Folosul citirii şi aprofundării Sfintelor Scripturi după Sf. Cuv.

Ioan Iacob
de la Neamţ – Hozevitul

Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că

în ele aveţi viaţă veşnică, şi acelea sunt care
mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la
Mine, ca să aveţi viaţă! (In. 5: 39-40)

Când scrie în proză sau viersuieşte, Sf. Ioan precizează dintru început că se exprimă şi
se transmite pe sine întru folosul celorlalţi 1, mai ocupaţi cu ascultări şi cu treburi 2. El se
consideră chemat la această lucrare, ca unul ce nu a putut excela în lucruri practice3.
În Ortodoxie, comuniunea, împreună-vieţuirea cu Dumnezeu, reprezintă ţelul suprem.
Este comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul prin mângâierea Duhului Sfânt (I In. 1: 3 ; 4: 13). Harul,
puterea iubirii dumnezeieşti, lucrează ca să se poată realiza această adopţie a creştinului în
familia lui Dumnezeu treimic, pentru ca el să se poată bucura, rămânând om, de viaţa Unuia
Fericitului Dumnezeu (I Tim. 1: 11). Veriga de legătură, fără de care unirea cu El nu se poate
realiza, este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului deopotrivă. Canonizând pe
Cuviosul Ioan Iacob, Biserica adevereşte că Sfântul se numără printre fiii lui Dumnezeu după
har şi poate fi socotit mijlocitor, solitor, ca şi cum Însuşi Dumnezeu ar vorbi prin el şi ne-ar
îndemna să ne pocăim (II Cor. 5: 20).
După înălţarea Domnului Iisus Hristos la cer, de-a dreapta Tatălui, creştinii nu au
rămas orfani, lipsiţi de Tatăl Care sălăşluia în Învăţătorul, Prietenul şi Fratele lor mai mare,
după cum Sf. Ioan Evanghelistul Îl numeşte pe Mântuitorul; au primit pe Mângâietorul, Care
dintru adâncurile Tatălui purcede, adică izvorăşte, iar Acesta a rânduit, prin inspiraţie, să se
scrie un număr de cărţi sfinte şi normative pentru mântuire, cărţile Noului Testament,
completând pe cele din Vechiul Testament. În cuvintele tuturor acestor cărţi, El poartă de grijă
să vibreze viaţa dumnezeiască cea fericită şi slăvită, astfel încât, pe lângă oamenii
duhovniceşti în care Dumnezeu sălăşluieşte, noi să-L putem afla şi-n aceste scrieri, mai ales
atunci când îndrumătorii – duhovnicii – lipsesc, aşa cum s-a întâmplat cu trei milenii în urmă
(I Regi 3: 1), iar istoria se repetă, constată cu amar Sf. Ioan, şi în secolul XX 4. Dacă în
vechime, continuă Sf. Ioan Iacob în pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi5,
citirea şi studiul Sf. Scripturi erau considerate aşa de importante, cu atât mai mult acum, când
ele suplinesc lipsa îndrumătorilor, singurii care pot afirma fiţi următori mie, precum şi eu
sunt lui Hristos (I Cor. 11: 1), se dovedesc indispensabile, de neînlocuit.
Pentru a demonstra importanţa şi folosul citirii Sf. Scripturi, Sf. Ioan apelează la
exemplul şi cuvintele sfinţilor mari din vechime, din secolele IV-VI 6, aşa cum cu 200 de ani

1
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine, cuvânt înainte
şi mărturii din Ţara Sfântă de Pr. Mihai Manolică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2000, pp. 59-60 ; cf. Pr. Gh.
Lazăr, Sfinţi români; Cuviosul Ioan Hozevitul cel Nou, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LJX (1983), nr.
1-3, p. 88.
2
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină, Bucureşti, 2006, p. 235.
3
Ibidem, p. 240.
4
Ibidem, p. 235.
5
Ibidem, pp. 233-235.
