Eminescu

frunzele colindă,
grier sub o grindă,
lnic bate-n geamuri
nă tremurândă,
gura sobei
omnul să te prindă.
ri din vis deodată?
păşind în tindă -
care vine
c să te cuprindă
ta frumoasă
o oglindă,
zi pe tine însăţi
e, surâzândă.

al răsare luna, ca o vatră de jăratic,

d străvechii codri şi castelul singuratic
urilor ape, ce sclipesc fugind în ropot -
rte-n văi coboară tânguiosul glas de clopot;
upra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
e pietre sure un voinic cu greu le suie;
genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,
să rupă gratii ruginite-a unei bolţi
egetelor vârfuri în ietacul tăinuit
de zidul negru într-un arc a-ncremenit.
ori întreţesute, printre gratii luna moale
ă şi smerită şi-au vărsat razele sale;
ung par văruite zid, podele, ca de cridă,
nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

s pân-în podele un painjen prins de vrajă

ubţire pânză străvezie ca o mreajă;
nd ea licureşte şi se pare a se rumpe,
ă de o bură, de un colb de pietre scumpe.
nza de painjen doarme fata de-mpărat;
de lumină e întinsă în crivat.
p se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri
ară-nvineţire a subţirilor mătăsuri;
o a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată
b în goliciunea-i, curăţia ei de fată.
l păr de aur peste perini se-mprăştie,
bate liniştită ca o umbră viorie,
cenele arcate fruntea albă i-o încheie,
gură trăsură măiestrit le încondeie;
 apele închise globii ochilor se bat,
atârnă leneş peste marginea de pat;
stei ei căldură fragii sânului se coc,
-i descleştată de-a suflării sale foc,
ind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;
tu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

ul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe

ea acoperită de un colb de pietre scumpe:
ţii haruri goale ce simţirile-i adapă,
e gândirii mai nu pot să le încapă.
e prinde fata, peste faţă i se-nclină,
ra lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
scump i-l scoate de pe degetul cel mic -
eacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

a zi se miră cum de firele sunt rupte,

nd-ale ei buze vede vinete şi supte -
ind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură:
or cu negre plete, vin' la noapte de mă fură.

um i-e vrerea, despre fete samă deie-şi -

eamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi.
văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul,
se îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.
r putea pe dânsa cineva ca să o prindă,
ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă,
u-şi gura mică şi chemându-se pe nume
şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume,
cu o privire nălucirea i-ar discoasă
ea - frumoasa fată - a ghicit că e frumoasă.
ăpire minţii! cu ochi mari şi părul des,
nimă fecioară mândru idol ţi-ai ales!
şte ea în taină când priveşte cu mirare
p gingaş şi tânăr, de la cap pân' la picioare?
mos avut-am noaptea. A venit un zburător
ându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor...
eea când mă caut în peretele de-oglinzi,
ă-n cămăruţă braţe albe eu întinz
brac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,
rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.
de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -
vine zburătorul ca la pieptul lui să caz?
ul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,
l că acestea fericit pe el îl fac.
ragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui -
învaţă minte, nu mă spune nimărui,
r lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,
a o femeie şi viclean ca un copil!"

ne-n toată noatea zburător la al ei pat.

din somn deodată de sărutu-i fermecat;
ea când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,
eşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:
âi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
cu plete negre, umbră fără de noroc
de că în lume, singurel şi rătăcit,
un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit.
bră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi,
chii umbrei tale - nu le fie de diochi!
ază lângă dânsa şi o prinde de mijloc,
şte vorbe arse de al buzelor ei foc:
eşte-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres
vinte ne'nţelese, însă pline de-nţeles.
is de aur ca un fulger, ca o clipă-i,
, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,
capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,
rut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri
sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele
nima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;
rdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
bălai şi moale de mi-l legi după grumaz,
pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
ă simt atuncea cu asupra de măsură.
vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă
să-ţi spun odată cât - ah! cât îmi eşti de dragă!
sc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,
ând şi-astupă gura când cu gura se adapă;
aţele altuia, tremurând ei se sărută,
chiul e vorbareţ, iară limba lor e mută,
opere cu mâna faţa roşă de sfială,
acrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

