1.

ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Electrotehnica are ca obiect studiul fenomenelor electrice şi magnetice în scopul

determinării aplicaţiilor lor în tehnică.
Fenomenele electrice şi magnetice se manifestă între corpuri aflate în contact sau
la distanţă unul de altul, prin intermediul câmpului electromagnetic.
Câmpul este o formă obiectivă de existenţă a materiei în mişcare, deosebită de
substanţă, având energie şi impuls, având deci capacitatea de a acţiona cu forţe cupluri
asupra corpurilor. Câmpul asociază fiecărui punct din spaţiu una sau mai multe mărimii
vectoriale sau scalare caracteristice numite mărimi de stare. Mărimile de stare ale
câmpului electromagnetic sunt:
E [V/m] - intensitate a câmpului electric;
B [T] - inducţie a câmpului magnetic;
H [A/m] - intensitate a câmpului magnetic;
D [C/m2] - inducţie a câmpului electric.
Dintre acestea, E şi B se introduc direct, pe cale experimentală, motiv pentru
care se numesc mărimi primitive, iar H şi D se definesc prin intermediul unor relaţii
(în funcţie de alte mărimi primitive), numindu-se mărimi derivate.
Fenomenele electromagnetice pot avea loc în unul din regimurile:
- static, când mărimile de stare ale câmpului nu variază în
timp, şi nu au loc transformări energetice;
- staţionar, când mărimile de stare nu variază în timp, dar au
loc transformări energetice (spre exemplu energia înmagazinată în câmp
se transformă în căldură);
- cvasistaţionar, când mărimile de stare variază lent în timp şi
variaţia câmpului electric nu generează câmp magnetic;
- dinamic (nestaţionar), când mărimile de stare variază în timp
şi variaţia câmpului electric generează câmp magnetic.
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

1.1. STĂRILE ELECTROMAGNETICE ALE CORPURILOR

Câmpul electromagnetic acţionează cu forţe şi cupluri numai asupra corpurilor

aflate în stări electromagnetice, şi anume aflate în una din stările:
- de încărcare electrică,
- de polarizare electrică,
- de magnetizare,
- electrocinetică
iar corpurile aflate în astfel de stări produc în fiecare punct din spaţiu un câmp
electromagnetic.
Fiecare stare electromagnetică este caracterizată cantitativ prin intermediul unei
mărimi primitive specifice.

1.1.1. Starea de încărcare electrică constă în existenţa, în interiorul corpurilor, de

sarcini electrice libere (necuprinse în legături) constante în timp şi imobile în raport cu
corpul dat.
Mărimea primitivă asociată stării de încărcare electrică se numeşte q [C] sarcină
electrică (adevărată).
Repartiţia sarcinii electrice este descrisa de densitatea de sarcină electrică, care
poate fi:
[ ]
ρ V C / m 3 , q = ∫ ρ V dv de volum,
V

[ ]
ρ S C / m , q = ∫ ρ a dS de suprafaţă şi
2

ρ l [C / m], q = ∫ ρ l dL de linie (corespunzătoare corpurilor filiforme a căror rază

L
a secţiunii este mult mai mică ca lungimea).
Corpurile ajung în stare de încărcare electrică prin diferite procedee, dintre care
evidenţiem:
- frecarea a două corpuri (sticlă de postav);
- contactul corpului cu un corp încărcat electric;
- prin influenţă electrostatică – apropierea corpului, fără contact de un corp
încărcat;
- prin iradiere;
- prin încălzire.
Corpurile aflate în stare de încărcare electrică determină în fiecare punct din
spaţiu un câmp electric (E=0, B=0).
Linia de câmp electric este acea curbă din spaţiu la care, în fiecare punct, vectorul
intensitate a câmpului E / H este tangent. E
In cazul sarcinilor electrice punctiforme, liniile de câmp pleacă radial de pe
sarcinile pozitive şi converg către sarcinile electrice negative, ca în figura 1.1.
Corpurile în stare de încărcare electrică, aflate în câmp
-Q E electromagnetic suferă din partea acestuia, acţiunea unei forţe
sau a unui cuplu.
+Q E +q Asupra unui corp punctiform aflat în stare de încărcare
electrică, cu sarcina q, aflat într-un câmp electric de intensitate
σ
E , acţionează o forţă:
Fig. 1.1 F = q⋅E (1.1)
scopul deplasării corpurilor pozitive în sensul liniilor de câmp
electric şi, în sens invers, a corpurilor negative.

2
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Două corpuri punctiforme încărcate ou sarcinile q şi Q situate la distanţa r unul de

altul interacţionează cu o forţă (forţa lui Coulomb)
1 qQ
F= r0 (1.2)
4πε r 2
în care r este versorul direcţiei, iar, ε o constantă specifică naturii mediului care
desparte cele două corpuri.
Un corp aflat în stare de încărcare, cu sarcina q, în mişcare cu viteza v într-un
câmp magnetic de inducţie B suferă acţiunea unei forţe (forţa Lorentz)
F = q (v ⋅ B ) (1.3)
orientată după regula burghiului. (Se plasează burghiul perpendicular pe planul format
de v şi B şi se roteşte în sensul suprapunerii vectorului v peste vectorul B . Sensul de
avansare al burghiului indică sensul forţei F ).
1.1.2. Starea de polarizare electrică constă în orientarea comună a unor dipoli
existenţi în interiorul corpurilor sau formaţi sub influenţa câmpului electric exterior.
Corpurile, fără a fi încărcate electric, vor fi însoţite de câmp electric.
Mărimea primitivă asociată stării de polarizare electrică este p [Cm] vectorul
moment electric. Local, starea este caracterizată de vectorul polarizaţie P [C/m2], legat
de momentul electric prin integrala de volum:
p = ∫ P dV (1.4)
V