6
Sf. Ioan Gură de Aur: Fără de citirea Sfintelor Scripturi nu poate cineva a se mântui
Sf. Efrem Sirul recomandă lipirea de această îndeletnicire pentru că citirea Sfintelor Scripturi deşteaptă
luptătorul la luptă, îl îmbărbătează împotriva patimilor, îl învaţă să fugă de cursele vrăjmaşului şi să
dobândească viaţa veşnică; sunt însă şi unii care citesc fără a se strădui să şi înţeleagă
Sf. Ignatie Teoforul: Ia aminte la citire, ca nu numai tu să cunoşti legile, ci şi la ceilalţi să le tâlcuieşti
I Tim. 4: 13: Ia aminte la citit, Ibidem, pp.234-235.
1
în urmă o făcea şi Sf. Nicodim Aghioritul 7. Dacă aceşti sfinţi purtători de Dumnezeu, trăitori
într-un veac în care au strălucit foarte mulţi Părinţi ai Bisericii, s-au străduit mulţi ani pentru a
se familiariza şi aprofunda cuvintele Scripturii, ca apoi să îndemne ferm pe credincioşi a citi
din ele, cu atât mai mult fraţii care sunt încă pe calea împărăţiei, lipsiţi de multe ori de un
îndrumător, prinşi cu ascultări şi treburi, se cuvine a primi învăţătură îmbibată bogat în har
din Sfânta Scriptură.
În versurile sale, Sf. Ioan constată că în contemporaneitatea sa, invenţia Radiului8 se
suprapune peste cuvintele Cărţii Sfinte9. Îşi reproşează sieşi că nu respectă îndemnurile Sf.
Petru10 şi vorbeşte în deşert, în loc să rostească cuvinte din Scripturi, dintru care creşte roada
Duhului11, că deşertăciunile lumii îşi au cuibar în mintea mea,/ Şi nici un grai din Scriptură /
Nu-l pot ţine minte bine12. Îşi recomandă ca îndreptarul şi măsura sa-i fie Părinţii şi
Scriptura13, să întrebe mereu pe Dumnezeu din cuvintele Sale pentru ca Însuşi să-l înveţe cu
putere cum să-şi împlinească planul, scopul, oricare ar fi acela 14. Scriptura nu este o carte
oarecare, literă moartă, omenească, ci opera Duhului Sfânt, dată din cer pe pământ spre
lucrare, ca un nou Eden, un proiect pe care omul, ca un şcolar silitor, să-l finalizeze şi să-l
prezinte ca pe o teză practică15.
În proza Sf. Ioan aflăm chiar mai multe elemente ce trimit direct la Sf. Scriptură. El
numeşte rucodelie16 osteneala scrisului în folosul fraţilor, rucodelie pentru care utilizează
frunzele Sfintelor Scripturi, ca nimic străin de pravoslavnica credinţă să nu se strecoare;
totuşi, Sfântul constată cu amărăciune că acest produs nu se mai întreabă; altă comparaţie este
cea cu sămânţa, sâmburele: după cum Semănătorul răspândea sămânţa pentru a aduce rod,
aşa şi el aruncă sămânţa, nădăjduind să iasă ceva, deşi poate că sămânţa este cam slabă,
precizează Sfântul Ioan cu smerenie17, şi cu aceeaşi nădejde oferă nişte sâmburaşi
duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine18. Tot în capetele sale în proză întâlnim
explicat în detaliu rolul Sf. Scripturi în viaţa duhovnicească, primele sale stadii mai ales, când
omul se luptă şi caută să se desprindă de păcat. Mai exact, citirea Scripturilor, mijlocind
primirea unei învăţături îmbibată în puterea harului, conturează în suflet bucuria nădejdii în
viaţa veşnică19; prin contrast, necitirea, pentru care ne robesc părerile greşite şi înşelăciunea
minţii20, pe un teren lucrat deja de necunoaşterea celor sufleteşti şi lipsa unui povăţuitor
duhovnicesc21, duce la deznădejde şi împuţinare de suflet. În viziunea Sf. Ioan Iacob,
cuvintele Evangheliei şi ale Sfinţilor Părinţi sunt ca o oglindă în care vedem chipul dinăuntru
cu patimile, virtuţile şi mijloacele de îndreptare; cei care se încăpăţânează să reziste puterii
lor mai urâţi se fac şi se înţeapă în cuvinte ca în bolduri, asemenea Sf. Pavel pe drumul

7
Ibidem, p. 234.
