PERIOADA ADOLESCENŢEI

Caracteristici generale ale evoluţiei adolescentului

Adolescenţa este subiectul privilegiat şi controversat al psihopedagogilor,

generator de opinii şi discuţii contradictorii. Unii o consideră “vârstă ingrată”, alţii,
dimpotrivă, “vârsta de aur”; pentru unii ea este “vârsta crizelor, anxietăţii,
nesiguranţei, insatisfacţiei”, în timp ce pentru alţii este “vârsta marilor elanuri”; este
“vârsta contestaţiei, marginalităţii şi subculturii”, dar şi “vârsta integrării sociale”;
este “vârsta dramei, cu tot ce are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu” – decretează unii,
ba nu, ripostează alţii, este “vârsta participării la progresul social”; cei mai mulţi o
consideră ca fiind în totalitate o “problemă moral-psihologică”, dar sunt şi unii care
cred că este aproape în exclusivitate o “problemă socială”. Diversitatea opiniilor
referitoare la adolescenţă derivă din complexitatea în sine a acestei etape din viaţa
omului, cu o dinamică excepţională în timp, cu multideterminări şi multicondiţionări,
dar şi din poziţia oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor
evolutive ale vieţii. Locul lui în sistemul relaţiilor sociale este mai bine conturat şi
precizat decât cel al puberului. Totuşi adolescentul oscilează din punct de vedere al
comportamentului între copilărie şi maturitate, fiind însă întors mai mult cu faţa spre
adult.
La ieşirea din copilărie şi începutul adolescenţei, ca şi în tot decursul acestei
perioade, avem în faţa noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalităţi cu trăsături
în plină formare.
Adolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă de
numeroase şi profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc, perioadă a
dezvoltării, în care dispar trăsăturile copilăriei, cedând locul unor particularităţi
complexe şi foarte bogate, unor manifestări psihice individuale specifice.
Pe planul dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre echilibru şi spre
adoptarea unei conformaţii apropiată de cea a adultului; în schimb, în plan psihologic,
transformările sunt extrem de rapide, spectaculoase şi de maximă complexitate cu
salturi la nivelul unor funcţii, cu evoluţii mai lente la nivelul altora. Diversitatea
dezvoltării psihice generează noi conduite şi noi modalităţi de relaţionare cu cei din
jur, forme originale de înţelegere şi adaptare. Traversarea acestei perioade nu se face
în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existenţa unor conflicte şi trăiri
dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a
aspiraţiilor şi cu tendinţa de a evita teama faţă de piedicile ce se pot ivi în realizarea
proiectelor sale de viitor. Adolescentul este un nonconformist şi un luptător activ
pentru îndeplinirea dorinţelor sale, un original în adaptarea soluţiilor urmărite, în
modul de a privi şi de a se adapta la lumea înconjurătoare.
1
 Adolescenţa cuprinde două faze:
 una timpurie între 10-11/13-14 ani, perioadă a transformărilor profunde
fizice şi fiziologice, a unor conturări complicate a intereselor,
aptitudinilor şi concepţiei morale a copilului; această perioadă se
numeşte preadolescenţa sau pubertate.
 a doua perioadă 13-14/17-18 ani este cea a adolescenţei propriu-zise ce
se caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepţiei
despre lume şi viaţă, prin clarificarea şi intensificarea elaborării
idealurilor omului, printr-o mare dezvoltare a laturii cognitive, afective şi
voliţionale a personalităţii.
Preadolescenţa este etapa în care au loc profunde transformări. Aspectul
exterior se caracterizează prin lipsa de armonie, mâinile fiind mai lungi decât
trunchiul, nasul disproporţionat în raport cu faţa, întreaga conformaţie lăsând impresia
unei fiinţe deşirate.
Schimbări evidente se constată şi la nivelul vieţii psihice. Actele de autoritate
ale părinţilor sunt cu greu suportate, fiind supuse unui acut discernământ critic dacă
nu sunt întemeiate şi necesare. Se manifestă o schimbare şi în comportamentul
copilului. Acesta venind în contact cu cunoştinţe variate şi profunde şi având o
gândire dezvoltată la capacitatea realului, observă insuficienţele părinteşti care până
acum treceau neobservate.
La această vârstă se dezvoltă conştiinţa de sine, preadolescentul fiind animat de
dorinţa de a-şi cunoaşte propriile sale posibilităţi, pentru a-şi da seama în ce măsură
poate fi util celor din jur.
Idealul preadolescentului este de a deveni un om util societăţii, cu o înaltă
conştiinţă a datoriei.
Adolescenţa este o etapă mai liniştită decât perioada anterioară, tânărul
adoptând o poziţie mai conştientă faţă de mediul social. Copilul se orientează mai
mult către lumea externă, dar îşi îndreaptă atenţia şi către propria-i viaţă psihică.
Caracteristicile cele mai importante ale adolescenţei sunt:
1. dezvoltarea conştiinţei de sine;
2. afirmarea propriei personalităţi;
3. integrarea treptată în valorile vieţii.

