Organele limfoide - timusul, bursa cloacala,

nodulii limfoizi

Organele limfoide (organa lymphopoietica) produc, stocheaza si “educa” limfocitele,

care sunt principalele celulele efectoare ale apararii imune.

Totaliatea organelor limfoide alcatuiesc sistemul imun sau limfoid care cuprinde
structurile si celulele din organismul animal care au capacitatea de a distinge selful de nonself si de
a distruge sau inactiva substantele sau microorganismele straine ce patrund intr-un organism viu.

Componenta de baza a organelor limfoide este “tesutul limfoid”.Tesutul limfoid este

alcatuit din reticul si celule libere (Zarnea-1990). Reticulul este format din fibre reticulare, celule
reticulare si macrofage fixe. Celulele libere sunt, in marea lor majoritate, limfocite (aflate in stadii
diferite de diferentiere si matuare), plasmotice si macrofage.

Exista 2 tipuri de tesut limofid: - tipul lax, in care predomina celulele reticulare; si - tipul
dens, in care predomina limfocitele, care se organizeaza in noduli sau foliculi limfoizi.

Se deosebesc doua tipuri de organe limfoide: - primare (sau centrale) si secundare (sau
periferice).

Organele limfoide primare apar primele in filogeneza si in

embriogeneza. Sunt reprezentate de: timus si bursa cloacala ( Fabricius) si echivalentii ei la
mamifere.

Organele limfoide secundare sunt reprezentate de: ganglioni (noduri) limfatice, splina,
placi Peyer, apendice cecal, amigdale, vegetatii adenoide, noduli (foliculi) limfoizi, raspanditi difuzi
in diferite mucoase. In filogeneza si in ontogeneza apar mai tarziu, dupa structurarea oragenelor
primare. Sunt colonizate de celule diferentiate in organele centrale, celule ce ocupa teritorii
specifice, denumite “zone timus dependente”, populate de limfocite “T” sau “zone timus
independente”, ocupate de limfocitele “B”.Au in structura lor o retea fina si complicata de vase
sangvine si limfatice care creeaza posibilitatea ca limfocitele sa ia contact cu antigenele patrunse in
organism sau in circulatie. Celulele sistemului imunitar au posibilitatea sa se recirculeze si sa se
reintoarca in teritoriile specifice ( fenomen cunoscut sub denumirea de “HOMING”). In organele
limfoide secundare, limfocitele au posibilitatea sa se diferentieze si sa se matureze in continuare,
sub influenta stimulilor antigenici. Limfocitele pot sa se transforme in celule efectoaresau in
celule cu memorie .

1. ORGANELE LIMFOIDE PRIMARE SAU CENTRALE

Dupa ZARNEA-1990, organele limfoide primare prezinta mai multe caractere generale:

1. apar mai de timpuriu in cursul dezvoltarii embrionare;

2. sunt centre de formare, diferentiere si diseminare in organism a limfocitelor specializate

“T” sau “B”;
 3. in aceste organe, limfopoieza porneste de la celulele STEM multipotente si este
independenta de stimularea antigenica. Limfopoieza este intensa inainte de nastere (cand animalul
este mai putin expus la antigene), precum si la animalele “germ free”;

4. extirparea organelor limfoide primare produce tulburari si deficiente ale raspunsului

imun, cu atat mai grave, cu cat se efectueaza mai de timpuriu. Astfel, extirparea inainte de aparitia
limfocitelor imunocompetente duce la suprimarea functiilor imunitatii specifice. Extirparea tardiva
nu genereaza efecte grave, daca numarul limfocitelor imunocompetente nu este micsorat din alte
cauze (iradiere, ser antilimfocitar,varsta inaintata).

5. dupa iradiere, organele limfoide primare pot fi repopulate numai cu celule STEM si nu
cu limfocite diferentiate din limfonoduri (ganglioni), timus sau bursa;

6. dupa stimularea cu antigene, organele limfoide primare nu prezinta modificari

citologice caracteristice raspunsului imun;

7. celulele produse de organele limfoide primare migreaza in organele limfoide

secundare, unde isi desfasoara activitatea la nivelul unor compartimente functionale distincte.

1.1. TIMUSUL

Timusul (timus) este un organ limfoepitelial, ce detine un rol esential, de sef de

“orchestra” in realizarea reactiilor de aparare imunitare. La exterior, are o capsula (capsula) de tesut
conjunctiv, din care se desprind septuri (septum corticale), care impart parenchimul in mai multi
lobuli.

Lobulul timic (lobulus thymi) este unitatea morfofunctionala a timusului. Fiecare lobul
are o zona corticala (cortex), periferica, mai inchisa la culoare, si o zona
medulara (medulla), centrala, mai deschisa la culoare. Zona corticala apare comuna pentru mai
multi lobuli, trecand dintr-un lobul in altul (fig. 1.).

Fig. 1. Histostructura timusului:

 1 - Capsula; 2- Lobul; 3 - Corticala; 4 - Medulara; 5 - Corpuscul
timic.

Cortexul cuprinde o populatie densa de limfocite T, rare celule epiteliale reticulare

dispersate, putine macrofage si limfocite mari. Celulele epiteliale reticulare (epithelioreticulocytus
thymi) sunt stelate, cu nuclei ovali, eucromatici. Ele jonctioneaza intre ele prin desmozomi si
tonofilamente.

In raport cu structura si localizarea lor, se disting mai multe tipuri de celule epiteliale
timice: celule doica, celule epiteliale dendritice din cortexul profund si celule epiteliale din
medulara. Ele nu sunt celule limfoide, dar detin un rol cheie in proliferarea si diferenterea
limfocitelor timice in curs de dezvoltare.

