Capitolul 1.

Aparitia si evolutia procesului de integrare europeana

1.2.1. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)

 La baza actului de nastere a Uniunii Europene se aflta declaratia ministrului francez de externe
Robert Schuman, din 9 mai 1950, prin care acesta avansa o propunere al carei obiectiv era plasarea intregii
productii franco-germane de carbine si otel sub responsabilitatea unei autoritati supreme commune in
cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. In conceptia lui R. Schuman, “Europa
nu se va face dintr-o data, nici intr-o constructie de ansamblu, ea se va face prin realizari concrete, creand
mai intai o solidaritate de fapt”. “Planul Schuman” a devenit realitate prin semnarea, la Paris, in 1915, a
Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului( CECO, de ctare sase tari, respective:
Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda si R.F. Germania. Acesta a intrat in vigoare la 25 iulie 1952, dupa
ratificarea de catre statele semnatare, pentru o perioada de 50 de ani.

 Tratatul de la Paris este, de altfel, punctul de pornire al procesului de integrare europeana.

 Obiectivele tratatului:
 Aprovizionarea regulate a pietei;
 Garantarea egalitatii accesului la productie;
 Vegherea pentru a fixa un nivel cat mai precis precis si scazut posibil al productiei;
 Sa sustina productivitatea si exploatarea rationala a resurselor natural
 Sa imbunatateasca conditiile de viata ale lucratorilor
 Sa dezvolte schimburile international- cu respectarea regulilor pentru prezervarea liberului joc al
concurentei stipulate in tratat.

 Piata comuna a carbunelui si otelului s-a deschis in 1953, fapt ce a permis sa experimenteze
formula unei integrari sectoriale, care putea sa fie in mod progresiv extinsa la alte domenii si chiar la
construirea unei Europe politice.

1.2.2. Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM)

 Pentru a lupta impotriva lipsei generalizate de energie “traditionala” din anii cincieci ai secolului
trecut, cele sase state fondatoare (Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda, R.F. Germania) au
incercat sa gaseasca in energia nucleara o modalitate de a obtine independeta energetica.
Deoarce costurile investitiilor in energia nucleara depaseau posibilitatile statelor considerate in
mod individual, acestea au semnat la Roma, la 25 martie 1957, Tratatul care instituia Comunitatea
Europeana a Energiei Atomice.

 Intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, tratatul are drept obiectiv sa contribuie la formarea si
dezvoltarea industriilor nucleare europene, astfel incat toate statele member sa poata profita de
pe urma dezvoltarii energiei atomice si sa garanteze securitatea aprovizionarii. In acelasi timp,
tratatul asigura un nivel ridicat de Securitate pentru populatie si impiedica deturnarea materiilor
nucleare destinate unor scopuri civile catre obiectivele de tip militar.Este important de retinut
faptul ca CEEA nu are competente decta in domeniul energiei nucleare civile si pasnice.
 1.2.3. Comunitatea Economica Europeana (CEE)

 In acelasi timp cu Tratatul care instituia Comunitatea Europeana a Energiei Atomice, a fost semnat
la Roma la 25 martie 1957 si Tratatul de infiintare a Comunitatii Economice Europene, de aceleasi
sase state.

 Asadar, trei tratate de pornire a constructiei europene. Dintre acestea, Tratatul de constituire a
Comunitatii Economice Europene este cel mai important, prin fundamental juridic in procesul de
integrare economica, o noutate in dreptul international, prin care se declansa o noutate si in
sistemul economic international; un tratat cu unele trasaturi asemanatoare unei constitutii,
definind un sistem comunitar dotat cu institutii polititce commune; un tratat-cadru prin care sunt
definite unele obiective, competentele institutiilor , regulile si procedurile commune, fara a fi insa
precis asupra metodelor si finalitatilor politice.

 Obiectivul general al Comunitatii Economice Europene, neexplicit initial in tratat, era integrarea
economiilor statelor membre.Acesta reiese chiar din preambulul la tratat, care se refera la
necesitatea de a intari unitatea economiilor statelor membre si de a asigura dezvoltarea
armonioasa a acestora prin diminuarea diferentelor existente intre diferitele regiuni si reducerea
ramanerii in urma a regiunilor mai putin favorizate.

 Instrumentele utilizate pentru realizarea acestui obiectiv erau:

 Crearea unei piete commune, definite ca “ un spatiu comun unui grup de state, guvernat
de regulile economiei de piata”.Ea reprezinta o etapa intermediara in drumul catre
uniunea economica.Primul care a conferit un sens juridic acestei expersii a fost Tratatul
CECO, preluata apoi de Tratatele CEE si CEEA. Pentru a se ajunge, insa, la integrarea unor
piete nationale intr-un spatiu comun-larg-economic, incare operatorii economici sa poata
exercita activitati in mod liber, in beneficiul comun al partenerilor consumatorilor, dar si
pentru dezvoltarea echilibrata, armonioasa a economiilor statelor membre, Tratatul CEE
a prevzut un anumit numar de libertati fundamentale. Prin urmare, se poate spune ca, in
cadrul tratatului, poata comuna se caracterizeaza prin libera circulatie a marfurilor, care
este prima si esentiala, dar si prin mobilitatea factorilor de productie, adica libera
circulatie a lucratorilor, libertatea prestarilor de servicii si, In fine, libera circulatie a
capitalurilor;
 Apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, prin care sa se sprijine
evolutia Comunitatii, cu scopul de a asigura:
o Dezvoltarea armonioasa, echilibrata a activitatilor economice;
o O crestere durabila si neinflationista
o Un grad inalt de convergenta a performantelor economice
o Un nivel inalt al ocuparii foretei de munca si al protectiei sociale
o Cresterea nivelului de trai si al calitatii vietii
o Un nivel inalt al protectiei si imbunatatirea calitatii mediului
o Coeziunea economica si sociala
 o Solidaritatea intre statele membre

Dispozitiile din Tratatiul CEE, referitoare la natura si gradul de apropiere al politicilor

economice nationale, a facut necesara distinctia intre doua mari categorii de domenii
implicate, si anume:

 Domenii pentru care s-a prevazut elaborarea unor politici comune, care presupun
un transfer de suveranitate in anumite domenii, consimtit de statele membre, in
beneficiul institutiillor comunitare, dotate cu competente si puteri necesare,
pentru a realiza politic ice se vor substitui politicilor nationale.La inceput, politicile
comune au fost prevazute in sectoare considerate special- agricultura si
transporturi. Dupa terminarea perioadei de tranzitie de 12 ani si politica
comerciala comuna a devenit de competenta autoritatilor Comunitatii, pentru ca,
de la 1 ian 1999, prin organizarea uniunii economice si monetare, tarile membre
sa-si tranfere si suveranitatea monetara unei autoritati comune.;
 Domenii in care apropierea se limita la instituirea unei coordonari a politicilor
economice ale statelor membre, care se realiza, de fapt, sub forma consultarilor
intre statele membre, in cadrul institutiilor comunitare, in special al Consiliului de
Ministri, al Comitetului Economic si Social, precum si al diverselor comitete
special create in acest scop. De asemenea, coordonarea se realiza in forme si
grade variabile, in functie de limitarea de definirea obiectivelor comune sau de
extinderea ei si la punerea in aplicare a acestora. Initial, Tratatul CEE a prevazut
pentru coordonarea politicilor nationale cateva domenii: politica conjuncturala;
politica economic ape termen mediu; politica monetara; politica sociala.

 Asadar, pentru realizarea obiectivul prevazut in tratat, Comunitatea avea sarcina sa realizeze, in
conditiile stabilite, urmatoarele:

 Eliminarea, intre statele membre, a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea

si iesirea marfurilor, ca si a tutror celorlalte masuri cu effect echivalent.
 Instituirea unui tariff vamal comun si a unei politici comerciale comune fata de terti;
 Eliminarea, intre statele membre, a obstacolelor privind libera circulatie a lucratorilor,
serviciilor, capitalurilor;
 Instaurarea unor politici comune in domeniul agriculturii si al transporturilor;
 Stabilirea unor politici prin care sa asigure ca in piata comuna concurenta sa nu fie
denaturata
 Aplicarea unor procedure care sa permita coordonarea politicilor economice ale statelor
membre si remedierea dezechilibrelor in balanta lor de plati
 Apropierea legislatiilor nationale in masura necesara bunei functionari a pietei comune;
 Crearea unui Fond Social European pentru a sustine imbunatatirea conditiilor de munca
a lucratorilor si a contribui la ridicarea nivelului lor de viata;
 Instituirea Bancii Europene de Investitii cu rolul de a sprijini dezvoltarea economica a
Comunitatii
 Asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari, pentru cresterea schimburilor economice
cua cestea si continuarea in comun a efortului de dezvoltare economica si sociala.
  Tratatul de la Maastricht (adoptat la 7 feb 1992 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993), document
de importanta istorica in procesul de integrare europeana, prin crearea Uniunii Europene si
stabilirea unui program ambitios, vizand realizarea uniunii economice si monetare ( cu termen –
1 ian 1999), introducerea cetateniei europene, crearea Politicii Externe si de Securitate Comuna
(PESC), introducerea in sfera cooperarii comunitare a domeniilor Justitiei si Afacerilor Interne
(JAI). De asemenea, prin Tratatul de la Maastricht au fost fixate si conditiile necesare aderarii unui
stat la uniunea economica si monetara.
 De la constituirea celor trei Comunitati si pana in present, numarul statelor membre a crescut.
Astfel, in ian 1972 a fost semnat Actul final care cuprindea instrumentele de aderare pentru Marea
Britanie, Danemarca, Irlanda si Norvegia. Aceasta din urma nu a devenit insa membra ca urmare
a rezultatului negative al referendumului organizat pe plan national in acest scop. Incepand cu
1981 a fost admisa Grecia, iar- Spania si Portugalia, in 1994 – Austria, Finlanda si Suedia, in 2004-
Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, IN 2007 –
Bulgaria si Romania, iar in 2013- Croatia.

1.3. Obiectivele procesului de integrare europeana

 Promovarea unei dezvoltari armonioase si echilibrate a activitatilor economice in ansamblul

Uniunii
 Cresterea durabila si neinflationista , un nivel inalt de protectie si al imbunatatirii calitatii mediului
 Promovarea unui grad inalt de convergenta a performantelor economice
 Un nivel ridicat al ocuparii fortei de munca si al protectiei sociale, egalitatea intre femei si barbate
 Cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii
 Promovarea coeziunii economice si sociale
 Promovarea solidaritatii intre statele membre
 Tratatul de la Amsterdam-Mentinerea si dezvoltarea Uniunii ca un spatiu al libertatii, securitatii si
justitiei
 Tratatul de la Lisabona - Uniunea promoveaza progresul stiintific si ethnic si combate excluziunea
sociala si discriminarile si promoveaza Justitia si protectia sociala, solidaritatea intre generatii si
protectia drepturilor copilului.

Toate aceste obiective sunt subordinate scopului Uniunii Europene de a promova pacea, valorile
sale si bunastarea popoarelor sale.