Dipolul electric este format din două corpuri punctiforme

∆l încărcate, una cu sarcina -q şi cealaltă cu +q, situate la distanţa
+q p -q
∆l una de cealaltă, ca în figura 1.2. Momentul electric al dipolului
are expresia:
Fig. 1.2 p = q ⋅ ∆l 1.5)
fiind orientat de la sarcina negativă câtre cea pozitivă.
Suma momentelor electrice ale tuturor dipolilor dintr-un corp determină
momentul electric al corpului.
Corpurile pot ajunge în stare de polarizare electrică prin:
- acumulare de sarcini electrice pe suprafeţele de discontinuitate a materialelor
neomogene;
- influenţă electrostatică a unui câmp electric exterior care acţionează diferit în
funcţie de polaritatea substanţei (la materialele polare apare polarizarea de
orientare a dipolilor existenţi în sensul liniilor de câmp, iar la materialele
nepolare se produce o polaritate de deformare prin deplasarea centrului de
acţiune a sarcinilor pozitive în raport cu centrul de acţiune al sarcinilor
negative);
- tensiune mecanică (piezoelectricitate;
- încălzire (piroelectricitate);
- topire şi răcire în câmp electric a electreţilor.
Polarizarea ce apare şi se menţine numai pe durata existenţei unui câmp electric
exterior se numeşte temporară, fiind caracterizată prin momentul electric temporar pt .
Polarizarea ce există şi după, anularea câmpului electric exterior se numeşte
permanentă, fiind caracterizată prin momentul electric permanent p p . Materialele cu
moment electric permanent mai cunoscute sunt sarea Seignette şi cristalele de cuarţ.
Momentul electric al unui corp este, în general, dat de suma celor două momente
p = pt + p p (1.6)

3
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Asupra unui corp polarizat electric cu momentul electric p , aflat într-un câmp
electric de intensitate B, acţionează un cuplu
C = px E (1.7)
iar dacă câmpul electric este neuniform va mai acţiona şi o forţă:
(
F = grad p ⋅ E ) (1.8)
Se spune că un corp este electrizat dacă este în stare de încărcare, de polarizare
electrică sau în ambele stări.
Dacă se pun în contact un corp electrizat şi unul neutru, starea de electrizare se
transmite şi la corpul neutru, urmată de un fenomen de respingere a celor două corpuri.
Din punctul de vedere al timpului după care se produce fenomenul de respingere
(se transmite starea de electrizare) corpurile se clasifică astfel:
- conductoare, când durata de transmisie este mică <1012 s, deoarece au în
structură un număr mare de electroni liberi (spre exemplu pentru Cu
8 ⋅ 10 28 el./m2);
- izolatoare (dielectrici), cu o durată de ordinul orelor, deoarece au un număr
mic de purtători de sarcină liberi;
- semiconductori, cu durata de transmitere a stării de electrizare de ordinul µs.
Un corp dielectric introdus într-un câmp electric E se polarizează modificând
intensitatea câmpului interior.
Pentru a exprima răspunsul corpurilor la acţiunea câmpului electric se introduce
vectorul inducţie a câmpului electric prin intermediul legii legăturii DEP
D = ε0 E + P ( 1.9 )
în care ε 0 = 8.85 ⋅ 1012 [F/m] este permitivitatea vidului.
Componenta temporară a polarizaţiei este dată. de legea de material a polarizaţiei
temporare
Pt = ε 0 χ e E (1.10)
în care χe este susceptivitatea electrică a materialului depinzând numai de natura
dielectricului.
Considerând polarizaţia permanentă nulă şi combinând legile 1.9 şi 1.10
D = ε 0 E + P = ε 0 E + Pt = ε 0 (1 + χ e )E (1.11)
se obţine o relaţie simplă care leagă inducţia de intensitatea câmpului
D = ε0 E (1.12)
în care s-a notat permitivitatea absolută
ε = ε 0 (1 + χ e ) (1.13)
sau sub altă formă,
ε = ε rε 0 (1.14)
unde este evidenţiată permitivitatea relativă ε r .
Un corp conductor introdus într-un câmp electric nu
E se polarizează. Sub acţiunea câmpului electric se produce
o redistribuire a sarcinilor electrice pe suprafaţa corpului,
-- E ' ++
ca în figura 1.3, până ce intensitatea câmpului electric
-- +
+ interior devine egală cu intensitatea câmpului electric
exterior ( în acest caz se anulează forţa care acţionează
E asupra electronilor.
Dacă suprafaţa corpului conductor este conectată la
Fig. 1.3
potenţial nul (la masă, la pământ), sarcinile de pe
suprafaţă se vor anula, anulând şi intensitatea câmpului
4
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

electric interior. Se obţine astfel un ecran electrostatic, în sensul că liniile de câmp

exterioare nu vor mai pătrunde în interiorul volumului mărginit de suprafaţa
conductoare. Fenomenul este utilizat în industrie pentru protejarea aparaturii electronice
de efectul paraziţilor transmişi prin câmpuri electrice şi la protejarea omului când
lucrează în zone cu intensitate mare a câmpului electric (în acest ultim caz se utilizează
aşa numita cuşcă a lui Faraday).
1.1.3. Starea de magnetizare constă în orientarea în acelaşi sens a unor curenţi,
numiţi amperieni, existenţi (datorită mişcării electronilor pe orbite şi a atomilor) sau
formaţi sub influenţa unui câmp magnetic exterior.
Mărimea primitivă asociată stării de magnetizare, este m
n momentul magnetic.
S Momentul magnetic al unui curent amperian, din figura 1.4, este
m = iS n
i unde i este intensitatea curentului,
S suprafaţa închisă de conturul pe care circulă curentul;
Fig. 1.4 n - versorul normalei la suprafaţă.
Local starea de magnetizare este descrisă de vectorul M [A/m]
magnetizaţie, definit prin intermediul integralei de volum
m = ∫ M dV (1.15)
V

Magnetizaţia poate fi temporară M t sau permanentă M p (a magneţilor

permanenţi),aşa încât magnetizaţia unui corp este suma celor două componente.
Materialele nepolare la care se produce o magnetizaţie de orientare se numesc
paramagnetice, iar cele la care se produce o magnetizare de inducţie, se numesc
diamagnetice.
Un corp aflat în stare de magnetizare, cu momentul magnetic situat într-un câmp
magnetic de inducţie B, suferă acţiunea unui cuplu
C = mx B ( 1.16 )
iar dacă câmpul este neomogen va suferi şi acţiunea unei forţe
( )
F = grad m ⋅ B (1.17 )
(gradientul acţionează numai asupra inducţiei).
Pentru a exprima răspunsul corpurilor la acţiunea câmpului magnetic, prin
intermediul legii legăturii BHM, se introduce intensitatea câmpului magnetic
B (1.18)
H= −M
µ0
-7
unde µ0=4π10 [H/m] este permeabilitatea vidului.
Legea magnetizaţiei temporare exprimă numeric magnetizarea corpului sub
acţiunea câmpului magnetic
Mt = χm H (1.19)
în care χm este susceptivitatea magnetică a corpului (depinzând de natura acestuia).
În condiţiile unei magnetizări permanente nule, relaţia 1.18 împreună cu 1.19 devine
( )
B = µ 0 H + M = µ 0 (1 + χ m )H (1.20)
sau
B = µH (1.21)
unde µ este permeabilitatea absolută.
Se mai poate scrie
µ = µ0µr (1.22)
unde µ r = 1 + χ m este permeabilitatea relativă.
5
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Dependenţa inducţiei de intensitatea B

