Cunoașterea apofatică la Dionisie Areopagitul

Cunoașterea catafatică (pozitivă) reprezintă totalitatea afirațiilor despre Dumnezeu sub

formă de nume. Prin revelația Sa, Dumnezeu descoperă ceva despre Sine, ceva care poate fi
afirmat despre El dar care nu este El Însuși. Așadar din cunoașterea lumii și a Sfintei Scripturi
putem afirma despre Dumnezeu că este atotprezent și plin de iubire.

Pentru a înțelege însă lucrurile Dumnezeiești așa cum sunt ele în sine, trebuie să
trecem dincolo de afirmațiile pe care le facem, să le negăm valabilitatea cu privire la
Dumnezeu. Aceasta este cunoașterea apofatică, negativă.

Conform teologiei dionisiene, în legătră cu Dumnezeu, negațiile noastre sunt mai

adevărate decât afirmațiile despre El.

Dionisie afirmă atât cognoscibilitatea cât și icognoscibilitatea lui Dumnezeu, făcând

astfel distincția între ființa divină care este de nepătruns și energiile divine necreate care pot fi
cunoscute.

Apofatismul este conștiința supremă a neputinței noastre de a cunoaște prin activitate

spirituală omenească pe Dumnezeu.

În concepția lui Dionisie întâlnim un mister al lucrurilor și al ființelor, dar, mai ales,
un mister al ființei divine. În teologia apofatică, conștiința acestui mister al divinității este
exprimată într-o conștiință comparabilă cu enunțul socratic: „Știu că nu știu nimic”.

Misterul, însă, nu este pus ca un zid nemișcat în fața minții noastre, asta pentru a nu-l
confunda cu nimicul. El rămâne însă o rezervă nemărginită de adevăr, care își descoperă la
infinit aspectele. În acest sens, cunoașterea apofatică este un proces dinamic, o mișcare
nesfârșită a spiritului, neputând fi epuizată deoarece Dumnezeirea nu va putea fi niciodată
cunoscută până la capăt.

Teologia negativă pretinde o continuă căutare și aprofundare a nemărginirii oceanului

divin. Teologia apofatică impune pretențiilor teologice o deosebită înălțme spirituală a
conștiinței necunoașterii.

Pentru Dionisie, apofatisul este numai în parte ceva săvârșit de noi, pe de altă parte
fiind lucrarea lui Dumnezeu în noi.

Sfântul Dionisie Areopagitu vorbește în „Teoloia Mistică” de urcușul lui Moise pe

muntele Sinai. Pe măsură ce urcă, acesta trece dincolo de tot ceea ce poate fi cunoscut cu
simțurile și cu mintea și intră în întunericul divin, unde se unește cu Dumnezeu într-un mod
care depășește cunoașterea. Trecerea sufletului dincolo de imagini pentru a ajunge să Îl
cunoască pe Dumnezeu așa cum este El, se numește „urcuș mistic” arhetipal.
 Din acest punct de vedere, Dionisie vorbește despre o unire contemplativă cu
Dumnezeu, în care sufletul abandonează formele de rugăciune bazate pe imaginație și pe
gândire și deprinde o deschidere către Dumnezeu însuși în întunericul divin.

Întunericul divin nu este însă un întuneric în sens de vid, nu este o absență a vederii ci
este ceva pozitiv. Dumnezeu Însuși este numit în teologia mistică „întunericul luminos”. Cu
alte cuvinte, acest întuneric se referă la incapacitatea noastră de a aprecia ca atare pe
Dumnezeu, deoarce Acesta depășește pentru noi orice limită de înțelegere.

Așadar în starea de unire, de intrare în întunericul divin, îl cunoaștem pe Dumnezeu la

un nivel mai înalt decât cel al inteligenței.