2.1. Principii relative la structura institutionala a Uniunii Europene

 Principiul de organizare al Uniunii Europene nu este cel al separatiei puterilor, ci mai degraba cel
al reprezentarii intereselor.
 Principiul echilibrului institutional inseamna ca fiecare institutie are obligatia sa-si exercite
competentele sale, dar cu respectarea totala a competentelor celorlaltor institutii. Se urmareste,
in acest fel, ca echilibrul stability prin tratatele originare privind comptentele structurilor
comunitare sa nu fie modificat printr-un transfer de atributii de la o institutie catre alta. Fiind o
 caracteristica a sistemului institutional unificat, acest principiu se aplica indeosebi “ triunghiului
institutional” – Consiliul Uniunii, Comisia Europeana si Parlamentul European- institutii ce
participa la mecanismul decisional si care au sarcina sa asigure, in grade diferite si prin intermediul
unor functii variate, realizarea obiectivelor fixate de tratate.
 Principiul autonomiei institutiilor se bazeaza pe capacitatea institutiilor, recunoscute prin tratate,
de a adopta propriul lor regulamentul intern de organizare, impunand totodata acestora sa se
abtina de la masuri susceptibile sa puna in pericol obiectivele tratatelor, sa evite situatii care ar
duce la perturbarea functionarii altor institutii comunitare din cauza utilizarii lor excesive. Curtea
de Justitie a definit, de asemenea, limitele autonomiei pentru a evita ca, prin folosirea acesteia, o
institutie sa afecteze competentele si functionarea interna a celorlalte institutii sau state membre.
Acest principiu isi gaseste corolarul in principiul cooperarii loiale intre institutii.
 Principiul cooperarii loiale intre institutii impune institutiilor nu numai sa respecte competentele
lor, dar sa si stabileasca procedure care sa permita asigurarea bunei desfasurari a procesului
decizional. In acest sens este legitimate orice practica care tinde sa se grafeze pe tratate pentru a
le completa si permite functionarea procedurilor pe care le instituie.

2.2. Structura institutionala a Uniunii Europene

Tratatele de la Paris si Roma au prevazut comunitatii distincte, fiecare cu personalitate juridical

proprie. La debutul lor, cele trei Comunitati Europene dispuneau de institutii proprii: trei Consilii
de ministri sit rei organe colegiale – Inalta Autoritate pentru CECO si doua Comisii pentru CEE si
CEEA. Prin “ Conventia relativa la unele institutii comune” care a formalizat juridic institutiile
politice, semnata in acelasi timp cu Tratatele de la Roma, au devenit comune pentru cele trei
comunitati – Adunarea Parlamentara si Curtea de Justitie, iar pentru CEE si CEEA a devenit comun
– Comitetul Economic si Social. Ulterior, Tratatul de fuziune de Bruxelles (adoptat ij 1965) a
realizat si unificara executivelor, instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor
Europene, si, ca o consecinta, a altor institutii si reguli legate de acestea. De asemenea, a refacut
intr-o singura administratie si administratiile celor trei Comunitati. In fine, Comunitatile au fost
prevazute cu un buget de functionare unic. Mai tarziu, abia in 1975, a fost create Curtea de
Conturi.

2.2.1. Parlamentul European

Origine si evolutie. Numita initial “Adunarea Parlamentara” este prima dintre institutiile definite
de tratatele originare, constituita din reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in Comunitate,
cu puteri de deliberare si control. A devenit institutie comuna pentru cele trei Comunitati iun
urma semnarii “ Conventiei relative la unele institutii comune” (1957). Din 1962, s-a autoboytezat
Parlamentul European, nume ce i-a fost consacrat official prin Actul Unic European.

Componenta. La origine, Adunarea Parlamentara era compusa din delegate ai parlamentelor

statelor comunitare.

Sediul Parlamentui European este repartizat, din ratiuni istorice, intre Luxemburg – unde se afla
Secretariatul General permanent, Strasbourg – unde au loc sesiunile plenare si Bruxelles – unde
isi au sediul comisiile parlamentare, avand o situatie de institutie “navetista”, care vine din istoria
constructiei europene, mult criticata de parlamentari.

La conferinta de la Edinburgh (1992), Consiliul European s-a pronuntat asupra asezarii definitive
a sediilor institutiilor, ratificand situatia actuala a Parlamentului. Acest accord a fost incorporate
ca protocol in Tratatul de la Amsterdam.

Presedentia Parlamentului European o detine un deputat, care ste propus de un grup parlamentar
si ales cu o majoritate absoluta de voturi, pentru o perioada de doi ani si jumatate. Rolul sau este
Acela de a reprezenta Parlamentul in relatiile externe si cu celelalte institutii comunitare, de a
coordona lucrarile Parlamentului si ale organelor sale constitutive (Biroul si Conferinta
presedintilor), precum si dezbaterile din sedintele plenare. Presedintele Parlamentului este
secondat de 14 vicepresedinti, care il pot inlocui in anumite situatii ( de ex. Atunci cand acesta
doreste sa participle la dezbatere) si 5 chestori, carora le revin responsabilitati administrative si
financiare.

O caracteristica a organizarii Parlamentului rezida in faptul ca deputatii se grupeaza si nu pe

nationalitati, ci pe grupuri politice, in functie de afinitatile politice, compuse din minimum 25 de
deputati alesi din cel putin un sfert din statele membre.Grupurile politice si deputatii neafiliati
niciunui grup dispun de un secretariat, de facilitate administrative si de credite prevazute in
bugetul Parlamentului European. In cee ace priveste partidele politice europene, statutul acestora
a fost aprobat in 2004. Regulamentul de procedura al Parlamentului prezinta doar competentele
organelor sale de conducere ( Biorul si Conferinta presedintilor) in relatia cu partidele politice la
nivel European. Presedintele reprezinta Parlamentul European in relatia cu aceste partide, iar
Biroul decide cu privire la cererile de finantare.

Regimul de lucru al Parlamentului European este asemanator cu cel al parlamentelor nationale.

In raport cu celelalte institutii comunitare este singurul organ care isi desfasoara lucrarile public,
actele sale fiind publicate, de regula, in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. In general,
europarlamentarii se intrunesc in fiecare luna pe durata unei saptamani (cu exceptia lunii august),
in sesiuni ce se tin la Starsbourg, dezbaterile fiind traduse simultan in toate limbile oficiale ale
Uniunii Europene. Conform prevederilor tratatelor, Parlamentul European se poate intruni si in
sesiuni extraordinare, la cererea unei majoritati parlamentare sau la cererea Comisiei ori a
Consiliului. De asemenea, se poate intruni si in sesiuni solemne, cand, de la tribuna Parlamentului,
sefi de state comunitare sau extracomunitare se adreseaza “reprezentantiolor popoarelor
statelor membre”.

Puterile atribuite de tratate Parlamentului European si extinse ulterior pot fi grupate astfel:

 Puterea de control
- Puterea de informare
- Puterea de sanctiune
 Puterea consultative si de participare la actul legislative
 Competente in domeniul bugetar
  Alegerea Avocatului Poporului

2.2.2. Consiliul European

Consiliul European nu trebuie confundat, insa, cu Consiliul Europei – prima organizatie de cooperare
politica din Europa, cadru pentru dialog al unui grup de state (din care face parte si Romania), in problem
politice si activitati cum sunt mediul, cultura, promovarea principiilor democratiei, respectarii drepturilor
omului, etc.

De asemenea, trebuie facuta distinctia intre Consiliul European (al sefilor de stat si guvern) si Consiliul
Uniunii, deoarece intre aceste doua institutii exista anumite diferente, precum:

- Consiliul Uniunii este o institutie prevazuta in tratatele initiale de infiintare a Comunitatilor

Europene, iar Consiliul European s-a constituit, la inceput intr-un cadru neconventional, fiind
ulterior recunoscut prin tratate;
- In timp ce consiliul Uniunii are o component diferita, care a evoluat de la ce initiala, care cuprindea
ministrii afacerilor externe, pana la compunerea sa actuala din ministri reprezentand domeniile
pentru care Consiliul respective se reuneste, Consiliul European are intotdeauna aceeasi
component, reunind sefii de stta si de guvern.

Consiliul European nu este, deci, urmare nici a unei functionary in mediul international si nici urmare a
revizuirii tratatelor comunitare. El poate fi considerat drept o inovatie politica, deoarce:

- Este un organ interguvernamental, ce orienteaza si coordoneaza actiunile statelor nationale

membre, respectand totodata responsabilitatile si competentele institutiilor comunitare;
- Este un organ nascut in asa fel incat, printr-o implicare politica originala, actioneaza uneori ca
organ interguvernamental, alteori ca un Consiliu de Ministri si, bazat pe legitimitatea pe care o au
sefii de stat si de guvern, poate fi considerat instant politica suprema in costructia europeana.

Componenta. Tratatul de Lisabona a stability component Consiliului European ca a fi formata din

sefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum si din prededintele sau si presedintele
Comisiei Europene. Aunci cand oridinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European
poate decide sa fie asistat de un ministru si, in cee ace il priveste pe presedintele Comisiei, de un
membru al Comisiei. La lucrari mai participasi noul Inalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe si politica de Securitate.

Sediul Consiliului European este la Bruxelles.

Presedentia Consiliului European – doi ani si jumatate.

Atributii.

Consiliului European ii revin urmatoarele atributii care au constituit, de altfel, motivatia crearii sale:

 Este locul unor schimburi de pareri libere si al unor informari reciproce intre factorii principali de
conducere si statelor membre;
 Poate delibera subiecte care sunt de competenta comunitara, dar si chestiuni de cooperare
politica sau orice alt subiect de interes comun, definind, in esenta, orientarile si prioritatile politice
generale ale Uniunii;
 Ofera Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii acesteia;
 Constituie o “instanta de apel” pentru dosarele care ii sunt trimise de instantele inferioare, in
special de catre Consiliul Uniunii;

Pentru exercitarea acestor functiuni, Consiliul creeaza comisii ad-hoc sau comitete de directive
care ii furnizeaza rapoarte pe baza carora sunt luate deciziile prin consens.

In cee ace priveste cooperarea politica, Consiliul European are, in principal un rol de mediere
pentru gasirea unui punct de vedere convergent si afirmarea unor pozitii comune pe scena
internationala. Totodata, Consiliul urmareste coordonarea actiunilor diplomatice in toate
domeniile afacerilor international care afecteaza interesele Comunitatii.

Dispozitiile adoptate de Consiliul European nu sunt acte comunitare, ci doar acorduri politice, care
se pot materializa ulterior in acte comunitare, prin aplicarea procedurilor prevazute in tratate.

2.2.3. Consiliul sau Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministri)

Origine si evolutie. In cadrul arhitecturii organice comunitare, Tratatul de fuziune de la Bruxelles

a instituit un Consiliu al Comunitatilor Europene, denumit Consiliul de Ministri, care s-a substituit
Consiliului special de ministri CECO, Consiliului CEE si Consiliului CEEA. Acest Consiliu unic exercita
puterile si competentele conferite in conditiile prevazute de fiecare din cele trei tratate
comunitare.