Bs
câmpului magnetic B = f(H), numită curbă de
magnetizare, este, de regulă neliniară cu histerezis, BR
ca în figura 1.5. Curba din mijloc corespunde primei
magnetizări, iar celelalte corespund una creşterii şi Hc H
cealaltă descreşterii intensităţii câmpului magnetic.
Puncte caracteristice:
-Bs
- Bs inducţia de saturaţie reprezintă valoarea
maximă a inducţiei (oricât ar creşte intensitatea Fig. 1.5
câmpului);
- Hc intensitatea câmpului coercitiv, reprezintă
valoarea câmpului magnetic care conduce la anularea inducţiei;
- Br inducţia remanentă, este valoarea inducţiei ce rămâne după anularea câmpului
magnetic.
Corpurile cu inducţie remanentă mare sunt utilizate la confecţionarea magneţilor
artificiali.
Dacă suprafaţa curbei de magnetizare este mică, se poate defini o permeabilitate
medie (egală cu panta curbei),valabilă pentru inducţii mai mici ca inducţia de saturaţie,
curba fiind aproximată cu relaţia liniară 1.21.
1.1.4 Starea electrocinetică corespunde corpurilor conductoare şi
semiconductoare în interiorul cărora se află un flux de sarcini electrice în mişcare
ordonată (numit curent electric de conducţie) sub influenţa unui câmp electric interior.
Mărimea primitivă, asociată stării electrocinetice, este intensitatea curentului
electric de conducţie
dq [A] (1.23)
i=
dt S
definit ca viteză de variaţie a sarcinii electrice printr-o suprafaţă S a corpului.
Local, starea electrocinetică este caracterizată de densitatea de curent J , definită
prin integrala de suprafaţă
i = ∫ J dA ( 1.24 )
A

(dacă densitatea de curent este constantă atunci i = JA ).

Un corp poate ajunge în stare electrocinetică, dacă rezultant forţelor electrice şi
neelectrice este nenulă
Fel + Fne = 0 ( 1.25 )
unde s-a notat cu Ei intensitatea câmpului electric imprimat datorată forţelor de
natură neelectrică (chimice, mecanice ş.a) iar E este intensitatea câmpului electric
datorat fenomenului de inducţie electromagnetică. . ,
Asupra unui corp de lungime l aflat în stare electrocinetică (parcurs de curentul
electric de conducţie i ) situat într-un câmp magnetic de inducţie B se exercită o forţă
(forţa lui Laplace)
( )
F = i lx B (1.26)
orientată după regula burghiului.
Doi conductori parcurşi de curenţi i1, şi respectiv i2 situaţi la distanţa r unul de
altul interacţionează cu o forţă pe unitatea de lungime
F µ 0 i1 ⋅ i2
= r0 ( 1.27)
l 4π r
unde r0 este versorul distanţei.

6
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

1.2. PARAMETRI DE CIRCUIT

Câmpul electromagnetic acţionează asupra corpurilor aflate în stări
electromagnetice diferit în funcţie de natura, forma şi dimensiunile geometrice ale
corpurilor. Caracterizarea comportării corpurilor aflate în câmp electromagnetic se face
prin intermediul unei sau mai multor mărimi fizice, numite parametri de circuit. Aceştia
sunt:
- rezistenţa electrică R [Ω], care exprimă proprietatea corpurilor de a se opune
trecerii curentului electric de conducţie;
- capacitatea electrică C [F], care exprimă capacitatea corpurilor electrice
conductoare, izolate între ele de a se încărca cu sarcini electrice;
- inductivitatea proprie L [H] şi inductivitatea mutuală M [H], exprimă
capacitatea corpurilor electrice, parcurse de curent electric de conducţie, de a
produce flux magnetic.
Elementele de circuit pasive sunt corpuri realizate în scopul accentuării unuia
din parametrii de circuit (ceilalţi putând fi neglijaţi, în anumite condiţii date) şi anume:
- rezistorul, caracterizat prin rezistenţa electrică;
- condensatorul, caracterizat prin capacitatea electrică;
- bobina, caracterizată în principal prin inductivitate.
Elementele reale de circuit admit o schemă echivalentă, serie sau paralelă, care
conţine toţi parametrii de circuit, dar în anumite condiţii (spre exemplu într-un domeniu
de frecvenţă) numai unul din parametrii este predominant.
Elementele active de circuit sunt sursele de câmp imprimat, având capacitatea de
a transforma în energie electrică ale forme de energie (uzual, energia chimică).

1.2.1. Capacitatea electrică este parametrul de circuit care exprimă posibilitatea

corpurilor conductoare izolate între ele de a se încărca cu sarcini electrice. Se defineşte
ca raport între sarcina cumulată pe una din armături şi tensiunea electrică de la borne
(dintre cele două corpuri conductoare):
q
C= (1.29)
u
Condensatorul electric, caracterizat în principal prin capacitatea electrică, este un
ansamblu de două corpuri conductoare (armături) separate printr-un dielectric, în
interiorul căruia se stabileşte câmp electric.
Tensiunea electrică dintre două puncte reprezintă diferenţa de potenţial a
acestora
2
u = u12 = V1 − V2 = ∫ Ed l , (1.30)
1
în care potenţialul s-a definit prin integrala
∞
V1 = ∫ Ed l. (1.31)
1
Capacitatea electrică nu depinde nici de tensiunea de la borne, nici de sarcină,
fiind o proprietate a corpului dependenţă numai de natura dielectricului şi de
dimensiunile geometrice ale armăturilor.

7
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Exemplu. Să calculăm capacitatea unui condensator plan format din două armături
conductoare plane de suprafaţă A, separate printr-un dielectric de permitivitate ε şi
grosimea d.
Legea fluxului electric stabileşte relaţia dintre fluxul
+q A -q vectorului inducţie electrică printr-o suprafaţă închisă Σ şi
cantitatea de electricitate conţinută în volumul VΣ mărginit de
suprafaţa respectivă
Σ E u ϕ Σ = qVΣ ⇒ ∫ Dd A = qVΣ . (1.32)
Σ
Fig. 1.8 Deoarece suprafaţa înconjoară armătura pozitivă se poate scrie:
∫ Dd A = q ⇒ ε ⋅ ∫ Ed A = q.
Σ Σ

Deoarece E şi d A (elementul de arie este orientat în sensul normale de

suprafaţă) sunt paralele, produsul scalar devine produs a două numere reale. Intensitatea
câmpului nu depinde de elementul de arie, aşa încât se poate scrie
Q
ε ⋅E⋅ A= q E= . (1.33)
ε⋅A
Tensiunea dintre armături se calculează pornind de la definiţie
2 2 2
u = ∫ Ed l = ∫ E ⋅ dl = E ∫ dl = E ⋅ d . (1.34)
1 1 1
Înlocuind 1.33 şi 1.34 în 1.29 se obţine relaţia de calcul a capacităţii
condensatorului plan
ε⋅A (1.35)
C=
d
care, se constată, nu depinde de tensiunea la borne şi nici de sarcina de pe armături.

