Contributia unor mitropoltii

INITIATORI SI CTITORI DE MONUMENTE LITERARE

CONTRIBUTIA MITROPOLITILOR: DOSOFTEI VARLAAM, ANDREI SAGUNA, ANTIM IVIREANUL LA
DEZVOLTAREA LIMBII SI LITERATURII ROMANE
Mitropolitul Dosoftei (1624 - 1693)
Mare cărturar român, talentul căruia s-a manifestat în a doua jumătate a secolului XVII a fost mitropolitul
Dosoftei. Dimitrie Bărilă (sau Borâlă), viitorul mitropolit Dosoftei, este originar de prin părţile Sucevei, dintr-o
familie de mazili. Viitorul poet şi traducător Dosoftei pare de asemenea a fi înrudit cu o ramură de aromâni - Papară
- valahi macedonieni, stabiliţi cu traiul ceva mai înainte în Galiţia, fapt care ar vorbi despre originea balcanică pe o
anumită linie a cărturarului.Nu se cunoaşte când şi în ce împrejurări cărturarul a îmbrăţişat cariera ecleziastică. Se
admite, de exemplu, că a fost printre cei ce şi-au făcut studiile la Colegiul slavo-greco-latin din Iaşi şi s-a format în
mediul cultural cărturăresc şi religios al mitropolitului Varlaam, a cărui iniţiative culturale le-a continuat cu deosebit
succes mai târziu. Ajuns la maturitate, Dosoftei poseda limbile latină şi greacă veche, precum şi unele limbi şi
culturi moderne (polonă, ucraineană, rusă, neogreacă).
Această împrejurare i-a determinat pe cercetători să admită că Dosoftei şi-ar fi continuat studiile, de altfel ca şi
alţi reprezentanţi ai culturii noastre, în Polonia, la cunoscuta şcoală a Frăţiei ortodoxe din Lvov. În 1649 este atestat
ca ieromonah la mănăstirea Probota, în 1658 devine episcop de Huşi, iar în 1659 este episcop de Roman. În aceşti
ani leagă o strânsă prietenie cu celebrul cronicar Miron Costin, cu grecul Dositei Notara, viitorul patriarh al
Ierulalimului,
Primele cărţi tipărite au fost „Psaltirea în versuri" şi „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu". „Psaltirea în versuri" a
fost prima versificare a Psalmilor într-o limbă naţională, din Biserica Ortodoxă, realizată pentru a încuraja şi înlesni
citirea şi înţelegerea Psalmilor. Ea a apărut în 1673, în Polonia, fiind prima lucrare poetică de mare întindere din
limba română, având peste 500 de pagini cu peste 8500 de versuri. Această lucrare a stat la baza poeziei culte
române. La sfârşitul acestei lucrări, Dosoftei a tipărit şi versurile lui Miron Costin privitoare la originea neamului
românesc.
Fiind uns mitropolit în 1671, în scurtă vreme se vede antrenat în evenimentele legate de războiul turco-polon, în
care el sprijină politica antiontomană a domnului Moldovei Ştefan Petriceicu (1673-1674). În 1673 împreună cu
acesta din urmă, Dosoftei este nevoit să se refugieze în Polonia. La începutul anului 1675 revine în Moldova, iar
peste câteva luni redobândeşte scaunul mitropolitan, după care urmează o perioadă de un deceniu de intensă muncă
intelectuală de traducere şi tipărire a principalelor cărţi de cult creştin ortodox în limba română. La fel ca şi celebrul
său profesor Varlaam, mitropolitul Dosoftei adresează traducerile şi tipăriturile sale către întreaga seminţie
românească.

Mitropolitul Antim Ivireanul

Originar din Iviria (Georgia de azi), a căzut din tinereţe în robia turcilor, care l-au dus la Istanbul. După
eliberare, a trăit în preajma Patriarhiei Ortodoxe, unde a învăţat numeroase meserii, precum şi limbile greacă, arabă
şi turcă. în anul 1690 este adus în Ţara Românească de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aici, îşi va pune toate
cunoştinţele şi priceperile sale în slujba poporului român şi a Bisericii sale.
Activitatea cultural-tipografică a început-o de când era simplu monah, apoi a continuat-o ca episcop, la Râmnic. Din
anul 1708, a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti. în decursul păstoririi sale, a înfiinţat tipografii unde şi-a format
şi ucenici tipografi. A tipărit în limba română un număr mare de cărţi religioase şi filosofice atât pentru credincioşii
români, cât şi pentru credincioşii ortodocşi de limbă greacă, arabă şi georgiană.