Tratatul de la Mastricht i-a schimbat denumirea in Consiliul Uniunii Europene- cadru institutional
unic pentru cele trei Comunitati (CEE, CECO si CEEA) – si i-a acordat atributii si in domeniul Politicii
Externe si de Securitate Comuna si al Justitiei si Afacerilor Interne.

Competenta. Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul Uniunii este compus din cate un
reprezentant la nivel ministerial al fiecarui stat membru, imputernicit sa angajeze guvernul
statului membru pe care il reprezinta si sa exercite dreptul de vot. Competenta Consiliului nu este,
deci, nici fixa, nici stabile, ci variaza in functie de ordinea de zi a lucrarilor, fiind convocati pentru
a face parte succesiv din Consiliu – fie singuri, fie alaturi de ministrii de externe – diferiti titular ai
departamentelor ministeriale (ai agriculturii, finantelor, transporturilor etc. )

Sediul. Consiliul Uniunii este la Bruxelles. In timpul lunilor aprilie, iunie si octombrie, Consiliul isi
tine reuniunile la Luxemburg. In situatii exceptionale si din motive bine intemeiate, Consiliul sau
Comitetul Reprezentantilor Permanenti ai guvernelor statelor membre, hotarand in unanimitate,
poate decide ca o reuniune sa Consiliului sa se desfasoare in alt loc.

Presedentia. Consiliului Uniunii, cu exceptia formatiunii Afaceri EXterne, este asigurata, pe o

perioada de 18 luni, de grupuri prestabilite de trei state membre. Aceste grupuri sunt formate in
 baza unui sistem egal de rotatie a statelor membre, avandu-se in vedere diversitatea acestora si
echilibrul geographic al Uniunii. Fiecare membru al unui grup asigura, prin rotatie, pentru o durata
de sase luni, presedentia tuturor formatiunilor Consiliului, cu exceptia formatiunii Afaceri Externe.
Ceilalti membri ai grupului asista presedentia in indeplinirea tuturor responsabilitatilor acesteia,
pe baza unui program comun, putand conveni, dupa caz, si asupra altor aranjamente.

Presedentia este responsabila de promovarea lucrarilor Consiliului privind legislatia Uniunii

Europene, de asigurarea continuitatii agendei Uniunii, a unor procese legislative bine organizate
si a cooperarii dintre statele membre. Pentru aceasta, Presedentia trebuie sa actionize ca un
intermediar cinstit si neutru.

In fapt, Presedentia are doua misiuni principale:

-cea de planificare si conducere a reuniunilor din cadrul Consiliului si ale grupurilor sale de
pregatire, asigurandu-se ca discutiile se desfasoara in mod corespunzator si ca Regulamentul de
procedura al Consiliului si metodele de lcuru sunt applicate correct, dar si – cea de reprezentare
a Consiliului in relatie cu celelalte institutii comunitare, in special cu Comisia si cu Parlamentul
European, rolul sau fiind Acela de a incerca obtinerea unui accord privind dosarele legislative, prin
triloguri, reuniuni de negociere informale si prin reuniunile Comitetului de conciliere.

Organizare si functionare. Consiliul Uniunii se intruneste la convocarea presedintelui, din initiative

acestuia, a unuia dintre membrii sai sau ai Comisiei. Un Comitet al Reprezentantilor Permanenti
ai guvernelor statelor membre – COREPER, raspunde de pregatirea lucrarilor Consiliului.

Sistemul de vot

Trei modalitati de vot:

 Votul in unanimitate sau consensual
 Votul cu majoritate simpla
 Votul cu majoritate calificata

Atributii. Consiliul Uniunii are urmatoarele responsabilitati:

 Exercita, impreuna cu Parlamentul European, functia legislative prin procedura legislative

ordinara, cunoscuta si sub numele de codecizie
 Coorodoneaza politicile statelor membre in domenii specific, cum ar fi: politicile economice si
bugetare sau politica de ocupare a fortei de munca;
 Adopta deciziile necesare pentru definirea si punerea in practica a politicii externe si de Securitate
comuna, pe baza orientarilor generale trasate de Consiliul European
 Coordoneaza activitatile statelor membre si adopta masurile necesare cu privire la cooperarea in
materie de justitie si afaceri interne;
 Decide cu privire la semnarea si incheirea acordurilor international dintre Uniunea Europeana si
unul sau mai multe state ori organizatii international, pe baza unei propuneri din partea Comisiei
 Adopta bugetul Uniunii impreuna cu Parlamentul European
2.2.4. Comisia Europeana

Origine si evolutie. Comisia Europeana este considerata de catre multi specialisti ca fiind o institutie
originara, pentru ca istoria ei a inceput in anul 1951, odata cu aparitia Inaltei Autoritati – executivul primei
Comunitati Europene (CECO). In tratatele de la Roma, termenul de Comisie a fost folosit din motive
strategice – in incercarea autorilor de a diminua sensul supranational, considerat ca fiind prea extins in
primul tratat.

Dupa fuziunea executivelor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965), Comisia a devenit institutie comuna
pentru cele de trei Comunitati si, in consecinta, a exercitat competentele Comisiilor (CEE si CEEA) si a
Inaltei Autoritati (CECO), conform dispozitiilor respectivelor tratate, intrucat, asa cum am mai aratat,
Tratatul de la Bruxelles s-a referit la fuziunea structurilor si nu a competentelor (care se pot modifica
numai atunci cand se modifica tratatele).

Comisia este, de fapt, o institutie administrative si politica, distingandu-se, ca atare, cel mai mult prin
faptul ca, spre deosebire de secretariatul general al unei organizatii international, nu este doar gestionarul
actiunilor comune, deoarece, prin puterile si competentelor pe care le are si activitatile pe care le
desfasoara, impulsioneaza procesul de integrare europeana. Aceasta institutie are character de organ
supranational, exercitandu-si functiile in serviciul intereselor comunitare, in totala independent fata de
statele membre.

Componenta. Inca de la inceputurile sale, Comisia a fost constituita numai din cetateni ai statelor membre,
in functie de numarul lor de locuitori, respective cate doi reprezentanti din cele mai populate state
membre ( ex. Franta, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania) si cate unul din celelalte. De la 1 noiembrie
2004, component Comisiei se bazeaza pe modelul instituit de Tratatul de la Nisa – cate un comisar pentru
fiecare stat membru. Comisia numita intre data intrarii in vigoare a Tratatului de la Lisabona si 31
octombrie 2014 este compusa din cate un resortisant al fiecarui stat membru, inclusive presedintele si
Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de Securitate, care este unul dintre
vicepresedintii acesteia.

Incepand cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusa dintr-un numar de membri, incluzand presedintele
si Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de Securitate, corespunzator cu doua
treimi din numaruk statelor membre, atat timp cat Consiliul European nu decide modificarea acestui
numar, hotarand in unanimitate.

Membrii Comisiei sunt alesi dintre resortisantii statelor membre in conformitate cu un sistem de rotatie
strict egal intre statele membre, care sa reflecte diversitatea demografica si georgrafica, astfel incat
diferenta dintre numarul total de mandate detinute de resortisantii a doua state membre date nu poata
fi niciodata mai mare de unu.

In general membrii Comisiei – denumiti comisari- sunt recrutati din randul specialistilor si/sau al oamenilor
politici. Ei sunt numiti de Consiliul European impreuna cu Presedintele Comisiei, la sugestiile statelor
membre, pe baza competentei lor generale. Acestia prezinta toate garantiile de independent fata de
statele membre in interesul general al Uniunii. Pentru realizarea indatoririlor ce le revin, ei nu solicita si
nu accepta instructiuni de la niciun guvern sau alt organism, fiacre stat membru angajandu-se sa respecte
acest principiu si sa nu infulenteze in niciun fel membrii Comisiei. Incepand cu1 ianuarie 1995, mandatul
comisarilor este de 6 ani – asemeni cu cel al Parlamentului, cu posibilitatea de a fi reinnoit, un comisar
putand fi revocat prin demisie voluntara sau din oficiu. In aceasta periaoda, membrii Comisiei nu pot
exercita nicio alta activitate profesionala, fie ea remunerate sau nu.

Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.

Presedintele. Comisiei Europene este ales conform procedurii instituiter de Tratatul de la Maastrichy, in
baza unei duble investiture democractice – de catre statele membre reeprezentate in Consiliul European
si de catre Parlamentul European, pe o perioada de cinci ani. Tratatul de la Lisabona nu propune nicio
modificare substantial cu privire la modul de numire a Presedintelui Comisiei, dar precizeaza clar ca
propunerea acestuia de catre Consiliul European trebuie sa se faca tinand cont de alegerile
europarlamentare. Aceasta modificare sporeste in mod indirect infulenta Parlamentului si confera o mai
mare importanta politica alegerilor parlamentare europene.

Presedintele Comisiei – asa cum am aratat si mai sus – participa, impreuna cu Consiliul European, la
numirea membrilor Comisiei, avand posibilitatea de a realoca portofoliile in timpul mandatului.

De asemenea, aceasta numeste vicepresedintii, altii decat Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe si politica de Securitate, din randul comisarilor. Presedintele poate cere unui membru al Comisiei
sa demisioneze, desi, spre deosebire de tratatele initiale, Comisia este obligata sa fie de accord cu o
asemenea cerere.

Presedintele Comisiei Europene coordoneaza activitatea acesteia si isi reprezinta institutia in relatiile
externe, participa la lucrarile Consiliului European, la intalnirile la varf ale Grupului celor 98, reprezentand
intr-un fel Europa comunitara.

Organizare si functionare. Comisia Europeana se intruneste la initiative presedintelui sau, cel putin o data
pe saptamana, de obicei miercurea, in sedinte care nu sunt publice, dezbaterile acesteia fiind
confidentiale. In plus, Comisia se intruneste ori de cate ori este nevoie.

Membrii Comisiei sunt obligati sa fie prezenti la toate sedintele. In cazul inc are un mebru al Comisiei nu
poate participa la sedinta, aceasta il informeaza pe presedinte, in timp util, cu privire la motivele absentei
sale. Presedintele apreciaza fiecare situatie care ar putea conduce la nerespectarea acestor obligatii.

Tratatele comunitare acorda Comisiei competenta de a se auto-organiza, in sensul ce aceasta isi stabileste
propriul regulament de procedura, pe care are obligatia sa-l publice. De asemenea, Comisia actioneaza in
calitate de “colegiu”, in conformitate cu orientarile politice definite de presedinte. Acest principiu al
colegialitatii, introdus de Tratatul UE, se bazeaza pe egalitatea intre membrii Comisiei in participarea lor
la adoptarea deciziilor institutiei. Astfel, deciziile sunt adoptate dupa o deliberare comuna si toti membrii
sunt responsabili in mod colectiv pentru acestea in fata Parlamentului European. De altfel, comisarii nu
au nicio putere de decizie proprie, decat in cazul in care sunt abilitati de Comisie sa ia masuri in numele
sau, in domeniile lor de competenta, asumandu-si astfel responsabilitatea politica si juridica a Comisiei.
Cu toate acestea insa, presedintele Comisiei procedeaza la o repartitie precisa a atributiilor intre membrii
sai cu privire la pregatirea si punerea in executie a deciziilor, putand totodata in orice moment sa modifice
atributiile lor. Prin urmare, fiecare dintre comisari are o responsabilitate particlara pentru unu sau mai
multe sectoare de activitate ale Uniunii ( comisar pentru problem de dezvoltare, comisar pentru
agricultura etc.), reunite sub umbrella unei Directii generale.)

