.
42. Filitti I.C. Rolul diplomatic al fanarioţilor (1700-1821) / Pref. S.Vigneaux; trad.
G.Filitti. Iaşi: Do-minoR, 2002.
43. Georgescu V., Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române (1750-1831).
Bucureşti, 1972.
44. Gore P., Anexarea Basarabiei, în Basarabia. Chişinău, 1926.
45. Goşu A., Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului
al XIX-lea. Bucureşti, 2008.
46. Goşu A., Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi universal în istoria
românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Bucureşti,
1998, p. 362-387.
47. Goşu A., Rusia la Dunărea de Jos. Pacea de la Bucureşti (mai 1812), în Studii şi
Materiale de Istorie Modernă (SMIMod), 1996, X, p. 19-95.
48. Grama D., Anexiunea Basarabiei la URSS în 1940 – consecinţă a sfîrtecării Statului
Moldovenesc în 1812, în Cugetul, 1992, nr. 2.
49. Grama D., Restabilirea jurisdicţiei Statului Moldova în teritoriile anexate de Imperiul
Otoman, în Buletinul Asociaţiei Tinerilor Jurişti, nr. 1 (5). Chişinău, 1998, p. 40-49.
135
 50. Historia, nr. 125, mai 2012 (numărul revistei este consacrat celor 200 de ani de la
răpirea Basarabiei; vezi şi Harta Principatului Moldovei, 1774-1812 – de Vl. Mischevca,
p.21).
51. Hitchins K., Românii. 1774-1866. Bucureşti: Humanitas, 1998.
52. Holban T., Documente româneşti din arhivele franceze. 1801-1812. (Cu un studiu
introductiv). Bucureşti, 1939.
53. Ionaşcu I., Bărbulescu P., Gheorghe Gh. Relaţiile internaţionale ale României în
documente (1368-1900) / Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte acte cu
caracter internaţional. Bucureşti, 1971.
54. Ionaşcu I., Bărbulescu P., Gheorghe Gh. Tratatele internaţionale ale României:
1354-1920 / Texte rezumate, adnotări, bibliografie. Bucureşti, 1975.
55. Ionescu Şt., Manuc Bei. Zaraf şi diplomat la începutul secolului al XIX-lea. Cluj-
Napoca, 1976.
56. Iorga N., Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea
Basarabiei şi Moruzeştii, în AARMSI. Seria II, tom. XXXII. 1910 – 1911, Bucureşti, 1911.
57. Iorga N., Locul românilor în istoria universală, Bucureşti, 1985.
58. Iorga N., Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către
ruşi. Ploieşti, 2012.
59. Jarcuţchi I., Tratatul de pace ruso-turc de la Bucureşti (1812): preliminarii şi finalitate,
în Akademos, nr. 2 (25), 2012, p. 10-16.
60. Jarcuţchi I., Mischevca V., Unele consideraţii privind actul din 1812, în Revista de
istorie a Moldovei, 1991, nr. 3-4.
61. Jarcuţchi I., Mischevca V., Pacea de la Bucureşti. Chişinău: Ştiinţa, 1992.
62. Jewsburi G.F. Anexarea Basarabiei: 1774-1828. Studiu asupra expansiunii imperiale
/Trad. A. Pelea. Iaşi: POLIROM, 2003.
63. Kogălniceanu M., Scrieri literare, sociale şi istorice. Chişinău: Litera, 1997.
64. Lăzărescu D. Imaginea României prin călători. Vol. I. (1716-1789). Bucureşti, 1985;
Vol. II. (1789-1821). Bucureşti, 1986.
65. Lebel G. La France et les Principautes Danubiennes. (Du XVI-e siecle a la chutte de
Napoleon I-er). Paris, 1955.
66. Marinescu Fl., Etude généalogique sur la famille Mourouzi. Athens, 1987.
67. Marx K. Însemnări despre români. (Manuscrise inedite). / Publicate de acad.
A.Oţetea şi S.Schwann. Bucureşti, 1964.
68. Mischevca Vl., 1812 – anul dramei noastre naţionale: Harta Principatului Moldova
la 1774-1812, în Cugetul, 1992, nr. 2, p. 4-5.