1. Dezvoltarea conştiinţei de sine

Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţa că existenţa
proprie se deosebeşte substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare care
trebuie preţuită şi respectată.
Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască şi să se autoevalueze în
raport cu realizările sale şi ale altora. El se întreabă adeseori, ‘cine sunt eu?’, iar
răspunsurile ce şi le dă se bazează pe maturizarea intelectual-afectivă foarte evidentă
pentru unii adolescenţi, chiar de la 16 ani, iar pentru alţii la 18 ani.

2
 Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de-o parte,
raportarea subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte,
confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăieşte. Cel mai
înalt nivel al conştiinţei de sine este atins de elev atunci când el se poate privi ca
subiect al activităţii sociale, ca membru al colectivului. Un factor de seamă al
conştiinţei de sine îl constituie activitatea şcolară şi natura relaţiilor cu adulţii,
aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului.
O caracteristică a adolescenţei este şi proiectarea idealului în viitor; un aspect al
acestei preocupări este interesul pentru profesia pe care o va îmbrăţişa,
determinându-l la reflecţie asupra vieţii sale interioare. Capacitatea de a se preocupa
de propria persoană nu înseamnă însă fuga de societate. Caracteristica principală a
adolescentului este un puternic impuls către acţiune. Acum dispar dorinţele vagi şi
apar ţelurile bine conturate, visarea ia forme conştiente.
2. Afirmarea propriei personalităţi
Descrierea, oricât de schematică, a “portretului” adolescenţei nu poate ignora
problema originalităţii ca atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorinţa de
originalitate reprezintă, din punct de vedere psihologic, o caracteristică esenţială a
adolescenţei, numită tendinţa afirmării de sine, tendinţa de afirmare a propriei
personalităţi.
Dorind să atragă atenţia asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în
jurul căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forţele proprii sunt considerate
superioare faţă de ale celorlalţi oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă
cunoaştere de sine. Acesta doreşte ca toate acţiunile sale să fie cunoscute şi apreciate
de adult.
Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenţii căutând
să se evidenţieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferenţiază, care
scoate în relief propria persoană. Vizibilă este şi o altă expresie a tentaţiei originalităţii
în adolescenţă – limbajul “colorat”, presărat cu expresii “căutate”, cu neologisme şi
arhaisme. Adolescentul îşi alege cu grijă cuvintele, utilizează din abundenţă citate şi
expresii celebre, maxime şi cugetări savante despre care insinuează că i-ar aparţine. În
privinţa limbajului, adolescenţei îi este proprie şi tendinţa de ermetizare a acestuia, de
folosire a unei vorbiri “cifrate”, şi anume, a unei vorbiri populate de expresii argotice.
De obicei, circulaţia acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în grupuri spontan
constituite şi combaterea acestui fenomen necesită eforturi educative prelungite.
În strânsă legătură cu limbajul, tentaţia originalităţii se exprimă şi în
corespondenţa adolescenţilor, caracterizată prin aceeaşi “ploaie” de citate, prezentă în
limbajul lor.
Dominantă pentru tentaţia originalităţii la această vârstă este prezenţa spiritului
de contradicţie. În special discuţiile dintre adulţi, la care iau parte şi adolescenţii,
ajung repede să fie monopolizate de întrebările iscoditoare ale acestora din urmă, de
afirmarea spiritului lor de contradicţie. Nu de puţine ori, adolescentul se contrapune în
discuţie chiar când e conştient de faptul că nu are dreptate. El e mobilizat atunci de
3
aceeaşi statornică tentaţie de a atrage atenţia asupra sa, de a se afirma, de a fi luat în
seamă.
Adolescenţii manifestă tendinţa de a se afirma nu numai individual ci şi în
grup: vor să activeze, să se distreze împreună. Ei sunt atraşi şi de viaţa politică; în
politică adolescentul vede o înaltă activitate socială.
3.Integrarea socială
Esenţa integrării sociale constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai
activ la grupul căruia îi aparţine (clasă, şcoală, marele organism social). Cu cât
înaintează în vârstă, cu atât el este mai obiectiv în judecăţile sale, aprecierile
efectuându-se în funcţie de criteriile sociale pe care şi le-a însuşit. Dorinţa de a
cunoaşte valorile sociale şi culturale se manifestă riguros şi tenace. Integrarea
adolescenţilor în aceste valori ale colectivităţii contribuie la formarea concepţiei
despre lume şi viaţă.
Datorită experienţei de viaţă limitată şi a lipsei unor criterii de autoapreciere
corectă, adolescenţii au nevoie de consiliere şi îndrumare discretă, fiind sprijiniţi să-şi
formeze idealul de viaţă, să-şi perfecţioneze judecăţile morale şi să-şi ridice nivelul
conştiinţei şi al conduitei morale.