Atributii. Comisia promoveaza interesul general al Uniunii, sens in care ii revin urmatoarele atributii:
  Puterea de initiative ( reprezinta motorul Comunitatii). Comisia formuleaza recomandari
asupra subiectelor cuprinse in tratate daca acestea le prevad sau daca Comisia considera
ca este necesar. Aceasta competenta se refera, de fapt, la puterea de a formula propuneri
asupra materiilor cuprinse In tratat ca o contrapozitie a puterii de decizie ce revine
Consiliului, imbinand rolul motor si de aparare a interesului general al Comisiei, in
procesul comunitar, in raport cu competentele nationale. Puterea de initiativa a Comisiei
Europene se materializeaza in redactarea unui document – numit “carte alba”, de contine
propuneri oficiale de actiuni comunitare intr-un anumit domeniu, fiind folosita ca mijloc
pentru dezvoltare politicilor comunitare. De cele mai multe ori, cartea alba este
consecinta publicarii unui alt document alcatuit de Comisie – numit “carte verde”, ce are
drept scop lansarea unui process de consultare la nivel European cu privire la un anumit
domeniu, fiind adresat tuturor partilor interesate – organizatii si indivizi, ce sunt invitate
sa participe la un amplu proces de dezbateri;
 Puterea de executie (joaca rolul unui guvern la nivel comunitar). Comsisia are o putere de
executie proprie, care se reflecta din prerogativele sale in materie de uniune vamala si
piata unica interna (procese pe care le-a finalizat), in materie de aplicare a politicii
concurentiale comunitare, precum si din competentele de excutie in materie de
agricultura, gtransport, politica sociala etc. Puterea de executie proprie decurge si din
aspectele specifice prevazute de tratate – administrarea Fondului Social European,
Fondului European de Orientare si Garantare Agricola, Fondul European pentru
Dezvoltare Regionala, gestiunea si executia bugetului comunitar. Competentele sale de
executie au fost amplificate prin Actul Unic European, care stabilea ca aceasta “ exercita
atributiile conferite de Consiliu”. Comisia participa la realizarea documentelor Consiliului
European si ale Parlamentului European in conditiile prevazute de Tratatul de la Lisabona;
 Puterea de control se poate exercita a priori sau posteriori, ca urmare a posibilitatii de a culege
informatii;
 Puterea de control se poate exercita atunci cand un stat incalca una din obligatiile sale, avand un
caracter administrative si, in ultima instant, judiciar, printr-o sentinta data de Curtea Europeana
de Justitie;
 Puterea de negociere in acordurile internationale. In calitate de reprezentanta a Uniunii Europene
in relatiile externe, Comisia garanteaza legaturile cu organismele internationale, - exprimand, de
fapt, punctul de vedere comunitar in relatiile international.

2.2.5. Organe consultative ale institutiilor Uniunii Europene

Comitetul Economic si Social (CES). Tratatele CECO, CEE si CEEA au stabilit necesitatea infiintarii
unor organe consultative Comisiei, Consiliului si Parlamentului, ai caror membri sa fie
reprezentanti ai diverselor medii socio-economice, ce scopul de a face cunoscuta opinia lor in
realizarea diferitelor proiecte legislative. Cu privire la CECO, a functionat Comitetul consultative,
ai carui membrii erau distribuiti in mod proportional intre: producatori, muncitori, consumatori,
comercianti ai produselor industriei carbunelui si otelului. In cee ace priveste CEE si CEEA, s-a
infiintat Comitetul Economic si Social.
Componenta. Comitetul Economic si Social este format din reprezentanti ai diferitelor categorii
de participant la viata economica si sociala – organizatii patronale, salariale si alti reprezentanti ai
societatii civile, in special din domeniile socio-economic, civic, professional. Numarul membrilor
Comitetului Economic si Social a fost limitat de Tratatul de la Lisabona la 350, numiti de Consiliu
cu unanimitate de voturi, pentru o perioada de 5 ani, cu posibilitate de prelungire.

Comitetul Economic si Social desemneaza, dintre membrii sai, un presedinte pentru un mandate
de doi ani si jumatate.

Atributii. Functia principala a Comitetului Economic si Social este aceea de a se pronunta asupra
proiectelor in cazurile prevazute de tratate. Aceasta consultare este o conditie indispensabila
pentru legalitatea actului juridic si hotararea se publica in Jurnalul Oficial al Uniunii Europeane.
Din anul 1972, Comitetul poate sa emita avize din proprie initiativa asupra oricarei problem de
interes comunitar. Tratatul UE oblige Comisia si Consiliul sa ceara avizul Comitetului in anumite
proiecte legislative, in timp ce Tratatul de la Amsterdam autorizeaza consultarea sa si de catre
Parlamentul European. La cererea Parlamentului Europeamn, Comisiei si Presedintelui Consiliului,
CES exercita un control permanent al pietei interne si atrage atentia supra disfunctionalitatilor
acesteia. De asemenea, intretine relatii cu organisme similare la nivel national, regional si
international.

Comitetul Regiunilor. Organ cu caracter consultative, a fost creat prin Tratatul de la Maastricht,
cu scopul de a realiza centralizarea opiniilor regiunilor si ale entitatilor locale necesara pentru a
raspunde cerintei Adunarii Regiunilor Europei (ARE) si Parlamentului European – ca realitatea
europeana sa fie correct reprezentata si sa influenteze dezvoltarea comunitara.

Componenta. Comitetul Regiunilor este format din reprezentanti ai colectivitatilor regionale si

locale care sunt fie titularii unui mandate electoral in cadrul unei autoritati regionale sau locale,
fie raspund din punct de vedere politic in fata unei adunari alese. Potrivit Tratatului de la Lisabona,
acestia sunt alesi de Consiliu cu unanimitate de voturi, la propunerea statelor membre, pentru o
perioada de 5 ani, cu posibilitate de prelungire, fara ca numarul lor sa depaseasca pe Acela de
350. Tratatul de la Amsterdam stabileste incompatibilitatea de a fi membru, in acelasi timp, al
Comitetului Regiunilor si al Parlamentului European.

Comitetul Regiunilor desemneaza, dintre membrii sai, un presedinte de o durata de doi ani si
jumatate.

Atributii. La fel ca si Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor este un organ auxiliary,
care asista, cu caracter pur consulativ, Parlamentul European, Consiliul si Comisia. Comitetul
Regiunilor este consultat de catre cele trei institutii in cazurile prevazute de tratate si in toate
celelalte cazuri si, in special, in care acestea privesc cooperarea transfrontaliera, dar si in situatia
in care una dintre institutii considera oportun acest lucru. Mai mult, de fiecare data cand
Comitetul Economic si Social este consultat, Comitetul Regiunilor este informat de Parlamentul
European, Consiliu sau de Comisie cu privire la cererea de aviz. Daca considera ca sunt in joc
 interese regionale specifice, Comitetul Regiunilor poate emite un aviz in acest sens, dupa cum
poate emite un aviz si proprie initiative, in cazurile in care considera util acest lucru.

Capitolul 3

3.1. Etape ale edificarii pietei unice interne

Pentru realizarea uniunii vamale au fost prevazute urmatoarele:

 Inlaturarea complete, dar treptata, a taxelor vamale de import si de export in relatiile

comerciale dintre tarile semnatare, atat pentru produsele industrial, cat si pentru
produsele agricole
 Inlaturarea in mod treptat si complet a restrictiilor cantitative si a altor bariere netarifare
din calea comertului reciproc al tarilor membre
 Instituirea unui regim fiscal comun in tarile membre, concomitent cu elaborarea si
adoptarea unor reguli comune privind desfasurarea concurentei in cadrul Comunitatii;
 Instituirea unei politici comerciale comune fata de terti

Comisia a elaborate Cartea Alba privind definitivarea pietei unice interne, aprobata in iunie 1985 de catre
Consiliul European reunit la Milano, in care a fost fixat un calendar precis, pentru perioada 1985-1992,
privind examinarea si adoptarea masurilor legislative necesare realizarii pietei unice.

Practic, Cartea Alba a propus mai multe obiective:

 Unificarea celor 12 piete nationale ale CEE pentru a le transforma intr-o piata unica de 320
milioane de consumatori (340 ca urmare a unificarii Germaniei);
 Trasformarea acestui spatiu mare intr-o piata in expansiune, dinamica si flexibila, care sa permita
utilizarea optima a tututor resurselor umane, natural si financiare;
 Folosirea virtutilor marii piete ca factor de dezvoltare economica.

Cartea Alba a cuprins aproximativ 300 de masuri legislative prin intermediul carora se urmarea:

 Eliminarea frontierelor fizice, prin indepartarea controlului marfurilor si persoanelor la trecerea

frontierelor interne, precum si a formalitatilor greoaie si costisitoare care trebuiau indeplinite cu
aceasta ocazie;
 Eliminarea frontierelor tehnice, prin inlaturarea obstacolelor ce decurgeau din reglementarile
nationale distincte cu privire la controlul marfurilor si serviciilor pe calea armonizarii sau
recunoasterii mutuale;
 Eliminarea barierelor fiscale, prin depasirea obstacolelor ce derivau din diferentele de regim fiscal
existente intre tarile membre, indeosebi in cee ace priveste problemele fiscale ale intreprinderilor
si impunerea lor directa.
Actul Unic European, intrat in vigoare la 1 iulie 1987, a cuprins prevederi referitoare la edificarea spatiului
economic integrat, in care sa se dezvolte politici comune si sa se armonizeze politicile economice ale
tarilor membre.

Actul Unic European a propus:

 Includerea conceptului de piata interna intr-un tratat comunitar, enumerate in mod distinct intre
domeniile fundamentale ale actiunii comunitare si definite ca “ spatiu fara frontiere interne in
care esre asigurata circulatia libera a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor”. Data limita
pentru desavarsirea sa a fost stabilita ca fiind 31 decembrie 1992;
 Revizuirea procesului de adoptare a deciziilor in Consiliul de Ministri, unanimitatea fiind inlocuita
cu votul majoritatii calificate pentru marea parte a problemelor analizate, intre care: amendarea
tarifului vamal comun; libera prestare a serviciilor; libera circulatie a capitalurilor; apropierea
legislatiilor nationale.