Prin tipărirea a numeroase cărţi de cult în limba română (Psaltire, Liturghier, Ceaslov, Molitfelnic etc),
mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi desăvârşit introducerea limbii române în toate slujbele bisericii şi de a
crea o limbă liturgică românească, folosită în mare parte şi astăzi.
Cartea numită Didahiile este una din operele sale valoroase cu care a îmbogăţit cultura românească, datorită
stilului ei literar. Valoarea acestei cărţi i-a adus şi meritul de a fi considerat întemeietorul oratoriei religioase la
români. Atât predicile sale elaborate cu o înaltă competenţă, cât şi cărţile scrise pentru zidirea sufletească a
credincioşilor, ni-1 înfăţişează pe mitropolitul Antim ca pe un om cu o cultură deosebită.
Alte activităţi Vrednicul mitropolit este ctitorul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Planurile de ridicare a bisericii
au fost întocmite de el.
Mitropolitul înfiinţează aici o instituţie de asistenţă socială pentru sprijinul celor aflaţi în nevoi. S-a îngrijit cu
multă dragoste şi de românii ortodocşi din Transilvania, care se aflau în grea suferinţă produsă de dezbinarea
Bisericii Ortodoxe din anul 1701. A trimis în Transilvania un ucenic al său ca să tipărească la Alba Iulia cărţi pentru
folosul sufletesc al ortodocşilor. Le-a trimis scrisori de încurajare, îndemnându-i să rămână statornici în dreapta
credinţă. A hirotonit preoţi şi diaconi pentru bisericile lor. Deşi nu era român, mitropolitul Antim a fost un patriot
înflăcărat şi un aprig luptător împotriva asupririi turceşti. Pentru aceasta a suferit în închisoare şi a fost caterisit în
urma unor învinuiri nedrepte. Urma să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai.
Mitropolitul Antim Ivireanul n-a mai ajuns acolo deoarece a fost ucis în anul 1716 şi aruncat într-un râu, lângă
Adrianopol, de către ostaşii turci care-1 însoţeau spre muntele Sinai. La 250 de ani după moartea sa mucenicească,
Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a anulat nedreapta caterisire, iar în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an, la 27 septembrie.

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808, la Miskolc în nordul Ungariei, din părinți aromâni, originari
din Grabova, lângă Moscopole în Balcani. Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a trecut în 1814 la catolicism. În
1817 Anastasiu (numele de botez a lui Andrei) a început școala la Miskolc. În 1826 a terminat gimnaziul catolic la
călugării piariști din Pesta.

Între 1826-1829, urmează filozofia și dreptul la Univesitatea din Pesta. În 1829 pleacă la Vârșeț unde urmează
teologia. La 24 octombrie 1833 se călugărește și ia numele de Andrei intrând in Ordinul Sfantul Vasile. La 15/27
iunie 1846 este numit vicar general la Sibiu. Un aspect controversat al biografiei sale a fost predarea Ecaterinei
Varga, luptătoare maghiară pentru drepturile românilor transilvăneni, autorităților imperiale absolutiste în
ianuarie 1847.[2]
În ziua de 2 februarie 1834 în biserica catedrală din Carloviț a fost înaintat diacon viitorul mitropolit Andrei Șaguna.
Atunci el a spus: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc și cu voia către tot ce e
adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”.
Pe 2 decembrie 1847 în "Biserica Dintre Romani" dinTurda Andrei Șaguna este ales episcop al Bisericii Ortodoxe.
Este hirotonit episcop pe 18 aprilie 1848, de Duminica Tomei, la Carloviț de către episcopul sârb Iosif
Raiacici.Atunci a spus:"Se cere de la mine ca, prin ocârmuirea mea, să se pună în lucrare reînvierea diecezei
noastre transilvane, și reînvierea aceasta să corespundă trebuinței Bisericii, mântuirii poporului și spiritului
timpului"[3] La 3/15 mai 1848 prezidează, împreună cu episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, Adunarea de la Blaj. În
fruntea unei delegații, duce petiția de la Blaj la Viena, împăratului Franz Joseph. În 16/28 decembrie 1848 a
organizat o adunare la Sibiu de unde trimite o nouă petiție împăratului austriac. Ideea unității românilor este
conținută în „Memoriul” națiunii române din Marele Principat al Transilvaniei, din Banat, din părțile vecine ale
Ungariei și din Bucovina, prezentat tot împăratului. La 12 martie 1850 a organizat la Sibiu un congres bisericesc la
care a participat și Avram Iancu.