 Dezvoltarea biologică

În această etapă are loc procesul de trecere spre organismul adult. Unele
măsurători pun în evidenţă faptul că între 14 şi 20 de ani creierul atinge aproximativ
greutatea maximă şi se apropie de finalizare osificarea diferitelor părţi ale craniului.
Procesul de osificare al scheletului se realizează însă progresiv, încheindu-se între 20
şi 25 de ani. Concomitent, se dezvoltă volumul muşchilor şi se măreşte forţa
musculară. La începutul perioadei adolescenţei se înregistrează o dezvoltare mai
intensă la nivelul muşchilor mari, iar apoi procesul se extinde şi la nivelul muşchilor
mici, ceea ce influenţează perfecţionarea şi coordonarea mişcărilor fine. Pe la mijlocul
perioadei, se constată şi o stabilizare relativă a creşterii adolescenţilor în înălţime şi
greutate. Corpul câştigă în înălţime între 20 – 30cm, iar în greutate câte 4 – 5kg anual.
Creşterea în talie şi greutate dă corpului proporţia, vigoarea, graţia şi frumuseţea care
îl caracterizează pe adolescent. Maturizarea treptată a aparatului circulator asigură o
funcţionare normală a inimii. Ca urmare a creşterii suprafeţei plămânilor, volumul de
aer introdus prin inspiraţie este mai mare.
Dintre factorii care influenţează procesele de creştere un rol deosebit îl au
glandele cu secreţie internă. Astfel hipofiza secretă mai mulţi hormoni. Unii din
aceştia influenţează creşterea, alţii stimulează şi reglează funcţia altor glande
endocrine. Glanda tiroidă exercită, de asemenea, acţiune asupra sistemului nervos
central, asupra funcţiilor organismului, precum şi asupra dezvoltării psihice.

4
 Cercetările efectuate au demonstrat existenţa unor diferenţe, ce sunt specifice
sexului. Adolescentele capătă o înfăţişare generală feminină, concretizată în
proeminenţa bustului şi conformaţia bazinului, dezvoltarea şoldurilor etc.
Aşadar, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă, spre
un anumit echilibru şi stabilizare, în timp ce evoluţia psihică se realizează prin
tensiuni şi conflicte. Totuşi, se constată un anumit paralelism între dezvoltarea
biologică (sexuală mai ales) şi cea psihică, cu o evoluţie pertinentă spre maturizarea
socială, ce determină implicarea adolescenţilor în rezolvarea complicatelor probleme
ale lumii contemporane.