69. Mischevca Vl., La răscruce de veacuri. (De la Pacea de la Iaşi pînă la Pacea
de la Bucureşti: 1792-1812). Capitolul X din volumul Istoria Moldovei din cele mai
vechi timpuri pînă în epoca modernă (Aspecte din viaţa politică, socială şi a culturii).
Chişinău: Ştiinţa, 1992, p. 178-197.
70. Mischevca Vl., 1812: geneza problemei basarabene, în Cugetul. Revista de istorie şi
ştiinţe umaniste. (Chişinău).1994, nr. 2-3, p.26-32.
71. Mischevca Vl., Pacea de la Bucureşti din 1812. (Contribuţii privind etapa finală a
duelului diplomatic ruso-otoman), în Destin românesc. Revistă de istorie şi cultură. (Chişinău-
Bucureşti). 1994, nr. 4, p. 41-58.
72. Mischevca Vl., The treaty of Bucharest (1812) and the decline of Ottoman power in
South-Eastern, în Revista istorică (Bucureşti). Tom VI, 1995, nr. 7-8, p. 653-664.
73. Mischevca Vl., Considération sur le sujet de la genèse de la „Question Bessarabiene”
(1812), în Revue Roumaine d’Histoire. (Bucarest). Tome XXXIV, 1995, nr. 3-4, p.337-350.
136
74. Mischevca Vl., Consideraţii cu privire la impactul expansiunii ţariste din secolul al
XVIII-lea asupra situaţiei geopolitice din Sud-Estul Europei, în Ştiinţa. Revista lunară a
Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. (Chişinău). 1996, nr. 10-11, p. 15-16.
75. Mischevca Vl., Expansiunea ţaristă spre Principatele Române în secolul al XVIII-lea,
în Destin românesc, 1996, nr. 1, p. 27-37; ibid., nr. 3. p. 46-59.
76. Mischevca Vl., Impactul geopolitic al războaielor ruso-turce asupra Principatelor
Române, în Studii şi materiale de istorie modernă. Vol. XIII. Bucureşti, 1999, p. 165-187.
77. Mischevca Vl., Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea.
Chişinău: CIVITAS, 1999.
78. Mischevca Vl., (ed.: Zavitsanos P.), Principele Constantin Ypsilanti, 1760-1816.
Chişinău: CIVITAS, 1999.
79. Mischevca Vl., Influenţa războaielor ruso-turce asupra unităţii teritoriale a românilor,
în Unitatea naţională a românilor între ideal şi realitate. Chişinău, 2001, p.39-45.
80. Mischevca Vl., Mischevca Ion, Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema
basarabeană, în volumul Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele
simpozionului internaţional. (In honorem dr.hab., prof. univ. Gheorghe Gonţa). Chişinău,
2008, p. 555-591.
81. Mischevca Vl., Problema Basarabeană, în Revista de Istorie Militară, nr. 1-2,
Bucureşti, 2011.
82. Mischevca Vl., Un tratat de pace, ce nu ne lasă-n pace (Pacea de la Bucureşti, 1812),
în Clipa, nr. 4, 2011, p.26-27.
83. Mischevca Vl.,Un tratat anexionist, în Limba Română, nr. 5-6, 2012, p. 56-64.
84. Mischevca Vl., Impactul războiului ruso-turc din 1806-1812, în In honorem
Alexandru Moşanu: studii de istorie medievală, modernă şi contemporană a românilor.
Coord.: Enciu N. Cluj-Napoca, 2012, p. 173-186.
85. Mischevca Vl., Războiul ruso-turc din 1806-1812, în Akademos, 2012, nr. 2 (25),
p. 17-22.
86. Mischevca Vl.,O hartă sângerândă, în Limba Română. 2012, nr. 7-8, p. 31-37.
87. Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale: 1387-1858. Tratate /
Alcătuitor I. Eremia. Chişinău, 1992.
88. Murgescu B., Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină. Iaşi: Polirom, 2012.
89. Nistor I. Războiul ruso-turc din 1806-1812 şi pierderea Basarabiei. (După rapoartele
contemporane ale agenţiilor consulare austriace din Bucureşti şi Iaşi). Cernăuţi. 1938.