Statuia din fața Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov

Angajamentul lui Șaguna luat la Carloviț începe să prindă viață. La 27 august 1850 s-a deschis la Sibiu o tipografie
eparhială întemeiată pe banii lui Șaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare biblice. La 1 ianuarie 1853
întemeiază Telegraful Român, singurul ziar românesc cu apariție neîntreruptă până astăzi. Începând cu anul 1855
Șaguna reorganizează învățământul teologic din Sibiu sub forma unui institut de teologie și pedagogie și care, astăzi,
îi poartă numele de Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de școli primare
confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov și Brad. Gimnaziul de la
Brașov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi școli superioare românești, astăzi purtând numele
mitropolitului: Colegiul Național „Andrei Șaguna”.
În 1861 mitropoliții Andrei Șaguna (ortodox) și Alexandru Sterca-Șuluțiu (greco-catolic), la Conferința națională de
la Sibiu, au declarat națiunea română liberă și i-au afurisit pe cei care vor mai îndrăzni să strice legătura dintre frații
de același sânge.[4][5]
Andrei Șaguna dăruiește în 1870 suma de 2.000 de florini școlii din Brad. Din îndemnul său vor fi tipărite 25 de
titluri de manuale școlare, Andrei Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a înființa Astra. Șaguna este ales primul
președinte al Astrei.
„Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus
plugul în brazdă și a dezțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”.[6] Așa a procedat și în Țara Moților unde
neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales lipsei de organizare.
Situația școlilor românești ortodoxe era jalnică. Lipseau localurile de școli, învățătorii, manualele școlare, și mai ales
o instituție care să dea învățătorilor cunoștințele necesare. Comunicările (rapoartele) primite de la protopopiate
oglindesc pe deplin cele afirmate. Un colegiu din Oradea poartă numele lui Andrei Șaguna.[7]
Prin Andrei Șaguna, Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei a fost prima din spațiul ortodox în care laicii aveau un rol
majoritar în conducerea sinodală a Bisericii, și prima care-și manifesta autonomia față de Stat.
Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și de retragerea în viața monahală. Când se pregătea aniversarea a
25 de ani de la hirotonirea ca episcop, a refuzat să participe (așa cum va respinge bustul cadou făcut de preoții
brașoveni, împotrivindu-se astfel cultului personalității), retrăgându-se la Rășinari, unde va și muri pe 28 iunie 1873.
Este înmormântat doar în haina călugărească, în cripta sa de la Rășinari, fără predică și fast, oficiant fiind doar
duhovnicul său.

MOMENTUL CORESI

Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf
român originar din Târgoviște.[1] Este editorul primelor cărți tipărite în limba română. A editat în total circa 35 de
titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică
a poporului român, dar și apariția limbii române literare.
Biografie
Coresi este originar din satul Cucuteni, județul Dâmbovița. Și-a început activitatea tipografică la Târgoviște.
În 1559-1560 s-a stabilit definitiv la Brașov, unde i s-a oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci și
în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în Țara Românească, din cauza opoziției Mitropoliei
Ungrovlahiei. Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Brașov între 1556 și 1583 sub influența curentelor de reformă
religioasă luterană și calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate „monumente” de limbă veche
românească, importante și prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară, cu hotărâre și claritate,
problema introducerii limbii românești în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din Țara
Românească și sud-estul Transilvaniei și au avut o mare importanță pentru evoluția și unificarea limbii române. Ele
au stat la baza formării limbii române literare.
El este dâmbovițean, „ot Târgoviște”, cu rădăcini adânci „în acel sat românesc de pe valea Ialomiței numit Cucuteni,
județul Dâmbovița, și nu Cucuteni din județul Buzău”, scrie prof. Mihai Gabriel Popescu despre cel care a făcut să
pătrundă pe tot cuprinsul pământului românesc tipărituri în limba română, ajutând la formarea unei limbi literare
unitare
Cărturar, tipograf și editor din secolul al XVI-lea, diaconul Coresi a făcut obiectul a sute de studii, printre care și
cele ale profesorului dâmbovițean Mihai Gabriel Popescu. Ele au privit originea și biografia sa: “Unii l-au considerat
grec (n.n. - Al. Odobescu, Nicolae Iorga), alții armean, macedo-român, român (Stoica Nicolaescu, P.P. Panaitescu).