3.2.1. Libera circulatie a marfurilor

Privind libertatea de circulatie a marfurilor, inca de la sfarsitul perioadei de tranzitie pentru crearea pietei
comune se realizase, asa cum am mai aratat, uniunea vamala (1968). Dar, aceasta libertate continua sa
fie fundamental afectata prin existenta:

 Frontierelor fizice, datorate controlului vamal la frontierele interne, determinat de existenta

diferentelor intre impozitele indirecte, ajustarea preturilor produselor agricole, legislatii nationale
diferite privind masurile sanitare si fitosanitare, formalitatile la frontier, etc)
 Barierelor tehnice, datorate unor deosebiri normative privind calitatea si caracteristicilor
produselor, precum si unor normative specific care protejau si favorizau producatorii nationali;
adica, practice, diferentele existente in continutul reglementarilor tehnice, normelor de referinta,
procedurilor de certificare si autorizare, diferente ce constituiau bariere autentice si care puneau
in cauza principiile celor patru libertati;
 Barierelor fiscal, care provocau adevarate distorsiuni in comertul intracomunitar si derivau din
diferentele de regim fiscal existente intre statele membre, in special in ceea ce priveste
problemele fiscale ale intreprinderilor si impunerea lor directa;

 Pentru eliminarea frontierelor fizice, printre masurile adoptate pot fi evidentiate:

 Simplificarea controalelor administrative facute la punctele de frontier interna, prin inlocuirea

documentelor numeroase si diferite utilizate anterior cu un document administrative unic, cee
ace a reprezentat o mare realizare in planul rationalizarii muncii de birou (1988). In plus, a fost
adoptat un sistem armonizat de clasificare si codificare a marfurilor, intrat in vigoare in acelasi an;
 Eliminarea complete a formalitatilor si controalelor la frontierele intracomunitare, ca urmare a
coordonarii politicilor si crearii legislatiei comune. Singurele produse care nu au fost supuse
acestor reglementari au ramas drogurile si armele de foc. Controlul sanitar veterinar pentru
marfurile de orgine animal si vegetala a fost subzistat, cu titlu de exceptie, o perioada de timp
 dupa momentul 1993; ulterior, aceasta a fost inlocuit cu controlul efectuat la locul de productie
si la cel de comercializare.
Ca urmare a eliminarii frontierelor vamale interne, de la 1 ianuarie 1993 nu a mai existat personal
vamal la frontierele intercomunitare.

In aceste conditii, pentru a obtine informatiile statistice referitoare la comertul intracomunitar, s-

a introdus un sistem nou de informare denumit INTRASTAT, care se bazeaza pe declararea
obligatorie a tuturor tranzactiiilor realizate de statele membre ale Uniunii Europene.

 Eliminarea obstacolelor tehnice a fost, de asemenea, una dintre prioritatile ce trebuiau sa se

realizeze in perspectiva desavarsirii pietei unice interne pana la finele anului 1992. Aceasta
situatie se datora faptului ca, de fiecare data cand un producator dorea sa-si vanda un produs in
alta tara din Comunitate, pentru a respecta normele industriale sau criteriile legale in vigoare in
tara respective, trebuia sa-l adapteze ori sa-l supuna unui proces de aprobare si certifcare.

Principalele obstacole tehnice vizate erau:

 Normele industrial diferite, a caror aplicare nu avea caracter imperative;
 Diferentele dintre reglemenarile nationale cu forta legala;
 Procedurile de aprobare si certificare care sa asigure conformitatea unui produs cu criteriile sau
normele nationale.

Obstacolele tehnice din calea comertului au ca effect importante costuri directe si indirecte, atat pentru
producatori, cat si pentru consumatori. Ele sunt promovate in baza unor anumite ratiuni, precum:
salvgardarea sanatatii plublice, a securitatii si a protectiei mediului ambient; diferitele traditii; din
necesitatea de nominalizare, aprobare, certificare. Pana la un punct este si intentia de a proteja interesele
producatorilor nationali ( spre ex. In sectoarele strategice de activitate economica).

Adoptarea de catre Comunitate a unui set de masuri privind armonizarea tehnica, a dat un important
impuls procesului de integrare. Cand, insa, criteriile nationale, care constituiau un obstacol in calea
comertului, un raspundeau exigentelor esentiale sau imperative cu privire la Securitate, sanatate, etc, s-a
impus o alta solutie in loc de armonizare, si anume recunoasterea reciproca. Astfel, in 1979, ca urmare a
celebrului caz “ Cassis de Dijon” analizat de Curtea de Justitie, a fost generalizat principiul recunosterii
reciproce, in vaza caruia orice produs obtinut conform normelor in vigoare in statul de origine trebuie sa
poata circula liber in toate statele membre ale Comunitatii, cu conditia respectarii exigentelor esentiale
de Securitate.

Principiul recunoasterii reciproce este de baza pentru circulatia marfurilor in Comunitate si presupune:

 Acceptarea sau recunoasterea de catre autoritatile nationale a controalelor realizate de alte state
membre;
 Aplicarea recunoasterii reciproce atat normelor tehnice nationale, care se mentin distincte,
precum si certificatelor de conformitate emise de catre autoritatile de control;
 Certificarea si recunoasterea fiecarei norme europene de catre organismele competente.
 Cu alte cuvinte, buna aplicare a principiului recunoasterii reciproce presupune respectarea a ceea
ce, in general, se numeste principiul proportionalitatii, respective exigentele impuse unui
importator se fie rezonabile si nu excesive in raport cu obiectivul urmarit – sanatate, Securitate,
mediu.

Incepand cu anii 1980, Comunitatea a dezvoltat un amplu proces de uniformizare a normelor

tehnice, fondat pe trei piloni:

 Armonizarea reglementarulor nationale, cee ace presupunea stabilirea unor standard minime de
exigenta pentru protectia sanatatii si a mediului pe care sa le indeplineasca produsele care
circulau in spatial comunitar;
 Elaborarea unor norme si standard unice europene de catre organisme europene de
standardizare, precum Comitetul European de Nominalizare;
 Aplicarea generalizata a principiului recunoasterii reciproce in cazul produselor pentru care nu se
realizasera standard unice europene si nici armonizarea reglementarilor nationale.

In 1983, a fost adoptata o directive comunitare care oblige statele membre sa notifice Comisiei Europeane
normele tehnice pe care acestea intentionau sa le adopte in viitor, Comisia avand dreptul sa suspende sau
sa intezica adoptarea unei norme tehnice nationale de catre un stat membru, daca considera oportun ca
aceasta sa faca obiectul unei initiative comunitare si nu nationale. In plus, din 1997, statele membre ale
Uniunii Europene trebuie sa informeze Comisia de fiecare data cand refuza sa recunoasca o norma
acceptata intr-un alt stat membru.

 Concretizarea pietei unice interne implica si eliminarea barierelor fiscal, abolirea lor necesitand
un anumit grad de armonizare a impozitelor directe (pe profitul societatilor comerciale si pe
venitul persoanelor fizice) si a celor indirecte (TVA si accize).

Carta Alba privind definitivarea pietei unice interne identifica taxa pe valoarea adaugata si accizele
ca fiind aspectele cele mai sensibile ale armonizarii in domeniul fiscal la nivel European. Desi se
procedase la armonizarea aplicarii TVA inca din 1977, progresul pe linia uniformizarii ratelor si
regimului TVA (respectiv modul de percepere, produsele si tipurile de vanzari supuse perceperii
TVA) erau considerate insuficiente si inconsistente la momentul lansarii pietei unice. In aceste
conditii, comisia recomanda in 1987, urmatoarele masuri:

 Aplicarea generalizata a TVA la toate tipurile de vanzari, nu numai in cazul celor interne, ci si in
cazul vanzarilor de produse provenind dintr-un alt stat membru catre consumatorii dintr-un alt
stat mebru; recomandarea era ca, pentru toate operatiuniloe, TVA sa fie facturat la producator,
respectiv in tara de origine;
 Limitarea numarul de taxe pe valoarea adaugata la doau in fiecare tara, respectiv o taxa pe
valoarea adaugata normal si una redusa; s-a propus, de asemenea, limitarea listei produselor
carora li se aplica TVA redus.

Uniunea Europeana functioneaza si astazi ca un sistem al TVA considerat tranzitoriu. S-a realizat numai
armonizarea bazei de impozitare a TVA, nu si a cotelor de TVA. Exista, in present obligatia unei cote
minime de TVA de 15% si recomandarea ca statele membre sa nu stabileasca cote de TVA care sa
depaseasca limita minima cu mai multe de 10 puncte procentuale. De asemenea, le este permis statelor
membre sa aplice una sau doua cote reduse, dar nu mai mici de 5%, pentru anumite produse si servicii,
precum si o cota redusa pentru anumite servicii care implica forta de munca intensiva.

Desi intr-un ritm mai lent, integrarea pe piata de marfuri inca progreseaza la 20 de ani dupa lansarea pietei
unice, comertul intracomunitar reprezentand aproximativ 17% din PIB ul Uniunii Europene in 1999 si
aproape 22% in 2011. Ritmul de crestere al exporturilor extracomunitare a fost mult mai dynamic, dar
valoarea sa este egala cu numai 12% din PIB ul Uniunii Europene. Acest lucru indica faptul ca piata interna
este de o importanta semnificativa pentru companiile europene si nu este inca potential de imbunatatire
pentru a stimula cresterea comertului din interiorul Uniunii Europene.

3.2.2. Libera circulatie a persoanelor

Problema liberei circulatii a persoanelor in Uniunea Europeana a fpst dezbatuta in numeroase ocazii
urmare a timpului indelungat de asteptare si a controalelor numeroase la frontier asupra acestora.

In acest context, pentru a asigura libera circulatie a persoanelor, piata unica interna trebuia sa garateze
cetatenilor Uniunii Europene doua drepturi fundamentale:

 Libera trecere a frontierelor intre statele membre, fara control si formalitati;

 Posibilitati egale provind accesul la activitati salariale si profesionale.

Intr-o clasificare generala, persoanele care au dreptul sa circule liber in Uniunea Europeana sunt:

 Personae inactive: pensionari, studenti, rentieri (mostenitori);

 Persoane active: persoanele care desfasoara o activitate independenta – liber- profesionisti.

Libera circulatie a persoanelor inactive. Principalele drepturi ce revin acestora sunt perminsiunea
de a se stabili pe teritoriul unui alt stat membru si egalitatea de tratament fata de cetatenii statului
de primire. Totodata, persoanelor inactive statul de primire trebuie sa le asigure venituri
suficiente si asistenta medicala de urgenta.

Libera circulatie a persoanelor active care presteaza o activitate salariata- lucratorii. Tratatul CEE
definea in mod concret libera circulatie a lucratorilor astfel: “ orice cetatean al unui stat membru,
indifferent de nationatilate, are dreptul de a accede la o activitate salariata sau pe cont propriu si
sa o desfasoare pe teritoriul unui alt stat membru, in conformitate cu prevederile legale carora se
supun lucartorii nationali ai statului respectiv.

Principiul fundamental privind liberatea de circulatie a lucratorilor asigura abolirea oricarei

discriminari bazate pe nationalitate intre muncitorii ce provin din statele membre, si garanteaza
urmatoarele drepturi: de a accepta ofertele de angajare facute; de libera circulatie in interiorul
 teritoriului statelor membre, in acest scop; de sedere intr-un stat membru in scopul angajarii; de
a ramane intr-un stat membru dupa angajarea in statul respectiv.

