UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR

OMULUI
SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

Autori
CONF. UNIV. DR. SILVIU-GABRIEL BARBU
DR. GABRIELA-NICOLETA CHIHAIA
ANAMARIA TOMA-BIANOV

AN IV, SEMESTRUL II

2018/2019

1
Introducere

Studiul disciplinei Organizarea profesiilor juridice se face in pruml semestru al anului 1

de facultate, atat la cursurile de zi, cat si la cele de frecventa redusa, scopul fiind acela de a
familiariza studentii in stiinte juridice cu mediul profesional juridic la nivel teoretic, de a le
ilustra tabloul general al profesiilor juridice spre care ar putea sa acceada prin parcurgerea
studiilor juridice si absolvirea Facultatii de Drept.
Noţiunile, conceptele, terminologia folosite, proprii limbajului juridic de specialitate, mai
ales a unui limbaj diferit de cel comun, adica limbajul cu care studenţii la inceputul studiilor
juridice sunt familiarizaţi, insa trecerea spre limbajul juridic este esentiala si le creeaza
posibilitatea de a se familiariza treptat cu terminologia juridica, aprofundand acest tip de
cunoastere pe parcursul întregului ciclu de învăţământ de licenţă.
In aceasta logica, fiecare unitate de invatare ilustreaza institutii noi, atat sub aspect juridic
propriu-zis, dar si sub aspectul entitatilor institutionale si administrative, in sensul de organisme
profesionale si autoritati publice foarte importante in arhitectura unui stat democratic.
Considerăm necesar a sublinia şi faptul că structura acestui suport de curs redactat în
tehnologie ID (IFR) permite o analizare punctuală, concretă a instituţiilor juridice identificate în
fişa disciplinei în cauză. Or înţelegerea şi însuşirea corectă a noţiunilor, conceptelor şi, în final, a
instituţiilor juridice descrise in suportul de curs presupune o cercetare aprofundată ce se traduce
întâi de toate printr-o studiere serioasă şi a lucrărilor de specialitate identificate ca surse
bibliografice relevante pentru prezentul suport de curs.

Obiectivele cursului
Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul
de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp
corelaţiile între instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii juridice este
diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă, încât este
necesară stăpânirea în parte a fiecărei sursă de cunoaştere pentru corelarea acesteia
cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul permite, la finalul
însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de ansamblu a instituţiei
analizate, raportarea la diferite situaţii practice, concrete.
Obiectivele cursului constau, în principal, în:
 cunoaşterea şi înţelegerea noțiunilor de bază cu privire la organizarea și
funcționarea sistemului judiciar și profesiilor liberale;
 dezvoltarea abilităţilor de a înțelege modul de funcționare a sistemului
judiciar și de a aplica corect cunoștințele teoretice dobândite;

2
  formarea şi dezvoltarea capacităţii de analiza și sinteză a studentului, să
fie capabil să demonstreze că a dobândit cunoștințe suficiente pentru a înțelege
noțiuni cu privire la organizarea și funcționarea sistemului judiciar și profesiilor
liberale;
 studentul să fie capabil să determine şi să precizeze modul de funcționare
a sistemului judiciar și de a aplica corect cunoștințele teoretice dobândite cu
privire la exercitarea actului jurisdicțional;
 studentul să fie capabil să selecteze şi să aplice corect metodele și
principiile de bază învățate în soluționarea problemelor practice cu privire la
organizarea sistemului judiciar;
 studentul să realizeze studii şi proiecte de cercetare privind organizarea
sistemului judiciar, exercitarea profesiilor liberale și actului jurisdicțional

Competenţe conferite
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student va
avea aptitudinea de a lucra atât independent cât și în grupuri în scopul informării
ştiințifice şi obținerii datelor necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru;
aptitudinea de a utiliza în mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată
comunica cu alte persoane în cadrul muncii în echipă; va fi capabil de a înțelege şi
dezbate conținutul manualelor şi publicațiilor de specialitate; capacitatea de a se
implica în activități ştiințifice, cum ar fi elaborarea unor referate, articole şi studii
de specialitate în vederea publicării rezultatelor cercetării științifice; capacitatea de
a participa la conferințe naționale, simpozioane, workshopuri, mese rotunde cu
tematică în acest domeniu..

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă
studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.
Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a
jurisprudenţei presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a
monografiilor, revistelor de specialitate, culegerilor de hotărâri ale Curtii
Constitutionale, Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Curtii Europene a Drepturilor
Omului, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, altor instante internationale si
regionale.
Este indispensabilă pentru studiul acestei discipline procurarea legislatiei

3
esentiale relevante, incepand cu Constitutia Romaniei, respectiv principalele legi
care reglementeaza domeniile de activitate ce intra in programa si in cuprinsul
acestei discipline, descris in cele ce urmeaza.
Pentru consultarea jurisprudenţei CCR se consulta website www.ccr.ro,
pentru jurisprudenta instantei supreme nationale se consulta website www.scj.ro,
respectiv pentru jurisprudenta CJUE este necesar a se consulta site-ul:
www.curia.europa.eu, iar pentru CEDO se consulta website www.echr.coe.int.
Metodele de învăţare sunt: studiu individual, învăţarea prin descoperire, învățarea
bazată pe resurse, studiu de caz, problematizarea, rezolvarea exerciţiilor şi a
testelor de evaluare, a temelor de control.

Structura cursului
Structura cursului conţine:
- 12 unităţi de învăţare pentru semestrul II al anului IV;
- unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în
complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare în perioade de
câte 2 sau 3 ore;
- rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte
un ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare
a problematicii analizate;
- sunt formulate două teme de control, la finele cursului, aceste teme de
control, precum şi evaluarea acestora se vor transmite studentului atât
în cadrul seminariilor faţă în faţă, cât şi prin postarea acestora pe
platforma e-learning;
- în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în
soluţionarea unor probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate
tematicii fiecărei unităţi de învăţare.

Cerinţe preliminare
Invatarea în paralel, fiind o disciplina plasata in programa de invatamant
din semestrul doi al anului 4 de facultate, a altor discipline juridice care fac
introducerea in studiul dreptului si deschid orizonturile cunoasterii juridice pentru
studentii in drept la finalul studiilor juridice, anume cunoaşterea sistemului
constituţional, a sistemului juridic in general, a noţiunilor, conceptelor şi
principiilor fundamentale ale dreptului, astfel precum acestea sunt însuşite urmare

4
a parcurgerii cursurilor: Teoria generală a dreptului, Drept constituţional, drept
civil, drept penal, disciplinele de drept procesual, drept administrativ, drept
international public si privat, alte discipline juridice.

Discipline deservite
Studiul disciplinei organizarea profesiilor juridice influenţează major
demersurile de însuşire a cunoştinţelor în domeniul tuturor ramurilor dreptului,
atat cele de drept public, precum si in cele ale dreptului privat.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor
juridice cuprinse în cele 12 unităţi de învăţare este de 28 ore, timp consacrat cu
atenţie concentrată, timpul necesar parcurgerii fiecărei UI în parte este de 2 sau 3
ore de studiu individual.

Evaluarea
Examen scris, sistem mixt – rezolvarea unor întrebări de tip grilă,
soluţionarea unor subiecte de genul „întrebare - răspuns”, aprecierea unor enunţuri
ca fiind adevărate sau false, rezolvarea unor probleme/speţe simple, după caz,
completat de intrebari orale.

5
Cuprins
Introducere..................................................................................................................................2
Chestionar evaluare prerechizite................................................................................................9
Unitatea de învăţare 1. Scurt istoric privind instrumentele juridice internaţionale de protecţie a
drepturilor omului................................................................................................................10
1.1. Introducere………………………………………………………………………………...10
1.2. Competenţe………………………………………………………………………….….…10
1.3. Declaraţiile şi Pactele universale în materia drepturilor omului …………………11
........1.4. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului – instituţii, mecanism de
protecţie ……………………………………………………………..………………………….13
1.5. Noţiuni generale privind Conveţia europeană a drepturilor omului …………….19
1.6. Rezumat..............................................................................................................21
1.7. Test de evaluare..................................................................................................24

Unitatea de învăţare 2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului………………………..…..26

2.1. Introducere.............................................................................................……..……26
2.2. Competenţe.............................................................................................................26
2.3. Noţiuni generale privind Curtea Europeană a Drepturilo Omului (CEDO).
Judecătorii Curţii. Organizarea şi competenţa Curţii. Hotărârile Curții.…................27
2.4. Procedura judecării unei cereri de către CEDO ………………………………….....34
2.5. Rezumat..............................................................................................................43
2.6. Test de evaluare..................................................................................................48

Unitatea de învăţare 3. Principiile sistemului Convenţiei europene a drepturilor omului......49

3.1. Introducere…………………………………………………………………………………49
3.2. Competenţe.............................................................................................................49
3.3. Principiile convenţionale.......................................................................................50
3.4. Principiile jurisprudenţiale….......................................................................... ...52
3.5. Rezumat..............................................................................................................54
3.6. Test de evaluare..................................................................................................55

Unitatea de învăţare 4. Dreptul la viață (art. 2 din Convenție)...............................................56

4.1. Introducere..........................................................................................................…56
4.2. Competenţe.............................................................................................................56
4.3. Definiţia, caracterele juridice şi frontierele dreptului la viaţă ………………….…57
4.4. Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Obligațiile statelor. Cazuri speciale de
protective din perspectiva art. 2 din Convenție……...................................................59
4.5. Rezumat..............................................................................................................62
4.6. Test de evaluare..................................................................................................64

6
Unitatea de învăţare 5. Dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor sau pedepselor
inhumane sau degradante (art. 3 din Convenție).....................................................................65
5.1. Introducere.............................................................................................................65
5.2. Competenţe.............................................................................................................65
5.3. Definiție, conținut, caractere juridice, obligațiile statelor....................................66
5.4. Tortura, tratamentele și pedepsele inumane și degradante .................................67
5.5. Rezumat..............................................................................................................72
5.6. Test de evaluare..................................................................................................74

Unitatea de învăţare 6. Dreptul la siguranță și libertate (art. 5 din Convenție) – I.