 Dezvoltarea psihică

Sensibilitatea
Activitatea senzorială creşte, ceea ce determină modificări ale pragurilor
minimal, maximal şi diferenţial ale analizatorilor, făcându-se posibilă reflectarea mai
fină şi mai analitică a obiectelor şi fenomenelor realităţii.
Senzaţiile vizuale. În perioada pubertăţii acuitatea vizuală creşte simţitor,
convergenţa ochilor are o mare capacitate de acomodare. Se constată o creştere a
sensibilităţii şi fineţii cromatice. Se câştigă experienţa denumirii tuturor culorilor şi a
nuanţelor acestora.
Senzaţiile auditive. Se dezvoltă în direcţia capacităţii de diferenţiere şi
reproducere a sunetelor muzicale, auzul tehnic, auzul fonematic – pe linia înţelegerii
celor mai neînsemnate nuanţe şi semnificaţii din vorbire, ca şi pe linia identificării
obiectelor, fiinţelor, după anumite însuşiri perceptive şi auditive.
Senzaţiile gustative şi olfactive. Capacitatea de a diferenţia, clasifica şi denumi
substanţele după miros creşte foarte mult.
Datorită creşterii experienţei generale de viaţă, ca şi datorită maturizării, în
adolescenţă are loc procesul de erotizare a sensibilităţii.
Percepţiile şi spiritul de observaţie devin foarte vii, capătă o mare adâncime.
Preadolescenţa şi adolescenţa sunt perioade ale observaţiei analitice. Percepţiile sunt
incluse într-o problematică mai largă, sunt supuse sarcinilor gândirii. Preadolescenţii
şi adolescenţii observă pentru a verifica, pentru a înţelege, pentru a surprinde ceea ce-i
interesează.
Atenţia. În această etapă se dezvoltă atenţia voluntară, iar cea involuntară şi cea
postvoluntară devin mai eficiente. Funcţiile intensive ale atenţiei sunt deplin
dezvoltate, creşte capacitatea de concentrare. Dezvoltarea cunoştinţelor diverse
dezvoltă spiritul de observaţie şi a diferitelor interese gnosice, organizează noi
particularităţi ale atenţiei: natura începe să fie privită cu ochi de “naturalist”, cu ochi
de “fizician”etc.
Memoria. Conţinutul memorial la adolescent reflectă în mare măsură interesele
lui. Astfel el reţine uşor şi cu plăcere acele date şi fapte care se leagă de orientarea sa
5
generală îndreptată spre ştiinţele realiste sau cele umaniste, adesea această selecţie
făcându-se în detrimentul celorlalte preocupări.
Memoria ajunge la performanţe foarte mari în această perioadă; ea este una din
laturile cele mai solicitate ale activităţii intelectuale. Dacă în pubertate memoria de
scurtă durată este foarte activă, în adolescenţă memoria de lungă durată se
organizează prin acumulări şi stocări de informaţii cu ajutorul algoritmilor de
organizare ce contribuie la sistematizarea, codificarea şi decodificarea factorilor cu
care se operează.
Angajarea adolescenţilor în activitatea de învăţare şi în stocarea de informaţii se
realizează în conformitate cu anumiţi paterni personali specifici. “Personalitatea, în
întregime, îşi datorează liajul şi consistenţa sa formativă memoriei şi capitalurilor ei.
Ea construieşte tezaurul cognitiv”.
Dezvoltarea memoriei, a capacităţilor intelectuale facilitează desfăşurarea
activităţii şcolare. Adolescentul descoperă faptul că învăţarea este de câteva ori mai
eficientă decât până atunci. Totuşi, el simte nevoia de a restructura materialul de
informaţie pe care trebuie să-l fixeze. Astfel, procesul învăţării şi al memorării capătă
unele însuşiri noi.
Condiţiile fixării, păstrării şi reproducerii devin de mare randament. Ele vădesc
nu numai creşterea capacităţilor de stocaj, dar şi construirea, la adolescenţi, a
clasificărilor spontane interne în cadrul stocurilor de cunoştinţe. Există o evidentă
tensiune, un interes şi extensiune a activităţii intelectuale.
Prelucrarea adâncă a informaţiei începe în însuşi momentul mnemic al fixării
(învăţării). Adolescentul restructurează materialul de memorat, ca să-l facă mai
sistematic şi mai inteligibil. Păstrarea se sistematizează mult în continuare, ceea ce
reprezintă o altă prelucrare a materialului. Recunoaşterea reconstituie materialul în
aspecte analitice detaliate prin coordonatele lui logice. Reproducerea cuprinde
numeroase momente de originalitate, deoarece adolescentul include în relatările sale
verbale numeroase elemente de explicaţie, sublinieri, asociaţii, comparaţii, ceea ce
face ca în genere reproducerea să fie evident deosebită de materialul de memorat. De
data aceasta, originalitatea se obţine prin mijloace personale, nu prin imitare, cum se
întâmplă de obicei la puberi.
Gândirea. În procesul dobândirii diverselor cunoştinţe are loc asimilarea
bazelor ştiinţei. Elevul trebuie să înveţe să sistematizeze, să lege între ele diversele
cunoştinţe, să-şi însuşească diverse procedee de activitate mintală. Aceasta înseamnă
că se creează condiţiile de a proceda amplu, inductiv, apoi deductiv, adică de a raţiona
logic. De aceea în procesul însuşirii noţiunilor se constituie şi se întăresc sisteme de a
raţiona într-un mod interogativ mai larg, se dezvoltă deci capacităţi operative
intelectuale generale, cu exigenţe faţă de exactitatea şi succesiunea logică în
expunere; se dezvoltă, treptat, formele abstracte ale gândirii, gândirea propoziţională.
Specific pentru această perioadă este procesul de constituire a unor moduri mai
complicate de a utiliza analogia, ca mijloc de comparaţie între fenomene din domenii
relativ diferite, fapt ce atestă o simţitoare creştere a folosirii criteriilor logice analitice
6
în scheme de sinteză. Sub influenţa solicitării şcolare, are loc dezvoltarea criteriilor
logice ale clasificării. Dezvoltarea şi întărirea proceselor gândirii logice se exprimă în
favoarea deprinderilor de a gândi cauzal, logic, dialectic.
Pentru adolescenţi, o mare însemnătate capătă ideile şi discuţia de idei.
Gândirea se străduieşte să desprindă adevărul, în condiţiile unei puternice plăceri
pentru discuţii controversate şi pentru sofisme. Rolul teoriei creşte foarte mult.