90. Nistor I., Istoria Basarabiei, Chişinău: Cartea moldovenească, 1991, 295 p. (Ed.: St.
Neagoe. Bucureşti: Humanitas, 1991, 391 p.).
91. Oţetea A. Contribution a la question d’Orient: Esquisse. historique, Suivie de la
correspondence inedite des envoyes du roi des Deux Siciles a Constantinople (1741-1821).
Bucureşti, 1930.
92. Panaitescu P.P. Corespondenţa lui Constantin Ypsilanti cu guvernul rusesc: 1806-
1810. Pregătirea Eteriei şi a renaşterii politice româneşti. -Bucureşti, 1933.
93. Parasca P. Antecedente ale înstrăinării Basarabiei până la 1812, în Revista de Istorie
a Moldovei, 1992, nr. 3.
94. Pâslariuc V., Cum a fost semnat Tratatul de la Bucureşti, în Contrafort, nr. 5-6 (211-
212), 2012, p.14-15.
95. Penelea G. Ţările Române în timpul războiului din 1806-1812 văzute de ofiţerii
superiori ruşi A. de Langeron şi P.V. Ciceagov, în Revista de Istorie, t. 41. 1988, nr. 7.
96. Politica externă a României. Dicţionar cronologic / Coord. I. Calafeteanu, C.
Popişteanu. Bucureşti, 1986.
137
 97. Potra G., Din Bucureştii de ieri. Vol. I. Bucureşti, 1990.
98. Rapoarte consulare şi diplomatice engleze privind Principatele Dunărene, 1800-1812.
Editor Paul Cernovodeanu. Brăila, 2007.
99. Reinhard C. Une femme de diplomate. Lettre de Madame Reinhard a sa mere:
1789-1815. -Paris, 1900.
100. România în relaţiile internaţionale. 1699-1939 / Coordonatori: L.Boicu, V.Cristian,
Gh. Platon. Iaşi, 1980.
101. Rosetti R. Acţiunea politicii ruseşti în ţările române povestită de organele oficiale
franceze / Prefaţă de Florin Constantiniu. -Bucureşti: Cartea Românească, 2000.
102. Rosetti Radu, Arhiva senatorilor din Chişinău şi ocupaţia rusească de la 1806-1812,
Vol. I-IV. Bucureşti, 1909.
103. Scurtu Ioan, Almaş Dumitru, Goşu Armand, Pavelescu Ion, Ioniţă Gheorghe I.,
Şişcanu Ion, Enciu Nicolae, Cojocaru Gheorghe E., Istoria Basarabiei de la începuturi până
în 1998, Ed. a II-a. Bucureşti: Semne, 1998.
104. Stan A. Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856. Bucureşti, 1999.
105. Stroia M., Românii, marile puteri şi sud-estul Europei (1800-1830). Bucureşti, 2002.
106. Surini H.D. Bairaktar Moustapha Pacha et Manouk Bey – „Prince de Moldavie”.
-Bucarest, 1943.
107. Şotropa Valeriu, Proiectele de constituţie, programele de reforme şi petiţiile de drepturi
din Ţările Române în secolul al XVIII-lea. Bucureşti, 1976.
108. Tatistcheff S. Alexandre I et Napoleon d’apres leur correspondance inedite. 1801-
1812. Paris, 1891.
109. Tcaci Vl., Moldova în sistemul relaţiilor internaţionale (1763-1774). Chişinău, 1999.
110. Tchitchagoff P. Memoires de l’amiral P. Tchitchagoff. Paris-Bucarest, 1909.
111. Tomescu C., Catagrafia Basarabiei din 1817 (Ţinutul Hotinului). Catagrafia
numerică din Moldova, Valahia şi Basarabia din 1810. Chişinău, 1910.
112. Tomuleţ V., Reflecţii generale privind dezvoltarea social-economică a Basarabiei
(1812-1868), în Cugetul, 1992, nr. 2.
113. Tomuleţ V., Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-
1828). Vol. I. Chişinău, 2007.