Celulele doica (thymic nurse cells) sunt celule specializate, localizate in stratul epitelial
al cortexului extern. Ele se evidentiaza greu in timusul intact. Se pot izola prin tratament energic cu
enzime proteolitice. Apar sub forma unor celule mari, care exprima pe suprafata lor antigene de
clasa CMH II si cuprind limfocite corticale incluse in vezicule citoplasmatice. Unii autori considera
ca ar fi timocite corticale (fig. 2.).

Fig. 2. Schema celulelor din componeneta timusului (dupa Hood-

1984):
1 - Mastocit extratimic; 2 - Capsula; 3 - Celula doica; 4 – Sept; 5 - Limfocit
mare din cortex; 6 - Plasmocit din sept; 7 - Celula epiteliala dendritica
corticala; 8 - MAcrofag; 9 - Vas sangvin; 10 - Celula dendritica interdigitata;
11 - Limfocit mediu din medulara; 12 - Corpuscul timic (Hassal); 13 - Celula
epiteliala medulara.

Nu se cunosc inca semnificatia si originea lor, fiind considerate de unii autori ca avand
origine epiteliala si rol in limfopoieza timica.

Celulele epiteliale dendritice se gasesc in cortexul profund. Prezinta numeroase prelungiri

foarte ramificate (dendritice), care realizeaza o retea si stabilesc interconexiuni complicate in
drumul limfocitelor spre regiunea medulara. Ele delimiteaza spatii (lacuri) pline cu limfocite, care
se gasesc la limita dintre corticala si medulara. Pe suprafata acestor celule si a prelungirilor lor se
gasesc mari cantitati de antigene codificate ale CMH.

Celulele epiteliale din medulara au prelungiri lungi, care formeaza o retea laxa, ce
realizeaza un cadru propice in care se asigura maturarea limfocitelor T. Contin pe suprafata lor
intreaga gama de antigene, codificata de genele CMH. Unele din aceste celule se grupeaza strans,
se dispun concentric si realizeaza corpusculii HASSAL (corpusculum thymicum), relativ sferici,
prin hialinizarea citoplasmei si gruparea lor sub forma unor lamele concentrice in jurul unor zone
centrale omogene eozinofile.

Rolul corpusculilor HASSAL nu este pe deplin elucidat. Se considera ca pot avea un rol
secretor, probabil edocrin, si ca participa la distrugerea limfocitelor nematurate corespunzator,
pentru a deveni imunocompetente.

In medulara lobulilor timici se gasesc doua tipuri de celule dendritice nefagocitare: -

celulele reticulare denditritice si celule dendritice interdigitate, care contribuie la formarea unei
tesaturi laxe. Ele provin din precursori medulari si sunt implicate in prezentarea antigenelor in
organele limfoide secundare.

Macrofagele joaca rol de “sentinele”, fiind dispuse pe ambele parti ale jonctiunii
corticomedulare, in centrul curentului de limfocite.

Celulele limfoide din linia “T” (lymphocytus thymicus) sau

timocitele (thymocytus) formeaza populatia celulara dominanta. Ele ocupa reteaua formata de
prelungirile ramificate ale celulelor epiteliale. Sunt mult mai numeroase in cortexul timic decat in
medulara.

Rolul timusului. La inceputul vietii, timusul este un organ esential pentru maturarea
imunologica normala a limfocitelor. La animalele adulte, timusul participa la amorsarea cu
elemente a sistemului de aparare imuna de tip celular. Astfel, celulele epiteliale din timus furnizeaza
seturile diferentiale ale antigenelor CMH si asigura “educatia” celulelor “T”, pentru recunoasterea
componentelor “SELF”. Alte celule din timus, neidentificate inca, secreta mai multi hormoni
peptidici implicati in maturarea limfocitelor T.

1.1.1. Organogeneza timusului

In filogeneza, timusul apare de timpuriu, inca de la pesti. La pasari si mamifere este singurul organ
limfatic complet dezvoltat la nastere.

Timusul se dezvolta din epiteliul ventral al celei de a treia (la mamifere) si a patra (la
pasari) pungi branhiale, in urma interactiunii dintre ectodermul branhial si endodermul faringian.
Astfel, iau nastere doi diverticuli epiteliali ce se evagineaza in mezenchimul adiacent, se izoleaza
de formatiunile faringiene, fuzioneaza in plan median , rezultand un conduct, care se orienteaza
descendent, ajungand la locul de devoltare a organului ( fig. 3. ).

Fig. 3. Organogeneza timusului:

1 - Tiroida; 2 - Paratiroidele; 3 - Timusul.

I – IV - Arcuri branhiale.

Prin proliferarea epiteliului, diverticulii si conductul se transforma in muguri plini cu

celule epiteliale poliedrice, inconjurati cu tesut mezenchimal. Mezenchimul zonal genereaza
capsula, septele interlobare si interlobulare. Totalitatea mugurilor epiteliali formeaza timusul
embrionar primitiv epitelial, ce prefigureaza viitorul organ. La soarece, timusul embrionar are
origine ecto-endodermica, la cartita este ectodermic, iar la hominide este de natura endodermica.
Prin patrunderea de elemente mezenchimale intre celulele epiteliale ale mugurilor timici, rezulta o
retea de cordoane epiteliale anastomozate, in ochiurile careia se dispun capilare sangvine si celule
mezenchimale. In acest fel, timusul devine un organ cu dubla sau tripla origine embrionara: - endo-
mezodermica, la hominide; ecto-mezodermica, la cartita; sau ecto-endo-mezodermica, la soarece.
La embrionul de gaina, timusul apare in zilele 7 - 8 de incubatie, iar la soarece in ziua a 11-a de
dezvoltare intrauterina, finalizarea organogenezei avand loc postnatal.