ut ca ceara albă faţa roşă ca un măr,

de subţire, să o tai c-un fir de păr.
ta bălaie o aduni la ochi plângând,
' de nădejde, suflete bătut de gând.
ua la fereastră, suspinând, nu spui nimică,
a tale gene, al tău suflet se ridică;
d pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
a să spui să ducă către dânsul o solie,
boară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
uze discleştate de un tremur dureros.
scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.
ă-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
e din tărie cad ca picuri de argint,
ul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
ă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol,
ea să faci cu ochii înălţimilor ocol -
stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
oaptea cea mocnită şi pustie din sicriu;
nd în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed,
eci întreg izvorul, atunci cum o să te văd?
urge rumenirea, mândră, ca de trandafiri,
a viorie din obrajii tăi subţiri -
ptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
se mistuieşte prin plânsorile pustie...
erod să ardă în cărbuni smarandul rar
ecinică lucire s-o strivească în zadar?
ochii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge,
i ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

i cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,

p nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.
are să fii singur, crai bătrân fără de minţi,
dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?
mbli şi să numeri scânduri albe în cerdac?
at ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!
o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi
împistrită ea să nasc-un pui de prinţ.
ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.

ra cea de toamnă; de pe lacuri apa sură

mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură;
ea lin suspină şi prin frunzele uscate
rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,

ide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
rea, iară vântul sperios vo creangă farmă -
ece izvoare fac cu valurile larmă.

a dinspre codri cine oare se coboară?

c cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.
i de când plecat-ai, zburător cu negre plete,
de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!

mpul gol el vede un copil umblând desculţ

nd ca să adune într-un cârd bobocii mulţi.
reme, măi băiete! - Mulţumim, voinic străin!
cheamă, măi copile? - Ca pe tată-meu - Călin;
i spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?
ru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă."
ude, numai dânsul îşi ştia inima lui,
ilul cu bobocii era chiar copilul lui.
tră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,
cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;
au pe vatra sură două turte în cenuşă,
c e sub o grindă, iară altul după uşă;
noduroasă, stă în colb râşniţa veche,
torcea motanul, pieptănându-şi o ureche;
na afumată unui sfânt cu comănac
andel-o lumină cât un sâmbure de mac;
anei policioară, busuioc şi mint-uscată
asa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;
orul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi
au c-un cărbune copilaşul cel isteţ
i cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,
bine i se şede unui purceluş de treabă.
-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie
are trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie.
t de scânduri goale doarme tânăra nevastă
tul întuneric şi cu faţa spre fereastă.
ază lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,
ardă cu durere, suspinând o drăgosteşte,
ura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,
somnoroasă lunga genelor maramă,
a el se uită... i se pare că visează,
şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.
tu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,
vâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
ă, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,
ar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,
suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,
de faţa roşă l-a lui piept duios de mire.
rul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă,
d şi-astupă gura, când cu gura se adapă.

codri de aramă, de departe vezi albind

ândra glăsuire a pădurii de argint.
ngă izvoară, iarba pare de omăt,
astre tremur ude în văzduhul tămâiet;
şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
nă printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
mândrul întuneric al pădurii de argint
are zdrumicate peste pietre licurind;
cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
boară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
n bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
rotind de ape, peste care luna zace.
turi mici albaştri, mii de roiuri de albine
âuri sclipitoare peste flori de miere pline,
erul văratic de mireasmă şi răcoare
relor de muşte sărbători murmuitoare.

cul care-n tremur somnoros şi lin se bate,

asă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
ca să serbeze nunta gingaşei mirese;
oşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
ei de zodii şi şăgalnicul Pepele.
ul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată,
pu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;
rept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf
ngi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf...
ă că din codru şi Călin mirele iese,
e-n a lui mână mâna gingaşei mirese.
uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii,
şie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;
nt mai că ajunge al ei păr de aur moale,
ade peste braţe, peste umerele goale.
ne mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă.
astre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,

agă-n capul mesei să poftească să se pună

are, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.
ază toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
ele răsună, iară cobza ţine hangul.

gomot se aude? Bâzâit ca de albine?

ită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
d păinjenişul între tufe ca un pod,
re trece-n zgomot o mulţime de norod.
ici ducând în gură de făină marii saci,
acă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci;
le-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
i din el să facă cariul, care-i meşter faur.
nunta-ntreagă - vornicel e-un grierel,
ici înainte cu potcoave de oţel;
ânt de catifele, un bondar rotund în pântec
os pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;
de alună trag locuste, podu-l scutur,
eaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;
ulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
nime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.
rii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii,
sa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.

sa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,

n două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;
e, îşi încheie haina plină de şireturi:
aţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.