Personal credem că onomasticul acesta derivă din latinescu Nicolas (Nicolae), Necora, Nicor, Nicoară, Nicore ș,
Nicoresi, Nicoreasă, Coresi, Coresie, Coreasă etc., unele dintre onomastice întâlnite și astăzi ca și toponimele”. De
asemenea, se mai menționa: “Mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii n-avem”
- aceasta fiind o dovadă clară a faptului că e de origine română, precizează prof. M.G. Popescu.
„Numele de Coresie apare încă din 1525, septembrie 8 (…) pe un hrisov al lui Radu de la Afumați, emis din
Târgoviște, prin care întărea episcopiei Buzău țigani, mori, pește, miere, grâu, vin, o cărășie, scris de «și eu Coresi
diac, care am scris în cetatea de scaun Târgoviște, luna septembrie 8 zile, și de la Adam ani curgători 7034/1525”.
Coresi a mai scris hrisoavele din 1527 și 1528, tot din Târgoviște, urmate de cele din anii 1529, 1531, 1532-1535
semnate “păcătosul și cel mai mic Coresi care am scris această carte. Eu, Coresi logofătul am scris în scaunul
orașului Târgoviște (…). Coresi scriitorul sau simplu Coresi”.
În studii documentate, prof. M.G. Popescu ajunge la concluzia: „Permanența familiei pe meleagurile dâmbovițene -
Cucuteni - Târgoviște - Cucuteni, de peste 150 de ani (atestată documentar, este mult mai mare în timp) a familiei
Coresi ne îndreptățește să credem că ilustrul tipograf, diaconul Coresi, care a făcut să pătrundă pe tot cuprinsul
pământului românesc tipărituri în limba română, ajutând la formarea unei limbi literare unitare, este dâmbovițean, ot
Târgoviște, cu rădăcini adânci în acel sat românesc de pe valea Ialomiței numit Cucuteni, județul Dâmbovița, și nu
Cucuteni din județul Buzău”.
Activitatea
Coresi a învățat arta tiparului la Dimitrie Liubavici și a folosit apoi între anii 1556-1557 litera de rând a tipografiei
lui Dimitrie Liubavici, pentru a imprima Octoihul mic la Brașov. După ce a tipărit această primă carte, a fost chemat
de domnitor la Târgoviște unde, în anii 1557-1558, în colaborare cu 10 ucenici, a tipărit un Triod-Penticostar, bogat
ilustrată cu xilogravuri. Johann Benkner, judele Brașovului, împreună cu omul de afaceri Lucas Hirscher, l-a
convins să revină la Brașov, unde funcționa o moară de hârtie care producea suficientă hârtie pentru tipar. Până la
decesul lui Johanes Benkner, survenit în 1565, Coresi a tipărit la comanda sa cărți în limbile slavonă și română. În
1564, Coresi a realizat tipărituri în limba română la comanda nobilului maghiar Forró Miklós. După anul 1569 se
pare că a început tipărească lucrări la propria alegere, fiind considerat tipograf editor. [2]
3.BIBLIA DE LA BUCURESTI ( BIBLIA LUI SERBAN CANTACUZINO)
Biblia de la Bucureşti, tipărită în anul 1688 şi cunoscută şi sub denumirea de „Biblia lui Şerban Cantacuzino”, este o
carte unică în cultura românească, iar Muzeul Naţional al Literaturii Române deține unul dintre cele mai bine
conservate exemplare.
Istoricul Alexandru D. Xenopol definea Biblia de la București ca fiind „cel mai însemnat monument al literaturii
religioase la români, atât prin întinderea, cât și prin limba ei cea minunată”, iar George Călinescu afirma că
tipărirea acestei bibili „reprezintă pentru poporul român ceea ce a reprezentat Biblia lui Luther pentru germani”. În
fond, este prima traducere completă în limba română a tuturor textelor biblice.