Ulterior, in parenchimul timusului se diferentiaza doua zone:- una superficiala, corticala, si alta
profunda, medulara. In zona medulara, vasele si nervii patrund mai precoce si sunt mai abundente.
In ontogeneza, proportia celor doua zone se modifica o data cu varsta. Astfel, la hominide si alte
specii de animale, corticala apare de doua- trei ori mai dezvoltata decat medulara, in momentul
parturitiei, pentru ca la pubertate cele doua zone sa aiba o dezvoltare relativ egala. Dupa Botarel si
colab. (1980-1981), la foetusii de suine de 60 zile este mai dezvoltata zona corticala; la 90 zile zona
medulara se extinde, intensificandu-se morfogeneza si acivitatea corpusculilor Hassal; iar la 113
zile prenatal si la purceii de o saptamana timusul este complet dezvoltat.
 De timpuriu, timusul este populat cu celule stem pluripotente, care initial provin din sacul
vitelin, apoi din ficat si din maduva osoasa. Stutmann (1978, 1985) considera ficatul foetal ca o
statie obligatorie pentru celulele care provin din sacul vitelin. Aceste celule patrund in mezenchim
si intre celulele epiteliului timic, alaturi de limfocite. Din celulele epiteliale se dezvolta citoreticulul
timic. Corpusculii Hassal apar destul de timpuriu, fiind observati la foetusii suini de 60 zile.

Timusul poate prezenta, ca tulburari de dezvoltare, ectopii, agenezii si hipogenezii. Prin

persistenta canalelor timofaringiene, apar traiecte fistuloase, cu lobi timici accesorii.

1.2. BURSA CLOACALA(FABRICIUS)

Bursa cloacala sau diverticulul cloacal (diverticulum cloacae) este un organ limfoepitelial
specific pasarilor, cu aspect de punga, situat dorsal de proctodeum, cu care comunica printr-un canal
bursal. Acest canal poate fi flancat de doua formatiuni bursale accesorii.

Peretele bursei este format din trei tunici: seroasa, musculoasa si mucoasa.

Seroasa este reprezentata de peritoneul local, care acopera diverticulul cloacal pe

extremitatea sa cranio- dorsala.

Musculoasa este formata din fibre musculare netede, dispuse in doua straturi, longitudinal
extern si circular intern. Mucoasa ocupa cea mai mare parte din grosimea peretelui bursal, avand
lamina propria ocupata, apropape in totalitate, de foliculi (noduli) bursali.

Mucoasa apare puternic cutata, formand pliuri groase, al caror centru este ocupat de
foliculi, cu contur poliedric, iar suprafata pliurilor este acoperita de un epiteliu simplu sau
pseudoprismatic (Bacha-1990, Banks-1992) columnar. In acest epiteliu exista trei tipuri de celule
columnare (I, II, III), in functie de granulele pe care le contin (fig. 4.).
 Fig. 4. Histostructura bursei cloacale:

1 - Peretele bursei; 2 - Epiteliul simplu prismatic; 3 - Corion; 4

- Foliculi (noduli) bursali.

Cararacterul de epiteliu simplu columnar este mai evident atunci cand acopera
proeminentele deteminate de proliferarea fiecarui folicul. Acest epiteliu prolifereaza in profunzime,
celulele epiteliale amestecandu-se cu celule din foliculi. Foliculii bursali pot avea doua aspecte: un
aspect uniform, la foliculii primari, si cu doua zone, corticala si medulara, la foliculii secundari.

Foliculii (nodulii) bursali secundari apar dupa stimulari antigenice. Ei prezinta la periferia
medularei un strat de celule epiteliale nediferentiate, cubice, si un strat de capilare. Aceste celule
epiteliale cubice sunt implicate in activarea limfocitelor ce trec din corticala in medulara pentru a
sintetiza anticorpi.

Corticala este separata de medulara printr-o membrana bazala. Zona corticala apare mai
inchisa la culoare, cuprinzand numeroase limfocite, limfoblaste, celule in mitoza si numeroase
macrofage. Vascularizatia zonei corticale este asigurata de arteriole, venule si capilare.

Zona medulara apare mai deschisa la culoare si cuprinde celule nediferentiate, limfoblaste
si limfocite. Vascularizatia zonei medulare este asigurata de o retea de capilare mari, dispusa
imediat sub membrana bazala.

Rolul bursei consta, in principal, in maturarea limfocitelor B, care vor secreta anticorpi,
asigurand imunitatea de tip umoral. Initial, bursa are o structura pur epiteliala, fiind colonizata mai
tarziu cu celule precursoare, venite din sacul vitelin sau din ficatul embrionar. Desi involueaza dupa
ecloziune, isi mentine functiile prin care sunt maturate celulele B imature, aflate in circulatie.
Eliminarea experimentala sau patologica a bursei determina aparitia unui deficit in functionarea
limfocitelor B, cu atat mai sever, cu cat a trecut mai mult timp de la anihilarea bursei.

Pentru maturarea limfocitelor B, acestea trebuie sa treaca prin epiteliul bursal, care joaca
rolul unui factor microambiental. De asemenea, bursa produce un factor
hormonal, bursopoietina, care, in vitro, induce diferentierea selectiva a limfocitelor B. Hood (1984)
nu exclude posibilitatea ca si alte tesuturi hemopoietice sa participe, la pasari, la diferentirea
limfocitelor B.

Limfocitele B parasesc bursa prin vasele sangvine care aprovizioneaza foliculii bursali,
ajungand in tesuturile limfoide.