114. Tomuleţ V., Basarabia în epoca modernă (1812-1918): (Instituţii, regulamente,
termeni). Vol. 1-3. Chişinău, 2012.
115. Ţurcanu I., Descrierea Basarabiei: Teritoriul dintre Prut şi Nistru în evoluţie istorică
(din primele secole ale mileniului II pînă la sfârşitul secolului al XX-lea). Ch.: Cartier, 2011.
116. Ţurcanu I., Bessarabiana: Teritoriul dintre Prut şi Nistru în câteva ipostaze istorice şi
reflecţii istoriografice. Chişinău: Cartdidact, 2012.
117. Ungureanu C., Bucovina în perioada stăpânirii austriece (1774-1918): aspecte
etnodemografice şi confesionale. Chişinău, 2003.
118. Urechia V., Istoria românilor. Tom. IX, Bucureşti, 1896.
119. Varta I., Varta T., Contribuţii documentare la istoria Moldovei în perioada ocupaţiei
militare ruse din timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, în Destin Românesc, 2012,
nr. 2 (78), p. 40-66.
120. Veliman V., Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti. Bucureşti, 1984.
121. Vianu A., Manifestări antifanariote în Moldova la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în
Studii, 1962, nr. 4.
122. Vîrtosu E., Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807, în Studii. Revista
de istorie, 1965, nr. 2.
123. Xenopol A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană. Ed. III. Vol. IX, Bucureşti /s. a./.
138
124. Xenopol A.D., Războaiele dintre Ruşi şi Turci şi înrîurirea lor asupra ţărilor române.
Vol. I, II. Iaşi, 1880.
125. Александр I, Наполеон и Балканы // Балканские исследования. Вып. 18. М., 1997.
126. Айрапетов О., Бухарестский мир 1812 года // Родина. 2012. № 1, 2.
127. Анисимов Е.В., Время петровских реформ, Л., 1989.
128. Бантыш-Каменский Д. Путешествие в Молдавию, Валахию и Сербию. М., 1810.
129. Болдырь А. Бессарабский вопрос. Кишинев, 1930.
130. Бородино, 1812 / Юбилейное издание. Отв. ред. П.А. Жилин. М.: Изд-во
Мысль, 1987.
131. Вандаль А., Наполеон и Алехандр I. Т. I-III. СПб., 1911-1913.
132. Виноградов В.Н., Ерещенко М.Д., Семенова Л.Е., Покивайлова Т.А.
Бессарабия на перекрестке Европейской дипломатии. Документы и материалы. М.:
ИНДРИК, 1996.
133. Внешняя политика Росии XIX и начала XX века /ВПР/. Документы
Российского министерства иностранных дел. Серия первая. 1801-1815 гг. Т. I-VI. М.,
1960-1967.
134. Восточный вопрос во внешней политике России (конец XVIII-го – нач. XX-го
вв.). М., 1978.
135. Вяземская Е. К., Данченко С. И. Юго-Восточная Европа и Россия. Конец
ХVIIIв. -1918 г. Советская историография. -М., 1990.
136. Гирс Л. А. Россия и Ближний Восток. Материалы по истории наших сношений
с Турцией. СПб., 1906.
137. Горяинов С. 1812 год. Документы Государственного и С.-Петербургского
Главного архивов. Часть 1. Опись документам 1812 года; Часть 2. Подлинные
документы. СПб., 1912. (Русская старина. 1902. Т. 109, январь).
138. Грек И.Ф., Руссев Н.Д. 1812 – поворотный год в истории Буджака и „задунайских
переселенцев”. Кишинев, 2011.
139. Гросул Г.С., Дунайские княжества в политике России (1774-1806). Кишинев,
1975.
140. Гросул Я. С., Труды по истории Молдавии. Кишинев, 1982.
141. Гросул Вл. Я., Российский внешнеполитический конституционализм и Балканы
(18-19 века) // Новая и новейшая история. 2011. № 2. С. 60-70.
142. Гулиа Д. Г. К истории восточного вопроса. (Русско-турецкая война 1806-1812 гг.
и Англия). Сухуми, 1978.