Editarea Bibliei de la 1688 a fost un proces complicat, care trebuia să rezolve chestiuni de limbă şi de terminologie
bisericească nemaiîntâlnite până atunci. Cu șase ani înainte a început să se formeze grupul de cărturari responsabili
cu scrierea Bibliei în limba română. Au început să fie strânse materialele necesare, ediţii străine, traduceri parţiale în
limba română. Până la aceasta, însă, nu putem să trecem cu vederea alte trei mari lucrări. E vorba de Liturghierul în
româneşte, tipărit în 1680. Apoi, în 1682, apărea, pentru prima oară în spaţiul românesc, Evangheliarul sau
Evangheliile tipărite în ordinea citirii pericopelor în cadrul anului bisericesc. Iar la 1683 vedea lumina
tiparului Apostolul, având aceeaşi structură.
De la Şerban Cantacuzino la Constantin Brâncoveanu
Patronul cultural al Bibliei de la Bucureşti este domnitorul Şerban Cantacuzino, care n-a avut şansa să vadă cartea în
forma finală, aceasta fiind tipărită la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Traducerea a început în jurul
anului 1682 având ca surse de plecare:Septuaginta (Veneţia, 1687), Biblia sacra polyglotta (Londra, 1653-
1657), Vechiul Testament (Nicolae Milescu-Dosoftei, 1662-1668), Noul Testament (Alba Iulia, Simion Ştefan,
1648), comparate cu traducerile în limba latină şi slavonă. La traducere au participat mai mulţi învăţaţi, printre care
fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Ghermano Nisis, iar lucrarea a văzut lumina tiparului sub îndrumarea tipografului
şef Mitrofan. Tehnica redacţională şi tipografică a Bibliei este remarcabilă pentru perioada respectivă. Este publicată
în format mare, „in folio”. Textul este pe două coloane, cu litere mici chirilice, cu cerneală de două culori, negru şi
roşu. Are 944 pagini din hârtie densă. Titlul este bogat, încadrat în chenar floral şi arată că s-a tradus „dupre limba
elinească spre înţelegerea limbii româneşti”.
Un simbol de unitate
Biblia de la București a avut o largă răspândire pe întreaga suprafață a României actuale, în Țara Românească,
Moldova și Ardeal. Exemplare ale Bibliei de la București au circulat și în afara granițelor Țărilor Române. De pildă,
un exemplar al ei a fost înmânat fostului mitropolit Dosoftei, aflat atunci în surghiun în Polonia. Un alt exemplar al
acestei Biblii, care a aparținut cândva Papei Benedict al XIV (1740-1758), se află astăzi în Biblioteca Universității
din Bologna.
Biblia lui Șerban Cantacuzino este pentru ortodoxia românească o carte fundamentală, care a furnizat poporului
textul integral al Bibliei. Din punct de vedere literar, importanța sa este deosebită pentru dezvoltarea limbii literare
române. Biblia lui Șerban fixează definitiv drumul pe care avea să-l urmeze limba scrisă bisericească. Ea a utilizat
tradiția fonetică a textelor lui Coresi, Varlaam și Simion Ștefan, îmbogățind lexicul și îmbunătățind sintaxa. Biblia
apare în istorie ca un simbol de unitate națională, deoarece circulația sa intensă și efortul depus pentru tipărirea ei au
contribuit la conservarea unității de limbă a românilor.

4.Noul testament de la Balgrad

Noul Testament de la Bălgrad (1648)
Traducerea integrală a Noului Testament în limba română s-a făcut relativ târziu, la peste un secol după publicarea
Noului Testament în celelalte limbi europene. În mod previzibil, ea a apărut într-un spaţiu românesc unde influenţa
apuseană a fost mai puternică – Transilvania. Contextul mai larg care a favorizat apariţia acestei prime traduceri în
româneşte îl reprezintă influenţa calvinismului în această zonă. Dezastruoasa bătălie de la Mohács (1526) a creat
premisele pătrunderii Reformei pe teritoriul Ungariei turceşti[1] şi a dus, ulterior, la formarea principatului
Transilvaniei (1541), condus, o bună perioadă de timp, de principi de confesiune calvină.