1.2.1. Organogeneza bursei cloacale (Fabricius)

Originea embrionara a bursei cloacale (Fabricius) suscita inca discutii. Primele cercetari
considerau ca bursa are origine ectodermica, dezvoltandu-se din peretele superior al
proctodeumului. Alti cercetatori sustin originea endodermica, aratand ca dezvoltarea bursei cloacale
se datoreste unor celule epiteliale, cu aceeasi origine ca cele din intestinul posterior. Jolly si Boyden,
citati de Giurgea - 1982, considera ca bursa este rezultatul unei proliferari a epiteliului endodermal
din zona marginala a cloacei. Majoritatea cercetatorilor sustin originea endodermica a bursei,
considerand-o ca o evaginare a endodermului pe fata dorsala a extremitatii caudale a intestinului
posterior, in vecinatatea membranei uroproctodeale, ce se interpune intre ectodermul proctodeal si
endoderm.

Primordiul bursal apare in zilele 4 - 8 de incubare, existand variatii legate de rasa si

conditiile de incubare. Are forma unei proliferari, asezata pe fata dorsala a endodermului cloacal.
In acest fel, apare o formatiune diverticulara cu suprafata interna neteda, pana in ziua a noua de
incubare (Gaboreanu si Magherusan - 1970). Epiteliul endodermal ce captuseste lumenul bursei
este format din 2 - 4 straturi de celule poliedrice, cu citoplasma intens bazofila, ceea ce indica o
intensa sinteza de proteine. Celulele epiteliale sunt asezate pe o membrana bazala fina, care le
desparte de mezenchimul subiacent bogat in celule pironinofile ce produc intens fibre de reticulina,
fine si abundent ramificate. Fibrele de reticulina formeaza un strat fibrilar dens, sub membrana
bazala. Dupa 7 - 9 zile de incubare, mezenchimul periepitelial si epiteliul bucal prolifereaza spre
interior, incat mucoasa bursei sufera un proces de cutare, aparand 5 - 10 pliuri, care capata un aspect
lamelar. Fiecare lama prezinta un ax mezenchimatos, bogat vascularizat, acoperit de un epiteliu, in
care celulele embrionare incep sa se dispuna intr-un singur strat. In acest mod, din ziua a 9-a de
incubare, bursa are o structura asemanatoare intestinului, avand peretele mult mai subtire, datorita
reducerii musculoasei.

Din ziua a 10-a, in mezenchimul bursei apare un numar mare de celule acidofile, dispuse
in jurul capilarelor si venelor, celule considerate de Ackermann si Knouf (1964) a fi granulocite. In
ziua a 11-a de incubare, in epiteliul bursal apar grupe mici de celule mobile, cu origine limfoida,
grupe care reprezinta fazele initiale de formare a foliculilor. Astfel, mugurii viitorilor foliculi bursali
apar in grosimea epiteliului, iar in corion se declanseaza procesul de granulocitopoieza (Giurgea-
1982).
 Mugurii epiteliali cresc rapid datorita mitozelor frecvente, astfel incat vor deplasa
membrana bazala, infundand-o in corionul adiacent. Celulele epiteliale isi modifica aspectul initial
si se diferentiaza in celule limfoide, sub inductia mezenchimului, cu care stabilesc raporturi
morfofunctionale stranse.

Mugurii epiteliali cuprind un rand de celule nediferentiate, numite celule de sustinere, cu

rol de reinnoire a epiteliului, dispuse pe membrana bazala. Precursorii celulelor limfatice sunt celule
stem pluripotente, ce provin din sacul vitelin, ficatul embrionar si maduva hematogena. Ele ajung
pe cale sanguina in primordiul bursal, unde gasesc un mediu propice pentru proliferarea si maturarea
lor.

In apropierea ecloziunii, pliurile mucoasei bursale sunt bine dezvoltate, acoperite de un epiteliu, cu
foliculi tineri in corion, lipsiti de zona corticala.

Momentul aparitiei zonei corticale nu este bine precizat, existand cercetatori dupa care
aparitia corticalei are loc preeclozional (in ziua a 17-a), in timp ce dupa altii, corticala apare
posteclozional (din ziua a 5-a). Initial, corticala apare sub forma unui capison la un pol al foliculului,
pentru ca mai apoi sa inconjoare zona medulara. Celulele zonei corticale sunt slab diferentiate,
foarte asemanatoare cu cele ce alcatuiesc epiteliul bursal. La periferia corticalei se gasesc 2 - 3
randuri concentrice de celule mai tinere, ce ajung in contact cu fibrele perifoliculare.

Dupa ecloziune, foliculii bursali prezinta o zona corticala, cu limfocite in diviziune rapida,
impachetate dens, si o zona medulara, populata de limfocite dispersate si o retea de celule epiteliale.

Prin proliferarea rapida a limfocitelor apar cateva mii de foliculi limfoizi. In fiecare folicul
limfoid sunt cuprinse circa 1 000 de limfocite B, care sunt heterogene sub raportul capacitatii lor de
a lega antigenele. Fiecare folicul contine limfocite B provenite dintr-o singura celula stem sau numai
din cateva. Este posibil ca o celula stem sa dea nastere mai multor clone diferite de limfocite B
(Zola-1985). Limfocitele B parasec bursa intrand in vasele sangvine care iriga foliculii bursali si
migreaza in formatiunile limfoide secundare, incepand cu ziua a 16-a de incubare.

Bursa cloacala creste rapid in primele 3-4 saptamani dupa ecloziune, atinge dimensiuni
maxime la 5 - 12 saptamani si involueza in perioada maturitatii sexuale, datorita influentelor
hormonale.

2. ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE

Organele limfoide secundare sau periferice sunt reprezentate fie de: - organe anatomic
distincte, cu structura complexa, precum: ganglionii (limfonoduri) limfatici, splina, amigdalele,
placile Peyer; - structuri limfoide difuze, cum sunt structurile limfoide asociate mucoaselor gastro
– intestinale (galt) sau respiratorii (balt).