143. Данилевский Н. Я., Россия и Европа / Сост. послесловия и комментарии С.А.
Вайгачева. М., 1991.
144. Дмитриев П. Г. Народонаселение Молдавии (По материалам переписей 1772-
1773, 1774 и 1803 гг.). Кишинев, 1973.
145. Договоры России с Востоком, политические и торговые / Изд. Т. Юзефович.
-СПб., 1862.
146. Дойнов С. Българите и руско-турските войни (1774–1856). София, 1987.
147. Достян И.С., Россия и балканский воnрос (из истории русско-балканских
политических связей в первой трети ХIХ в.), М., 1972.
148. Достян И.С., Русская общественая мысль и балканские народы, М.,1980.
149. Драгнев Д.М., Военные статистические описания Молдовы и Валахии
конца XVIII – начала XIX в., как исторический источник, în Revista de istorie a
Moldovei, 1990, nr. 3.
150. Дружинина Е.И., Южная Украина в 1800-1825 гг. М., 1970.
139
 151. Зеленчук В.С., Население Молдавии (Демографические процессы и этнический
состав), Кишинёв, 1973.
152. История внешней политики России. Первая половина ХIХ века (от войн России
против Наполеона до Парижского мира 1856 г.). М.: Межд. отношения, 1995.
153. Кабузан В., Заселение Новоросии (Екатеринославской и Херсонской Губернии) в
XVIII – первой половине XIX-го века (1719-1858). М., 1976.
154. Кабузан В.М., Народонаселение Бессарабской области и левобережных районов
Приднистровья (конец XVIII - первая половина XX в.). Кишинёв, 1974.
155. Казаков Н. И. Из истории Бухарестского мирного договора 1812 г. // История
СССР. 1967. № 3.
156. Кессельбреннер Г. Л. Хроника одной дипломатической карьеры (Дипломат-
востоковед С. Л. Лашкарев и его время). М., 1987.
157. Киняпина Н. С. Внешняя политика России в первой половине ХIX в. М., 1963.
158. Кузнецова Г.А., Александр I и Наполеон в Тильзите // Новая и новейшая
история, 1991, № 6.
159. Кутузов М. И. Сборник документов. Т. III. М., 1952.
160. Кутузов М.И. Тактика победы. М.: Эксмо, 2011, 480 с.
161. Ланжерон А. Записки о войне с Турцией 1806-1812 гг. / Пер. Е. Каменского //
Русская старина. 1907-1911. №№ 6-23.
162. Манфред А. 3. Наполеон Бонапарт. 4-е изд. М., 1987.
163. Миллер А. Ф. Мустафа-паша Байрактар. М.-Л., 1947.
164. Мискевка Вл., Князь Константин Ипсиланти, în Подвижники й меценати.
Iсторико-бiографiчнi нариси / Διαφωτιστές και ευεργετες. Ιστορικο-βιογραφικά δοκίμια. –
Київ, 2001, с. 265-289.
165. Мискевка Вл., Ткач Вл. Русско-турецкий мирный договор 1812 г., în Revista de
Istorie a Moldovei. 1990, nr. 1, p. 36-44.
166. Михайловский-Данилевский А. И. Описание турецкой войны в царствование
императора Александра I с 1806 по 1812 г. Ч. 1–2. СПб., 1843.
167. Молчанов Н.Н., Дипломатия Петра Великоrо. М., 1990.
168. Муньков Н. М. Кутузов - дипломат. М., 1962.
169. Накко А. Очерк Гражданского Управления в Бессарабии, Молдавии и Валахии
во время русско-турецкой войны 1806–1812 года // Записки императорского Одесского
общества истории и древностей. Том. XI. Одесса, 1879.
170. Османская империя: Государственная власть и социально-политическая
структура / Отв. ред. С. Ф. Орешкова. М., 1990.
171. Отечественная война и русское общество: 1812-1912. Юбилейное издание.
М. : Изд. Т-ва И. Д. Сытина, 1911 – 1912. Т. 1. 1911. 232 с. (Содерж.: Россия перед
столкновением с Францией; Франция перед столкновением с Россией; Франко-русские
войны до 1812 года; После Тильзита); Т. 2. 1911. 270 с. (Содерж.: После Тильзита;
Россия перед 1812 г.).