Energia înmagazinată în câmpul electrostatic, dat de n sarcini, are expresia

generală
1 n
We = ∑ qk ⋅ Vk . (1.36)
2 k =1
Paticularizând 1.36 în cazul condensatorului plan, trebuie ţinut seama de faptul
că q1=+q şi q2=-q,
1 1
We = (q1V1 + q 2V2 ) = ⋅ q(V1 − V2 ),
2 2
care conduce la
qU CU 2 q 2
We = = = . (1.37)
2 2 2C
Teoremele forţelor generalizate în câmp electrostatic se exprimă prin derivatele
energiei în raport cu coordonata generalizată (notată cu x)
∂y ∂y
F =− , F =− . (1.38)
∂x c =const . ∂x V =const .
Pentru a particulariza 1.38 în cazul condensatorului plan, se consideră
coordonata x ca fiind măsurată pornind de la una din armături 0≤x≤d şi aplicăm cea de-
a doua relaţie
∂  CU 2  U 2 ∂  εA  CU 2
F =   =   = − . (1.39)
∂x  2  2 ∂x  x  x =d 2d
Minusul din relaţia 1.39 indică faptul că forţa acţionează în sensul micşorării
distanţei dintre armături.

8
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Gruparea condensatoarelor constă în echivalarea unei scheme de condensatori

(legaţi în serie, paralel sau mixt) cu un condensator echivalent.
Spunem că un circuit este echivalent cu altul, dacă prin
C C interschimbarea lor nu se modifică regimul de curenţi şi tensiuni
+q 1-q +q n-q din exterior.
u1 un În cazul condensatorilor cuplaţi în serie, ca în figura 1.9,
u tensiunea se distribuie pe fiecare condensator, dar fiecare
condensator (şi cel echivalent) va avea aceeaşi sarcină pe
Fig. 1.9 armături:
u1 + u 2 + ... + u n = u,
q1 = q2 = ... = qn = q.
Plecând de la definiţia condensatorului (a capacităţii), relaţia 1.29, se pot
exprima tensiunile
q q q
u1 = , ... , u n = , u= ,
C Cn C
care, înlocuite în relaţia tensiunilor, conduc la expresia capacităţii echivalente a unei
grupări serie de condensatori
n
C1 1 1
=∑ . (1.40)
+q1 -q1 Ce k =1 Ck
În cazul grupării în paralel, ca în fig. 1.10, tensiunea pe fiecare
C
+q2 n-q2 condensator este aceeaşi, dar se distribuie sarcina, deci:
q1 + q 2 + ... + qn = q,
u u1 = u 2 = ... = u n = u.
Fig. 1.10 Din relaţia 1.29 se exprimă sarcinile:
q1 = C1 ⋅ u, q2 = C 2 ⋅ u, ... , q n = C n ⋅ u,
Din ultimele relaţii se obţine expresia capacităţii echivalente a grupării în paralel:
n
Ce = ∑ C k . (1.41)
k =1

Relaţiile 1.40 şi 1.41 particularizate pentru două capacităţi

C1 ⋅ C 2
Ce = ,− serie; C e = C1 + C 2 , − paralel (1.42)
C1 + C 2
conduc la concluzia că, prin gruparea serie, valoarea echivalentă va fi mai mică ca cea
mai mică capacitate din grupare, iar prin gruparea paralel capacitatea va fi mai mare ca
oricare din grupare.
Condensatoarele industriale pot fi cu capacitate fixă (care nu se poate modifica)
sau cu capacitate variabilă (a cărui capacitate poate fi modificată în anumite limite).
Condensatoarele fixe pot fi nepolarizate (utilizabile atât în curent continuu cât şi
în curent alternativ) sau polarizate (cu utilizare numai în c.c).
Principalele caracteristici electrice ale condensatoarelor industriale sunt:
- capacitatea nominală;
- toleranţa, exprimă în procente abaterea maximă a capacităţii reale faţă de
capacitatea nominală (valori uzuale 5%, 10%, 20%);
- tensiunea de străpungere, reprezintă valoarea maximă a tensiunii ce poate fi
aplicată la bornele condensatorului, fără ca acesta să se străpungă (fără să se creeze
un canal conductor între borne);
- tangenta unghiului de pierderi, exprimată ca raport între puterea activă P şi
puterea reactivă Q
P
tgδ = (1.43)
Q
9
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Acest parametru este în conexiune directă cu faptul că condensatorul real are o

schemă echivalentă care conţine pe lângă capacitatea C şi o rezistenţă în paralel
Ic (rezistenţă datorată faptului că se va stabili un curent şi
I Ic prin dielectricul condensatorului), ca în figura 1.11.
IR
Din diagrama fazorială
C R U I 1
δ tgδ = R = (1.44)
IR U IC ω ⋅ C ⋅ R
Capacitatea este cu atât mai aproape de o
Fig. 1.11 capacitate ideală cu cât valoarea rezistenţei R (numită
rezistenţă de pierderi) este mai mică.

1.2.2. Rezistenţa electrică exprimă proprietatea corpurilor de a se opune trecerii

curentului electric de conducţie, fiind definită prin intermediul raportului
u
R= , (1.45)
i
dintre tensiunea u aplicată la borne şi curentul i.
Rezistorul este elementul de circuit caracterizat, în principal, prin rezistenţă
electrică.
Rezistenţa electrică nu depinde de tensiunea aplicată şi nici de curentul electric,
fiind un parametru de circuit, dependent numai de natura materialului din care este
realizat corpul şi de dimensiunile lui geometrice.