Considerații generale. Cazuri legale de privare de libertate...................................................75
6.1. Introducere.............................................................................................................75
6.2. Competenţe.............................................................................................................75
6.3. Considerații generale privind privarea de libertate..............................................76
6.4. Cazurile permise de privare de libertate conform art. 5 din
convenție...................................................................................................................78
6.5. Rezumat..............................................................................................................82
6.6. Test de evaluare..................................................................................................84

Unitatea de învăţare 7. Dreptul la siguranță și libertate (art. 5 din Convenție) – II Garanțiile

persoanelor private de libertate...............................................................................................85
7.1. Introducere.............................................................................................................85
7.2. Competenţe.............................................................................................................85
7.3. Garanțiile persoanelor private de libertate..........................................................86
7.4. Rezumat..............................................................................................................90
7.5. Test de evaluare..................................................................................................92

Unitatea de învăţare 8. Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenție) - I. Considerații

generale. Garanțiile unui proces echitabil...............................................................................93
8.1. Introducere.............................................................................................................93
8.2. Competenţe.............................................................................................................93
8.3. Consideraţii generale privind dreptul la un process echitabil..............................94
8.4. Garanțiile unui proces echitabil..........................................................................96
8.5. Rezumat..............................................................................................................99
8.6. Test de evaluare.................................................................................................101

Unitatea de învăţare 9. Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenție) - II. Garanțiile
specifice recunoscute persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni................................104

7
 9.1. Introducere...........................................................................................................102
9.2. Competenţe...........................................................................................................102
9.3. Garanțiile specifice recunoscute persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni
…………...……..………………………………………………………………………………103
9.4. Rezumat............................................................................................................106
9.5. Test de evaluare.................................................................................................107

Unitatea de învăţare 10. Dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8 din
Convenție)…………….................................................................................................116
10.1. Introducere.........................................................................................................108
10.2. Competenţe.........................................................................................................108
10.3. Considerații generale. Noțiunea de viață privată …………………….………….109
10.4. Noțiunile de viață familială, domiciliu și corespondență. obligațiile statelor
………………………………………………………………………………………………….111
10.5. Rezumat.........................................................................................................114
10.6. Test de evaluare.............................................................................................115

Unitatea de învăţare 11. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9 din

Convenție). Libertatea de exprimare (art. 10 din Convenție). Libertatea de întrunire şi de
asociere (art. 11 din Convenție)..............................................................................................116
11.1. Introducere..........................................................................................................116
11.2. Competenţe.........................................................................................................116
11.3. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9 din Convenție).
Libertatea de exprimare (art. 10 din Convenție). Libertatea de întrunire şi de asociere
(art. 11 din Convenție)...............................................................................................117
11.5. Rezumat..........................................................................................................119
11.6. Test de evaluare..............................................................................................120

Unitatea de învăţare 12. Art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Noţiunile de proprietate
şi bunuri ………………………………………………………………………………………………..121
12.1. Introducere....................................................................................................…..121
12.2. Competenţe...................................................................................................…..121
12.3. Noţiunile de proprietate şi bunuri …………..……………………………..………..122
12.4. Rezumat...........................................................................................................125
12.5. Test de evaluare...............................................................................................127
Temă de control nr. 1………………………………………………………………………………….128
Temă de control nr. 2 …………………………………………………………………….……….…129

8
Chestionar evaluare prerechizite

1. Menţionaţi, pe scurt, cazurile de privare de libertate.

2. Enumeraţi exemplificativ frontierele dreptului la viață.
3. Identificaţi diferenţa dintre termenul rezonabil al privării de libertate și termenul rezonabil al
procedurii.
4. Enumeraţi garanțiile de care se bucură un acuzat pe parcursul procesului penal.
5. Identificaţi obligațiile statelor, din punct de vedere procedural, în respectarea art. 2 și art. 3 din
Convenția europeană a drepturilor omului.
6. Prezentați sfera noțiunii de viață privată.
7. Menţionaţi condițiile în care pot fi restrânse libertate de exprimare și cea de întrunire.
8. Descrieţi noțiunea de bunuri protejate de Convenție.

9
Unitatea de învăţare 1. Scurt istoric privind instrumentele juridice
internaţionale de protecţie a drepturilor omului

Cuprins
1.1. Introducere…………………………………………………………………………………..10
1.2. Competenţe………………………………………………………………………….….……10
1.3. Declaraţiile şi Pactele universale în materia drepturilor omului ……………………11
1.4. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului – instituţii, mecanism de
protecţie ……………………………………………………………………..……………………………..13
1.5. Noţiuni generale privind Conveţia europeană a drepturilor omului ………………..19
1.6. Rezumat.................................................................................................................21
1.7. Test de evaluare.....................................................................................................24

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 1 a cursului destinat disciplinei Protecţia juridică a
drepturilor omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
introductive referitoare la drepturilor omului, documentele principale care le
statuează, atât la nivel mondial, cât şi european. Deopotrivă, studenţii vor fi
familiarizaţi cu Convenţia europeană privind drepturile omului şi cu principiile
care o guvernează, dar şi cu întregul sistem european de protecţia a drepturilor
omului.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea primei unităţi de învăţare va permite studentului:
 dezvoltarea capacităţii studenţilor de a delimita elementele specifice fiecărei
noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre
acestea;
 să identifice, să explice, să descrie şi să interpreteze diferențele existente dintre
diferite instrumente internaţionale din domeniul drepturilor omului
 să definească drepturile şi libertăţile omului recunoscute la nivel mondial şi
european
 să identifice şi să descrie instituţiile cu atribuţii pe planul protecţiei drepturilor
omului în Uniunea Europeană

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

10
 1.3. Declaraţiile şi Pactele universale în materia drepturilor omului

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul „erei drepturilor” este constituit
dintr-o serie de documente ce formează aşa-numita „Cartă internaţională a Drepturilor
Omului”, documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU: Carta ONU,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două Pacte ale ONU din 1966.

➢ Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către

Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului,
adoptat de o organizaţie internaţională. Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii
de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la
securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un
proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunosc dreptul la viaţă privată şi dreptul de
proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi dreptul la
liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul
acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei
la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plată egală pentru
muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la
educaţie. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: „orice persoană are dreptul de
a participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de
a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”.
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU
ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie. Scopul său este de a furniza „un mod de înţelegere
comun” al drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU şi de a servi
tuturor popoarelor şi naţiunilor drept standard comun de înfăptuire”. Deşi la origine Declaraţia
nu avea forţă juridică, ea a suferit importante transformări din acest punct de vedere. Impactul ei
asupra întregului sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului i-au conferit, în timp, un
caracter cvasi-normativ, creator de obligaţii juridice pentru statele membre ale ONU. Declaraţia
a însemnat, totuşi, doar începutul unui proces, acela al elaborării unor tratate internaţionale care
să constituie baza dreptului internaţional al drepturilor omului.

➢ Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)

Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie
decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări
este art. 27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor, de
cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre
drepturile garantate de Pact care nu sunt menţionate de Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului se numără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor
persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea
inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri

11
de protecţie decurgând din statutul său de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate,
dreptul de a solicita şi a primi azil şi dreptul la cetăţenie.
➢ Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)
Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura
de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate;
dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă
satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi
psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală.

De asemenea, la nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de

convenţii specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi sau de
beneficiari. Dintre acestea, „nucleul” (core treaties) îl formează următoarele convenţii:
– Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965; intrată în
vigoare în 1969);
– Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei (1979; intrată
în vigoare în 1981);
– Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984; intrată în vigoare în 1987);
– Convenţia pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990);
– Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie ai acestora
(1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003).

Precizaţi natura juridică a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Să ne reamintim...
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
de către Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera
drepturilor omului, adoptat de o organizaţie international şi cuprinde două mari
categorii de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale
şi culturale; Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea
Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie
- Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP) a fost adoptat
în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie decât Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este
art. 27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor
etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai
grupului lor, de cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de
a folosi limba proprie;
- Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale
(PIDESC) recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se
bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte

12
 din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la
un standard de viaţă satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard
posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a participa la
viaţa culturală.

1.4. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului – instituţii, mecanism de

protecţie

Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală

la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.
România este membru al Consiliului Europei din anul 1993.
Congresul Europei (cunoscut și sub denumirea de Congresul de la Haga) este o întrunire
care a avut loc la Haga în intervalul 7 - 11 mai 1948, data fiind aleasă astfel încât să coincidă cu
aniversarea a trei ani de la semnarea armistițiului pentru terminarea celui de al doilea război
mondial în Europa. Congresul avea drept scop discutarea modalităților de unificare a Europei și a
constituit primul pas al procesului care a dus la formarea Uniunii Europene.
Actul de naştere al Consiliului Europei – Statutul Consiliului Europei a fost semnat la
Londra la 5 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională
interguvernamentală la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea şi
apărarea drepturilor omului.
Consiliul Europei a fost creată iniţial de un număr de 10 state membre fondatoare,
acestea fiind: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Suedia. Astăzi Consiliul Europei are un număr de 47 state membre a căror evoluţie
cronologică de aderare la Organizaţie este următoarea: Grecia (august 1949, in urma încheierii
războiului civil între forţele comuniste şi cele naţionaliste), Turcia (august 1949), Islanda şi
Germania în 1950, Austria - 1956, Cipru - 1961, Elveţia - 1963, Malta - 1965, Portugalia - 1976,
Spania - 1977, Liechtenstein - 1978, San Marino - 1988, Finlanda - 1989, Ungaria - 1990,
Polonia - 1991, Bulgaria - 1992, Cehia, Estonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia - 1993,
Andora - 1994, Albania, Letonia, Macedonia, Moldova, Ucraina - 1995, Croaţia şi Rusia - 1996,
Georgia - 1999, Armenia şi Azerbaidjan în 2001, Bosnia şi Herzegovina - 2002, Serbia împreună
cu Muntenegru - 2003, Monaco - 2004, Muntenegru ca stat separat în 2007.
Statutul de observator pe lângă organismele interguvernamentale ale Consiliului Europei
revine statelor: Canada, Vatican, Japonia, Statele Unite, Mexic şi Israel.
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea
principiilor statutului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Aderarea
la Consiliul Europei implică şi angajamentul statului de a colabora în mod sincer şi efectiv la
realizarea scopurilor acestuia. Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de art.3 al Statutului
Consiliului Europei poate atrage aplicarea unor sancţiuni. Astfel de sancţiuni stabilite în art.8
sunt: suspendarea drepturilor de reprezentare; cererea făcută Comitetului Miniştrilor de a se
retrage din Consiliul Europei; încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei prin decizia
Comitetului Miniştrilor.

13
 Obiectivul principal al Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai stânse între
cele 47 state membre pentru protejarea libertăţilor individuale, libertăţilor politice şi a statului
de drept, principiile care constituie fundamentul tuturor democraţiilor autentice şi care
influenţează viaţa tuturor europenilor. Toate statele membre ale Organizaţiei au obligaţia de a
face ca libertăţile, demnitatea omului şi bunăstarea indivizilor să devină principii ferme ale
acţiunilor guvernamentale. Printre celelalte obiective ale Consiliului Europei sunt: promovarea
democraţiei pluraliste, problema securităţii cetăţeanului, combaterea rasismului, xenofobiei,
intoleranţei, protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi
coeziunea judiciară.
Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strassbourg.
Cu privire la funcţionarea Consiliului Europei, acesta este finanţat de guvernele statelor
membre ale căror contribuţii la bugetul Organizaţiei sunt calculate proporţional cu populaţia şi
bogăţia lor.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza şi engleza, dar se lucrează și în
germană, italiană şi rusă.