Dupa Zarnea - 1990, organele limfoide secundare prezinta mai multe caractere generale:

1. Organele limfoide secundare au o aparitie si o evolutie limfoida tardiva filo- si

ontogenetic, fiind populate de celule limfoide deja diferentiate, provenite din organele limfoide
primare. Proliferarea si diferentierea celulelor limfoide in aceste organe contribuie la realizarea
raspunsului imun.
 2. Organele limfoide secundare contin compartimente specializate pentru celulele T
(timodependente) si pentru celulele B

(timoindependente), fara granite rigide, permitandu-se trecerea de la un compartiment la altul.

3. In organele limfoide secundare, limfopoieza este slaba sau inexistenta inaite de nastere.
De asemenea, limfopoieza este foarte redusa la animalele anexice (germ free) chiar dupa
introducerea parentala a antigenelor.

4. In organele limfoide secundare, limfocitele pot intra din circuitul sangvin, facand
capabila repopularea lor dupa iradiere, in absenta celulelor stem;

5. Este imposibila extirparea in totalitate o organelor limfoide secundare.

6. Datorita structurii lor, organele limfoide secundare permit asigurarea unor posibilitati
marite de interactiune a limfocitelor cu celulele care prezinta antigenele, cu circulatia sagvina si
limfatica, interactiune absolut necesara pentru declansarea si evolutia raspunsului imun.

7. Organele limfoide secundare contin un numar mare de limfocite periferice, reprezentate

de celulele cu memorie, produse sub influenta antigenelor din mediu. Animalele “germ free”
(anexice) au tesuturile limfatice secundare atipice, in timp ce organele limfoide primare au
mecanisme si structuri normale.

Producerea celor 2 clase principale de limfocite T si B, la nivelul organelor limfoide

primare, este urmata de localizarea lor la nivelul organelor secundare, unde limfocitele mor daca nu
intalnesc antigenul corespunzator. Sub influenta stimulilor antigenici, limfocitele prolifereaza si isi
completeaza diferentierea, devenind celule efectoare sau celule cu memorie.

2.1. NODULII LIMFOIZI

Nodulii limfoizi (nodulus lymphaticus) sau limphonodulii (lymphonodulus) sunt formatiuni

microscopice neregulate, sferice (cu diametrul variabil, de 0,2 - 1 mm). Ei sunt formati din tesut
limfoid dens. Sunt prezenti in tesutul conjunctiv al diferitelor organe, in lamina proprie (corionul)
a tubului digestiv, a cailor respiratorii, a aparatului urinar etc. Limphonodulii nu sunt structuri
permanente, putand sa apara si sa dispara in functie de stimularile antigenice.

Astfel, foliculii limfoizi sunt mai rari la nou-nascuti si la animalele crescute in mediu liber
de germeni, prezenta lor fiind determinata de stimulii antigenici locali. Cand prezinta centrii
germinativi, se numesc “foliculi (noduli) secundari”, fiind diferiti de cei primari, care se remarca
prin uniformitatea aspectului lor.

2.2. LIMFONODURILE SAU GANGLIONII LIMFATICI

Limfonodurile sau ganglionii limfatci sunt organe limfoide secundare, cu aspect reniform
sau sferoidal. Se gasesc izolate sau grupate de-a lungul vaselor limfatice. Majoritatea speciilor de
pasari nu au noduri limfatice, cu exceptia pasarilor acvatice, unde prezinta o forma primitiva de
organizare.

Histostructura limfonodurilor cuprinde: - capsula (capsula), ce detaseaza

trabecule (trabecula)conjunctive care divid incomplet parenchimul ganglionar; si - parenchimul
ganglionar, care prezinta 3 zone distincte: - corticala (cortex); - paracorticala (paracortex) sau
cortexul difuz; si - medulara (medulla).

Capsula si parenchimul ganglionar sunt separate printr-un sinus periferic marginal

- sinusul subscapsular (sinus subcapsularis), de la care pornesc sinusurile corticale
perinodulare (sinus corticalis perinodularis), care patrund in parenchimul cortical si se continua cu
sinusurile medulare (sinus medullaris), separate unele de altele prin cordoane medulare (chorda
medullaris). Sinusurile medulare dreneaza limfa in vasele limfatice eferente (vas limphaticum
efferens).

Sinusul subscapular nu apare ca o cavitate cu lumen deschis, ci ca o retea densa prin care se filtreaza
limfa (fig. 5.).

Fig.5. Diagrama structurii unui limfonod (dupa Liebich-

1990):1 - Capsula; 2 - Sinus subcapsular; 3 - Nodul secundar; 4 - Paracortex; 5 - Celule
reticulare; 6 - Limfocite; 7 - Trabecule; 8 – Vas sangvin; 9 - Sinus medular; 10 - Artera si vena; 11
- Vas limfatic eferent; 12 - Vas limfatic eferent.

Parenchimul limfonodului este o retea de celule si fibre reticulare ce umple tot spatiul
dintre trabecule si capsula, in ochiurile careia se gasesc limfocite, plasmocite, macrofage, sinusuri
limfatice, vase de sange.

Cortexul contine: tesutul reticular, limfocite grupate in formatiuni sferice sau ovale,
foliculi sau noduli limfoizi primari (nodulus primarius) (cu un diametru de aprox. 1 mm), ce contin
limfocite mici. In cursul raspunsului imun se vor transforma in foliculi sau noduli
secundari (nodulus secundarius),caracterizati prin prezenta unei zone de proliferare celulara sau
centru germinativ (centrum germinativum), zona timus independenta ,de reactie si de producere a
anticorpilor.