172. Очерки внешнеnолитической истории Молдавскоrо княжества (nоследняя
треть XIV-го – начало XIX-го в.). Кишинев, 1987.
173. Очерки истории Министерства иностранных дел России. 1802-2002: В 3-х
томах. Том 3. Биографии министров иностранных дел. 1802-2002. М., 2002.
174. Первое сербское восстание 1804-1813 гг. и Россия. Книга 1. М., 1980; Книга 2.
М., 1983.
175. Петров А. Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. 1-3. СПб., 1885-1887.
176. Покровский М.Н. Дипломатия и войны царской России в XIX столетии. М.:
140
Красная Новь, 1924.
177. Полное собрание законов Российской Империи (ПСЗ). Т. XXIII, № 17008
(Договор от 29 декабря 1791г.).
178. Полное собрание законов Российской Империи (ПСЗ). Т. XXXII, № 25110
(Договор от 16 мая 1812 г.).
179. Пономарев А.М., Неизвестная рукопись П.С. Пущина о русско-турецкой войне
1806-1812гг., în Revista de Istorie a Moldovei. 2011, nr. 1-2, p. 114-124, nr. 3-4, p.158-186.
180. Попов А.Н. Отечественная война 1812 г., Т. 1. М., 1905.
181. Попов А.Н. Сношения России с европейскими державами перед войною
1812г. СПб., 1876.
182. Родина: [журнал]. 2002. № 8. (Тема номера : Наполеон и Александр).
183. Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига
(1769-1812). Сб. документов. Кишинёв, 1984.
184. Сироткин В.Г. Дуэль двух дипломатий. Россия и Франция в 1801-1812 г. М., 1966.
185. Сироткин Вл. Наполеон и Александр I: Дипломатия и разведка Наполеона и
Александра I в 1801-1812 гг. М., 2003.
186. Стадницкий А. Гавриил Банулеско-Бодони, экзарх Молдо-Влахийский (1808-
1812), Митрополит Кишиневский (1812-1821 гг.). Кишинев, 1894.
187. Станиславская A. M. Русско-английские отношения и проблемы Средиземноморья
(1798-1807), М., 1962.
188. Станиславская А. М. Россия и Греция в конце ХVIII - начале XIX в. Политика
России в Ионической республике. 1798-1807. М., 1976.
189. Троицкий H.А., 1812. Великий год России. М.: Мысль, 1988.
190. Троицкий Н. А. Александр I и Наполеон. М.: Высшая школа, 1994.
191. Троицкий Н. А. Фельдмаршал Кутузов: мифы и факты: науч. изд. М.:
Центрполиграф, 2002.
192. Троицкий Н. А. Александр I против Наполеона. М.: Яуза: Эксмо, 2007.
193. Фаньян Дж. Новые документы о Манук-бее (1808-1829 гг.) // Вестник архивов
Армении. 1983. № 3.
194. Халиппа И. Н. Описание Архива гг. Сенаторов, председательствовавших
в диванах княжеств Молдавии и Валахии с 1808 по 1813 гг. // Труды Бессарабской
губернской Ученой архивной комиссии / Под ред. И. Н. Халиппы. Т. 1, 2, 3. -Кишинев,
1900, 1902, 1907.
195. Чихачев П.А., Великие Державы и Восточный вопрос. М.,1970.
196. Чичагов П.В. Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 г. / Перевод с
фр. В.В.Ильина // Русский архив. 1870. № VІІІ, стб. 1522-1551.
197. Щербачев О., Афонское сражение. М.-Л., 1945.
198. Шеремет В.И. Империя в огне. Сто лет войн и реформ Блистательной
Порты. М., 1994.
199. Шишов А.В. Неизвестный Кутузов. Новое прочтение биографии. М., 2002.
200. 1812 год. К 150-летию Отечественной войны 1812 года. Сб. статей. М., 1962.
141
 Articolele preliminare ale păcii de la București, semnate la 5(17) mai 1812.

142