Organele Consiliului Europei

Ca structură funcţională, Consiliul Europei este format din:
- Comitetul Miniştrilor
- Adunarea Parlamentară
- Secretarul General
- Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE)
- Comisarul pentru drepturile omului - Comisia Europeană împotriva Rasismului şi
Intoleranţei (ECRI)
- Alte organisme specializate: create prin acorduri parţiale şi care nu beneficiază de
suportul tuturor statelor membre: Comisia europeană pentru democraţie prin drept (Comisia de la
Veneţia), Banca de dezvoltare, Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO), Observatorul
european al audiovizualului, Centrul european pentru interdependenţă şi solidaritate mondială
(Centrul Nord-Sud).

➢ Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din

miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la
Strasbourg.
Din punct de vedere al deciziei şi acţiunii, Comitetul Miniştrilor decide activitatea
Consiliului Europei. El decide deasemenea cum trebuie acţionat în sensul recomandărilor
Adunării Parlamentare şi ale Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa şi în sensul
propunerilor diverselor comitete interguvernamentale şi conferinţe ale miniştrilor specializaţi.
Comitetul Miniştrilor adoptă programul de activitate şi bugetul Consiliului Europei. Discuţiile în
cadrul Comitetului Miniştrilor se referă la toate subiectele politice de interes comun cu excepţia
problemelor de apărare, discuţii privind aspectele politice ale integrării europene, dezvoltarea
cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia drepturilor omului.
Miniştrii de externe se reunesc de cel puţin două ori pe an pentru a trece în revistă
cooperarea europeană, activitatea politică şi pentru a da impulsul politic necesar activităţii
Organizaţiei. Comitetul Miniştrilor organizează întâlnirile săptămânale la nivel de ambasadori,

14
aceste întâlniri fiind completate de întâlniri ale grupurilor de raportori sau de grupurile de lucru
însărcinate cu aprofundarea anumitor chestiuni înainte luării deciziilor.
Comitetul Miniştrilor are o structură flexibilă, astfel că, atunci când proiectele nu sunt
susţinute de toate statele membre, acesta are posibilitatea de a le lansa în cadrul acordurilor
parţiale, permiţând anumitor state membre să întreprindă acţiuni comune în anumite domenii.
Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări sau fac
obiectul convenţiilor şi acordurilor europene, obligatorii din punct de vedere juridic pentru
statele care l-au ratificat.
Comitetul Miniştrilor adoptă declaraţiile şi rezoluţiile privind chestiunile politice de
actualitate. Până în prezent au fost adoptate peste 180 de convenţii care se referă la protecţia
drepturilor 4 omului dar şi la alte domenii de activitate ale Organizaţiei, afirmând şi întărind
coeziunea democratică, socială şi culturală a Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor necesită o majoritate de 2/3 din sufragiile exprimate, iar
majoritatea simplă este suficientă pentru chestiunile de procedură.
Convenţiile şi recomandările sunt elaborate de comitetele de experţi guvernamentali,
mandataţi de Comitetul Miniştrilor, generându-se astfel un dialog între consideraţiile tehnice şi
viziunea politică globală. Numeroase iniţiative politice sunt luate cu ocazia conferinţelor
miniştrilor specializaţi, care au loc periodic.
Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al unui stat în cadrul
Consiliului Europei, în cazul unei violări serioase a obligaţiilor acestui stat potrivit Statutului. De
asemenea, Comitetul poate cere retragerea statului din cadrul organizaţiei sau chiar decide că
acesta a încetat să mai fie membru al Consiliului. De asemenea, Comitetul Miniştrilor asigură
executarea convenţiilor şi acordurilor dintre statele membre. În scopul asigurării respectului
obligaţiilor asumate de către toate statele membre, Comitetul Miniştrilor a instituit un sistem de
monitorizare.

➢ Adunarea Parlamentară: dezbaterile şi deliberările Adunării Parlamentare reprezintă

direcţii pentru activitatea Comitetului Miniştrilor şi exercită o influenţă considerabilă asupra
guvernelor statelor membre.
Adunarea Parlamentară este un organism statutar al Consiliului Europei. Ea reprezintă
forţele politice ale parlamentelor statelor membre şi se doreşte să fie motorul extinderii
cooperării europene către toate statele democratice din Europa. Adunarea Parlamentară îşi
stabileşte ordinea de zi, abordarea subiectelor de actualitate şi teme cu caracter prospectiv care
tratează, în special, probleme ale societăţii şi chestiuni de politică internaţională.
Textele adoptate de Adunarea Parlamentară reprezintă orientări importante pentru
Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partide politice naţionale precum şi de alţi actori
importanţi ai societăţii.
Adunarea Parlamentară organizează periodic conferinţe, simpozioane şi audieri
parlamentare publice privind problemele majore ale timpului nostru: violenţa, intoleranţa,
mediul, imigrarea, traficul de droguri, traficul de persoane, bioetica, media. Aceste audiţii iau
forma unui dialog între parlamentari şi specialişti.
Adunarea Parlamentară este formată din 318 membri şi 318 supleanţi, aleşi sau numiţi de
parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora. Fiecare ţară are între 2 şi 18 reprezentanţi,

15
în funcţie de numărul populaţiei. Delegaţiile naţionale sunt alcătuite în aşa fel încât să asigure o
reprezentare echitabilă a partidelor politice din parlamentele naţionale.
Adunarea are 5 grupuri politice:
1. Grupul socialist (SOC)
2.Grupul partidelor popular europene (PPE/DC)
3.Grupul democrat european (GDE)
4.Grupul liberal democrat şi reformator (LDR)
5.Grupul reunificat al stângii europene (GUE)
Unii membri ai Adunării nu aparţin niciunui grup. Adunarea se întruneşte de patru ori pe
an, timp de o săptămână, în sesiune plenară publică, în hemiciclul Palatului Europei de la
Strasbourg. De asemenea, ea ţine o reuniune de primăvara într-unul din statele membre ale
Consiliului Europei.
Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi, în mod tradiţional pentru trei mandate
consecutive cu o durată de un an. Preşedintele, vicepreşedinţii, preşedintii celor 5 grupuri
politice şi preşedinţii celor 11 comisii constituie Biroul Adunării. Adunarea alege, de asemenea,
Secretarul General şi Secretarul General adjunct al Consiliului Europei, Secretarul General al
Adunării, judecătorii Curţii europene a drepturilor omului şi Comisarul pentru drepturile omului
al Consiliului Europei.
În cadrul Adunării Parlamentare întâlnim Comisiile Specializate:
- Comisia specializată pe probleme politice
- Comisia specializată pe probleme juridice şi de drepturile omului
- Comisia specializată pe probleme de sănătate, sociale şi de familie
- Comisia specializată pe probleme de cultură şi educaţie
- Comisia specializată pe probleme de mediu, amenajarea teritoriului şi puterile locale
- Comisia specializată pentru ştiinţă şi tehnologie
- Comisia specializată pe probleme de agricultură şi dezvoltare rurală
- Comisia specializată pe probleme economice
- Comisia specializată pe probleme de relaţii parlamentare şi publice
- Comisia specializată pentru egalitatea şanselor femeilor cu bărbaţii
- Comisia specializată cu privire la respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre
Actele adoptate de Adunarea Parlamentară sunt: recomandările, rezoluţiile, avizele şi
directivele.

➢ Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru al

Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează organizarea şi funcţionarea
curentă a Consiliului.
Secretarul general al Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităţilor anuale,
Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat anual de Comitetul Miniştrilor şi răspunde de
implementarea acestui program. De asemenea, Secretarul General pregăteşte rapoartele de
activitate ale Comitetului Miniştrilor către Adunarea Parlamentară.
Secretarul general mai joacă un rol special în virtutea unor prevederi ale Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în temeiul art. 15 §3 al acesteia, el trebuie informat de
statele părţi care înţeleg să aplice clauza de derogare prevăzută de parag. 1 al acestui articol. Un
rol mai general îi revine în temeiul art. 52, conform căruia Secretarul General poate cere oricărui

16
stat parte să îi furnizeze explicaţii despre modul în care dreptul său intern asigură aplicarea
efectivă a tuturor dispoziţiilor Convenţiei.

 Comisarul pentru drepturile omului - Comisarul - este o instituţie extra judiciară

însărcinată să promoveze educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului precum şi
respectarea acestora, conform celor prevăzute de instrumentele de lucru ale Consiliului Europei,
creată prin Rezoluţia (99)50 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, din 7 mai 1999.
Comisarul respectă competenţa organelor de control existente în cadrul Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului sau a altor instrumente de lucru ale Consiliului Europei relative
la drepturile omului şi exercită funcţii diferite faţă de cele deţinute de aceste organisme.
Comisarul nu primeşte cereri individuale.
Persoana care îndeplineşte această funcţie este aleasă de Adunarea Parlamentară, cu
majoritate de voturi, dintr-o listă de 3 candidaţi alcătuită de Comitetul Miniştrilor. Statele
membre pot trimite candidaturi prin scrisoare adresată Secretarului General. Candidaţii sau
candidatele trebuie să aibe cetăţenia unuia dintre statele membre ale Consiliului Europei.
Candidaţii (sau candidatele) trebuie să fie personalităţi europene eminente, de o înaltă ţinută
morală, posedând o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, cunoscuţi pentru
ataşamentul lor faţă de valorile Consiliului Europei.
Pe toată durata mandatului său, Comisarul nu poate exercita nici o activitate
incompatibilă cu exigenţele de disponibilitate impusă de o activitate cu normă întreagă.
Mandatul Comisarului este de 6 ani şi nu poate fi reînnoit.
Atribuţiile Comisarului sunt enumerate la art.3 al Rezoluţia (99)50 a Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei:
- promovează, în statele membre, educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului; -
contribuie la promovarea respectării efective a drepturilor omului în statele membre astfel încât
cetăţenii acestora să poată beneficia pe deplin;
- furnizează expertiză şi informaţii cu privire la apărarea drepturilor omului şi la prevenirea
încălcării lor. În relaţiile sale cu publicul, Comisarul utilizează şi cooperează, pe cât este posibil,
cu structurile naţionale din domeniul drepturilor omului existente în statele membre. Acolo unde
asemenea structuri nu există, Comisarul încurajează înfiinţarea lor;
- favorizează acţiunea mediatorilor naţionali sau a altor instituţii similare din domeniul
drepturilor omului;
- identifică eventualele imperfecţiuni din legislaţia şi din practica statelor membre în ceea ce
priveşte respectarea drepturilor omului prevăzute în instrumentele de lucru ale Consiliului
Europei, promovează aplicarea efectivă a acestor norme de către statele membre şi le asistă, cu
acordul lor, în eforturile ce vizează remedierea unor astfel de imperfecţiuni;
- atunci când consideră oportun, înaintează Comitetului de Miniştri sau Adunării Parlamentare
şi Comitetului de Minştri rapoarte referitoare la chestiuni specifice; - răspunde, în modul pe care
îl consideră adecvat, cererilor formulate de Comitetul de Miniştri sau de Adunarea Parlamentară
când acestea acţionează în scopul îndeplinirii rolului de a veghea asupra respectării normelor
Consiliului Europei privind drepturile omului;
- prezintă un raport anual Comitetului de Miniştri şi Adunării Parlementare;
- cooperează cu alte instituţii internaţionale pentru promovarea şi apărarea drepturilor omului,
evitând dublarea inutilă a activităţilor.