8
radioul, (n.n.)
9
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … p. 190.
10
I Pt. 3: 10 ; 4: 11.
11
Ibidem, Cântecul lui Manasis, p. 114.
12
Ibidem, Rugăciuni şi cugetări umilincioase, p. 93.
13
Ibidem, Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 66.
14
Ibidem, p. 65.
15
Ibidem, pp. 65-66.
16
La primii monahi din Biserică, acum 1600 de ani, rucodelie se numea lucrul mâinilor care se valorifica în
oraşul sau târgul cel mai apropiat pentru a se putea procura pâinea, care uscată apoi, constituia hrana lor de toate
zilele.
17
Sfantul Ioan se consideră nevrednic să includă suficient de bine în sămânţa sa comoara de har a Scripturii şi a
cuvintelor Părinţilor.
18
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 242.
19
Ibidem, p. 263.
20
Ibidem, p. 267.
21
Ibidem, p. 382.
2
Damascului22; cei care îşi iau în ajutor puterea lor scapă de deznădejde, necazuri, viază prin
ele (Ps. 118, 92-93) şi au ajutor în rugăciunea neîncetată, în linişte şi în tăcere23.
După aceste consideraţii directe asupra folosului citirii şi aprofundării cuvântului plin
de har al Scripturilor, se cuvine să cercetăm şi felul în care însuşi Sf. Ioan utilizează
întâmplările, personajele şi învăţăturile Cărţilor Sfinte pentru câştig sufletesc, pentru ca să
învăţăm de la cel pe care Dumnezeu l-a indicat prin slăvirea lui ca sfânt şi să ne îndulcim cu
aceleaşi roade.
Sfântul Ioan Iacob citea Scriptura pe îndelete, după pilda avvelor din Pateric, care nu
treceau la următorul verset până ce nu absorbeau viaţa din precedentul şi o trăiau.
Sensibilitatea inimii sale se vădeşte în poeziile în care urmăreşte firul unor evenimente vitale
pentru orice creştin, ca de pildă patimile Mântuitorului; secvenţă după secvenţă, cadru după
cadru, Sf. Ioan derulează filmul evenimentelor şi dovedeşte cât de important este pentru
urcuşul duhovnicesc cunoaşterea în cât mai mici şi fine detalii a lui Hristos Cel sălăşluit în
fiecare prin Botez24. Abordând pilda smochinului înfrunzit blestemat pentru nerodirea sa, deşi
nu era timpul roadelor, Cuviosul dezveleşte sensuri duhovniceşti, tâlcuind că gestul
Mântuitorului semnifică lepădarea Legii Vechi pentru nerodirea neamului evreiesc25 şi
sugerează că indiferent de vremea cercetării omului, acesta trebuie să fi ajuns nu doar la
stadiul de frunze verzi (Ps. 1), ci şi de roade. Această tâlcuire îl aşează pe Sf. Ioan în şirul
marilor sfinţi exegeţi ai cuvântului dumnezeiesc, personalităţi capabile prin sfinţenia vieţii să
guste şi să împărtăşească altora seva adânc ascunsă în Scripturi.
Nu lipsesc consideraţii pe marginea numelor biblice care să indice ascuţimea minţii
Sfântului, cum ar fi cea de pe marginea Ierusalimului, tâlcuit ca sfânta pace26 de care ucenicii,
de acum 2000 de ani sau din prezent, nu trebuie să se depărteze. Dacă un cunoscător rigid al
limbilor clasice ar clătina capul zâmbind, în cel mai bun caz îngăduitor, la această tâlcuire,
mergând duhovniceşte pe o tâlcuire a denumirii greceşti a oraşului, ne interesează mai puţin
etimologia, pe care o găsim astfel acceptabilă, cât faptul că această sfântă pace 27, Iisus Hristos
acum 2000 de ani şi Duhul Sfânt pentru creştinul contemporan, constituie fundaţia Bisericii
pe care se aşează fiecare credincios şi rămâne nedezlipit până la sfârşitul veacurilor. Alt nume
vehiculat de Cuvios este cel al lui David, pildă nemuritoare de pocăinţă, iar Sfântul observă
cu acuitate că deşi regele a primit iertarea, canonul şi l-a tras şi foloseşte prilejul pentru a
întări pe creştini în săvârşirea completă a canonului primit la scaunul Sf. Spovedanii28.
