Ideea de Europa în secolul XX

Meditaţia asupra Europei, asupra destinului ei, efortul de conceptualizare a surselor şi

trăsăturilor distinctive ale spiritualităţii sale oferă temeiurile pentru căutările practice, în plan
politic şi instituţional, menite de a da o formă concretă ideii de unitate, în condiţiile diversităţii
incontestabile şi palpabile a formelor de organizare şi a intereselor divergente ale naţiunilor
componente.
Dezastrul Primului Război Mondial, prăbuşirea sistemului echilibrului european, a
concertului marilor puteri, noile provocări marcate de Revoluţia Rusă şi pericolul propagării
extremismului de stânga determină abordarea ca o posibilă soluţie o organizaţie internaţională
menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii războiului. Astfel, soluţia a fost crearea
Ligii Naţiunilor în 19191. Cu toate acestea, Liga Naţiunilor avea un caracter neadecvat deoarece a
fost creat ca un sistem instituţional menit a elimina pericolul unui nou război şi a garanta pacea şi
securitatea, ceea ce nu va reuşi să îndeplinească.
În pofida eşecului final al Ligii Naţiunilor, activitatea organismelor economice a prijeluit
acumularea unei mari cantităţi de informaţii şi a unor experienţe importante pentru conştientizarea
necesităţii unei noi ordini economice internaţionale, cu relevarea dificultăţilor de ordin tehnic,
politic sau mental aflate în calea realizării unui atare obiectiv2.
Aplicarea în practică a unor soluţii alternative la Liga Naţiunilor, cristalizate în dezbaterea
teoretică din anii imediat următori Primului Război Mondial, a fost obiectivul atât al unor
organizaţii şi mişcări nonguvernamentale, cât şi al unor iniţiative politice la nivel oficial 3.
Mişcările nonguvernamentale au urmărit mobilizarea opiniei publice europene, a elitei intelectuale
şi politice, pentru a crea o stare de spirit federal şi pentru a exercita presiuni asupra guvernelor, în
vederea efectuării unor paşi practici în direcţia integrării continentului pe plan economic, politic şi
spiritual. Dintre aceste iniţiative, cea mai influentă s-a dovedit, în anii 20 cu deosebire, mişcarea
pan-europeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi, fiul ambasadorului
austriac la Tokio şi cu o mamă japoneză. Acesta, în cursul copilăriei petrecute în Boemia, a primit

1
Ladislau Gyémánt, Preistoria construcţiei europene, trad. Simona Fărcăşan, Editura Fundaţiei pentru studii
europene, Cluj-Napoca, 1999, p. 63.
2
Ibidem, p. 74.
3
René Girault, Identitate şi conştiinţă europeană în secolul al XX-lea, trad. Dan Burcea, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2004, p. 29.
o educaţie austriacă, creştină, europeană şi cosmopolită, înglobându-i-se durabil spiritul de
toleranţă şi de respingere a oricărui naţionalism, ideea înrudirii, destinului comun, a unicităţii şi
identităţii tuturor popoarelor europene, dincolo de specificul fiecăruia4.
Programul mişcării paneuropene este formulat în cartea Pan-Europa, publicată la Viena în
octombrie 1923. Acest manifest politic îmbină viziunea globală cu un diagnostic exact al situaţiei
concrete a Europei. Esenţa, în concepţia sa, este decăderea Europei, datorită sistemului învechit,
accentului pus pe conflictele între clase, în locul relaţiilor interstatale, îmbinării slăbiciunii interne
cu vulnerabilitatea în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene: Marea
Britanie, Rusia Sovietică, Japonia, Statele Unite. El considera că unificarea continentului ar
asigura pacea şi stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne şi transformarea Europei
într-o importantă putere mondială, cu păstrarea primatului său cultural. Acest obiectiv putea fi
realizat pe două căi: fie prin forţă, respectiv cucerirea rusească şi generalizarea continentală a
modelului Revoluţiei Bolşevice, fie prin unificarea federală voluntară a statelor europene5.
Graniţele Europei unificate, ale Pan-Europei, trebuiau trasate ţinând seama de factorii
politici şi culturali. Ea va cuprinde în primă fază, doar ţările continentale, cu excluderea Anglei ale
cărei interese sunt preponderent extraeuropene. Aceasta trebuia totuşi să fie atrasă să spijine
uniunea pan-europeană din afara ei, rămânându-i deschisă totodată posibilitatea aderării viitoare.
Principlul adversar al Europei unite va fi Rusia Sovietică, datorită sistemului ei politic
nedemocratic şi tendinţelor ei de a-şi exporta acest model. Pericolul rusesc va fi oprit prin forţe
unite, doar prin realizarea Pan-Europei înaintea refacerii economice şi militare a colosului
răsăritean, în caz contrar, o Rusie refăcutăva dobândi inevitabil hegemonia asupra Europei
divizate6. În ceea ce priveşte rezolvarea problemelor interne ale continetului, contele austriac
considera că trebuia, în primul rând, eliminat pericolul unui război intereuropean, prin utilizarea
unor mijloace precum: federalizarea, arbitrajul obligatoriu şi garanţiile generale de securitate
acordate tuturor statelor. În plan economic, el propunea refacerea regiunilor distruse de război prin
unirea forţelor tuturor statelor şi prin crearea unei uniuni vamale continentale, iar această
unuificare economică trebuia să se producă înaintea celei politice şi să se înfăptuiască treptat prin
integrarea unor entităţi regionale. O altă premisă importantă a unităţii continentului era combaterea