17
 Comisarul poate emite recomandări, opinii şi rapoarte. Comisarul poate adresa rapoarte,
de câte ori consideră necesar, privind anumite probleme ce fac obiectul atribuţiilor sale, către
Comitetul Miniştrilor sau Adunarea Parlamentară. Comisarul poate acţiona pe baza oricărei
informaţii relevante pentru funcţiile sale. Este vorba mai ales de informaţiile pe care i le
adresează guvernele, parlamentele naţionale, mediatorii naţionali sau alte instituţii similare,
persoanele fizice sau organizaţii.

Enumeraţi organele Consiliului Europei.

Prezentaţi Comitetul Miniştrilor – componenţă, atribuţii

Să ne reamintim...
- Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională
interguvernamentală la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea
şi apărarea drepturilor omului. România este membru al Consiliului Europei din
anul 1993. Actul de naştere al Consiliului Europei – Statutul Consiliului Europei a
fost semnat la Londra la 5 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul
Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel
european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.
Consiliul Europei a fost creată iniţial de un număr de 10 state membre fondatoare,
acestea fiind: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia. Astăzi Consiliul Europei are un număr de 47
state membre; Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strassbourg.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza şi engleza, dar se lucrează și
în germană, italiană şi rusă.

- Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din

miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici
permanenţi la Strasbourg. Din punct de vedere al deciziei şi acţiunii, Comitetul
Miniştrilor decide activitatea Consiliului Europei. El decide deasemenea cum trebuie
acţionat în sensul recomandărilor Adunării Parlamentare şi ale Congresului Puterilor
Locale şi Regionale din Europa şi în sensul propunerilor diverselor comitete
interguvernamentale şi conferinţe ale miniştrilor specializaţi. Comitetul Miniştrilor
adoptă programul de activitate şi bugetul Consiliului Europei. Miniştrii de externe se
reunesc de cel puţin două ori pe an pentru a trece în revistă cooperarea europeană,
activitatea politică şi pentru a da impulsul politic necesar activităţii Organizaţiei.
- Adunarea Parlamentară: este un organism statutar al Consiliului Europei. Ea
reprezintă forţele politice ale parlamentelor statelor membre şi se doreşte să fie
motorul extinderii cooperării europene către toate statele democratice din Europa.
Adunarea Parlamentară îşi stabileşte ordinea de zi, abordarea subiectelor de
actualitate şi teme cu caracter prospectiv care tratează, în special, probleme ale
societăţii şi chestiuni de politică internaţională. Textele adoptate de Adunarea
Parlamentară reprezintă orientări importante pentru Comitetul Miniştrilor, guverne,
parlamente şi partide politice naţionale precum şi de alţi actori importanţi ai

18
 societăţii. Adunarea Parlamentară organizează periodic conferinţe, simpozioane şi
audieri parlamentare publice privind problemele majore ale timpului nostru:
violenţa, intoleranţa, mediul, imigrarea, traficul de droguri, traficul de persoane,
bioetica, media. Aceste audiţii iau forma unui dialog între parlamentari şi specialişti.
Adunarea Parlamentară este formată din 318 membri şi 318 supleanţi, aleşi sau
numiţi de parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora. Fiecare ţară are
între 2 şi 18 reprezentanţi, în funcţie de numărul populaţiei. Delegaţiile naţionale
sunt alcătuite în aşa fel încât să asigure o reprezentare echitabilă a partidelor politice
din parlamentele naţionale.
- Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de
lucru al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează
organizarea şi funcţionarea curentă a Consiliului.
Secretarul general al Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităţilor anuale,
Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat anual de Comitetul Miniştrilor şi
răspunde de implementarea acestui program. De asemenea, Secretarul General
pregăteşte rapoartele de activitate ale Comitetului Miniştrilor către Adunarea
Parlamentară.
- Comisarul pentru drepturile omului Comisarul - este o instituţie extra judiciară
însărcinată să promoveze educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului precum
şi respectarea acestora, conform celor prevăzute de instrumentele de lucru ale
Consiliului Europei, creată prin Rezoluţia (99)50 a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei, din 7 mai 1999.

1.5. Noţiuni generale privind Conveţia europeană a drepturilor omului şi Carta

drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene

Pe data de 5 mai a anului 1945 a fost semnat Statutul Consiliului Europei ce a intrat în
vigoare în data de 3 august a aceluiași an, la Strasbourg. În vremea aceea, Statutul a fost semnat
de țări precum Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia,
Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord și punea bazele unei organizații politice supranaționale
de cooperare interguvernamentală și parlamentară. În conformitate cu art.1 din statut, scopul
declarat al Consiliului era realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, pentru a putea
apăra și promova idealurile și principiile care constituie moștenirea lor comună. Principiile pe
care acesta își orientează activitatea sunt: democrația pluralistă, respectarea drepturilor omului și
statutului de drept.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(cunoscută şi drept Convenţia europeană a drepturilor omului) a fost elaborată în cadrul
Consiliului Europei, transpunând din plan ideatic principiile enunțate, în cel al realității imediate.
Aceasta a fost deschisă semnării are la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în
septembrie 1953.
România a ratificat Convenția și Protocoalele sale adiționale la data de 28.09.1993, prin
Legea nr. 30/18.05.1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135/31.05.1994, devenind astfel al
32-lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. Textul Convenţiei, modificat prin

19
Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin
legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
De la intrarea în vigoare a Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a
adoptării unui număr de treisprezece protocoale adiţionale.
Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi şi libertăţi celor consacrate de
convenţie.
Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative.
Protocolul 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa
Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respectiv de către statul acuzat şi a acceptării de
către un Comitet de filtrare.
Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au
asigurat creşterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa Curţii al
persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante.
Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la
procedura de urmat în faţa acestora. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis
cu privire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmăreşte
eficientizarea activităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul creşterii numărului
de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice privind numărul
de judecători care examinează cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi
aplicat ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 1.
Convenţia europeană a drepturilor omului vizează asigurarea de către state a respectării
Drepturilor Omului, Statului de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa,
inclusiv jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent
o condiţie de a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este parte integrantă a
sistemului juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea
Europeană, cu toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecţie stabilit de către
Consiliul Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenţiei se
explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare
concretă şi eficientă a drepturilor şi libertăţilor pe care le enunţă.
Convenția obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor.
Condiția pentru ca aceasta să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicția reglementată de
aceasta. Ea le conferă persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de
particulari, dreptul de a se plânge atunci când consideră că unul sau mai multe drepturi le-au fost
încălcate.
Prin Convenție se creează practic un mecanism de control internațional care se adăugă
mecanismelor naționale, toate statele membre acceptând compentența organului acestei
Convenții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest organism de apărare a drepturilor
omului la nivel internațional și regional avea rolul unei instanțe internaționale cu caracter
subsidiar căilor de atac interne.
Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului de către
părţilor contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor statelor contractante, dar
nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “reşedinţa” sau
“domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat.
Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt membre ale Convenţiei Europene, până astăzi

20
cetăţeni din peste 150 de ţări au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului sau la
Curtea europeană a Drepturilor Omului.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie.
Art. 19 din Convenție stabilește instituirea unei Curți Europene a Drepturilor Omului, în
scopul asigurării angajamentelor.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată de Consiliul European
la 7 decembrie 2000, la Nisa. Punctul de plecare l-a constituit vidul legislativ în materie, în
sensul că, spre deosebire de autoritățile naționale ale statelor membre ale Uniunii, care erau
obligate să respecte drepturile și libertățile protejate prin Convenția Europeană ca părți
contractante ale acesteia, instituțiile proprii Uniunii nu aveau o asemenea obligație, pentru
simplul motiv că Uniunea nu este parte în Convenție, nu a ratificat și nu a semnat Convenția ca
atare. În consecință, nu există temei juridic pentru obligarea instituțiilor Uniunii la respectarea
drepturilor omului.
Constituția Europeană cuprinde 7 articole împărțite în 54 de articole. Ea consacră trei
categorii de drepturi: drepturi civile (drepturile omului și dreptul la justiție), drepturi politice și
drepturi economice și sociale. Se poate observa că de fapt, Carta are ca fundament Declarația
Universală a Drepturilor Omului și cele două Pacte.

Prezentaţi Convenţia europeană a drepturilor omului.

Să ne reamintim...
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (cunoscută şi drept Convenţia europeană a drepturilor omului) a
fost elaborată în cadrul Consiliului Europei, transpunând din plan ideatic principiile
enunțate, în cel al realității imediate. Aceasta a fost deschisă semnării are la Roma la
4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953.
România a ratificat Convenția și Protocoalele sale adiționale la data de 28.09.1993,
prin Legea nr. 30/18.05.1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135/31.05.1994,
devenind astfel al 32-lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei.
Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la
11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în
Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
Convenţia europeană a drepturilor omului vizează asigurarea de către state a
respectării Drepturilor Omului, Statului de drept şi principiilor Democraţiei
pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul
obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiţie de a fi membru al

21
Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este parte integrantă a sistemului juridic
intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea Europeană, cu
toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecţie stabilit de către Consiliul
Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenţiei se
explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă
o garantare concretă şi eficientă a drepturilor şi libertăţilor pe care le enunţă.
Convenția obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor.
Condiția pentru ca aceasta să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicția
reglementată de aceasta. Ea le conferă persoanelor fizice, organizațiilor
neguvernamentale sau grupurilor de particulari, dreptul de a se plânge atunci când
consideră că unul sau mai multe drepturi le-au fost încălcate.
Prin Convenție se creează practic un mecanism de control internațional care se
adăugă mecanismelor naționale, toate statele membre acceptând compentența
organului acestei Convenții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest
organism de apărare a drepturilor omului la nivel internațional și regional avea rolul
unei instanțe internaționale cu caracter subsidiar căilor de atac interne.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată de
Consiliul European la 7 decembrie 2000, la Nisa. Punctul de plecare l-a constituit
vidul legislativ în materie, în sensul că, spre deosebire de autoritățile naționale ale
statelor membre ale Uniunii, care erau obligate să respecte drepturile și libertățile
protejate prin Convenția Europeană ca părți contractante ale acesteia, instituțiile
proprii Uniunii nu aveau o asemenea obligație, pentru simplul motiv că Uniunea nu
este parte în Convenție, nu a ratificat și nu a semnat Convenția ca atare. În
consecință, nu există temei juridic pentru obligarea instituțiilor Uniunii la
respectarea drepturilor omului.
Constituția Europeană cuprinde 7 articole împărțite în 54 de articole. Ea
consacră trei categorii de drepturi: drepturi civile (drepturile omului și dreptul la
justiție), drepturi politice și drepturi economice și sociale.