Libera circulatie a persoanelor care desfasoara o activitate independent- liber-profesionisti.

Persoanele care doresc sa lucreze pe cont propriu, pentru a se putea stabili si a-si desfasura
activitatea intr-un stat membru, trebuie sa posede diplome, certificate sau alte titluri recunoscute
pe plan European. Dupa negocieri complexe si destul de lente, studiile din medicina, infimerie,
medicina veterinara si arhitectura au fost automat recunoscute in toate statele membre.

Pentru a evita, insa, ritumul inevitabil foarte lent de adoptare a directivelor detaliate privind
recunoasterea diplomelor pentru fiecare categorie de activitate in care acestea sunt necesare,
Comisia Europeana a decis, in scopul suprimarii obstacolelor privind libertatea de stbilire, de a
supune Consiliului de Ministri propunerea unei directive-cadru privindun sistem general de
recunoastere. Mai mult, Carta Alba privind definitivarea pietei unice interne avea in vedere
adoptarea unor masuri de coordonare a procesului legislative in statele membre referitor la
acordarea drepturilor de desfasurare a activitatilor cu caracter lucrative si recunoasterea mutuala
a diplomelor, certificatelor si altor acte prin care sa se poata dovedi calificarea profesionala.
Totodata, era avuta in vedere eliminarea oricaror diferente in materie de formare profesionala
intre statele membre.

Ca urmare, pentru inceput , a fost introdus un sistem general de recunoastere reciproca a

diplomelor din invatamantul superior acordate la finalizarea educatiei si formarii profesionale cu
o durata mai mare de 3 ani. Acest sistem, in vigoare din ianuarie 1991, nu pretinde armonizarea
planurilor de invatamant si se limiteaza doar la recunoasterea diplomelor, cu scopul de a favoriza
libertatea de stabilire si de prestare a serviciilor profesionale, aplicandu-se oricarui cetatean al
unui stat membru care doreste sa exercite o profesie intr-un alt stat in mod independent ori sa
presteze o activitate salariata.

Acordul Schengen. Carta Alba privind definitivarea pietei unice interne stabilize obiectivul
eliminarii barierelor fizice privind libera circulatie a persoanelor. Franta, Germania si tarile
Benelux au decis sa continue pe acceasta linie, astfel ca, la 14 iunie 1985, au incheiat Acordul
Schengen. Obiectivele acestuia vizau eliminarea frontierelor interne, garantarea securitatii
statelor membre si a cetatenilor acestora. Pentru realizarea lor, insa, trebuiau sa se stabileasca
acorduri in materie de politica de imigrare si azil, precum si in problem legate de Securitate si
justitie.

La 19 iunie 1990, s-a incheiat Conventia de aplicare a Acordului Schengen la care au mai aderat
apoi si alte state membre.

Principalele prevederi ala Acordului de la Schengen se refera la:

 Eliminarea controalelor la frontierele interne

 Regimul de vize armonizat
 Dreptul de azil
 Coloaborarea politieneasca
 Cooperarea jsutitiei in materie penala
 Colaborarea in lupta impotriva traficului de droguri
 Lupta impotriva traficului cu arde foc si munitie.

In 1996, tarile semnatare ale Acordului Schengen au convenit sa extinda aplicarea sa si asupra
tarilor membre ala Uniunii Nordice a Pasapoartelor (Norvegia, Islanda, Suedia, Danemarca,
Finlanda), pe teritoriul careia sa se permita libera circulatie a persoanelor. Formal, Norvegia si
Islanda nu au putut semna Acordul Schengen, dar au cooperat prin incheierea unui accord
specific.

Statele membre!!!!

La 1 dec 2000, in cadrul Conferintei de la Bruxelles, s-a decis extinderea spatiului Schengen in
ansamblul statelor Uniunii Vamale Nordice, in care conventia nu se aplica pana la aceea data,
respective Norvegia si Islanda.

Intr-un moment istoric, la 21 dec 2007, noua state, majoritatea din centrul si estul Europei, si-au
deschis de asemenea granitele, astfel incat pentru prima da teste posibila calatoria libera peste
fosta Cortina de Fier. Este vorba despre Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria.

O astfel de asociere a fost instituita si in relatiile cu Elvetia si Lietchtenstein, care au fost incluse
in spatial Schengen incepand cu 12 dec 2008, respective 19 dec 2011, astfel ca in present aceasta
Numara 26 de state membre.

3.2.3. Libera circulatie a serviciilor

Tratatul privind functionarea Uniunii Europene defineste serviciile drept acele prestatii furnizate
in mod obisnuit contra unei remuneratii, in masura in care nu sunt guvernate de dispozitiile
referitoare la libera circulatie a marfurilor, capitalurilor si persoanelor. In aceasta acceptiune, in
categoria serviciilor au fost incluse: activitatile cu caracter industrial; activitatile cu caracter
commercial; activitatile artizanale; profesiunile liberale.

In sensul tratatului, in cadrul notiunii de servicii sunt incluse acele activitati remunerate care se
constituie ca o parte componenta a vietii economice a statului respectiv. Din aceasta cauza,
sistemul de educatie nationala in invatamantul de stat nu se incadreaza in categoria serviciilor,
considerandu-se ca acesyta nu reprezinta o activitate economica, ci are mai degraba functii social-
politice; invatamantul privat intra, insa, in sfera serviciilor, in masura in care sunt percepute taxe
pentru activitatile prestate.

Tratatul privind functionarea Uniunii Europene reglementeaza liberalizarea serviciilor sub doua
forme:
  Dreptul de stabilire al resortisantilor unui stat membru pe teritoriul altui stat comunitar in scopul
prestarii unui serviciu, care se materializeaza, pe de o parte – in posibilitatea pentru un
resortiment comunitar de a participa de o maniera stabila si continua la viata economica dintr-un
stat membru, altul decat statul sau de origine, si de a obtine un profit dintr-o activitate
nonsalariala, iar pe de alta parte – in posibilitatea pentru o intreprindere dintr-un stat membru
de a se instala in altul, prin intermediul unei agentii, sucursale sau filiale;
 Libertatea prestatorului de a-si desfasura temporar activitatea in statul membru in care presteaza
serviciul

Aceste doua coditii- cetatenia unui stat membru si domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru – sunt
cumulative.

Pornind de la aceste definitii, diferenta dintre dreptul de stabilire si libertatea de prestare a serviciilor se
face potrivit urmatoarelor criterii:

 Existenta sau lipsa unei prezente material stabilite pe teritoriul unu stat memrbu (prestarea de
servicii nu necesita o instalare stabile in teritoriu);
 Durata activitatii in tara gazda, care, in ipoteza unei prestari de servicii, trebuie sa fie determinate
sau determinabila, in timp ce privind dreptul de stabilire, acesta este nedeterminata;
 Se are in vedere, de asemenea, daca a fost sau nu create o clientele pe teritoriul statului respectiv.

Libertatea de circulatie a serviciilor se bazeaza pe principiul egalitatii de tratament a prestatorilor externi

si interni, conform caruia intreprinderilor dintr-o tara comunitara le este suficienta licenta de functionare
din tara de origine pentru a putea opera pe intreg teritoriul Uniunii Europene.

In consecinta, furnizarea serviciilor pe plan international – in general, dar si in Uniunea Europeana in

special – se realizeaza prin:

 Deplasarea furnizorului de servicii (persoana fizica) in alta tara pentru a presta acolo serviciile
pentru o perioada determinate
 Deplasarea consumatorilor de servicii in tara importatoare (consum in strainatate)
 Furnizarea peste granite a serviciilor
 Deplasarea capitalului peste granite, cu stabilirea de catre furnizorul de servicii a unei “prezente
comerciale” in tara in care serviciul este prestart

Serviciile active. Referitor la acestea, Tratatul privind functionarea Uniunii Europene prevede ca:

 Prestatorul de servicii ce provine dintr-un alt stat comunitar trebuie sa se supuna acelorasi reguli
ca si prestatorii de servicii resortisanti ai statului unde este prestata activitatea in cauza
 Cei care se incadreaza in sfera de cuprindere a liberei circulatii a serviciilor trebuie sa aiba parte
de acelasi tratament ca si presatorii de servicii autohtoni – “principiul tratamentului national”.
Libera circulatie a serviciilor implica, astfel, interzicerea oricaror masuri care, direct sau indirect,
au caracter discriminatoriu pe motive de nationalitate. Anumite masuri nu sunt considerate, insa,
discriminatorii, chiar daca au efect diferit asupra autohtonilor si asupra prestatorilor straini de
 servicii ( spre ex., cerinta ca prestatorul strain sa posede un certificate de cunoastere a limbii tarii
unde este prestart serviciul);
 Eliminarea cerintei ca prestatorul de servicii sa aiba resedinta sau domiciliul pe teritoriul statului
unde isi exercita activitatea.

Serviciile passive. Cu toate ca Tratatul CEE prevedea, in mod expres, doar situatiile in care cel care
furnizeaza serviciul se deplaseaza in statul beneficiar, Curtea de Justitie a extins drepturile
furnizorilor de servicii si la beneficiarii serviciilor, precizand: “Libertatea de a furniza servicii
include si libertatea, din partea beneficiarului, de a calatori intr-un alt stat mebru pentru a-I putea
fi furnizate acolo servicii, fara a fi obstructionat de restrictii, chiar legate de plati, iar turistii,
persoanele care primes tratament medical sau persoanele ce calatoresc in scop educational pro
pentru afaceri trebuie priviti ca beneficiari ai serviciilor.”
Prin urmare, interpretarea prevederilor Tratatului CEE referitoare la serviciile active a putut fi
extinsa si aplicata si in cazul serviciilor passive.

Serviciile financiare. Importanta acordata acestui sector este determinate, in principa, de

urmatoarele ratiuni:pe de-o parte, dimensiunea si ritmul ridicat de crestere, iar pe de alta parte,
caracterul relativ inchis al economiilor nationale in domeniu, manifestat, In special, prin diferente
semnificative intre statele membre sub aspectul reglementarilor si preturilor pentru serviciile
financiare prestate.

Strategia de liberalizare a serviciilor financiare in Comunitate a debutat odata cu adoptarea, in

1985, a Cartei Alba privind desavarsirea pietei unice interne, crearea pietei financiare unice
urmarind a se realiza in trei etape:
 Eliminarea restrictiilor referitoare la libertatea de stabilire;
 Asigurarea libertatii de prestare a serviciilor financiare;
 Stabilirea licentei unice si a controlului prudential al activitatii de catre statul de origine.

Prin urmare, dezvoltarea acestui sector s-a bazat pe principiul licentei unice si al supravegherii de
catre statul de origine, autorizatia initiala eliberata de catre tara de origine fiind suficienta pentru
ca o entitate economica sa se poata stabili sau sa poata presta servicii in mod liber intr-o alta tara
comunitara si in acelasi domeniu in care a fost autorizata. Acest lucru implica recunoasterea
mutual, de catre autoritatile de supraveghere, a normelor si practicilor de supraveghere si control
utilizate de fiecare autoritate nationala in domeniu, dar sin oi eforturi de armonizare a normelor,
deoarece diferentele ar fi putut avea ca urmare restrangerea sau distorsionarea concurentei intr-
o piata liberalizata.
In mod logic, toate acestea s-au desfasurat pe fondul unei libertati de miscare a capitalurilor.