La început, în Ungaria a fost mai influent luteranismul: între 1522 şi 1600, peste o mie de unguri frecventaseră
cursurile universităţii din Wittenberg,[2] oraşul în care Martin Luther a dat glas întâia oară convingerilor sale privind
necesitatea reformării bisericii. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, calvinismul s-a dovedit mai puternic,
îndeosebi în zona oraşului Debrecen, care avea să dobândească, în timp, reputaţia de Genevă a Ungariei.[3] În 1567,
oraşul a găzduit un sinod reformat, care stabilea, între altele, că serviciul divin trebuie să conţină cu necesitate
lecţiuni biblice şi predici în limba poporului, iar din 1570, clericii reformaţi erau obligaţi să posede o Biblie.[4]
Precizăm că prima traducere a Noului Testament din greceşte în maghiară fusese publicată în 1541, la Sárvár, fiind
realizarea lui Johannes Sylvester (Erdösi), fost student al lui Melanchthon la Wittenberg.[5] În următoarele două
decenii, au fost publicate porţiuni din VT, în traducerea lui Gáspár Heltai (Caspar Helth),[6] respectiv, Péter Meliusz
Juhász. O nouă versiune a NT, în traducerea lui Tamás Félegyházi, a fost publicată în 1586, iar în 1590, a ieşit de
sub tipar întreaga Biblie. Autorul traducerii, Gáspár Károly (c. 1529–1592), studiase şi el la Wittenberg, iar munca
sa beneficiase de sprijinul financiar al principelui Sigismund Rákóczy.[7] Traducerea lui, publicată la Vizsoly, într-
un teritoriu inaccesibil Contrareformei, a devenit versiunea oficială a maghiarilor reformaţi. O versiune rivală,
publicată de romano-catolici, a ieşit de sub tipar la Viena, în 1626, fiind realizată de György Káldi, sub patronajul
lui Péter Pázmány, promotor al Contrareformei în Ungaria.[8]
Principii calvini ai Transilvaniei au susţinut interesele bisericii reformate, nu doar din considerente politice, ci şi din
convingere. Încercările de a reforma biserica ortodoxă s-au făcut simţite începând cu a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, dar presiunile oficiale au devenit mai puternice în timpul lui Gabriel Bethlen (1613–1629), care a
condiţionat recunoaşterea lui Ghenadie ca mitropolit ortodox de două aspecte: subordonarea lui faţă de
superintendentul calvin şi introducerea limbii române în slujbele bisericeşti (ţinute, la acea vreme, în slavonă).[9]
Politica lui Gabriel Bethlen a fost continuată şi de succesorii lui. Sub domnia lui Gheorghe Rákóczy I (1630–1648),
promotorul reformării bisericii ortodoxe a fost István Geleji Katona, superintendent al Transilvaniei într-o perioadă
care se suprapune, în linii mari, peste domnia principelui. În 1640, Geleji redacta 24 de condiţii pe care le cerea
respectate de viitorul ocupant al scaunului mitropolitan.[10] Abia peste trei ani a fost găsit un candidat dispus să
accepte condiţiile lui Geleji (reduse, între timp, la cincisprezece).[ Prima jumătate a listei este ocupată de aspectele
teologico-dogmatice, iar a doua conţine aspecte administrative. În capul listei se află necesitatea predicării în limba
română, pe baza unor texte biblice româneşti. Clerului i se cerea să adopte catehismul calvin şi să renunţe la
practicile şi obiceiurile considerate superstiţioase (mai ales cele asociate principalelor sacramente − botezul şi
euharistia). Cu sprijinul liderilor bisericeşti reformaţi şi al familiei Rákóczy, au fost publicate mai multe cărţi în
limba română, între care Noul Testament (1648), Psaltirea (1651) şi Catehismul de la Heidelberg (1648 şi 1656).
Către sfârşitul anilor 1650, Zsuzsanna Lórántffy, văduva lui Rákóczy I, sprijinea deschiderea unei şcoli româneşti la
Făgăraş, pentru candidaţii la preoţie.