Exemplu. Să se calculeze rezistenţa electrică a unui conductor filiform de lungime l,

secţiunea uniformă S şi rezistivitate ρ, ca în figura 1.12.
Legea de material a conducţiei electrice stabileşte
legătura dintre densitatea de curent J printr-o suprafaţă şi forţele
l S ce determină mişcarea purtătorilor de sarcină

u
1
(
J = E + Ei
ρ
) (1.46)

în care ρ [Ωm] este rezistivitatea, E intensitatea câmpului

Fig. 1.12 datorat fenomenului de inducţie şi Ei intensitatea câmpului
electric imprimat. Deoarece conturul din figura 1.12 nu conţine
surse de câmp imprimat Ei = 0 şi 1.46 devine
E = ρ ⋅ J, (1.47)
cu care se poate exprima curentul electric.
i = ∫ Jd A = J ⋅ S (1.48)
S
Expresia tensiunii la borne se obţine înlocuind 1.48 în relaţia de definiţie a
acesteia
i
u = ∫ Ed l = ∫ ρ ⋅ J d l = ρ ⋅ J ⋅ l = ρ ⋅ l , (1.49)
l l
S
Înlocuind 1.49 în 1.45 se obţine expresia de calcul a rezistenţei electrice pentru
un contur filiform
l
R=ρ , (1.50)
s
care nu depinde de u şi nici de i.
Rezistivitatea se modifică cu temperatura după o lege de forma
ρ = ρ 0 (1 + α ⋅ ∆t ), (1.51)
10
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

în care ρ0 este rezistivitatea la o temperatură de referinţă (de regulă 0°C), ∆t – diferenţa

de temperatură faţă de starea de referinţă şi α este coeficientul de variaţie cu
temperatura a rezistivităţii electrice.
Legea lui Joule-Lentz stabileşte cantitatea de energie ce se transformă în căldură,
în cazul unui rezistor de rezistenţă electrică R, într-un timp t
t
W = ∫ R ⋅ i 2 ⋅ dt , (1.52)
0
prin care circulă curentul electric de conducţie i.
Puterea electrică disipată este
dW
P= = R ⋅i2 , (1.53)
dt
Gruparea rezistoarelor se face în serie, în paralel sau mixt.
În cazul grupării în serie, ca în figura 1.13, curentul prin circuit este comun, dar
se distribuie tensiunea
n
u = u1 + u 2 + ... + u n ⇒ Re ⋅ i = R1 ⋅ i + R2 ⋅ i + ... + Rn ⋅ i ⇒ Re = ∑ Rk (1.54)
k =1

i1 R1

i2 R2
R1 R2 Rn
u1 u2 un
i in Rn
u
i u
Fig. 1.13 Fig. 1.14

În cazul grupării în paralel a rezistenţelor electrice, ca în figura 1.14, tensiunea

la bornele tuturor rezistoarelor este aceeaşi, dar se distribuie curentul electric
n
u u u u 1 1
i = i1 + i2 + ... + in ⇒ = + + ... + ⇒ =∑ . (1.55)
Re R1 R2 Rn Re k =1 Rk

Uneori se impune a transfigura o reţea din triunghi în stea şi reciproc, ca în figura 1.15.
1 1

R1
R1 R3
⇔
R2 R3

2 3 2 R2 3

Fig. 1.15

În cazul transfigurării de la triunghi la stea, se utilizează relaţiile:

- se calculează rezistenţa totală a triunghiului;
Rt = R A + RB + RC .
- se calculează elementele din componenţa stelei echivalente
R ⋅R R ⋅R R ⋅R
R1 = A B , R2 = A C , R3 = C B (1.56)
Rt Rt Rt
11
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

În cazul transfigurării de la stea la triunghi, se calculează elementele din triunghi

cu relaţiile
R1 ⋅ R2
R A = R1 + R2 + ,
R3
R1 ⋅ R3 (1.57)
RB = R1 + R3 + ,
R2
R ⋅R
RC = R3 + R2 + 3 2 .
R1
Pentru memorarea relaţiilor se remarcă:
- rezistenţa din steaua echivalentă ce pleacă dintr-un nod este proporţională cu
rezistenţele care pleacă din acelaşi nod al triunghiului şi invers proporţională
cu rezistenţa totală a triunghiului;
- rezistenţa din triunghiul echivalent, care uneşte două noduri, este egală cu
suma rezistenţelor ce se cuplează la nodurile corespunzătoare din triunghi, la
care se adaugă produsul celor două rezistenţe împărţit la cealaltă rezistenţe a
triunghiului.
Rezistenţele industriale pot fi cu rezistenţă fixă sau cu rezistenţă variabilă
(potenţiometre sau semireglabili).
Principalele caracteristici ale rezistoarelor sunt:
- rezistenţa nominală;
- toleranţa exprimată în procente(1, 2.5, 5, 10, 20%);
- puterea nominală, reprezentând puterea maximă pe care o poate disipa
rezistorul, fără să se întrerupă:
- modul de variaţie al rezistenţelor (liniar sau logaritmic) numai în cazul
rezistoarelor variabile.

1.2.3. Inductivitatea exprimă capacitatea circuitelor parcurse de curent electric

de conducţie de a produce flux magnetic prin suprafeţele înlănţuite de acestea. Se
defineşte ca raport între fluxul magnetic total Φt şi curentul i care l-a produs
Φ (1.58)
L= t
i
Fluxul magnetic total este o sumă a fluxurilor produse de fiecare spiră în parte
Φt = N ⋅ Φ f , (1.59)
în care N este numărul total de spire, iar Φt fluxul magnetic fascicular prin suprafaţa S
definit prin integrala de suprafaţă
Φ f = ∫ Bd A. (1.60)
S

Bobina electrică este elementul de circuit caracterizat în principal prin

inductivitate, fiind realizată prin bobinarea unui fir conductor pe un circuit magnetic (un
corp de permitivitate mare) izolat de acesta prin intermediul unei carcase dielectrice.
Circuitul magnetic se opune trecerii liniilor de câmp magnetic. Această opoziţie
este exprimată prin intermediul rezistenţei magnetice (numită şi reluctanţă), definită
um
Rm = (1.61)
Φf
tensiunea magnetomotoare (circulaţia vectorului H intensitatea a câmpului magnetic pe
o curbă L)
u m = Hd l. (1.61)
şi Φt fluxul fascicular.
Rezistenţa magnetică depinde numai de natura circuitului magnetic şi de
dimensiunile geometrice ale acestuia.
12
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Exemplu. Rezistenţa magnetică a unei bare de secţiune constantă S, lungime lm şi

permeabilitatea µ este
lm
Rm = . (1.63)
µ ⋅S
Legea circuitului magnetic impune ca circulaţia vectorului H intensitate a
câmpului magnetic pe o curbă închisă Γ să fie egală cu intensitatea curentului electric
de conducţie iSΓ care străbate suprafaţa mărginită de curba Γ
∫ H d l. = isr = Ni ,
Γ
ceea ce este echivalent cu
n n

∑ Rm ⋅ Φ f =∑ N ⋅ i.
k =1 k =1
(1.64)

Relaţia 1.64 reprezintă teorema a II-a a lui Kirchhoff pentru circuite magnetice.