Adolescenţa se exprimă ca o fază a câştigării capacităţii de a filozofa, de a căuta
răspunsuri explicite la diferite probleme.
Astfel, în perioada adolescenţei, structura generală a solicitărilor intelectuale tot
mai largi, mai complexe şi multilaterale duce la modificări profunde ale gândirii şi la
dezvoltarea gândirii diferenţiate: gândire matematică, gândire gramaticală, gândire
fizică etc. Studiul diferitelor obiecte de învăţământ îl apropie tot mai mult de însuşirea
unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, înţelege legăturile obiective ale dezvoltării
naturii şi societăţii, stabileşte relaţia cauzală şi de finalitate a producerii diferitelor
fenomene.
În procesul însuşirii cunoştinţelor se constituie deprinderi specifice de a gândi,
se întăresc sisteme de a observa, se dezvoltă, deci, capacităţi operative, intelectuale.
Se generalizează algoritmi în cadrul aceleiaşi discipline, treptat apar transferări de
operaţii între discipline. Pe această bază se dezvoltă formele operaţionale abstracte ale
gândirii, se dezvoltă posibilităţile determinării logice a relaţiilor dintre fenomene în
cadrul unui sistem deductiv şi inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a
trăsăturilor şi diferenţieri între clase şi fenomene, se determină criteriile logice ale
clasificării. Se dezvoltă spiritul critic al gândirii- ca urmare a logicii şi adâncirii
acesteia , a dezvoltării posibilităţii de a analiza determinarea inclusă în fenomene,
precizia gândirii.
Trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice face necesară
preluarea în termeni personali a cunoştinţelor. Stilul muncii intelectuale constituie o
aderare conştientă, logică la cerinţele sistematizării, ca şi ale lărgirii intereselor
teoretice şi practice şi este dictat de volumul şi calitatea cerinţelor activităţii şcolare.
Pe măsură ce se dezvoltă sistemul informativ de cunoştinţe, se petrece o
ierarhizare latentă a valorii celor cunoscute, dar se manifestă şi preferinţe, urgenţe etc,
ceea ce oglindeşte aspectele caracteristice individuale ale felului cum conştiinţa
umană primeşte ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petrece în mod activ şi
selectiv.
Astfel, adolescenţa este vârsta creşterii deosebite a posibilităţilor intelectuale şi
a abstracţiei, vârsta în care se învaţă arta gândirii şi a discuţiei, dezvoltându-se
strategiile euristice.
Limbajul se deosebeşte la preadolescent şi adolescent de perioadele anterioare
prin bogăţia şi varietatea lexicului, precum şi prin surprinderea sensurilor variate ale
cuvintelor. Vorbirea devine aleasă, literară. Adolescentul poate să susţină verbal o idee
timp îndelungat, făcând asociaţii noi faţă de cele cuprinse în textul model sau în tezele
expuse de interlocutorul său.
7
 Şi în privinţa debitului verbal scris există o evoluţie. Conţinutul celor scrise este
relativ relaxat, dat fiind faptul că mişcările scrierii şi stereotipul de ansamblu al
acestora s-au automatizat.
Începând cu adolescenţa, creşte grija pentru exprimarea corectă a ideilor,
precum şi interesul pentru utilizarea figurilor de stil în limbajul scris: epitete,
comparaţii, personificări, metafore. Datorită lecturii diversificate, ei reuşesc să-şi
formeze un stil propriu de vorbire orală şi scrisă, afirmându-se din ce în ce mai
pregnant ca individualităţi distincte. Lexicul preadolescentului conţine numeroase
cuvinte legate de factorul senzorial ,dar este sărac şi imprecis în analiza proceselor
interioare. La sfârşitul adolescenţei, datorită unei experienţe de viaţă mai ample şi
datorită îmbogăţirii vocabularului, încep să înţeleagă şi să redea mai adecvat şi cu mai
multă siguranţă procese psihice complexe.
Acordând credit teoriei lui N. Chomsky, ce consideră limbajul ca o structură
generativă, înnăscută, adolescentul are capacitatea de a folosi combinaţii de flexionări
în nenumărate situaţii a cuvintelor ce sunt învăţate.
Referindu-se la varietatea formelor de învăţare specifice adolescenţilor, Gagné
le menţionează pe următoarele: învăţarea prin ghidaj emoţional, învăţarea cu ajutorul
stimulilor relevanţi, învăţare de algoritmi aplicativi, învăţarea cu algoritmi ce conţin
paradigmele domeniului, învăţarea de cunoştinţe, prin intermediul potenţialului verbal
evocator de experienţă, învăţarea prin discriminare multiplă, învăţarea sistemelor de
rezolvare şi a determinanţelor incluse într-o astfel de activitate.
Strategiile rafinate ale învăţării, întâlnite la adolescenţi, presupun aspiraţii şi
interese variate, cu stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de
întreaga dezvoltare psihică. Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem
hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi psihice şi
comportamentale.
Imaginaţia. Concomitent cu capacităţile intelectuale, adolescentul se
caracterizează şi prin dezvoltarea deosebită a imaginaţiei. Mai evident este progresul
imaginaţiei reproductive, a cărei prezenţă se simte puternic în întreaga activitate a
tânărului, acesta având importante însuşiri originale. În afară de imaginaţia
reproductivă care ajută în însuşirea sistemului de cunoştinţe transmise în procesul
instructiv, se dezvoltă tot mai sensibil imaginaţia creatoare, a cărei material ce o
alimentează preadolescenţa şi adolescenţa îl găseşte în realitatea în care trăieşte,
trecutul istoric, diverse amintiri în legătură cu propria persoană, anumite acţiuni
umane, atitudini, defecte, perspectivele profesiei, sentimentul de dragoste care începe
să se manifeste. Prin creaţiile lor, îşi exprimă propriile judecăţi şi atitudini în legătură
cu problemele ce-i frământă. În repertoriul creaţiei artistice se exprimă exuberanţa,
bucuria, dragostea de viaţă, sentimentul de iubire.
Imaginaţia se intercorelează complex în perioada adolescenţei cu gândirea, cu
afectivitatea, dar şi cu alte planuri complexe ale personalităţii, în cadrul condiţiilor
generale de armonizare a acesteia.