REZUMAT:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
de către Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera
drepturilor omului, adoptat de o organizaţie international şi cuprinde două mari
categorii de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale
şi culturale; Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea
Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie
- Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP) a fost adoptat
în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie decât Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este
art. 27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor
etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai
grupului lor, de cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de
a folosi limba proprie;
- Consiliul Europei este astăzi principala organizaţie internaţională

22
interguvernamentală la nivel european care are ca atribuţie principală consacrarea
şi apărarea drepturilor omului. România este membru al Consiliului Europei din
anul 1993. Actul de naştere al Consiliului Europei – Statutul Consiliului Europei a
fost semnat la Londra la 5 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul
Europei este astăzi principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel
european care are ca atribuţie principală consacrarea şi apărarea drepturilor omului.
Consiliul Europei a fost creată iniţial de un număr de 10 state membre fondatoare,
acestea fiind: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda, Suedia. Astăzi Consiliul Europei are un număr de 47
state membre; Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strassbourg.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza şi engleza, dar se lucrează și
în germană, italiană şi rusă.

- Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din

miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici
permanenţi la Strasbourg. Din punct de vedere al deciziei şi acţiunii, Comitetul
Miniştrilor decide activitatea Consiliului Europei. El decide deasemenea cum trebuie
acţionat în sensul recomandărilor Adunării Parlamentare şi ale Congresului Puterilor
Locale şi Regionale din Europa şi în sensul propunerilor diverselor comitete
interguvernamentale şi conferinţe ale miniştrilor specializaţi. Comitetul Miniştrilor
adoptă programul de activitate şi bugetul Consiliului Europei. Miniştrii de externe se
reunesc de cel puţin două ori pe an pentru a trece în revistă cooperarea europeană,
activitatea politică şi pentru a da impulsul politic necesar activităţii Organizaţiei.
- Adunarea Parlamentară: este un organism statutar al Consiliului Europei. Ea
reprezintă forţele politice ale parlamentelor statelor membre şi se doreşte să fie
motorul extinderii cooperării europene către toate statele democratice din Europa.
Adunarea Parlamentară îşi stabileşte ordinea de zi, abordarea subiectelor de
actualitate şi teme cu caracter prospectiv care tratează, în special, probleme ale
societăţii şi chestiuni de politică internaţională. Textele adoptate de Adunarea
Parlamentară reprezintă orientări importante pentru Comitetul Miniştrilor, guverne,
parlamente şi partide politice naţionale precum şi de alţi actori importanţi ai
societăţii. Adunarea Parlamentară organizează periodic conferinţe, simpozioane şi
audieri parlamentare publice privind problemele majore ale timpului nostru:
violenţa, intoleranţa, mediul, imigrarea, traficul de droguri, traficul de persoane,
bioetica, media. Aceste audiţii iau forma unui dialog între parlamentari şi specialişti.
Adunarea Parlamentară este formată din 318 membri şi 318 supleanţi, aleşi sau
numiţi de parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora. Fiecare ţară are
între 2 şi 18 reprezentanţi, în funcţie de numărul populaţiei. Delegaţiile naţionale
sunt alcătuite în aşa fel încât să asigure o reprezentare echitabilă a partidelor politice
din parlamentele naţionale.
- Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de
lucru al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează
organizarea şi funcţionarea curentă a Consiliului.
Secretarul general al Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităţilor anuale,

23
Programul de Lucru Interguvernamental, aprobat anual de Comitetul Miniştrilor şi
răspunde de implementarea acestui program. De asemenea, Secretarul General
pregăteşte rapoartele de activitate ale Comitetului Miniştrilor către Adunarea
Parlamentară.
Comisarul pentru drepturile omului Comisarul - este o instituţie extra judiciară
însărcinată să promoveze educaţia şi sensibilizarea privind drepturile omului precum
şi respectarea acestora, conform celor prevăzute de instrumentele de lucru ale
Consiliului Europei, creată prin Rezoluţia (99)50 a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei, din 7 mai 1999.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(cunoscută şi drept Convenţia europeană a drepturilor omului) a fost elaborată în
cadrul Consiliului Europei, transpunând din plan ideatic principiile enunțate, în cel al
realității imediate. Aceasta a fost deschisă semnării are la Roma la 4 noiembrie 1950
şi a intrat în vigoare în septembrie 1953.
România a ratificat Convenția și Protocoalele sale adiționale la data de 28.09.1993,
prin Legea nr. 30/18.05.1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135/31.05.1994,
devenind astfel al 32-lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei.
Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la Strasbourg la
11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în
Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
Convenţia europeană a drepturilor omului vizează asigurarea de către state a
respectării Drepturilor Omului, Statului de drept şi principiilor Democraţiei
pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicţia obligatorie a Curţii şi caracterul
obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiţie de a fi membru al
Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este parte integrantă a sistemului juridic
intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea Europeană, cu
toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecţie stabilit de către Consiliul
Europei rămâne a fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenţiei se
explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă
o garantare concretă şi eficientă a drepturilor şi libertăţilor pe care le enunţă.
Convenția obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor.
Condiția pentru ca aceasta să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicția
reglementată de aceasta. Ea le conferă persoanelor fizice, organizațiilor
neguvernamentale sau grupurilor de particulari, dreptul de a se plânge atunci când
consideră că unul sau mai multe drepturi le-au fost încălcate.
Prin Convenție se creează practic un mecanism de control internațional care
se adăugă mecanismelor naționale, toate statele membre acceptând compentența
organului acestei Convenții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest
organism de apărare a drepturilor omului la nivel internațional și regional avea rolul
unei instanțe internaționale cu caracter subsidiar căilor de atac interne.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată de
Consiliul European la 7 decembrie 2000, la Nisa. Punctul de plecare l-a constituit
vidul legislativ în materie, în sensul că, spre deosebire de autoritățile naționale ale
statelor membre ale Uniunii, care erau obligate să respecte drepturile și libertățile

24
protejate prin Convenția Europeană ca părți contractante ale acesteia, instituțiile
proprii Uniunii nu aveau o asemenea obligație, pentru simplul motiv că Uniunea nu
este parte în Convenție, nu a ratificat și nu a semnat Convenția ca atare. În
consecință, nu există temei juridic pentru obligarea instituțiilor Uniunii la
respectarea drepturilor omului.
Constituția Europeană cuprinde 7 articole împărțite în 54 de articole. Ea
consacră trei categorii de drepturi: drepturi civile (drepturile omului și dreptul la
justiție), drepturi politice și drepturi economice și sociale.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Prezentaţi principalele documente privind protecţia drepturilor omului la
nivel mondial.
2) Prezentaţi atribuţiile Comitetului Miniştrilor.
3) Menţionaţi care sunt atribuaţiile Adunării Palamentare a Consiliului Europei.
4) Prezentaţi Convenţia europeană a drepturilor omului.
5) Enumeraţi organele Consiliului Europei.

25
Unitatea de învăţare 2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO)

Cuprins
2.1. Introducere.............................................................................................................26
2.2. Competenţe.............................................................................................................26
2.3. Noţiuni generale privind Curtea Europeană a Drepturilo Omului (CEDO).
Judecătorii Curţii. Organizarea şi competenţa Curţii. Hotărârile pronunţate de Curte.........27
2.4. Procedura judecării unei cereri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului
.............................................................................................................................................34
2.5. Rezumat..............................................................................................................43
2.6. Test de evaluare..................................................................................................48

2.1. Introducere
Unitatea de învăţare 2 a cursului destinat disciplinei Protecţia Juridică a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele referitoare
la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, studenţii vor cunoaşte
organizarea acesteia, dar şi competenţa şi procedura de soluţionare a unei cereri
de către instanţa europeană.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 2 va permite studentului:
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a prezenta procedura în faţa CEDO
 să identifice şi să explice competenţa generală, materială, teritorială şi
personală a CEDO
 să descrie organizarea CEDO.
 să prezinte modul de alegere şi interdicţiile judecătorilor CEDO.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

2.3. Noţiuni generale privind Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Judecătorii Curţii. Organizarea şi competenţa Curţii. Hotărârile pronunţate de Curte

26
 2.3.1. Noţiuni generale privind Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a fost instituționalizată în anul 1959.
Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1 noiembrie 1998, data
intrării în vigoare a protocolului 11. Este un organ jurisdicțional, independent și permanent, cu
ajutorul căreia se asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale. Aceasta își are sediul
la Strasbourg și are în compunere un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, care
sunt desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, iar la fiecare trei ani are loc
o înlocuire parțială.
Importanţa Curţii Europene a Drepturilor Omului faţă de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului rezidă din faptul că jurisprudenţa acesteia este cea care asigură interpretarea
şi efectul deplin al Convenţiei. Curtea dă o interpretare teleologică şi în acelasi timp evolutivă a
Convenţiei văzută ca „un instrument viu”, ce trebuie interpretată în lumina condiţiilor actuale.
Există o serie de funcții pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu le poate
exercita, acestea fiind:
→ Curtea nu se comportă ca un judecător de apel vizavi de instanțele judecătorești
naționale, întrucât aceasta nu rejudecă cazurile și nu are competența de a anula, modifica sau
revizui hotărârile lor;
→ Curtea nu intervine direct pe lângă autoritatea împotriva căreia sunt înaintate
plângerile;
→ Nu pot fi invocate decât plângerile referitoare la încălcarea Convenției Europene a
Drepturilor Omului și nu a altui text cum ar fi ”Declarația universală a Drepturilor Omului”,
”Carta cu privire la Drepturile fundamentale” etc.
→ Curtea nu poate oferi informații despre dispozițiile legale care sunt în vigoare în statul
împotriva căruia sunt depuse plângerile.
În compunerea Curţii se află o grefă care este condusă de secretari juridici a căror
organizare și sarcini sunt stabilite prin regulamentul Curții.