Legea fluxului magnetic stabileşte faptul că fluxul magnetic printr-o suprafaţă

închisă este nul
∫ B ⋅ d A = 0,
Σ
relaţie care se poate scrie şi sub forma
n

∑Φ
k =1
fk =0 (1.65)

Relaţia 1.65 reprezintă teorema I-a a lui Kirchhoff pentru circuite magnetice.
Ţinând seama de 1.64 pentru o bobină necuplată magnetic relaţia 1.58 devine
N ⋅Φ f n2
L = L11 = = , (1.66)
i ∑ Rm
expresie care semnifică faptul că inductivitatea proprie este o proprietate a corpului care
nu depinde de flux şi nici de curentul electric.
În cazul a două bobine cuplate magnetic, o parte din liniile de câmp produse de
bobina 2 (deoarece este parcursă de curentul i2) se închid şi prin suprafaţa bobinei 1.
Inductivitatea mutuală a bobinei 2 în raport cu bobina 1
Φ Φ1 i
L12 = 2 = 1= 0
. (1.67)
i2 i2
este dată de raportul dintre fluxul Φ12, produs de curentul i2 prin suprafaţa bobinei 1 şi
curentul care l-a produs (sau de raportul dintre fluxul total din bobina 1 Φ1, când
curentul prin această bobină este nulă şi curentul i2).
Fluxul total prin bobina 2 este
Φ1 = Φ11 + Φ12 , (1.68)
suma dintre fluxul propriu Φ11 şi fluxul de inducţie mutuală Φ12. Prin înlocuirea
relaţiilor 1.66 şi 1.67 în 1.68 se obţine
Φ1 = L11 ⋅ i1 + L12 ⋅ i2 . (1.69)
Deoarece fluxurile Φ12 şi Φ21 sunt egale vor fi egale şi inductivităţile mutuale
M = L12 = L21 . (1.70)
Legea inducţiei electromagnetice determină valoarea tensiunii electromotoare indusă
într-un circuit datorită variaţiei fluxului electromagnetic, având expresia
dΦ
e=− . (1.71)
dt
13
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Tensiunea electromotoare (t.e.m.) indusă într-o bobină cuplată magnetic cu alta,

ţinând seama de 1.69 şi 1.70,
di di
e = −L 1 − M 2 . (1.72)
dt dt
Este constituită din tensiunea de autoinducţie (primul termen din 1.72) şi tensiunea de
inducţie mutuală (al doilea termen din 1.72).
Energia înmagazinată în câmpul magnetic are expresia
1 n
Wm = ∑ Φ tk ⋅ ik , (1.73)
2 k =1
care pentru o bobină poate fi scrisă sub forma
Φ Li 2
Wm = i = . (1.74)
2 2
Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic au expresiile
∂W ∂Wm
F =− m = . (1.75)
∂x Φ =ct ∂x i =ct
Exemplu. Să se determine forţa portantă a unui electromagnetic, format dintr-o bobină
cu n spire, parcursă de curentul I şi un circuit magnetic ca în figura 1.16 (de secţiune S,
lungime lm şi întrefier δ).
R. Se consideră o coordonată 0≤x≤δ cu originea
I n axelor pe electromagnet.
Rezistenţele magnetice se calculează cu relaţiile
lm 1.63:
- pentru fier
l
δ RmFe = m ,
S µ Fe ⋅ S
- pentru întrefier (aer)
Fig. 1.16
2x
Rm =
µ0 S
şi aplicăm teorema a II-a a lui Kirchhoff (relaţia 1.64)
(RmFE + Rmδ )Φ f = ni,
din care se obţine expresia fluxului fascicular
nI
Φf =−
RmFe + Rmδ
Energia câmpului magnetic cu 1.74 devine (ţinând seama de expresia fluxului
fascicular)
n ⋅Φ f I n2 ⋅ I 2
Wm = =
2 2(RmFe + Rmδ ).
Derivata energiei în raport cu coordonata x la I=ct, stabileşte forţa dintre
electromagnet şi armătura mobilă:
Φ 2f
F =−
µ0 A
Semnul minus din expresia forţei semnifică faptul că forţa acţionează în sensul
micşorării distanţei, deci este o forţă de atracţie a armăturii mobile.

14
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

1.2.4. Încălzirea capacitivă şi cu microunde a dielectricilor

Încălzirea capacitivă se bazează pe faptul că nici un dielectric nu este perfect şi

introdus între două armături metalice nu va fi caracterizat (ansamblul dielectric şi
armături constituind un condensator) numai prin valoarea capacităţii ansamblului, ci va
avea o schemă echivalentă, ca în figura 1.17, în care apare şi o rezistenţă.
I IR Se defineşte tangenta unghiului de pierderi prin raportul
curenţilor
IC
I 1
U C R tgδ = R = .
I C ωCR
Puterea transformată în căldură în interiorul dielectricului este
Fig. 1.17 puterea activă
P = R ⋅ I R2 = ωCU 2 tgδ = 0.556 ⋅10 −10 Vε r fE 2tgδ ,
unde V este volumul dielectricului, δr permitivitatea acestuia, f frecvenţa sursei de
tensiune, iar E intensitatea câmpului electric (legată de tensiunea de alimentare prin
relaţia U = E ⋅ d , unde d este distanţa dintre armături).
Frecvenţa tensiunii de alimentare este impusă la valorile 13.56, 27.12, 40.66
MHz, pentru a nu introduce paraziţi în sistemele de telecomunicaţii.
Tensiunea maxim aplicată este limitată de rigiditatea dielectricului (de valoarea
maximă a câmpului electric care determină transformarea dielectricului într-un
conductor, spunem că dielectricul se străpunge).
Procedeul de încălzire capacitivă se utilizează la uscarea produselor chimice
granulate, la vulcanizarea cauciucului şi polimerizarea răşinilor, la sudarea foliilor din
materiale plastice, la deshidratarea fructelor şi a produselor congelate, la lipirea
diferitelor plăci dielectrice (pertinax şi stiroflex) ş.a.
Pentru sudarea, spre exemplu, a materialelor plastice foliile se introduc între doi
electrozi alimentaţi cu o tensiune de 500÷800 V căror electrozi li se aplică o presiune de
10÷100 N/m2.
Încălzirea cu microunde are aceleaşi aplicaţii ca şi încălzirea capacitivă, cu
deosebirea că utilizează frecvenţe mult mai mari, ceea ce permite mărirea puterii
transmise materialului dielectric. Sunt alocate următoarele frecvenţe ale tensiunii de
alimentare 0.915, 2.375, 5.8, 22.125 GHz..
Adâncimea de pătrundere a câmpului electromagnetic este
λ0
Λδ = ,
2π ⋅ tgδ ⋅ ε r
unde λ0 este lungimea de undă în aer.