Centrii germinativi au o existenta tranzitorie. Ei apar in urma actiunii unui stimul

antigenic si marcheaza transformarea nodulilor primari in noduli secundari. Ei sunt formati, in
principal, din celule stromale (reticulare) dendritice, care prezinta numeroase plieri ale plasmalemei
si permit acumularea unei mari cantitati de antigene.
Parenchimul centrilor germinativi cuprinde 2 zone: - o zona dens populata si alta cu celule rare.

In zona dens populata predomina celulele bogate in ribozomi, pironinofile, care produc si
secreta imunoglobuline. Tot in aceasta zona se mai gaseste un numar de macrofage (care fagociteaza
celulele moarte si se coloreaza intens, devenind corpi colorabili.

In zona slab populata, celulele sunt rare, dispersate printre celulele reticulare care sunt
mai abundente, cu suprafete mari, datorita plierii membranelor. Celulele pot migra dintr-o zona in
alta (din compartimentul dens in cel rar populat si, apoi, in masa de celule limfoide inconjuratoare.
Zona celulelor dispersate, mai clara, este indreptata spre sursa de stimulare antigenica.

Foliculii secundari apar situati imediat sub capsula. Foliculii secundari, cu centrii
germinativi situati mai profund decat acestia, sunt denumiti foliculi tertiari.

Centrii germinativi apar si se evidentiaza in functie de intensitatea stimulului antigenic.

Cand dispare stimulul, activitate proliferativa scade, iar foliculul revine la aspectul de folicul
primar, care contine macrofage cu incluzii.

Cortexul difuz (profund) sau regiunea paracorticala (paracortex s. zona

thymodependens)apare imprecis delimitata, situata intre corticala si medulara. Cuprinde mase
neregulate de tesut limfoid dens.

Este o regiune timus-dependenta, populata de limfocite T, in care limfocitele dispar dupa

timectomie sau se hipertrofiaza dupa imunizare cu antigene care induc o hipersensibilitate de tip
intarziat.

Zona medulara contine tesut limfoid dens, distribuit sub forma de cordoane medulare
intre care se afla sinusurile medulare. Cuprinde o populatie celulara mixta, predominant timus-
independenta datorita numarului mare de celule B, asociate cu plasmocitele, macrofagele si celulele
(limfocite T) pregatite pentu migrare.

Vascularizatia limfonodurilor. In limfonoduri, sangele circula in directie opusa

limfei, patrunzand in ganglioni prin hil (pe unde patrund si 90% din limfocite, care vor parasi
ganglionul). Limfa patrunde in ganglion prin vase limfatice aferente (vas limphaticum afferens),
care strabat capsula si se deschid in sinusul subcapsular. Limfocitele T si B ies din venulele
postcapilare trecand prin endoteliu lor (si nu printre celulele endoteliale, cum fac granulocitele si
macrofagele) legandu-se in prealabil, cu ajutorul unor glucide de pe suprafata limfocitelor, pe
receptorii specifici ai endoteliului.

Dupa extravazare, limfocitele migreaza spre teritoriile specifice, in foliculii primari

migreaza limfocitele B, iar in cortexul difuz, limfocitele T. Dupa ce au strabatut teritoriile
specifice, limfocitele T si B intra in medulara si ajung, in final, in vasele eferente ce conduc
limfa modificata in urma tranzitului prin limfonod. Circulatia prin limfonod permite unui numar
mare de limfocite sa treaca prin teritoriile specifice, unde vor intalni substante imunogene,
crescand sansa ca un numar de limfocite imunocompetente sa intalneasca antigenul specific si
sa reactioneze cu el.

In acest fel, nodurile limfatice apar ca niste structuri dinamice, fiind sediul unui flux
continuu de celule, de multiplicare considerabila a limfocitelor si initiere a raspunsului imun.
 2.2.1. Formarea nodurilor (ganglionilor) limfatici

Aparitia nodurilor limfatice sau a ganlionilor limfatici este precedata de un proces de

multiplicare a vaselor limfatice dintr-un anumit loc din organism, vase care se anastomozeaza,
formand un plex. In ochiurile acestui plex apar aglomerari nodulare de celule, ce se diferentiaza din
celulele mezenchimale locale. Nodulii cresc, impingand la periferie vasele limfatice, care vor forma
sinusul subcapsular. Initial nodulii sunt formati din celule mezenchimale cu mare potential de
diferentiere, pentru ca mai apoi, sa fie populati cu limfoblasti si limfocite.

In prima faza de organizare, nodulul limfatic este uniform, dar mai tarziu, apar cordoanele medulare,
insotite de sinusuri, diferentiindu-se medulara de corticala.

La hominide, nodurile limfatice apar la sfarsitul lunii a treia de viata intrauterina. La

diferite specii de animale, nodurile limfatice apar in cea de a doua jumatate a vietii intrauterine.
Morfogeneza nu este incheiata la fatare (Botarel-1981), ci se continua in prima luna de viata
extrauterina. Ritmul de organizare difera de la un ganglion la altul, fiind influentat de dezvoltarea
fiziologica a zonelor de colectare a limfei. Parenchimul ganglionar se modifica cu varsta, fibrele de
colagen si celulele adipoase inlocuind treptat tesutul limfoid.

Ca organe limfoide secundare, nodurile limfatice sufera modificari evidente in cursul

imunizarilor si infectiilor, sub raport volumetric si al proportiilor dintre corticala si medulara. De
asemenea, se petrec schimbari calitative in populatia celulelor componente (Zarnea -1990).