2.3.2. Judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Judecătorii sunt, conform art. 20-24 ale Convenţiei, în număr egal cu acela al statelor-
părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi eligibili în această funcţie,
judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile
cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti de o competenţă
recunoscută.
Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual, şi nu în reprezentarea statelor în
numele cărora au fost aleşi.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în numele fiecărui
statparte la Convenţie, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidaţi prezentată
de statul respectiv. Ei sunt aleşi pe o durată de 9 ani şi nu mai pot fi realeşi. Pot fi aleşi, în acelaşi
timp, doi judecători având aceeaşi cetăţenie, dar pentru state diferite.
Pe durata mandatului, judecătorii nu pot exercita nicio activitate politică sau
administrativă şi nicio activitate profesională incompatibilă cu datoria lor de independenţă şi
imparţialitate sau cu diponibilitatea cerută de o activitate permanentă. Mandatul judecătorului
poate înceta prin eliberare din funcţie, demisie sau de drept atunci când judecătorul împlineşte

27
vârsta de 70 de ani. Eliberarea din funcţie a unui judecător se va face doar dacă ceilalţi
judecători, reuniţi în sesiune plenară, decid, după audierea celui în cauză de către Adunarea
Plenară a Curţii, cu o majoritate calificată de 2-3 din numărul total de judecători, că acesta numai
îndeplineşte condiţiile cerute pentru această funcţie. În caz de demisie, aceasta trebuie înaintată
preşedintelui Curţii, care o transmite Secretarului general al Consiliului Europei.
Un judecător nu poate participa la soluţionarea unei cauze dacă:
a. are un interes personal în cauză;
b. a intervenit anterior în acea cauză ca agent, avocat, consilier al uneia dintre părţi, sau s-a
pronunţat ca membru al unei jurisdicţii sau în orice altă asemenea calitate;
c. dacă este judecător ad-hoc sau jost judecător ales care continuă să participe la examinarea
unei cauze şi s-a angajat într-o activitate politică sau administrativă sau orice activitate
profesională care îl face incompatibil cu calitatea de judecător independent şi imparţial;
d. a exprimat în mod public opinii care sunt de natură să îi pună la îndoială imparţialitatea;
e. pentru orice alt motiv care ar duce la existenţa unui dubiu privind independenţa sau
imparţialitatea sa.
Dacă un judecător aflat în una dintre aceste situaţii se abţine, el trebuie să-l informeze pe
preşedintele Camerei. În absenţa unei abţineri, în cazul unei suspiciuni privind existenţa unuia
dintre motivele de mai sus, preşedintele va sesiza Camera, iar aceasta va decide, după ascultarea
punctului de vedere al judecătorului în cauză.

2.3.3. Organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organizată în două categorii de formaţiuni -
cele administrative şi cele jurisdicţionale.
Formaţiunile administrative sunt: Adunarea Plenară a Curţii, preşedintele,
vicepreşedinţii, secţiunile.
Formaţiunile jurisdicţionale sunt: Comitetele, Camerele şi Marea Cameră. La acestea,
după intrarea în vigoare a Protocolului 14, s-a adăugat formaţiunea judecătorului unic.
Adunarea plenară a Curţii are un rol administrativ, cu următoarele atribuţii:
a. alege, pentru o durată de trei ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi; ei
pot fi realeşi;
b. constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c. alege preşedinţii Camerelor Curţii, care pot fi realeşi;
d. adoptă regulamentul Curţii;
e. poate cere Comitetului Miniştrilor ca, printr-o decizie adoptată în unanimitate, să aprobe,
pentru o perioadă determinată, reducerea numărului de judecători ai unei Camere a Curţii de la 7
11 la 5, pentru a face posibilă crearea mai multor camere şi a mări celeritatea procedurii în faţa
Curţii;
f. alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri-adjuncţi.
Curtea are şi un Birou, compus din preşedinte, vice-preşedinţi şi din preşedinţii
secţiunilor. Biroul are rolul de a-l asista pe Preşedintele Curţii în îndeplinirea funcţiilor sale de
conducere în cadrul Curţii. De asemenea, biroul facilitează coordonarea între secţiunile Curţii.
Judecătorul unic poate emite decizii de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol în privinţa
cererilor care nu impun examinarea suplimentară, adică atunci când apare cu claritate
neîndeplinirea uneia dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de Convenţie.

28
 Judecătorii unici fac parte din corpul judecătorilor CEDO, iar ei continuă să activeze ca
judecători şi în cadrul secţiunilor şi Camerelor ai căror membrii sunt deja. Judecătorul unic nu
poate decide asupra unei cereri îndreptate împotriva statului pentru care a fost ales. Numărul
judecătorilor unici, desemnarea acestora, precum şi stabilirea duratei mandatului se face de către
preşedintele Curţii, după consultarea prealabilă a Biroului.
Comitetele sunt formate din 3 judecători. Ele sunt constituite de Camerele Curţii, pentru o
perioadă determinată, de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii aceleiaşi secţii a Curţii. Fiecare
comitet este prezidat de judecătorul ce are cea mai mare vechime în cadrul Curţii.
Competenţele Comitelor sunt următoarele: declararea indamisibilităţii unei cereri sau
radierea de pe rol, declararea admisibilităţii unei cereri şi soluţionarea pe fond, dacă problema
pusă de cererea examinată face obiectul unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii.
Pentru a emite o hotărâre în această ultimă situaţie, este necesară unanimitatea de voturi
în cadrul comitetului, cu privire la toate aspectele cauzei: admisibilitate, fond, satisfacţie
echitabilă. Deşi judecătorul statului pârât nu face parte de drept din comitet, el poate fi invitat să
ia parte la examinarea cererii, în orice stadiu al procedurii, dacă prezenţa sa este considerată utilă
în scopul soluţionării cererii. În acest caz, judecătorul naţional va înlocui pe unul dintre membrii
comitetului.
Camerele sunt formate din 7 judecători, între care, ca membru de drept, judecătorul ales
în numele unui stat-parte la litigiu (numit „judecător naţional”). Camerele sunt constituite în
cadrul secţiunilor Curţii, care la rândul lor sunt constituite de Adunarea Plenară a Curţii, pentru o
perioadă determinată, de trei ani.
O Cameră se poate pronunţa concomitent atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului
cererii ce-i este supusă spre soluţionare (cu excepţia cauzelor interstatale). În cadrul Camerelor
se desfăşoară activitatea jurisdicţională de bază a CEDO.
Marea Cameră este formată din 17 judecători şi 3 supleanţi, şi anume preşedintele Curţii,
vicepreşedinţii, preşedinţii Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii,
precum şi, ca membru de drept, judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu.
Marea Cameră se constituie pentru o perioadă de trei ani. Sunt incompatibili să facă parte
din Marea Cameră judecătorii care au făcut parte din Camera care a emis hotărârea atacată cu o
cerere de retrimitere în faţa Marii Camere, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului
ales în numele statului parte interesat.
În cadrul Marii Camere funcţionează un colegiu de 5 judecători, care se pronunţă asupra
admisibilităţii cererii de retrimitere a unei cauze în faţa Marii Camere. Nu poate face parte din
colegiul Marii Camere judecătorul ales în numele unui stat parte interesat sau cetăţean al
acestuia.
Judecătorii ad-hoc. Dacă judecătorul ales în numele unuia dintre statele-parte interesate
este împiedicat să-şi exercite funcţia, se abţine sau este dispensat de exercitarea funcţiei,
preşedintele Camerei invită statul respectiv să comunice, în termen de 30 de zile, dacă înţelege să
desemneze fie un alt judecător ales, fie, în calitate de judecător ad-hoc, o altă persoană ce
îndeplineşte condiţiile prevăzute de Convenţie. La expirarea termenului indicat sau a unei
eventuale prelungiri acordate de preşedintele Camerei, se consideră că statul-parte a renunţat la
dreptul său de desemnare. Aceeaşi sancţiune se aplică dacă statul-parte interesat desemnează de
două ori o persoană ce nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Convenţie.

29
 2.3.4. Competenţa Curţii Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- soluţionarea litigiilor care îi sunt supuse privind fapte concrete prin care se pretinde
violarea unuia dintre dintre drepturile prevăzute în Convenţie (competenţa contencioasă);
- emiterea de avize consultative (competenţa consultativă);
- examinarea sesizărilor din partea Comitetului Miniştrilor privind neexecutarea hotărârilor
definite Curţii de către un stat-parte, hotărâri pronunţate în cauzele în care acel stat a fost parte.
Competenţa ei acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului şi a Protocoalelor sale.
Competenţa materială contencioasă se manifestă sub două aspecte: soluţionarea litigiilor
interstatale şi a cererilor individuale.
a. Litigiile interstatale sunt acelea în care un stat-parte la Convenţie sesizează Curtea
asupra oricărei pretinse încălcări a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către alt stat-
parte (art. 33 al Convenţiei).
b. Cererile individuale provin de la orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală
sau grup de particulari care se pretinde victimă a vreunei încălcări a drepturilor sale, recunoscute
în Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de către unul din statele-părţi (art. 34 al
Convenţiei).
Avizele consultative sunt date, la cererea Comitetului de Miniştri, asupra problemelor
juridice privind interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fără a se putea referi la
probleme legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor sau libertăţilor consacrate de
Convenţie, şi nici la alte probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia
cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie (art. 47 al Convenţiei).
Aşadar, ratione materiae, Curtea este competentă a soluţiona litigiile care îi sunt supuse
privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute în
Convenţie. Tot sub aspect material, Curtea are şi o competenţă consultativă. De asemenea,
potrivit articolului 46 revizuit prin Protocolul nr. 14, Curtea va putea examina sesizările din
partea Comitetului Miniştrilor privind neexecutarea hotărârilor definitive Curţii de către un stat-
parte, hotărâri pronunţate în cauzele în care acel stat a fost parte.
Competenţa ratione personae vizează, pentru cauzele interstatale, litigiile în care ambele
părţi sunt state contractante, iar pentru cauzele individuale, acele litigii în care ca reclamant
figurează o „persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte”, iar ca pârât, statul parte respectiv.
Ratione temporis, Curtea judecă doar acele litigii împotriva unor state care au ratificat
Convenţia până la data introducerii cererii, pentru fapte ce au avut loc după data acestei
ratificări de către statul pârât.
Ratione loci, Curtea este competentă a controla sub aspectul conformităţii cu Convenţia
doar acele fapte petrecute pe teritoriile statelor-părţi, adică „sub jurisdicţia” acestora (art. 1 al
Convenţiei).