Din seva învăţăturilor Sf. Scripturi, Sf. Ioan Iacob extrage cele mai multe concluzii. În
Filocalia I, Sf. Marcu Ascetul numeşte trei uriaşi care merg înaintea oricărui păcat: neştiinţa,
uitarea şi nepăsarea; Mântuitorul Iisus Hristos şi Sf. Apostoli au arătat întâi cât de grave sunt
acestea29 şi Sf. Ioan, beneficiind de sinteza binecunoscută a Sf. Marcu, reluată peste secole şi
de Sf. Ioan Damaschin, le consacră versuri în mai multe poezii, prin aceasta dând lapte
duhovnicesc celor care trebuie să renască întru Domnul. Petrecerea alături de păcătoşi duce la
uitarea lui Dumnezeu într-o viaţă lipsită de El 30; observăm că uitarea nu este un proces pur
mintal, ci unul care angajează întreaga viaţă, uitarea devenind pierderea treptată a ceva prin
22
Ibidem, pp. 396-397.
23
Ibidem, p. 297.
24
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … p. 71.
25
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 251.
26
Ibidem, p. 246.
27
Sfântul consideră că roadele împăcării cu Tatăl, aduse de Hristos, sunt primite de orice credincios şi trebuie
păstrate desăvârşit, plenar, ca să fie gustate veşnic; el foloseşte cuvântul pace nu doar ca lipsa vrăjmăşiei, ori ca
stare de linişte, ci ca plenitudine reîntregită de Hristos, acesta fiind de fapt şi sensul originar al cuvântului pace;
ca orice valoare a Bisericii, şi sfânta pace o găsim înglobată în Hristos şi împărtăşită credincioşilor de Duhul, ca
rod al Său.
28
Ibidem, p. 439.
29
In. 14: 26 ; 16: 4 ; I Cor. 11: 2 ; 15: 1 ; Fil. 3: 1 ; I Tim. 4: 13 ; Efes. 4: 12-15 ; 4: 18-19.
3
neîntrebuinţare şi a Cuiva prin lipsa de comuniune, de dragoste; Sfântul mărturiseşte: dacă Te
iubeam, / Încontinuu mă rugam31, arătând că arma împotriva uitării şi dovada iubirii este
rugăciunea neîncetată, pomenirea numelui Iisus32.
Neştiinţa nu este nici ea o problemă exclusivă a raţiunii; deşertăciunile lumii care îşi
au cuibar în mintea creştinului nu o lasă deloc să primească învăţătură din Scripturi33, să-L
descopere în poruncile Sale, cum îndemna acelaşi Marcu Ascetul, inspirându-se din Sf. Ioan
Evanghelistul (I In. 3: 24)34; ca atare, curăţirea ochiului minţii, care să ducă la o purificare
totală, se impune ca primă necesitate, ca şi menţinerea lui în curăţie35.
Nepăsarea, sau nesimţirea, le îmbracă pe celelalte două ca într-o armură, încoronându-
le şi ajutându-le să depărteze pe om de Dumnezeu. Pentru a păcătui, omul întoarce spatele lui
Dumnezeu36, cade în lene, amorţire37, stare ce poate duce, fără cuvântul viu al Scripturii în
minte, la deznădăjduire şi moarte duhovnicească; în atare stare, Sf. Ioan Botezătorul – figură
vie şi exemplu de monah în mintea Cuviosului – precum şi Mântuitorul, încep opera de
trezire şi înnoire a omului prin chemarea pocăiţi-vă (întoarceţi-vă), că s-a apropiat împărăţia
cerurilor (Mat. 3: 2 ; 4: 17).