15
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

1.3. CIRCUITE DE CURENT CONTINUU

Circuitele de curent continuu sunt circuite în regim electrocinetic staţionar.

Elementele de circuit în c.c. sunt rezistorul şi sursa de c.c. (având rolul de a
transforma energia chimică în energie electrică).
Sursa reală poate fi reprezentată ca sursă de tensiune (figura 1.18a) sau ca sursă
de curent (figura 1.18b). Este caracterizată prin valoarea t.e.m. (în cazul sursei de
tensiune) sau prin valoarea curentului I (în cazul sursei de curent) şi prin valoarea
rezistenţei interne r.

Există o echivalenţă a celor două surse, prin

E
1 intermediul relaţiilor:
u I G= u E l
r
γ I = , G= ;
r r
(1.76)
1
Fig. 1.18 E = rI , r =
G.
(1.77)
Gruparea surselor se poate face în serie, în paralel sau mixt.
n – surse de t.e.m. cuplate în serie sunt echivalente cu o sursă cu
Ee = nE , re = nr ; (1.78)
n – surse de t.e.m. cuplate în paralel sunt echivalente cu o sursă cu
r
Ee = E , re = . (1.79)
n
Sursele electrochimice sunt reversibile (acumulatorii) având posibilitatea de a fi
încărcate după utilizare şi surse ireversibile (bateriile) care nu pot fi regenerate după
utilizare.
Bateriile sunt realizate prin conectarea în serie a mai multor pile uscate (pentru a
realiza tensiunea dorită).
Pila uscată (pila Leclanché) este formată dintr-un electrod central din grafit şi un
cilindru din zinc în care se găseşte electrolit (realizat din clorură de amoniu, clorură din
zinc, grafit, ş.a.). Diferenţa de potenţial rezultă în urma reacţiei ce are loc între electrolit
şi cilindrul de zinc.
Acumulatorii sunt realizaţi din doi electrozi metalici scufundaţi într-o baie de
electrolit. Permit transformarea energiei chimice în energie electrică, atunci când
funcţionează în regim de descărcare şi transformare a energiei electrice (furnizată de o
altă sursă) în energie chimică, când funcţionează în regim de încărcare.
Acumulatorul cu plumb are electrozii, formaţi din grile de plumb, scufundaţi
într-o soluţie slabă de acid sulfuric.
Principalele caracteristici tehnice ale acumulatoarelor sunt:
- tensiunea electromotoare;
- rezistenţa internă;
- capacitatea acumulatorului, exprimată în amperi-oră, reprezentând timpul în
care s-ar descărca acumulatorul funcţionând la un curent de 1 A.

16
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

1.3.1. Circuitul simplu de curent continuu este format dintr-o sursă

electromotoare conectată, prin conductori de rezistenţă nulă, la un receptor R, ca în
figura 1.19. I
Curentul din circuit
E
I= , E, r R U
R+r
determină tensiunea la bornele receptorului
U = R⋅I .
Se definesc următoarele puteri: Fig. 1.19
- puterea totală, absorbită de la sursa de t.e.m.
Pt = E ⋅ I (1.80)
- puterea utilă, absorbită de receptor
Pu = R ⋅ I 2 (1.81)
- puterea pierdută este puterea preluată de rezistenţa internă a sursei (la care s-
ar mai adăuga şi puterea pierdută în conductoarele de legătură)
Pp = rI 2 (1.82)
Randamentul instalaţiei
P R
η= u = (1.83)
Pt R + r
Se defineşte ca raport între puterea utilă şi puterea totală.
Bilanţul puterilor, reprezentând legea conservării energiei, este dat de verificarea
ecuaţiei
Pt = Pu + Pp . (1.84)
Transferul maxim de la sursă la receptor are loc pentru un maxim al puterii utile,
ceea ce conduce la anularea derivatei
dPu d  R⋅ E2 
=0   = 0. (1.85)
dR dR  (R + r )2 
Din 1.85 se obţine egalitatea
R=r (1.86)
Care reprezintă condiţia pentru un transfer maxim de putere.
În aceste condiţii, spunem că există o adaptare între receptor şi generator.
Valoarea maximă a puterii utile este
E2
Pu max = (1.87)
4r
iar valoarea maximă a randamentului va fi
1
η max = = 50%
2

17
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

1.3.2. Metode de calcul în circuite de curent continuu

În condiţiile în care este necesar să se determine numai curentul / tensiunea pe o latură
pasivă de circuit se utilizează teorema Thévenin sau respectiv teorema Norton.
Teorema Thévenin afirmă că o reţea este echivalentă între două borne A şi B
(vezi figura 1.20a) cu o sursă ideală de t.e.m. UAB0 şi o rezistenţă internă RAB0, ca în
figura 1.20b.
A A

Reţea de R AB0
R ⇔ R U
c.c.
U AB0
B B
Fig. 1.20
Tensiunea UAB0 este tensiunea de mers în gol a reţelei (pentru R→∞) la bornele
AB, iar RAB0 este rezistenţa reţelei pasivizate.
Prin pasivizare sursele de t.e.m. se scurtcircuitează, iar sursele de curent se
întrerup, rămânând în circuit rezistenţa lor internă.
Curentul prin rezistenţa externă, montată la bornele AB este
U AB 0
I= (1.88)
R + R AB 0
Teorema lui Norton afirmă că o reţea de c.c. este echivalenţă cu un generator
ideal de curent egal cu curentul de scurtcircuit Isc la bornele AB în paralel cu o
conductanţă GAB0 (inversul rezistenţei RAB0) egală cu conductanţa reţelei pasivizate. În
aceste condiţii tensiunea la bornele AB este
I sc (1.89)
U= ,
G AB 0 + G
unde G este conductanţa externă (inversul rezistenţei R).
Există alte trei metode de rezolvare a reţelelor de c.c. care determină curenţii
prin toate laturile circuitului, şi anume:
- metoda teoremelor lui Kirchhoff;
- metoda curenţilor ciclici;
- metoda potenţialelor la noduri.
Conform teoremei lui Euler numărul de ochiuri fundamentale ale unei reţele este
o = 1− n +1 (1.90)
în care l reprezintă numărul total de laturi, iar n numărul total de noduri al reţelei.
Metoda teoremelor lui Kirchhoff va stabili l ecuaţii corespunzătoare celor două
teoreme şi anume (n-1) ecuaţii, corespunzătoare teoremei I-a şi o ecuaţii, pentru cea de
a II-a teoremă.
Prima teoremă a lui Kirchhoff spune că suma algebrică a curenţilor dintr-un nod
de reţea este egală cu zero.
∑ Ik = 0
k∈n
(1.91)

Se asociază semn pozitiv curenţilor care sunt dirijaţi către nodul pentru care se
scrie ecuaţia.
Teorema a II-a a lui Kirchhoff spune că suma algebrică a t.e.m. dintr-un ochi al
reţelei este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune din ochiul respectiv
∑ (R + r )I k = ∑ Ek .
k∈σ k∈σ
(1.92)

Se asociază semnul pozitiv surselor şi căderilor de tensiune care au acelaşi sens

cu sensul de parcurs pe ochiul respectiv.