3.2.4. Libera circulatie a capitalurilor

Privind asigurarea liberei circulatii a capoitalurilor, tratatul stabilea ca tarile membre se straduiesc sa nu
introduca nicio noua restrictive suplimentara in interiorul Comunitatii, de natura sa afecteze miscarile de
capitaluri si platile curente aferente acestor miscari, sis a faca astfel incat reglementarile existente sa nu
devina mai restrictive.
Principiul nediscriminarii dupa origine si dupa destinatia fondurilor in interiorul Comunitatii presupunea,
pe de o parte, desfiintarea progresiva a restrictiilor din calea circulatiei capitalurilor ce apartineau
rezzidentilor din tarile membre, iar pe de alta parte, eliminarea discriminarilor de tratament bazate fie pe
nationalitatea sau locul de rezidenta al partilor, fie in functie de localizarea plasamentului.

Pentu a evita aparitia unor situatii nedorite, tratatul mentiona si posibilitatea de a apela la clause de
salvgardare. Clauza de salvagdare aplicabila in prezent permite adoptarea unor masuri de protective a
balantei de plati in caz de dificultati care pot compromite functionarea pietei interne sau in cazul unei
crize neprevazute. De la 1 ianuarie 1999, inceputul celei de-a treia faze a uniunii economice si monetare,
aceasta clauza este aplicabila numai statelor membre care nu au adoptat (inca) moneda euro.

Capitolul 4

4.1. Momente principale in formarea uniunii economice si monetare europene

Privita ca o etapa superioara a procesului de integrare economica, uniunea economica si monetara (UEM)
este rezultatul adancirii, a intensificarii integrarii la nivel European, ce presupune: liberalizarea fluxurilor
de capital intre tarile membre ale Uniunii Europene, insotita de stransa coordonare a politicilor economice
ale statelor membre, o moneda unica reglementata de o politica monetara comuna si un sistem
institutional care sa coordoneze si sa administreze aceasta politica.

Conditia de baza pentru crearea si functionarea unei forme integrative de tipul uniunii economice si
monetare o constituie existenta unei piete comune a marfurilor si serviciilor, desi in cazul Uniunii
Europene, uniunea economica si monetara este mai degraba asociata cu piata unica interna.

In vederea dezvoltarii acestui proiect, cu aceeasi ocazie, se infiinteaza un grup la nivel inalt, compus din
liderii europeni si prezidat de Pierre Werner, seful guvernului luxemburghez, care sa studieze problemele
pe care le ridica aplicarea practica a proiectului propus. Raportul Werner a fost prezentat in octombrie
1970 si prevedea instituirea pe parcursul a zece ani, conform unui plan cu mai multe etape, a unei uniuni
economice si monetare, avand drept obiectiv final liberalizarea totala a miscarilor de capital si integrarea
complete a pietelor bancare si financiare, precum si emilinarea marjelor de fluctuatie ale cursurilor
monedelor europene si instituirea unei paritati fixe.

Raportul avea in vedere adoptarea unei monede europene comune, care putea reprezenta un rezultat
final al procesului, dar nu o considera deocamdata drept un obiectiv de sine statator sau un scop in sine.
In plus, raportul recomanda o mai buna coordonare a politicilor economice si definirea unor orientari
privind politicile fiscal nationale.

Planul Werner nu a putut fi, insa, pus in aplicare din cauza conjuncturii economice de ansamblu, respective
caderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la baza sistemul de cursuri fixe, respingerea ideii de
infiintare a unei institutii monetare comune si de aplicare a unei politici monetare unitare la nivel
comunitar. In consecinta, liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner si au incercat sa gaseasca o
solutie pentru flctuatiile persistente ale monedelor nationale.

Raportul Delors, prezentat Consiliului European de la Madrid, viza drept obiectiv o moneda unica si, deci,
o poltica monetara unica, nu o moneda comuna, care sa circule concomitent cu monedele nationale in
cadrul unei “zone monetare” consolidate. De altfel, aceasta constituie si deosebirea esentiala fata de
Raportul Werner, care nu-si propusese decat sa intareasca solidaritatea statelor Comunitatii in fata
dificultatilor provocate de dezorganizarea sistemului monetar international.

Raportul Delors schiteaza trei etape spre uniunea economica si monetara, si anume:

 Prima etapa, care trebuia sa inceapa nu mai tarziu de 1 iunie 1990 (data intrarii in vigoare a
directive comunitare privind liberalizarea complete a miscarilor de capitaluri), era menita sa duca
la o mai buna convergenta a rezultatelor economice ale diferitelor tari, precum si la o intarire a
coordonarii politicilor lor economice si monetare;
 Raportul Delors nu precizeaza data inceperii celei de-a doua etape, stabilirea acesteia fiind
dependent de intrarea in vigoare a noului tratat referitor la uniunea economia si monetara. Sub
aspectul continutului, aceasta etapa avea in vedere intarirea coordonarii intre bancile centrale
nationale prin constituirea Sistemului European al Bancilor Centrale, care urma sa inlocuiasca
Comitetul Guvernatorilor Bancilor Centrale. Acestuia ii revenea misiunea de a stabili orientarile
monetare generale pentru ansamblul Comunitatii si de a incerca sa impuna o armonizare
minimala a instrumentelor de politica monetara
 Ultima etapa, a treia, implica stabilirea irevocabila a cursurilor de schimb valutar, disparitia
monedelor nationale ale tarilor Comunitatii si inlocuirea acestora cu moneda unica.

Trecerea la a treia etapa este conditionata de indeplinirea criteriilor de convergenta nominal,

cunoscute si sub denumirea de “criteriile de la Maastricht”, respectiv:

 Rata scazuta a inflatiei, care sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5% cele mai bune perfomante ale
statelor membre participante;
 Dobanzi scazute pentru creditele pe termen lung, care sa nu depaseasca cu mai mult de 2%
dobanzile din cele mai performante state membre participante;
 Deficit bugetar care sa nu depasesca 3% din PIB;
 Datorie publica cumulate care sa nu depaseasca 60% din PIB;
 Stabilitatea cursului de schimb, in sensul mentinerii cursului national in limitele marjelor normale
de fluctuatie ale Mecanismului Ratelor de Schimb 2 pentru cel putin doi ani inanintea intrarii in
zona euro.

Criteriile de convergenta reala privesc:

 Gradul de deschidere a economiei, calculate ca pondere a schimburilor comerciale externe in PIB;

 Ponderea comertului bilateral cu tarile membre ala Uniunii Europene in totalul comertului
exterior;
 Structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultura si servicii);
 PIB-ul pe cap de locuitor, calculate in functie de paritatea puterii de cumparare.

Faza a treia a inceput la 1 ianuarie 1999 cu stabilirea ratelor de schimb irevocabile intre mondele
statelor participante si in raport cu euro. De asemenea, a fost lansata pe piata moneda unica, iar
Eurosistemul, format din Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale din zona euro, a
preluat responsabilitatea pentru politica monetara din zona euro. Aceasta a fost inceputul unei
perioade de tranzitie care trebuia sa dureze trei ani si sa fie finalizata prin introducerea
bancnotelor si mondelor euro si prin retragerea bancnotelor si monedelor nationale.
Pe baza acestei procedure, zona euro a fost extinsa la mai multe state membre: Slovenia, la 1
ianuarie 2007; Cipru si Malta, la 1 ianuarie 2008; Slovacia, la 1 ianuarie 2009; Estonia, la 1 ianuarie
2011. + Letonia, Lituania (2014 -2015).

4.2. Componente ala uniunii economice si monetare europene

Politica monetara comuna. Tratul CEE nu facea referire in mod explicit la introducerea unei
monede unice si nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare intre statele membre, ci
precizeaza doar ca fiecare tara participant la procesul de integrare considera politicile sale
conjuncturale si polticile in domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc
acceptabil, considerand cursul de schimb drept o problema de interes comun.

Tratatul asupra Uniunii Europene este cel care a condus la introducerea unuei politici monetare
comune bazata pe o moneda unica administrate de catre o singura banca centrala independent.
In conformitate cu prevederile acestui tratat, obiectivul de baza al politicii monetare comune si al
polticii cursului de schimb il reprezinta stabilitatea preturilor si, fara a adduce prejudicii acestui
obiectiv, sustinerea politicilor economice generale ala Uniunii Europene, in concordanta cu
principiile economiei libere pe piata si ale concurentei.

Politica economica comuna. Privind din perspectiva istorica, statele membre semnatare ale
Tratatului CEE nu au fost pregatite, la acel moment, sa accepte abandonarea controlului asupra
problemelor economice si monetare in favoarea Comunitatii nou create. Ca atare, au fost definite
obiectivele ce urmau sa fie atinse prin politicile nationale, inclusive cele legate de gradul de
ocupare a fortei de munca, de stabilitatea preturilor sau de echilibrul balantei de plati, politici a
caror elaborare si implementare a ramas in exclusivitate in sarcina si sub jurisdictia statelor
membre.

Spre deosebire, insa, de politica monetara, prin care practice statele membre transfera puterea
de decizie de la nivel national la nivel comunitar, acestea isi mentin responsabilitatea supra
politicii economice, in conditiile respectarii principiilor economiei de piata deschise in cadrul unui
mediu concurential corect.

Structura institutionala. Aceasta este data, in principal, de catre Banca Centrala Europeana ( BCE)
si bancile centrale ale statelor membre care formeazza impreuna Sistemul European al Bancilor
Centrale (SEBC), devenit operational de la 1 ianuarie 1999. Din acest sistem mai fac parte si bancile
cetrale ale statelor membre care nu sunt incluse in zona euro, si care nu participa la luarea
deciziilor cu privire la politica monetara unica pentru zona euro.

Obiectivul primordial al SEBC si, implicit, al BCE este mentinerea stabilitatii preturilor. Fara sa
prejudicieze atingerea acestui obiectiv, BCE trebuie sa sprijine politicile economice generale ale
Uniunii si sa actionize in concordanta cu principiile unei economii de piata deschide in care
concurenta este libera.

Principalele sarcini pe care BCE trebuie sa le indeplineasca sunt:

  Definirea si punerea in aplicare a politicii monetare a Uniunii;
 Efectuarea operatiunilor de schimb valutar;
 Detinerea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
 Promovarea bunei functionari a sistemelor de plati.

Capitolul 5

5.1. Elemente de baza ale politicii comerciale comune

Realizarea obiectivelor generale ale Comunitatii Economice Europene prevazute prin Tratatul de la Roma
impunea cu prioritate promovarea unei politici comerciale la nivel comunitar. Ca urmare, elementele de
baza ale acesteia, conturate prin tratat, au fost initiate inca din momentul instituirii Comunitatii.
Completate prin reglementari ulterioare, ele au fost pastrate in timp, astfel ca tarile care au aderat mai
tarziu la grupare s-au angajat sa se conformeze acestora.