Sfântul Ioan Iacob recunoaşte că numai Dumnezeu poate să-l sensibilizeze, să-l facă
om nou ca să cresc / din Tine să mă hrănesc, să schimbe firea trupească, s-o facă
duhovnicească38; Sf. Pavel se referă mereu la înnoirea omului, la o viaţă duhovnicească în
trup (Rom. 8), iar Sf. Diadoh al Foticeii, peste câteva secole, afirma că cine nu devine
duhovnicesc în trupul său, devine trupesc în duhul său; tot acest sfânt filocalic, aflat în
volumul I al scrierii, este cunoscut pentru plânsul lui că nu-l iubea pe Dumnezeu atât cât ar fi
voit el, iar noi nu ne putem opri a observa că în poezia Mărturisiri lui Dumnezeu, la care am
făcut dese referiri, Sfântul Ioan îndreaptă toate eforturile sale de sensibilizare, curăţire,
înnoire, rugăciune, spre a-L iubi mai mult pe Dumnezeu. Cunoscând că orice activitate a
omului se datorează lucrării şi darului dumnezeiesc 39, Cuviosul cere aşadar ca să fie
sensibilizat, ajutat să se lepede de sine40. El ştie din experienţă că atunci când harul
luminează, totul se schimbă în jur şi-L vedem în toată Pronia Sa 41. Dacă în Vechiul Testament
(mai ales în Psalmi, atât de familiari oricărui monah), omul căuta faţa lui Dumnezeu, prezenţa
Lui slăvită, acea şechinā, iar în Noul, căutarea se împlineşte în Hristos (Ioan 1: 14), Sfântul
Ioan se roagă să se afle mereu în faţa lui Dumnezeu 42, să-L aibă mereu de faţă43, în minte şi în
inimă44, căci acesta-i scopul tău / să stai lângă Dumnezeu 45.
Adăugăm ca o precizare la cele de mai sus că Sfântul nu este un pietist, un căutător de
senzaţii, ci vede calea de la nesimţire la iubire cu luciditate, ştiind, după pilda Sf. Ioan
Evanghelistul, Apostolul iubirii, că şi această virtute, cea mai mare dintre toate, se cade a
30
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine …
Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 62.
31
Ibidem, p. 61.
32
Ibidem, p. 63.
33
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , p. 93.
34
Ibidem, Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 63.
35
Ibidem, pp. 64-65.
36
Ibidem, p. 61.
37
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 382.
38
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine …
Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 64.
39
Ibidem, Cugetări smerite, p. 88.
40
Ibidem, Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 63.
41
Ibidem, pp. 63-64 ; cf. Efes. 2: 1-5 ; 3: 16-20.
42
Ibidem, p. 64.
43
Ibidem, 61.
44
Ibidem, p. 62, respectiv 61.
45
Ibidem, p. 64.
4
rămâne pururi în adevăr (I In. 3: 18-19 ; II In. 1: 1 ; Efes. 4: 15), a se supune normelor după
care curge viaţa veşnică în persoanele ce o aşteaptă pe acest pământ: el dovedeşte o
remarcabilă gândire juridică versificând pe Sf. Pavel (I Cor. 6: 19-20) şi afirmând sunt dator
să Te iubesc, / obligat să mă jertfesc, / … / dreptul este numai Ţie / … / Tu ai drept cu-
adevărat / … / drept Tu ai asupra mea / inima să fie-a Ta / numai tu în mintea mea / Tu ai
dreptul de a sta46. Asemenea, conform celor mai mari teologi ai secolului (ex. Pr. Dumitru
Stăniloae), la baza gândirii sale aflăm Sf. Troiţă47, Treimea, de unde izvorăsc învăţăturile
mântuitoare despre viaţă veşnică, iubire, unire cu Dumnezeu, rugăciune.
Sentimentul de început pe care-l cere şi primeşte creştinul ca urmare a sensibilizării
lui prin har este frica de Dumnezeu 48, începutul înţelepciunii, cum o defineşte Vechiul
Testament. Pe parcursul împlinirii poruncilor dumnezeieşti, ea se preface inevitabil în iubire,
căci în cer, sau în comuniunea Sf. Treimi, frica nu are ce căuta, însă atât timp cât se găseşte
pe calea vieţii veşnice, Sfântul Ioan Iacob mai face apel la dânsa 49 ca la o metodă de
îmbunătăţire sufletească”50 la care atâţia nevoitori au apelat de-a lungul secolelor. Gravitatea
păcatului de a răstigni a doua oară pe Domnul Hristos şi-L face de batjocură (Evr. 6: 6 ; 10:
29) îndeamnă pe sfânt să nu dispreţuiască mustrările de sus 51, să analizeze mereu critic lumea
cu deşertăciunile ei, aflată în opoziţie cu împărăţia lui Dumnezeu 52 şi să aprecieze ostenelile
pedagogice la care Duhul ne supune, după pilda înaintaşilor ce ziua se osteneau şi noaptea se
pregăteau de nevoinţă53; în viziunea sa, nu avem voie să ne întristăm, ca cei ce n-au nădejde54.