8
 În perioada adolescenţei cunoaşte o mare dezvoltare reveria, visul, se dezvoltă
fantezia, uneori chiar la paroxism. Procesul acesta, are la bază dezvoltarea deosebită a
aspiraţiilor şi dorinţa impetuoasă de a proiecta în viitor aceste manifestări debordante
ale vieţii interioare.
Afectivitatea. Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă
maturizare intelectuală şi afectivă a copilului. Viaţa afectivă se complică şi se
diversifică, preadolescentul şi mai ales adolescentul admiră, iubeşte, simte, aspiră, ştie
să dorească, are idealuri afective, îi înţelege pe cei din jur cu intenţiile, reacţiile
acestora. Intensitatea , amploarea şi valoarea emoţiilor sunt dependente de
însemnătatea pe care o au pentru adolescent diverse fenomene, obiecte, persoane.
În dezvoltarea generală a vieţii afective, trei direcţii apar mai importante. În
primul rând, dezvoltarea sensibilităţii ,i a concepţiei sale morale. În al doilea rând,
creşterea şi afirmarea conştiinţei de sine, ca mobil al dorinţei evidente de a deveni
independent. Situaţia de tutelă, de tipul aceleia din copilărie, este mai greu suportată.
În fine, a treia constă în erotizarea, în continuare, a vieţii afective. Se dezvoltă
sentimente superioare- morale, estetice, intelectuale – baza lor reprezentând-o lărgirea
cunoaşterii.
Intensitatea trăirilor afective face ca perioada adolescenţei să se caracterizeze
adesea ca perioadă a pasiunilor şi a furtunilor afective, o perioadă de romantism în
viaţa omului şi de spontaneitate, de poezie. Totodată, ea este perioada autonomizării
morale. E o etapă de mare sensibilitate morală, ce se caracterizează prin încercarea şi
dorinţa de a se ajunge la un sistem moral explicit.
Voinţa. Este perioada în care se modifică, devenind deosebit de bogat,
momentul deliberativ al actului volitiv, când între motivele acţiunilor s-a ajuns la o
ierarhizare care este în strânsă legătură cu experienţa în domeniul în care urmează să
se acţioneze.
În luarea hotărârii, preadolescentul este prompt dar la adolescent, timpul este
mai îndelungat, deoarece el reflectă mai temeinic asupra mijloacelor realizării acţiunii
precum şi a consecinţelor ce decurg din aceasta.
În execuţia hotărârii preadolescentul nu trece totdeauna imediat la execuţia ei,
ci adesea amână îndeplinirea celor propuse. Adolescentul dă dovadă de mai multă
perseverenţă, scopurile acţiunilor sale având o motivaţie mai puternică. Pe această
perseverenţă se dezvoltă calităţile voinţei: iniţiativa, perseverenţa, principialitatea
scopului etc.
Interesele. Sfera intereselor se lărgeşte ca urmare a creşterii orizontului cultural
şi a îmbogăţirii experienţei de viaţă. În primul rând interesul pentru munca şcolară
trebuie să atragă în mod deosebit atenţia cadrelor didactice şi a părinţilor. Uneori,
interesul pentru munca şcolară poate scădea. Acest fenomen este provocat de cauze
foarte diferite: dezvoltarea unei adevărate pasiuni pentru sport, lectură etc.,
nedezvoltarea unui stil de muncă intelectual, conflictele elevilor cu profesorii,
preocupările extraşcolare mai intense etc.