In cursul raspunsului imun mediat celular, primele modificari se observa dupa 24 de ore, prin
aparitia in cortexul periferic a unor celule blastice, care prolifereaza pana in ziua a patra,
determinand mariri importante de volum. Celulele endoteliale din venulele postcapilare devin
turgescente, iar numeroase celule traverseaza peretele capilar. Celulele blastice dispar in ziua a
saptea, dupa ce au format o populatie noua de limfocite mici. Zona corticala si nodulii limfoizi sunt
putin modificati. Aceste modificari nu se observa la soarecii timectomizati.

In cursul raspunsului imun mediat umoral, apar modificari semnificative in zonle ocupate
de limfocitele B, in regiunea cortexului superficial, timus independenta. Antigenul este atras spre
centrul foliculului, unde induce proliferarea limfocitelor, aparitia centrului germinativ si
transformarea limfocitelor in plasmocite. Stimularea antigenica atrage macrofagele si alte celule
fagocitare, producandu-se si acumulare de plasma. De asemenea, sunt retinute un numar important
de limfocite circulante, care se divid intens si care, impreuna cu celulele nelimfoide si cu edemul
local, determina o evidenta crestere in volum a nodurilor limfatice.

2.3. SPLINA

Este cea mai mare acumulare de tesut limfoid din organism. ca un filtru masiv,
interpus pe vasele sangvine, avand rol esential in imunitate si in retinerea antigenelor straine, a
particulelor straine, a resturilor celulare. Este un sediu al raspunsului imun.

Structura histologica a splinei cuprinde: capsula si parenchimul splenic.

Capsula (capsula) sau tunica fibroasa (tunica fibrosa) este formata din tesut conjunctiv
dens neorientat, cu fibre de colagen (fibra collagenosa), fibre elastice (fibra elastica) si celule
musculare (myocytus non striatus). Capsula trimite trabecule ce contin artere trabeculare (arteria
trabecularis) si delimiteaza compartimente intercomunicante sau loji splenice, in care se gaseste
parenchimul alcatuit din pulpa rosie si pulpa alba (fig. 6.).

Fig. 6. Structura splinei - schema (dupa Liebich-1990):

1 - Capsula; 2 - Trabecula; 3 - Artera si vena trabeculara; 4 - Artera

pulpei albe; 5 - Artera limfonodulului; 6 - Artere penicilate; 7 - Capilare
sinusoide; 8 - Pulpa rosie-cordoane splenice; 9 - Teci limfoide periarteriale;
10 – Limfonodul secundar; 11 - Zona marginala.

Parenchimul splenic sau pulpa splinei (pulpa splenica) este de doua feluri: pulpa
rosie (pulpa rubra)si pulpa alba (pulpa alba).

Pulpa rosie este formata din cordoane splenice (chorda splenica) si sinusuri
venoase (sinus venularis). Ocupa cea mai mare parte din parenchim.

Cordoanele splenice au o structura de baza (fibre de reticulina, celule reticulare,

macrofage) in ochiurile careia se gasesc toate tipurile de elemente albe si un numar foarte mare de
hematii.

Sinusurile venoase au diametrul neregulat si sunt situate intre cordoanele

splenice. Nomina Histologica - 1992 considera ca sinusurile venularesunt venule postcapilare care
leaga vasele capilare terminale de venele pulpei rosii. Sunt captusite de celule endoteliale, ce
fagociteaza intens antigenele sub forma de particule. In ele se acumuleaza cea mai mare parte din
sangele care patrunde in splina si contine numeroase celule fagocitare si producatoare de
anticorpi.

Intre pulpa rosie si pulpa alba se interpune o zona marginala, care delimiteaza pulpa
rosie de pulpa alba. Este o zona bogat irigata de numeroase arteriole terminale. In aceasta zona
sunt retinute cele mai multe antigene provenite din sange. Contine atat limfocite T, cat si limfocite
B, fiind mai bogata in limfocite si plasmocite decat pulpa rosie.

Pulpa alba este formata din limfocite si celule inrudite, dispuse organizat intr-o retea de celule si
fibre reticulare, formand teci limfoide periarteriolare (vagina periarterialis lymphatica) si foliculi
(noduli) limfatici (lymphonodulus splenicus).

Tecile limfoide periarteriolare sunt mansoane de limfocite organizate in jurul

arteriolelor care se detaseaza din arterele trabeculare si patrund in lojile splenice, dand nastere la
arterele pulpei albe (arteria pulpae albae). Fiecare teaca are o zona interna, bogata in limfocite T
si o zona externa, bogata in limfocite B. Dupa LAMB - 1979, tecile sunt formate exclusiv din
celule T, in timp ce foliculii (nodulii) sunt, in cea mai mare parte, formati din celule B.

Foliculii splenici primari au forma sferica sau ovalara, asemanandu-se cu cei din
ganglionii limfatici. Sunt raspanditi din loc in loc sau imediat in afara tecilor limfoide
periarteriorale, fiind situati frecvent la nivelul bifurcatiilor arterei centrale (arteria
lymphonoduli) sau al ramificatiilor ei principale. Ei se transforma in foliculi germinali cu centrii
germinativi, in timpul raspunsului imun ;

Splina nu are circulatie limfatica, limfocitele intrand si iesind pe calea circulatiei

sangvine (in cca. 6 ore, traverseaza campurile limfoide ale splinei). Artera spelnica se ramifica
dupa ce patrunde in oragn in mai multe artere trabeculare (arteria trabecularis), din care se
desprind arterele lojilor splenice ce emit arterele pulpei albe (arteria pulpae albae), ce se ramifica
in arterele centrale sau ale limfonodulilor (arteria lymphonoduli). Arterele limfonodulilor se
ramifica dand arteriole penicilate (arteriola penicilaris). Din arterele penicilate, sangele trece in
capilarele poroase, situate la granita dintre tecile limfoide periarteriolare si zona marginala.