Sf. Ioan se opreşte în scrierile lui asupra unor probleme duhovniceşti considerate de el
capitale în drumul spre veşnicie, probleme tratate cu mulţime de argumente biblice, apoi
patristice, ca duhul din cuvintele Scripturii şi al Părinţilor să îndemne cititorul a lua seama şi
acţiona în consecinţă. Chiar pe parcursul acestui drum, Scripturile ocupă un loc de temelie,
adăugându-i-se postul, rugăciunea, liniştea şi tăcerea 55. Răbdarea este un însoţitor preţuit de
Sf. Pavel (Rom. 5: 3-5), Sf. Petru (II Pt. 1: 5-7), ambii suferind într-o vreme de pe urma
pripelii şi râvnei nesocotite, o virtute pe care Sf. Ioan o urmăreşte în stare pură la
Mântuitorul56, pentru a ajunge în împărăţia Sa. Postul, această nevoinţă de căpetenie, face
obiectul privirii Cuviosului, pentru ca practica lui să nu se supună unor erori cunoscute din
Vechiul Testament (Is. 58), ci să urmeze exemplul avvelor din veacurile de aur ale
monahismului, dintru începuturi57. Urmând îndemnul Sf. Iacob ruda Domnului (Iacov 3) şi
Sf. Petru (I Pt. 3: 10 ; 4: 11), Sf. Ioan Iacob preţuieşte tăcerea, după cum am arătat mai sus şi
îndeamnă să ne abţinem de la clevetire, fiica zavistiei 58, de la blestem59, de la judecarea slugii
altuia (Rom. 14: 4), mai ales a mai-marilor din Biserică, dovedind că urcând pe treptele
virtuţii, nevoitorul devine mai exigent cu sine şi mai îngăduitor când se apleacă asupra

46
Ibidem, p. 62.
47
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , p. 86.
48
Ibidem, p. 63.
49
Ibidem, La sfârşitul Meu, p. 175.
50
Ierod. Ioanichie Bălan, Scrierile literare ale Cuviosului Ieroschimonah Ioan Iacob de la Iordan, în “Biserica
Ortodoxă Română”, an CIV (1986), nr. 1-2, p. 108.
51
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , p. 162.
52
Ibidem, pp. 183-192.
53
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 236.
54
Ibidem, p. 263 ; cf. I Pt. 3: 15.
55
Ibidem, p. 297.
56
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , pp. 98-
99.
57
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 256.
58
Ibidem, p. 289.
59
Ibidem, p. 248.
5
fratelui60; în alergarea spre cunună, în lupta cu patimile, astfel de activităţi nu fac decât să
încurce (I Cor. 9: 23-27).
Încheiem cu dulcea îndeletnicire a rugăciunii, şi ea un dar de sus61, prin care ne unim
cu Dumnezeu, căci rugăciunea este fiica mai mare a iubirii 62, prin care-L avem cu noi63.
Dulceaţa cea nespusă a preasfântului … nume ajută pe nevoitor împotriva amărălilor
lumeşti64, curăţă inima65, alungă lucrările şi ispitele celui rău66 şi înalţă sus67. Sfântul Ioan
Iacob îndeamnă, prin gura Sfântului Ioan Gură de Aur, al cărui cuvânt îl traduce, chemaţi-L
pe El totdeauna până ce va prinde rădăcini în inima voastră Preasfântul şi Mântuitorul
Nume al Domnului nostru Iisus Hristos … până ce se va închipui înăuntrul vostru Hristos şi
va lucra în inima voastră darurile Lui cele cereşti şi puterile cele mai presus de fire … .