4
Ladislau Gyémánt, op.cit., p. 93.
5
Ibidem, p. 95.
6
Ibidem, p. 97.
şi eliminarea naţionalismului, promovându-se prin educaţie ideea unităţii Europei în diversitatea
culturilor sale naţionale. Naţiunile nu trebuiau să fie despărţite prin frontiere şi acestea trebuiau
golite de însemnătatea lor economică, strategică, spirituală ceea ce va duce la dispariţia treptată a
urii între naţiuni şi state. Cea mai gravă problemă politică a Europei-rivalitatea franco-germană-
trebuia să se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala barieră în calea expansiunii
ruseşti spre Occident7.
În 1924, contele Koudenhove-kalergi a lansat un Manifest European, în care a cerut tuturor
forţelor democratice din Europa să militeze pentru unificarea economică, politică şi militară a
continentului, prin uniune vamală şi înlăturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu şi garanţii
reciproce de securitate, reorganizarea Ligii Naţiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia
Sovietică, Statele Unite şi ţările din Extremul Orient, reconcilierea cu Germania pentru a anula
spiritul de revanşă. Activitatea organizatorică stăruitoare şi abilă a contelui austriac, în spiritul
acestor idei programatice, a permis în câţiva ani naşterea unei mişcări paneuropene de anvergură,
cu influenţă importantă în cadrul opiniei publice şi la nivelul forurilor oficiale guvernamentale8.
În 1926, la Viena, s-a ţinut Congresul Pan-Europa la care au participat reprezentanţi ai
guvernelor şi partidelor politice, unde s-a afirmat din nou că, dacă Europa Continentală, de la
Portugalia la Polonia, nu se va uni şi nu îşi va armoniza statele într-o formă supranaţională, ar
putea pieri în cursul secolului, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi cultural.
Proiectele Congresului propuneau, de fapt, realizarea unor State Unite ale Europei, după modelul
S.U.A., cea ce însemna că era vorba şi de federalizare politică şi de o unificare şi armonizare
economică9.
Deşi mişcarea paneuropeană a lui Coudenhove-Kalergi a avut iniţiativa în promovarea ideii
unificării europene, nu au lipsit nici alte organizaţii nonguvernamentale care şi-au asumat un rol
în această privinţă. Astfel, în 1924 ia fiinţă Uniunea Vamală Europeană, prezidată de Edgar Stern-
Rubath, Charles Gide şi de profesorul Emil Hantos. Mişcarea îşi propunea uniunea vamală treptată
a ţărilor europene în jurul unui nucleu central reprezentat de Franţa, Germania, Belgia şi
Luxemburg, prin înţelegeri regionale, acorduri de cartel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii

7
Dumitru Suciu, Anul 1918 în Europa Centrală şi Răsăriteană. Evoluţia ideii de Europa Unită, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 2003, pp. 138, 139.
8
Ladislau Gyémánt, op.cit., p. 99.
9
Dumitru Suciu, op.cit., p. 140.
Britanii şi a Statelor Unite, ca o etapă spre liberalizarea comerţului mondial sub egida Ligii
Naţiunilor10.
O altă organizaţie, Asociaţia pentru Cooperare Europeană, înfiinţată în 1924 de Wilhelm
Heile şi având în fruntea comitetului naţional francez pe matematicianul Emile Borel, încerca să
coaguleze unitatea elitei economice, politice şi intelectuale din ţările europene în jurul unui
program de extindere a cooperării economice, de atragere a Marii Britanii în Europa unită, de
dezvoltare a colaborării cu Uniunea Sovietică, Turcia, Statele Unite şi dominioanele britanice11.
De asemenea, şi în cercurile de afaceri britanice apar tendinţe de promovare a relaţiilor
economice cu continentul, principalii exponenţi ai aceste orientări, ca industriaşul Sir Alfred
Mond, liderul industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, liderul sindical
laburist Ernest Bevin, militează pentru contracararea concurenţei industriei americane printr-un
bloc economic european, care să includă şi Anglia, evitându-se orientarea exclusivă a acesteia spre
propriu imperiu şi izolarea ei între Statele Unite şi Europa unită12.
Tendinţele de integrare economică a continentului înregistrează în anii ’20 şi câteva
realizări concrete, prin crearea în 1926 a cartelului internaţional al oţelului între Franţa, Germania,
Belgia şi Luxemburg, cu reglementarea producţiei pe bază de cote anuale, prin înfiinţarea
comitetului de studiu germano-francez, sub conducerea industriaşului luxemburghez Emile
Mayrisch, pentru promovarea unităţii economice a continentului şi contracararea concurenţei
americane. Între 4 şi 23 mai 1927, se întruneşte la Geneva o Conferinţă Economică Mondială, la
care se dezbate liberalizarea comerţului, desfiinţarea barierelor vamale, modalităţile de aplicare a
clauzei naţiunii celei mai favorizate13.
Punctul cel mai înalt al mişcării pentru unitatea Europei în perioada interbelică a fost
iniţiativa lui Aristide Briand pentru Uniunea Europeană. Se pare că pentru prima dată se trece din
domeniul teoriei în cel al practicii. La 5 septembrie 1929, Briand a prezentat la Geneva, în faţa
delegaţiilor celor 27 de state europene membre ale Societăţii Naţiunilor, planul său pentru
organizarea Europei. Nu era un plan ambiţios: pentru a-l face realizabil autorul a căutat formule
modeste, acceptabile. Planul său avea în vedere, în primul rând, colaborarea economică, dar
observa că şi colaborarea politică „fără a atinge suveranitatea”, putea îmbrăca o formă federativă