2.3.5. Hotărârile CEDO

Constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa
raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea interpretării normelor ce consacră drepturile
şi libertăţile fundamentale pe care le are fiecare cetăţean. Prevederile Convenţiei şi ale
protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la
jurisprudenţa Curţii.

30
 Hotărârile, precum şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt
motivate. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor,
oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate. De asemenea,
unii judecători dintre cei care formează majoritatea pot preciza sau nuanţa unele aspecte ale
raţionamentului lor printr-o opinie concordantă.
Caracterul definitiv al hotărârilor CEDO
Decizia judecătorului unic este definitivă.
Decizia unui comitet, luată prin vot unanim, privind declararea ca inadmisibilă sau
scoaterea de pe rol a unei cereri individuale este definitivă.
De asemenea, hotărârea unui comitet privind soluţionarea pe fond a unei cauze pe baza
jurisprudenţei bine stabilite este definitivă.
Hotărârea unei Camere devine definitivă:
- atunci când părţile declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere;
- la expirarea termenului de 3 luni de la data hotărârii, dacă nu a fost cerută retrimiterea
cauzei în faţa Marii Camere;
- atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere a cauzei în faţa Marii
Camere.
Hotărârea Marii Camere este definitivă. Hotărârile definitive ale Curţii se publică, sub
autoritatea grefierului, în culegerea oficială de decizii şi hotărâri.
Executarea hotărârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de Convenţie încă
destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă capitală.
Hotărârile Curţii impun în sarcina statelor o obligaţie de rezultat: datorită caracterului lor
declarativ, statul are libera alegere a modalităţilor juridice de punere în executare a acestora:
măsuri administrative, reformă legislativă, etc.
Procesul de executare a unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului este unul
complex, în care sunt implicate, uneori, toate autorităţile statului împotriva căruia s-a pronunţat
hotărârea.
Efectul obligatoriu al hotărârii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă obligaţia de a
adopta măsuri în favoarea reclamantului, în vederea restabilirii drepturilor încălcate, şi obligaţia
de a adopta măsuri cu caracter general, mergând până la schimbarea legislaţiei într-un anumit
domeniu.
Deşi statele sunt de regulă libere să aleagă modalitatea de executare a hotărârilor Curţii,
mai ales în privinţa măsurilor cu caracter general, în jurisprudenţa recentă a Curţii au apărut
unele hotărâri pilot în care instanţa europeană indică statului măsurile generale pe care trebuie să
le ia pentru a evita cazuri similare ulterioare.
În privinţa conţinutului concret al obligaţiei de executare a hotărilor Curţii, trebuie avute
în vedere principiile generale ale răspunderii internaţionale: aplicarea regulii restitutio in
integrum, atunci când este posibil (prin repunerea reclamantului în situaţia anterioară) şi/sau
acordarea de despăgubiri. Dacă natura încălcării permite restitutio in integrum, statul condamnat
are obligaţia de a o realiza. Dacă dreptul intern nu permite sau permite doar parţial înlăturarea
consecinţelor încălcării, art. 41 din Convenţie permite Curţii saă acorde părţii lezate o satisfacţie
echitabilă.
Prin Recomandarea nr.R (2000) 2 privind reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la
nivel intern ca urmare a unor hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că, în

31
anumite situaţii, mijlocul cel mai eficient de repunere a reclamantului în situaţia anterioară este
reexaminarea sau redeschiderea procedurii în cauza sa.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului Miniştrilor, care supraveghează
executarea lor. Condamnarea repetată a unui stat pentru aceleaşi măsuri de ordin general poate fi
necesară pentru a face acel stat să îşi adapteze dreptul intern la exigenţele Convenţiei.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei poate avea şi ea un rol important în
procesul executării hotărârilor CEDO. Astfel, Adunarea poate iniţia procedura de monitorizare a
statului în cauză, poate formula întrebări scrise şi orale Comitetului Miniştrilor.
În cazul în care Comitetul Miniştrilor consideră că supravegherea executării unei hotărâri
definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri, el poate sesiza
Curtea pentru a se pronunţa asupra acestei probleme de interpretare. Decizia cu privire la
sesizarea Curţii se ia prin vot cu o majoritate de două treimi din numărul judecătorilor.

Prezentaţi judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prezentaţi competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Să ne reamintim...
Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1
noiembrie 1998, data intrării în vigoare a protocolului 11. Este un organ
jurisdicțional, independent și permanent, cu ajutorul căreia se asigură protecția
drepturilor și libertăților fundamentale. Aceasta își are sediul la Strasbourg și are în
compunere un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, care sunt
desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, iar la fiecare trei ani
are loc o înlocuire parțială.
Judecătorii sunt, conform art. 20-24 ale Convenţiei, în număr egal cu acela al
statelor-părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi eligibili în
această funcţie, judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi
să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să
fie jurişti de o competenţă recunoscută.
Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual, şi nu în reprezentarea
statelor în numele cărora au fost aleşi.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în
numele fiecărui statparte la Convenţie, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o
listă de 3 candidaţi prezentată de statul respectiv. Ei sunt aleşi pe o durată de 9 ani şi
nu mai pot fi realeşi. Pot fi aleşi, în acelaşi timp, doi judecători având aceeaşi
cetăţenie, dar pentru state diferite.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organizată în două categorii de
formaţiuni - cele administrative şi cele jurisdicţionale.
Formaţiunile administrative sunt: Adunarea Plenară a Curţii, preşedintele,
vicepreşedinţii, secţiunile.
Formaţiunile jurisdicţionale sunt: Comitetele, Camerele şi Marea Cameră. La
acestea, după intrarea în vigoare a Protocolului 14, s-a adăugat formaţiunea

32
judecătorului unic.
Competenţa materială contencioasă se manifestă sub două aspecte:
soluţionarea litigiilor interstatale şi a cererilor individuale.
a. Litigiile interstatale sunt acelea în care un stat-parte la Convenţie sesizează
Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului de către alt stat-parte (art. 33 al Convenţiei).
b. Cererile individuale provin de la orice persoană fizică, organizaţie
neguvernamentală sau grup de particulari care se pretinde victimă a vreunei încălcări
a drepturilor sale, recunoscute în Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de
către unul din statele-părţi (art. 34 al Convenţiei).
Avizele consultative sunt date, la cererea Comitetului de Miniştri, asupra
problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, fără a se putea referi la probleme legate de conţinutul sau de întinderea
drepturilor sau libertăţilor consacrate de Convenţie, şi nici la alte probleme de care
Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii
unui recurs prevăzut în Convenţie (art. 47 al Convenţiei).
Aşadar, ratione materiae, Curtea este competentă a soluţiona litigiile care îi
sunt supuse privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre
drepturile prevăzute în Convenţie.
Competenţa ratione personae vizează, pentru cauzele interstatale, litigiile în
care ambele părţi sunt state contractante, iar pentru cauzele individuale, acele
litigii în care ca reclamant figurează o „persoană aflată sub jurisdicţia unui stat
parte”, iar ca pârât, statul parte respectiv.
Ratione temporis, Curtea judecă doar acele litigii împotriva unor state care
au ratificat Convenţia până la data introducerii cererii, pentru fapte ce au avut loc
după data acestei ratificări de către statul pârât.
Ratione loci, Curtea este competentă a controla sub aspectul conformităţii cu
Convenţia doar acele fapte petrecute pe teritoriile statelor-părţi, adică „sub
jurisdicţia” acestora (art. 1 al Convenţiei).
Hotărârile CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin
claritatea şi coerenţa raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea
interpretării normelor ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are
fiecare cetăţean. Prevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi
interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii.
Hotărârile Curţii impun în sarcina statelor o obligaţie de rezultat: datorită
caracterului lor declarativ, statul are libera alegere a modalităţilor juridice de punere
în executare a acestora: măsuri administrative, reformă legislativă, etc.
Procesul de executare a unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului
este unul complex, în care sunt implicate, uneori, toate autorităţile statului împotriva
căruia s-a pronunţat hotărârea.
Efectul obligatoriu al hotărârii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă
obligaţia de a adopta măsuri în favoarea reclamantului, în vederea restabilirii
drepturilor încălcate, şi obligaţia de a adopta măsuri cu caracter general, mergând
până la schimbarea legislaţiei într-un anumit domeniu.
33
 Deşi statele sunt de regulă libere să aleagă modalitatea de executare a
hotărârilor Curţii, mai ales în privinţa măsurilor cu caracter general, în jurisprudenţa
recentă a Curţii au apărut unele hotărâri pilot în care instanţa europeană indică
statului măsurile generale pe care trebuie să le ia pentru a evita cazuri similare
ulterioare.

2.4. Procedura judecării unei cereri de către Curtea Europeană a Drepturilor

Omului

Principala sarcină a Curţi Europene a Drepturilor Omului este asigurarea respectării

angajamentelor care decurg pentru statele-părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sesizarea Curţii privind încălcarea drepturilor garantate de Convenţie se poate face fie de un stat-
parte, fie de un particular.
2.4.1. Cererile interstatale
Potrivit art. 33 din Convenţie, un stat-parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse
violări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt stat-parte.
Cererile interstatale au un caracter obiectiv, reprezentând o actio popularis, pe cale de
consecinţă, statul reclamant nu este obligat să dovedească existenţa vreunui interes în cauză.
Cât priveşte condiţiile de admisibilitate ale cererilor interstatale, sunt aplicabile condiţiile
generale privind competenţa ratione materiae şi ratione temporis (în acest caz, este necesar ca
ambele părţi la litigiu să fi ratificat Convenţia la data introducerii cererii. Cât priveşte epuizarea
căilor de recurs interne, aceasta este o condiţie care nu trebuie îndeplinită în cauzele în care se
contestă existenţa unei legislaţii a statului pârât, contrare Convenţiei sau atunci când se invocă
existenţa unei practici administrative tolerate de autorităţile statului pârât, mai ales în cazul
torturii şi tratamentelor inumane sau degradante.
În cauzele în care se invocă alte tipuri de încălcări cu caracter concret, fosta Comisie a
statuat că trebuie epuizate căile interne de recurs oferite de sistemul de drept al statului
responsabil, cu excepţia cazurilor în care acestea nu sunt de natură a permite repararea efectivă a
pagubelor sau nu sunt considerate efective şi suficiente.
Introducerea cererii în cadrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 nu se aplică dacă
statul reclamant invocă încălcări ale Convenţiei care au un caracter continuu.
Până în prezent au fost examinate pe fond de către Curte două cauze: Irlanda c. Regatului
Unit, în 1978 şi Cipru c. Turciei, în 2001.