Tipărirea Noului Testament de la Bălgrad ne apare, aşadar, ca una dintre acţiunile menite să faciliteze reformarea
bisericii ortodoxe din Transilvania. Istorici români ca V. Cândea au dat acestui eveniment o interpretare complet
diferită, susţinând că „atât actul mitropolitului Simion Ştefan, cât şi traducerile anterioare ale textelor sacre în limba
română au fost motivate de condiţii interne ale societăţii româneşti, iar nu de influenţe străine.”[13] Virgil Cândea,
potrivit căruia subiectul este „unul dintre cele mai controversate din istoriografia românească”, deplânge faptul că
cercetătorii au considerat hotărâtoare în această acţiune participarea principelui Gheorghe Rákóczy I şi a
superintendentului István Geleji Katona:
În felul acesta, încă o înfăptuire de seamă a culturii româneşti era atribuită unei culturi străine – cea maghiară –, şi
unei spiritualităţi eterodoxe – cea calvină. Sub imperiul teoriei false a „influenţelor”, potrivit căreia înnoirile în
cultura românească ar fi fost datorate modelelor străine, iniţiativelor din afară, introducerea în literatura naţională a
unui monument al literaturii universale, Noul Testament, nu ar fi fost meritul principal al cărturarilor noştri.[14]
Din perspectiva lui V. Cândea, autorul moral al operei este mitropolitul Simion Ştefan, în care vede un ierarh cu
educaţie superioară, familiarizat cu marile limbi de cultură ale timpului şi bun cunoscător al scrierilor româneşti
manuscrise şi tipărite.[15] Dimpotrivă, Nicolae Iorga afirma că „Mitropolitul însuşi nu era un cărturar, cu toate că
ştia să scrie foarte limpede în limba sa”.[16] Potrivit lui Iorga, înainte de numirea sa în funcţie (la 10 octombrie
1643) Simion (sau Simon) Ştefan ar fi fost preot calvin în Bălgrad, slujind în biserica unei mănăstiri desfiinţate.[17]
Noul mitropolit şi-ar fi desfăşurat activitatea arhierească doar în baza recunoaşterii principelui calvin: „nefiind sfinţit
la Târgovişte, el n-a avut nicio comunicare ierarhică sau frăţească cu Biserica munteană.”[18] Istoricul român îi
creionează un portret moral deloc măgulitor („făţăriá cea mai mare «credinţă» religioasă faţă de «craiu» şi cea mai
deplină ascultare faţă de superintendentul acestuia”)[19] şi crede că lauda mitropolitului din Predoslovie cătră
cititori, cum că ar fi „posleduit” şi „tocmit” traducerea începută de ieromonahul Silvestru, este fără temei, fiindcă „e
aproape sigur că Mitropolitul a făcut o parte din aceste lucruri prin alţii”.[20]
Clarificarea controverselor privitoare la educaţia, hirotonirea sau rolul jucat de mitropolitul Simion Ştefan în
traducerea, revizuirea şi tipărirea Noului Testament de la Bălgrad nu va avea loc, probabil, foarte curând. Judecând
strict după informaţiile din a doua prefaţă a cărţii, traducerea a fost realizată în principal de ieromonahul Silvestru şi
de Simion Ştefan, dar pe text vor mai fi lucrat şi alte „mâini”, date fiind complexitatea şi anvergura acestei activităţi.
În afara celor două predoslovii de la început, Noul Testament mai conţine încă 23 de texte introductive, inegale ca
mărime şi susceptibile de a conţine indicii despre orientarea teologică a realizatorilor. Cu privire la caracterul lor
teologic, părerile cercetătorilor sunt împărţite. Gabriel Ţepelea, care a consacrat NT. 1648 mai multe studii,[23
consideră că predosloviile sunt opera originală a unor cărturari români („ipoteza unor predoslovii traduse din limba
maghiară este, după părerea noastră, exclusă”),[24] dar că ei sunt „angajaţi pe linie calvină”, motiv pentru care „au
insistat asupra capitolelor despre care aveau altă părere decât biserica catolică (epistolele lui Pavel, de ex.)”.[25]
Istoricul Mircea Păcurariu este de altă părere. Remarcând că prefeţele conţin referiri la diverşi scriitori patristici şi
postpatristici, Păcurariu consideră că „alcătuitorii lor nu erau calvini (nici filocalvini), ci români ortodocşi care au
lucrat şi la traducerea propriu-zisă”,[26] iar predoslovia la Epistola Sfântului Iacov ar viza „solafideismul protestant
al Reformei”.[27]
Mircea Păcurariu susţine că „nu a fost sesizată trăsătura ortodoxă manifestă a acestui pasaj, pe cât de paşnic redactat,
pe atât de ferm conceput ortodox”, dar avem motive să ne îndoim că interpretarea istoricului ortodox stă în picioare,
la un examen mai riguros. Cele 23 de predoslovii (la care se adaugă Summa pentru Apocalipsa) se caracterizează
prin trăsături care sugerează neîndoielnic o influenţă reformată.