2.3.1. Organogeneza splinei

Splina are origine mezodermica. Apare in mezenterul embrionar dorsal, care leaga tubul
digestiv de peretele dorsal al embrionului. In jurul unor ramificatii venoase care constiutie
primordiul venei porte (vena subintestinala la embrion), mezenchimul adiacent se hiperplaziaza,
formand un nodul de tesut mezenchimal mai dens, numit mugure splenic. Celulele mezenchimale
se divid rapid, rezultand tesutul reticulat, endoteliul vaselor si parenchimul primitiv. O parte din
celulele mezenchimale vor delimita viitoarele sinusuri, iar altele vor participa la formarea unei
retele, in ochiurule careia se vor grupa celule de tip sangvin, provenite din celule mezenchimale
locale.

Celulele prezente in ochiurile retelei splenice sunt diferite in functie de varsta

embrionului sau fatului. Astfel, la hominide, pana in luna a saptea se intalnesc megacariocite,
globule albe tinere si globule rosii identice cu cele din maduva hematogena, splina comportandu-
se ca un organ mieloid. Din luna a saptea, splina devine organ limfoid, iar la parturitie, in
parenchimul splenic se mai gasesc hematii nucleate.
Circulatia arteriala se instaleaza relativ tardiv, sangele arterial fiind drenat in formatiuni venoase
dupa ce a strabatut ochiurile retelei. Pulpa rosie si pulpa alba se diferentiaza dupa stabilirea
circulatiei arteriale. Dezvoltarea pulpei albe este dependenta de timus.

Splina poate fi afectata de tulburari de dezvoltare, precum: agenezia, fisurarea

incompleta sau completa, cu aparitia de spline supranumerare.

2.4. STRUCTURILE LIMFOIDE ALE MUCOASELOR

Mucoasele contin un numar mare de celule care participa la inducerea si evolutia

raspunsului imun, prcum: macrofagele, limfocitele, plasmocitele. Aceste celule pot fi organizate
in structuri distincte sau pot fi raspandite difuz in mucoase. Mai bine studiate sunt structurile
limfoide

din mucoasele cailor digestive si ale cailor respiratorii, desi in toate mucoasele exista formatiuni
limfoide.

Structurile limfoide asociate cailor digestive sunt reprezentate de: amigdale, placi
Peyer,diverticulul vitelin, amigdale (placi) cecale si din colon. Formatiunile limfoide asociate
aparatului respirator formeaza sistemul limfatic BALT (bronchus associated lymphoid tissue).

Structurile limfoide din intestin formeaza sistemul limfatic GALT (gut associated lymphoid
tissue). Aceste structuri nu prezinta capsula si nici vase limfatice aferente. Ele sunt acoperite de
un epiteliu diferit de restul epiteliului intestinal, prezentand o «porozitate» destul de mare, care
favorizeaza patrunderea antigenelor, incat lichidul care trece spre foliculi prin acest epiteliu
inlocuieste limfa aferenta. Materialul antigenic provenit din lumenul organului este, astfel, preluat
de macrofage si de foliculii limfoizi.

Placile Peyer sunt prezente la toate mamiferele, intre duoden si illeon, aparand mai
dezvoltate in jumatatea distala a intestinului. Numarul lor este diferit de la o specie la alta,
existand 12 la soarece, 20 la sobolan si circa 200 la hominide. Ele sunt cantonate in corion si in
submucoasa intestinului subtire. Se formeaza prin agregarea mai multor foliculi limfoizi, dar pot
aparea si foliculi limfatici izolati. Epiteliul situat deasupra foliculilor formeaza regiunea
domului, bogat infiltrata cu limfocite. Epiteliul domului este simplu cubic prismatic si contine o
serie de celule modificate, denumite, la soarece, celule asociate cu foliculii (follicle associated
cells) sau celule “M” (microfolds cells), la hominide. Celulele M prezinta microvilozitati scurte si
neregulate. In citoplasma polului apical se gasesc numerosi tubuli, vezicule si vacuole. Au rolul
de a transporta virusurile, microorganismele si particulele straine spre stratul subepitelial

Stratul subepitelial contine numeroase macrofage, celule reticulare dendritice, limfocite

T si B, ce pot reactiona cu antigenii. Foliculii (nodulii)limfatici si centrii germinativi contin in
special celule B, in timp ce cordoanele interfoliculare contin celule T si venule post-capilare cu
endoteliu inalt, ce reprezinta calea de intrare a limfocitelor T si B circulante .

Apendicele cecal, prezent la leporide si hominide, prezinta structuri limfoide cu

organizare asemanatoare cu a placilor Peyer. Au domul bine organizat, cu epiteliu foarte poros, iar
agregatele de celule B se organizeaza in foliculi (noduli). O zona cu limfocite T este plasata ca un
“sandwich” intre 2 foliculi adiacenti.
 Amigdalele sunt primele organe limfo-epiteliale care vin in contact cu materialele
ingerate la nivelul cavitatii bucale. Au suprafata acoperita cu un epiteliu pluristratificat, infiltrat cu
limfocite (fig. 7.).

Fig. 7. Amigdala bucala - schema:

1 - Cripta amigdaliana; 2 - Epiteliu stratificat necheratinizat; 3

- Infiltratie limfocitara a epiteliului; 4 - Noduli amigdalieni; 5 – Infiltratie
difuza internodulara; 6 - Condensare conjunctiva periamigdaliana

La pasari, diverticulul vitelin (Meckel) devine posteclozional un organ limfo-

plasmocito-formator. In corion sunt prezenti noduli limfatici, cu tendinta de a se organiza pe 2
zone, devenind noduli (foliculi) secundari. Este sursa imunogammaglobulinelor imediat in
perioada posteclozionala.