18
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Metoda curenţilor ciclici asociază fiecărui ochi fundamental un curent de calcul

numit ciclic şi notat cu I `j .
Se construieşte următorul sistem de ecuaţii:
 R11` I1` + R12` I 2` + .... + R10 I 0` = E1`
 (1.93)
......................................... ,
 R ` I ` + R ` I ` + .... + R I ` = E `
 01 1 02 2 00 0 0

Coeficienţii sistemului şi termenul liber se stabilesc în funcţie de elementele

componente ale reţelei, după cum urmează:
Rjj – este rezistenţa ochiului j, calculată ca sumă a rezistenţelor din ochiul respectiv
(inclusiv rezistenţele interne ale sursei);
Rij=Rji (cu i≠j) – este rezistenţa comună ochiurilor i şi j şi reprezintă suma rezistenţelor
prin care circulă atât curentul I i` cât şi curentul I `j luată cu semnul +, dacă
curenţii au acelaşi sens;
`
E j - reprezintă suma algebrică a t.e.m. din ochiul j (se iau cu semnul + sursele care au
acelaşi sens cu curentul I `j ).
Sistemul 1.93 conţine o ecuaţii din care se determină valorile curenţilor ciclici.
Curenţii prin laturi se determină
I k = ∑ I `j (1.94)
j

ca sumă algebrică a curenţilor ciclici care circulă prin latura respectivă (se iau cu +
curenţii ciclici care au acelaşi sens cu sensul adoptat pentru curentul prin latură).
Metoda potenţialelor la noduri asociază un potenţial Vk fiecăruia dintre cele (n-
1) noduri, potenţial raportat la nodul de referinţă Vn=0.
Sistemul asociat reţelei conţine (n-1) ecuaţii:
G11V1 + G12V2 + ................... + G1−nVn−1 = I s1 ,
 (1.95)
...........................................................
G V + G V + ......... + G
 n−11 1 n −12 2 n −1n−1Vn −1 = I sn −1 .

Gjj – este conductanţa laturii j;

Gij=Gji (i≠j) –conductanţa laturii care uneşte nodul i cu nodul j luată cu semnul minus;
Isj – este suma algebrică a curenţilor de scurtcircuit a laturilor care se racordează la
nodul j, luându-se cu plus curenţii dirijaţi către nod (curentul de scurtcircuit al laturii
este dat de raportul dintre sursa de pe latura şi suma tuturor rezistenţelor laturii).
Din sistemul 1.95 se determină potenţialele nodurilor.
Curentul printr-o latură, de la nodul i către nodul j se calculează cu relaţia:
Vi − V j + E
I= , (1.96)
R+r
unde R reprezintă suma rezistenţelor de pe latură, r rezistenţa internă a sursei şi E sursa
de t.e.m. orientată de l anodul i la nodul j (dacă este orientată invers în 1.96 sursa E se
va lua cu semnul minus).
Metodica de rezolvare a problemelor de c.c. va conţine următoarele etape:
- se simplifică reţeaua grupând rezistenţele în serie, în paralel sau utilizând reţelele
de transfigurare;
- se adoptă sensuri pentru curenţii prin laturi (dacă există surse se adoptă sensul
sursei şi pentru curent) şi sensuri de parcurs pe ochiuri;
- se scrie sistemul de ecuaţii pentru una dintre cele trei metode de calcul (de regulă
acea metodă care conduce al un sistem cu mai puţine necunoscute) şi se determină
curenţii prin laturi;
- se calculează puterile şi se efectuează bilanţul.
19
 ELECTROTEHNICĂ GENERALĂ

Exemplu: se cere să se calculeze curenţii prin laturi pentru reţeaua din figura 1.21.,
cunoscând următoarele elemente:
R6 r1 = r2 = 5Ω
E1 = 90V, E 2 = 30V
2 R3 = 24Ω, R4 = 20Ω
1 3
R4 R5 R5 = 30Ω, R6 = 50Ω
E1 E2
R3
r2 R. Se transfigurează reţeaua din triunghi în stea între
nodurile notate 1, 2 şi 3.
4 Rt = R4 + R5 + R6 = 100Ω
R46 = 10Ω, R56 = 15Ω, R45 = 6Ω
Fig. 1.21
În figura 1.22 este reprezentată schema după
transfigurare.
A. Metoda potenţialelor la noduri, luând ca referinţă nodul 4, conţine o singură ecuaţie
 1 1 1  E1 E2
 + + = +
 r1 + R46 R3 + R45 r2 + R56  r1 + R46 r2 + R56
din care se obţine VA = 50 V.
Curenţii se determină cu relaţia 1.96.
E − VA E − VA
I1 = 1 = 2,3A, I 2 = 2 = −1A, I 3 = 1,3A
r1 + R46 r1 + R56
B. Metoda curenţilor ciclici determină sistemul de ecuaţii
 R11 I 1' + R12 I 2' = E1'

 R21 I 1 + R22 I 2 = E 2
' ' '
1 R46 R56 3
VA în care avem
I1 I2 R11 = r1 + R46 + R45 + R3
I'1 I'
R22 = r2 + R56 + R45 + R3
E1 R45 2 E2
r1 r2 R12 = R21 = R45 + R3
I3 2
R3 E1' = E1 , E 2' = E 2
Rezolvând sistemul obţinem curenţii ciclici:
I 1' = 2,3A, I '2 = −1A
Fig. 1.22 cu care se calculează curenţii prin laturi
I 1 = I 1' , I 2 = I '2 , I 3 = I 1' + I 2'

C. Metoda ecuaţiilor lui Kirchoff determină ecuaţiile

(r1 + R46 )I 1 + (R45 + R3 )I 3 = E1

(r2 + R56 )I 2 + (R45 + R3 )I 3 = E 2
I = I + I
 3 1 2

care conduc la aceleaşi valori ale curenţilor ca şi în cazul celorlalte metode.

20