10
Ladislau Gyémánt, op.cit., p. 100.
11
René Girault, op.cit., p. 79.
12
Ibidem, p.83.
13
Ladislau Gyémánt, op.cit., p.101.
benefică. Constituiţi în prima Conferinţă europeană reprezentanţii statelor europene au primit cu
interes planul lui Briand şi au dat mandat Franţei să pregătească un memorandum cu detaliile
planului spre a fi analizate de guvernele lor. Briand l-a însărcinat pe secretarul general al
Ministerului de externe francez, Alexis Leger să redacteze acest document. Memorandumul a fost
trimis celor 26 de state pe 1 mai 1930, cu rugămintea de a răspunde până pe 15 iulie la cele patru
întrebări care alcătuiau partea a doua a documentului14. Memorandum-ul reprezintă o remarcabilă
tentativă de soluţionare realistă, în spirit general european, a gravelor probleme postbelice, create
de divizarea teritorială a continentului, de lipsa de concordanţă a intereselor şi de încredere între
statele şi popoarele acestuia15. El i-a dezamăgit pe adepţii mişcării paneuropene, limitându-se la
propunerea unui acord general de principii morale şi la crearea unor instituţii comune, fără a se
trece imediat la adoptarea unei constituţii europene elaborate în detalii. Întregul proiect stă însă
sub semnul căutării compromisului acceptabil între diversele interese naţionale şi caracterul
inevitabil supranaţional, federal, al viitorului edificiu european16. Astfel, sub presiunea forţelor
naţionaliste în ascensiune în Franţa, în contrast cu concepţia iniţială a lui Briand, care, în
septembrie 1929, avusese în vedere crearea prioritară a unei temeinice baze economice a uniunii,
acum se instituie ca o precondiţie adoptarea măsurilor politice de garantare a securităţii, ceea ce
corespunde primordial intereselor naţionale franceze de menţinere a situaţiei stabilite prin tratatele
de pace17. Aşadar, aceste compromisuri au făcut să planeze asupra proiectului ambiguităţi şi
suspiciuni mai mult sau mai puţin întemeiate şi de asemenea, au determinat schimbarea radicală a
orientării politicii externe germane, care a dat preferinţă intereselor naţionale în faţa celor general
europene. Toate acestea au făcut ca proiectul Briand să se dovedească tardiv şi să eşueze,
deschizând, totodată, calea ascensiunii naţionalismului economic şi politic, regimurilor autoritare
şi tendinţelor de înarmare, care au pregătit direct noua conflagraţie mondială18.
În perioada interbelică se remarcă şi alte viziuni asupra Europei, venite din partea
regimurilor totalitare, în special regimul nazist şi comunist. Europa văzută de nazişti era o
comunitate a patru state mari: Germania, Anglia, Franţa şi Italia, fiecare cu interese proprii,
specifice şi naturale, care urmează a-şi respecta reciproc sferele de influenţă, celelalte state urmând

14
René Girault, op.cit., p. 132.
15
Emmanuel Todd, Inventarea Europei, trad. Beatrice Stanciu, Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p. 245.
16
Ladislau Gyémánt, op.cit., p. 111.
17
Alexandru Duţu, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 127.
18
René Girault, op.cit., p. 141.
a fi subordonate uneia dintre aceste state. În ceea ce priveşte viitorul economiei europene, ideea
unităţii organice se concretizează într-o divizare a muncii între statele industriale şi cele agrare, cu
monopolizarea comerţului de către Germania şi subordonarea ţărilor agrare central- şi est-europene
intereselor industriei germane. Totodată, nemții doreau o Europă unită, un organism supranațional
unic în care fiecare ţară membră să se bucure de o oarecare autonomie, frontierele urmau să fie
desființate pentru ca sinteza economică să se realizeze, dar și implementarea unui sistem de
exercitare a controlului asupra economiei diverselor state pentru evitarea concurenței și a
supraproducției19. Acestea erau elementele cheie pe care regimul lui Hitler dorea să se impună în
noua Europă. Organizarea internă a noii Europe nu urma a fi o egalitate formală, ci o ierarhie
ordonată între popoare pe criterii etnice. „Limitele autonomiei acordate ţărilor Reichului în care
trăiesc alte popoare decât germani sunt hotărâte şi fixate de conducătorii statului german, a căror
funcţie este, în acelaşi timp, să conducă Reichul. Forma pe care o ia autonomia acordată ţărilor
Reichului care nu fac parte din statul german depinde, de asemenea, de caracterul rasial al acestor
ţări şi de interesele generale ale Reichului“20.
În ceea ce priveşte viziunea Rusiei/URSS asupra ideii de unificare europeană, cel mai
pertinent şi consecvent susţinător al acestei idei a fost Lev Troţki care consideră că soluţia optimă
pentru unificarea europeană socialistă, era formarea Statelor Unite Socialiste ale Europei, ca o fază
de tranziţie către o Federaţie Socialistă Mondială. El respinge ideea autodeterminării popoarelor,
pronunţându-se pentru eliminarea, prin revoluţie generală, a barierelor economice şi politice care
divizează continentul. Însă, cu toate acestea, ideile lui Troţki sunt criticate de către Lenin într-un
articol intitulat „Asupra lozincii Statele Unite ale Europei” (1915) unde spune că Statele Unite ale
Europei ar reprezenta o utopie pacifistă dăunătoare cauzei revoluţiei şi că unificarea ar fi
reprezentat o alianţă între puterile imperialiste europene pentru sufocarea mişcării socialiste. El
propunea mai întâi obţinerea victoriei socialismului într-o singură ţară sau un grup de ţări, care
reprezintă verigile cele mai slabe ale sistemului capitalist. În urma acestor două viziuni, doar
viziunea lui Lenin a căpătat prevalenţă în perioada interbelică, fiind dezvoltată de către Stalin în
lucrările „Principiile leninismului” şi „ Pe calea lui Octombrie”, din 1924, 1925. Stalin aduce în