Această pomenire va descoperi păcatul şi patimile, pe care nu le pricepem noi şi darul
rugăciunii le va risipi ca pe o pânză de păianjen … va zdrobi toată puterea diavolului … şi
cu vremea va nimici toată puterea lui … înviind pe cel înmormântat de păcat. Pentru
aceasta, neîncetat chemaţi numele Domnului nostru Iisus până ce inima va înghiţi pe
Domnul şi Domnul va înghiţi inima şi în acest chip va fi inima una împreună cu Domnul 68.
Cu răbdare, deoarece se cere vreme îndelungată şi multă silinţă, roadele rugăciunii se vor
face simţite69. În continuarea ideii precedente se insistă asupra rugăciunii din biserică;
asemenea celei a minţii, şi aceasta se desfăşoară repetat, ciclic, cu anumite variaţiuni, de
aceea trebuie adâncită, cere atenţie, pentru a nu ne afla întru nebăgare de seamă înaintea
Împăratului70.
Viaţa veşnică înseamnă unire cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul prin lucrarea
Duhului Sfânt – Mângâietorul şi sălăşluirea Lui în lăuntrul nostru. La această lucrare ne
raliem cu slabele noastre puteri, pentru ca umplându-ne, îmbogăţindu-ne cu Duhul, să trăim
în ritmul veşnic al Unuia, Fericitului Dumnezeu. Sfântul Ioan a depus neobosite eforturi ca să
nu mai trăiască vremelnic, în amărăciunea lumii, ci veşnic, în bucuria Domnului. Contribuţia
Mângâietorului o depăşeşte cu mult pe a noastră, de aceea Cuviosul a selectat cu mereu
crescută pricepere şi atenţie sursele de har aflate la dispoziţia Bisericii, har în care sălăşluia
Duhul Sfânt, şi prin El atât Fiul, cât şi Tatăl. Sfintele Scripturi au constituit pentru Sfântul
Ioan Iacob surse bogate de har, prin cuvintele lor în sine, pline de duh şi viaţă 71, vii, ascuţite şi
lucrătoare72, dar şi prin învăţătura cuprinsă în ele, înveliş după înveliş, umplutură după
umplutură, aluat dospitor al întregii fiinţe omeneşti, astfel că toate aceste cuvinte, de multe
ori preluate şi prefăcute în lapte hrănitor de Părinţii Bisericii, l-au dus pe Sfântul Ioan la viaţă,
viaţă la care ne cheamă şi pe noi.

Drd.pr. George-Ovidiu Chiriţa

60
Ibidem, pp. 282-283 ; cf. Rom. 8: 26-27.
61
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … ,
Mărturisiri lui Dumnezeu, p. 63.
62
Ibidem, pp. 61-62 ; cf. In. 15: 9,11 ; 16: 22-24,26-27; 17: 13,20-23 ; Rom. 1: 9-12 ; 15: 30 ; II Cor. 13: 7-9 ;
Efes. 3: 14-19 ; I In. 5: 11-16.
63
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 247.
64
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , Altă
cugetare, ca mărturisire, p. 110.
65
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 270.
66
Ibidem, p. 271.
67
Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul. Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan, stihuri creştine … , Reţetă
duhovnicească, p. 160.
68
Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină … p. 270.
69
Ibidem, p. 271 ; cf. Lc. 8: 15.
70
Ibidem, p. 271.
71
In. 6: 63.
72
Evr. 4: 12.
6
Bibliografie:
1. Sf. Ioan Iacob de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Flori de la Iordan,
stihuri creştine, cuvânt înainte şi mărturii din Ţara Sfântă de Pr. Mihai Manolică, Casa
Editorială Demiurg, Iaşi, 2000, 312 p.
2. Sf. Ioan Iacob Românul – Hozevitul, Hrană duhovnicească, Lumină din Lumină,
Bucureşti, 2006, 624 p.
3. Bălan, Ierod. Ioanichie, Scrierile literare ale Cuviosului Ieroschimonah Ioan Iacob de
la Iordan, în “Biserica Ortodoxă Română”, an CIV (1986), nr. 1-2.
4. Lazăr, Pr. Gh., Sfinţi români; Cuviosul Ioan Hozevitul cel Nou, în „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, an LIX (1983), nr. 1-3.