Asa cum am mai aratat, Comunitatea este intemeiata pe o unitate vamala, ceea ce a presupus un teritoriu
vamal unic al tarilor membre si o politica comerciala comuna, prin adoptarea unui tariff vamal comun in
relatiile membrilor sai cu statele terte, care sa se substituie diferitelor tarife nationale la frontiera cu
exteriorul Comunitatii.

Domeniile reglementate prin politica comerciala comuna in cadrul fiecarui accord commercial cu tertii,
extinzand competentele Comunitatii si in urmatoarele domenii:

 Schimburile international de produse supuse EURATOM-ului;

 Produsele CECO, atunci cand faceau obiectivul unor acorduri multilaterale;
 Incheierea de acorduri cu tarile terte in materie de marfuri falsificate;
 Acordurile asupra aplicarii de masuri sanitare, fitosanitare in domeniul agricol.

Tratatul de la Lisabona extinde sfera de acoperire a politicii comerciale comune si in ceea ce priveste:

 Schimburile de servicii
 Aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuala;
 Investitiile straine directe.

5.2.1. Regimul comun aplicabil importurilor din tari terte

Dupa perioada de trazitie, a inceput un process de conformare a regulilor care se aplicau asupra
importurilor ce proveneau din tari terte, reguli care au fost impartite in trei grupe.

 Masuri de reglementare a regimului de liberalizare a importurilor’

 Masuri de contracarare a consecintelor negative determinate de liberalizarea importurilor-
“supraveghere si salvgardare”.
 Proceduri comunitare de informare si consultare
 Procedura comunitara de Ancheta.
 Masuri de supraveghere
 Masuri de salvgardare
 Masuri de aparare comerciala impotriva practicilor comerciale neloiale
- Masuri de aparare impotriva dumpingului si subventiilor
- Masuri destinate impotriva importului de marfuri falsificate
- Masuri ce se aplica in situatii special
 Proceduri comunitare pentru administrarea restrictiilor cantitative

5.5.2. Regimul comun aplicabil exporturilor catre tari terte

Actiuni care se refera la conformarea regimului commercial aplicabil exporturilor:

- Exporturile din Uniunea Europeana in tarile terte

- Pentru bunurile ce tin de patrimoniul artistic si cultural
- Privind bunurile susceptibile de a fi utilizate pentru a impune pedeapsa capital, tortura sau alte
pedepse sau tratamente cu cruzime, inhumane sau degradante
- Referitor la bunurile cu dubla-utilizare (atat civila, cat si militara), inclusive produse de software si
tehnologii

5.3.1. Acorduri neprefereniale

Comunitatea Europeana a trebuit sa tina seama, in elaborarea politicii sale comerciale, si de

parteneriatul international. Intrucat GATT a fost incorporate in OMC, Comunitatea s-a adaptat la
un numar impresionant de tratate multilaterale negociate pe parcursul rundei Uruguay, precum
si a celorlalte Conferinte Ministeriale ale OMC, menite sa ordoneze si sa liberalizeze comertul
international.

Eficacitatea normelor comerciale multilaterale la nivel comunitar ramane, totusi, limitata ca

urmare a juridprundentei Curtii de Justitie. Astfel, regulile OMC nu pot fi invocate nici de catre o
firma, nici de catre alt stat membru pentru a contesta validitatea unei masuri comunitare, cu
exceptia situatiilor in care aceste norme international de conduit au fost incorporate ori s-a facut
o referire speciala la ele intr-o regelemntare comunitara.

5.3.2. Acorduri preferentiale

Tarile din Europa Centrala si de EST (TECE), inca din 1992, pentru a le sprijini in tranzitia
la economia de piata.

Anterior prabusirii sistemului economiei centralizate, relatiile comerciale ale Uniunii Europene cu
tarile din Europa Centrala si de Est erau de competenta comunitara. Ulterior, dupa 1989, prin
trecerea la sistemul economiei de piata, acestea si-au manifestat intentia de a Adera la Uniunea
Europeana. Bazele noilor relatii comerciale intre cele doua grupari au fost stabilite in acordurile
de asociere semnate de fiecare stat central sau est European in parte cu Uniunea. Acordurile
europene prevedeau eliminarea barierelor tarifare si netarifare din calea schimburilor comerciale
reciproce- mai rapida in cazul Uniunii Europene- in vederea realizarii unei largi zone de liber
 schimb intre acestea si TECE. Obiectivele acordurilor s-au extins, insa, dincolo se cele comerciale,
astfel incat acestea au coprins:
- Asigurarea unui cadru adecvat pentru dialogul politic intre parti, care sa permita dezvoltarea unor
legaturi politice mai stranse;
- Asigurarea unei baze solide pentru cooperarea economica, sociala, financiara si culturala;
- Promovarea dezvoltarii comertului, precum si a unor relatii economice armonioase intre parti,
sprijinindu-se astfel dezvoltarea economica a TECE;
- Sprijinirea eforturilor de dezvoltare a economiei, de desavarsire a tranzitiei la o economie de piata
si de consolidare a democratiei;
- Crearea unor institutii adecvate pentru a realiaza efectiv demersal de asociere;
- Asigurarea unui cadru adecvat pentru integrarea gradual a TECE in Comunitatile Europene, TECE
actionand in acest sens pentru indeplinirea tuturor conditiilor necesare;

Statele din Africa, Caraibe si Pacific (ACP), semnatare ale Conventiilor de la Yaounde (1962), Lome
(1975) si Contonou (2000), pentru a li se facilita dezvoltarea, garantandu-se accesul liber al
produselor lor la export.

Odata cu semnarea Tratatului de la Roma, mare parte a noilor state independente (foste colonii
care azi fac perte din ACP) ramaneau, intr-o anumita masura, dependente de fostele metropole –
devenite state membre ale CEE.

Franta, tara cu cele mai multe colonii, a conditionat chiar semnarea Tratatului de la Roma de
acordare pentru aceste colonii a statutului de membre associate la viitoare CEE. Prin urmare, cu
toata opozitia Germaniei de Vest si a Olandei, inca din 1958, au fost associate 18 state africane,
denumite Statele Africane si Malgase Asociate (SAMA), asciuere ce viza desfasurarea schimburilor
comerciale reciproce in conditii preferentiale si un anumit sprijin financiar si ethnic din partea
CEE. Aceasta conventie a fost inclusa ulterior si in tratat.

In Anul 1963, s-a semnat de catre CEE si cele 18 state africane, la care s-au adaugat Antilele
Olandeze si Surinamul, prima editie a Conventiei de asociere de la Yaounde (Camerun), pe o
perioada de 5 ani, care a reglementat doua problem: regimul relatiilor comerciale dintre tarile
associate (libera circulatie a marfurilor), precum si sprijinul financiar si tehnic pe care tarile CEE s-
au angajat sa-l acorde acestora. Pentru administrarea ajutorului a fost creat Fondul European de
Dezvoltare a Teritoriilor de peste Mari (FEDOM), care avea ca obiectiv sprijinirea dezvoltarii
economice a tarilor associate in general si industrial in special, precum si diversificarea
exporturilor acestora spre CEE. A urmat apoi a doua editie a Conventiei de la Yaounde (1970), tot
pentru o perioada de 5 ani, care a pastrat, in mare masura, aceleasi prevederi.

5.3.3. Alte acorduri incheiate de Uniunea Europeana

Relatiile Uniunii Europene cu statele mediteraneene. Tarile din spatial mediteraneean s-au alfat
permanent in atentia Uniunii Europene. Initiativa unei poltici coordinate a CEE fata de tarile
mediteraneene a fost lansata inca de la jumatatea anilor 1970, perioada in care Comunitatea a
semnat o serie de acorduri preferentiale cu tarile din aceasta zona, ce cuprindeau concesii
comerciale pe care aceasta le acorda pentru a facilita accesul produselor din tarile mediteraneene
pe piata comunitara. Interesul manifestat de gruparea europeana pentru tarile mediteraneene pe
piata comunitara. Interesul manifestat de gruparea europeana pentru tarile mediteraneene a
devenit mai evident si s-a accentuat dupa aderarea Greciei (!981), Spaniei si Portugaliei (1986).

In 1995, la Barcelona, a luat nastere Parteneriatul Uniunii Europene cu tarile mediteraneene,

similar celui instituit intre Uniunea Europeana si TECE prin acordurile de asociere. Obiectivul
propus era crearea unei zone de liber schimb intre statele semnatare si a fost completat cu
prevederi referitoare la dialogul politic si cooperarea financiara. La parteneriatul cu Uniunea
Europeana participa: Algeria, Autoritatea Palestiniana, Cipru, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Malta,
Maroc, Siria, Tunisia, Turcia. Pentru Cipru si Malta, parteneriatul euro-mediteraneean avea in
vedere si posibilitatea aderarii acestor doua state la Uniunea Europeana, fapt ce s-a realizat in
2004.

In decembrei 2011 guvernele Uniunii Europene au aprobat deschiderea de noi negocieri pentru
consolidarea acordurilor de liber schimb cu anumite state mediteraneene, respective Egipt,
Iordania, Maroc si Tunisia. In Martie 2013, au inceput negocierile cu Marocul, cu privire la o zona
de liber schimb aprofundata si cuprinzatoare.

Relatiile Uniunii Europene cu MERCOSUR. Uniunea Europeana, prin intermediul Comisiei, a lansat
idea crearii unui sptiu interregional de liber-schimb care sa cuprinda Uniunea Europeana si
MERCOSUR – cel mai relevant bloc commercial sud-american. Motivatia reala care a stat la baza
unui astfel de demers este legata de contracararea influentei SUA in America Latina.

Acordul cadru cu privire la relatiile comerciale dintre Uniunea Europeana si MERCOSUR a fost
semnat la 15 dec 1995, la Madrid, si a prevazut liberalizarea progresiva, pe parcursul unei
perioade de 10 ani, a schimburilor comerciale cu produse industrial si a serviciilor intre cele doua
grupari regionale. Ulterior, in 1999, la Rio de Janeiro, sefii de stat si de guvern ai celor doua grupari
regionale au decis inceperea negocierilor pentru incheierea unui Acord Interregional de Asociere,
demarcate efectiv in luna decembrie a aceluiasi an.

In anii ce au urmat, Uniunea Europeana a dezvoltat o serie de strategii regionale pentru

MERCOSUR, care identifica prioritatile cooperarii dintre Uniunea Europeana si regiunea
respective pentru perioadele urmatoare, si anume: consolidarea MERCOSUR, punerea in aplicare
a viitorului accord de asociere dintre cei doi parteneri si participarea societatii civile la procesul
de integrare, inclusive cunoasterea si vizibilitatea reciproce. Se apreciaza ca, finalizarea cu success
a acestui accord arc rea cea mai mare zona de liber schimb dintre doua regiuni ale lumii.( Europa
si America de Sud).