19
Ibidem, p. 92.
20
Ladislau Gyémánd, op.cit., pp. 154, 155.
prim-plan principiul dreptului popoarelor la autodeterminare prin separare de statele imperialiste
şi principiul construcţiei socialismului într-o singură ţară21.
După cel de-al Doilea Război Mondial, inţiativa construirii Europei revine chiar statelor
europene: Franţa 1950, guvernelor Beneluxului în 1955. Ceea ce întreprin cele şase state ale
Europei occidentale tinde către o veritabilă depăşire a suveranităţilor, este un început al procesului
de unificare progresivă. Astfel, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (1951) care va
deveni Uniunea Europeană de astăzi, are la bază două proiecte de unificare europeană: proiectul
lui Jean Monnet şi cel al lui Robert Schuman. Proiectul lui Jean Monnet prevedea faptul că Europa
nu va fi construită dintr-o dată sau ca un singur întreg, ci va fi creată treptat prin forţa realizărilor
concrete. De asemenea, Monet vedea Europa ca având patru teme: Europa antinaţionalistă, Europa
instituţiilor concrete, Europa Deschisă şi Europa legată printr-o relaţie partenerială cu SUA.
Totodată, el considera că Europa politică va fi creată prin efortul uman, când va sosi timpul şi când
realitata o va permite. Pe de altă parte, Planul lui Robert Schuman enunţa faptul că cea mai
importantă acţiune pentru unificarea Europei era reconcilierea franco-germană, dar şi punerea în
comun a industriei grele22.
În concluzie, secolul al XX-lea este marcat de o serie de încercări de unificare europeană.
Gânditorii europeni din secolul XX-lea au propus o formulă democratică şi egalitară ce includea
toate statele naţionale europene, excluzând acele teorii periculoase şi cauzatoare de conflicte
violente care au împărţit artificial în secolul al XIX-lea popoarele în popoare istorice, politice,
înzestrate cu elite nobile şi culturi majore şi popoare de ţărani, văcari şi păstori, neistorice, apolitice
şi cu culturi minore care trebuiau să fie incluşi în statele primilor unde urmau a fi democratizaţi,
europenizaţi, civilizaţi şi înzestraţi cu toate libertăţile cetăţeneşti, juridice şi sociale individuale.
Deşi ideii şi princiipiile proiectelor din vest păreau a fi bune şi păreau a fi acceptate de către statele
europene ( Proiectul Paneuropean şi Proiectul lui Aristide Briand) acestea nu au putut fi puse şi în
practică pentru că influenţa secolului al XIX-lea, secolul naţionalităţilor, a pus o imensă amprentă
asupra mentalităţilor secolului următor. Însă, după cel de-al Doilea Război Mondial orizontul
europenilor se deshide şi devine mai puţin naţional, mai puţin colonial şi mai mult european şi
astfel s-a ajuns la crearea Uniunii Europene.

21
Ibidem, pp. 147, 149.
22
Charles Zorgbibe, Construcţia europeană: Trecut, prezent, viitor, trad. Speranţa Dumitru, Editura Trei, Bucureşti,
1998, p. 31.
 Bibliografie

Duţu, Alexandru, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All, Bucureşti,
1999.
Girault, René, Identitate şi conştiinţă europeană în secolul al XX-lea, trad. Dan Burcea,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.
Gyémánt, Ladislau, Preistoria construcţiei europene, trad. Simona Fărcăşan, Editura
Fundaţiei pentru studii europene, Cluj-Napoca, 1999.
Suciu, Dumitru, Anul 1918 în Europa Centrală şi Răsăriteană. Evoluţia ideii de Europa
Unită, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003.
Todd, Emmanuel, Inventarea Europei, trad. Beatrice Stanciu, Editura Amarcord,
Timişoara, 2002.
Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană: Trecut, prezent, viitor, trad. Speranţa Dumitru,
Editura Trei, Bucureşti, 1998.