9
 Interesele adolescentului nu gravitează doar în jurul activităţii şcolare, ci se
extind şi la alte domenii ale ştiinţei, tehnicii, artei.
Interesele devin mai stabile, fiind legate de domenii mai cunoscute, sau spre
care se manifestă aptitudini evidente. Interesele devin mai conştiente, ele fiind
urmărite cu tenacitate în vederea unui scop anumit; capătă caracter selectiv şi de
eficienţă, iar sub aspectul conţinutului este de remarcat marea diversitate: cognitive,
pentru tehnică, pentru lectură, politico-sociale, pentru sport, pentru muncă etc.
Aceste interese sunt, mai ales la vârsta adolescenţei, legate de idealul
profesional, generând motivele care-i determină pe adolescenţi să se orienteze şi să-şi
aleagă o anumită profesiune: aptitudinile pentru profesia respectivă, şansele de reuşită
în învăţământul superior, posibilităţi de câştig, condiţii de muncă avantajoase,
posibilităţi de afirmare, dorinţa de a fi util societăţii şi a răspunde unei comenzi
sociale.

Dezvoltarea psihică, a intelectului îl maturizează în deosebi sub raport social şi

cultural, îl face să devină avid de cunoaştere şi de participare cu responsabilitate, în
deplină cunoştinţă de cauză, la activităţi cu caracter social, se antrenează în elaborarea
de lucrări originale în literatură, artă, ştiinţă, tehnică.

10