2.4.2. Cererile individuale

Subiectele cu drept de sesizare sunt: orice persoană fizică, ONG sau grup de particulari
care se pretinde victimă a unei violări provenind de la un stat-parte.
Nu pot formula cereri individuale colectivităţile teritoriale locale, deoarece „sunt
organisme de drept public cu atribuţii oficiale conferite de Constituţie şi de legi. De aceea, ele
sunt în mod evident organizaţii guvernamentale”.
Persoanele juridice de drept public care nu exercită prerogative de putere publică, având
o autonomie completă faţă de stat pot sesiza Curtea Europeană.
Ca reclamant poate figura un particular, iar ca pârât un stat-parte la Convenţie. Ca
34
intervenient, prezentând observaţii scrise şi/sau luând parte la audieri, poate interveni statul al
cărui cetăţean este reclamantul, dacă doreşte (intervenţie voluntară), precum şi orice alt stat-parte
la Convenţie sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, în interesul bunei administrări
a justiţiei, la invitaţia preşedintelui Curţii (intervenţie la invitaţie).
Cu privire la calitatea de victimă a celui care sesizează Curtea Europeană, au existat
numeroase dezbateri doctrinare şi jurisprudenţiale. Statutul de victimă a unei violări a Convenţiei
presupune existenţa interesului de a sesiza Curtea europeană. Deşi similară cerinţei interesului de
a acţiona în procedurile de drept intern, cerinţa calităţii de victimă este interpretată de judecătorii
europeni independent de această noţiune. Matricea raţionamentului Curţii în această materie este
principiul efectivităţii aplicării Convenţiei.
Pentru a se considera victimă în sensul art. 34, o persoană trebuie să fi suferit o atingere
efectivă şi concretă a drepturilor sale prevăzute de Convenţie prin decizii ale autorităţilor
naţionale. În cazul persoanelor juridice, pentru a avea calitatea de victimă, acestea trebuie să
pretindă o violare a drepturilor proprii persoanei juridice şi nu ale mebrilor acesteia. Aceştia din
urmă pot introduce, însă, o cerere în nume propriu.
În jurisprudenţa CEDO, noţiunea de victimă, suportă şi alte dezvoltări, utilizându-se
adesea conceptele de victimă indirectă şi victimă potenţială.
Victimă indirectă se poate pretinde orice persoană care poate dovedi că ar putea fi indirect
afectată de încălcarea unui drept al altei persoane. Această noţiune este folosită cu precădere în
privinţa violării dreptului la viaţă, când părinţii sau alte rude apropiate ale victimei directe. De
asemenea, rudele deţinuţilor sau ale unor persoane incapabile din punct de vedere fizic sau
mental pot fi considerate victime indirecte.
O situaţie specială este cea a decesului victimei directe. În acest caz, succesorii acesteia
pot continua procedura în faţa Curţii Europene dacă au la rândul lor un interes de a dovedi
încălcarea Convenţiei. Existenţa unui interes este, de regulă, interpretat într-o manieră flexibilă
de către Curte, arătându-se că simpla calitate de succesor conferă un interes suficient pentru a
continua acţiunea începută de reclamantul decedat.
Curtea nu a recunoscut calitatea de victimă indirectă executorului testamentar al
reclamantului decedat, deoarece nu era rudă cu acesta.
Noţiunea de victimă potenţială este cea mai controversată, deoarece afectează distincţia
între dreptul la recurs individual la CEDO şi actio popularis. Noţiunea desemnează acea persoană
care nu suferă o atingere directă a unui drept, dar a cărei situaţii este de aşa natură încât
încălcarea poate interveni în orice moment. Sfera acestei noţiuni acoperă toate persoanele
susceptibile a cădea sub incidenţa unei legi pretins incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei.
Calitatea de victimă nu este subsumată în acest caz existenţei un prejudiciu efectiv. Chiar şi
existenţa unei decizii interne favorabile reclamantului nu înlătură întotdeauna clitatea sa de
victimă, dacă autoritatea emitentă a acelei decizii nu recunoaşte, explicit sau în substanţă, şi nu
repară violarea dispoziţiilor Convenţiei Europene.

2.4.3. Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului

Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să îndeplinească

o serie de condiţii de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al Convenţiei.

35
 A. Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne este o condiţie întâlnită în
dreptul internaţional general şi are, la origine, un caracter cutumiar. Obligaţia reclamantului este
de a parcurge toate gradele de jurisdicţie puse la dispoziţia sa în dreptul intern. Dovada epuizării
căilor de recurs interne incumbă reclamantului.
Sub aspectul conţinutului, obligaţia de epuizare a căilor de recurs interne vizează invocarea, în
faţa instanţelor naţionale, a încălcării aceloraşi drepturi prevăzute de convenţie, menţionate şi în
cererea adresată Curţii Europene, cel puţin în substanţă, adică nu neapărat cu referire expresă la
prevederile Convenţiei.

B. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.

Acest termen are ca scop limitarea în timp a posibilităţii de contestare a unor acte sau măsuri
interne.
Termenul de 6 luni este întrerupt de prima scrisoare sau notificare adresată Curţii, în care
să se fi menţionat, chiar sumar, substanţa cererii reclamantului. Dacă o asemenea scrisoare a fost
urmată de o perioadă lungă de tăcere din partea reclamantului în privinţa informaţiilor
suplimentare, la curgerea termenului de 6 luni cererea poate fi respinsă ca tardivă.
În cazuri excepţionale, când plângerea reclamantului vizează o pretinsă violare continuă a
drepturilor sale, regula celor 6 luni nu este aplicabilă.
În privinţa momentului de la care se calculează termenul de 6 luni, trebuie precizat că
prin „ultima decizie internă” de înţelege ultima decizie prin care pretenţiile reclamantului au fost
respinse de către instanţele interne sau decizia definitivă pronunţată în cadrul normal al epuizării
căilor de atac. Dacă decizia nu a fost pronunţată în mod public, termenul de 6 luni curge de la
data comunicării acesteia reclamantului. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 6
luni, acesta a fost caracterizat ca un termen specific de decădere, nesusceptibil de suspendare sau
de întrerupere.

C. Cererea să nu fie anonimă. Această cerinţă este de regulă îndeplinită, deoarece

formularele puse la dispoziţie de către grefa Curţii obligă reclamantul să-şi decline identitatea.
Atunci când reclamantul este o asociaţie sau o altă organizaţie nonguvernamentală, nu
este necesară dezvăluirea identităţii tuturor membrilor ei, cu excepţia cazului când aceasta
acţionează în mod expres în numele mebrilor săi.
Această cerinţă nu presupune în mod obligatoriu şi publicitatea identităţii reclamantului.
Autorizarea anonimatului reclamantului în cazuri excepţionale şi bine justificate este de
competenţa preşedintelui Camerei.

D. Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe internaţionale, dacă nu
conţine fapte noi. În temeiul acestei reguli, vor fi inadmisibile cererile care au fost deja înaintate
Comitetului Drepturilor Omului instituit de Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi
Politice sau altor comitete specializate ale ONU.

E. Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest nefondată sau

abuzivă. O cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile Convenţiei atunci când
obiectul ei nu intră sub incidenţa dispoziţiilor acesteia (ratione personae, ratione loci, ratione
materiae sau ratione temporis).

36
 Incompatibilitatea ratione personae apare atunci când Curtea este sesizată fie de o
persoană care nu se află sub jurisdicţia unui stat contractant, fie de o autoritate publică sau
colectivitate teritorială, fie cererea este formulată împotriva unui stat care nu este parte la
Convenţie; incompatibilitatea ratione loci vizează acele cereri care invocă pretinse încălcări ale
drepturilor ce nu au avut loc sub jurisdicţia teritorială a statului în cauză; incompatibilitatea
ratione materiae vizează acele cereri ce au ca obiect drepturi ce nu sunt prevăzute de Convenţie;
sunt incompatibile ratione temporis acele cereri îndreptate împotriva unor fapte produse înaintea
intrării în vigoare a Convenţiei faţă de statul pârât.
Cererea abuzivă este cea prin care se urmăreşte un scop contrar celui prevăzut de
Convenţie (de exemplu, scopuri politice sau scopul de a se sustrage unei condamnări) sau care
dovedeşte folosirea şicanatorie a dreptului de recurs la Curtea Europeană. Calificarea unei cereri
ca abuzivă poate interveni şi în cazul unor cereri repetate care nu au nici un fundament sau care
conţin afirmaţii insultătoare sau cereri fanteziste sau provocatoare.
În practică, respingerea pe acest motiv apare extrem de rar. Cît priveşte condiţia ca
cererea să nu fie manifest nefondată, în această situaţie este necesară examinarea mai amănunţită
a cererii sub aspectul fondului. Astfel se verifică dacă faptele pretinse în cerere au prima facie o
aparenţă de încălcare a Convenţiei. Dacă absenţa unei asemenea violări este evidentă, cererea va
fi respinsă ca inadmisibilă.

F. O cerere individuală poate fi declarată ca inadmisibilă dacă reclamantul nu a suferit un

prejudiciu important, cu excepţia cazului când repararea drepturilor omului garantate de
Convenţie şi de Protocoalele sale cere un examen pe fond al cererii şi cu condiţia de a nu
respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă
internă. Noul criteriu nu va putea fi aplicat în privinţa drepturilor intangibile.
Sub aspectul aplicării în timp a noii condiţii de admisibilitate, art. 20 parag. 1 al
Protocolului nr. 14 statuează că dispoziţiile sale se aplică tuturor cererilor pendinte în faţa Curţii,
ca şi tuturor hotărârilor a căror executare face obiectul supravegherii Comitetului Miniştrilor, dar,
potrivit paragrafului al doilea, noul criteriu nu se aplică cererilor declarate admisibile înaintea
intrării în vigoare a protocolului.

2.4.4. Examenul prealabil al cererii

După primirea cererii, judecătorul unic sau un comitet format din 3 judecători procedează
la un examen prealabil al acesteia.
Cererea este în prealabil examinată de un judecător raportor, numit de preşedintele
secţiei, în conformitate cu art. 49 din Regulamentul Curţii. Judecătorul raportor poate cere 16
părţilor să depună, într-un termen prestabilit, orice informaţii legate de fapte, orice documente şi
orice alte elemente considerate a fi relevante în soluţionarea cauzei. Atunci când, în urma
examinării cererii, judecătorul raportor are toate indiciile pentru a demonstra că aceasta este
inadmisibilă sau trebuie radiată de pe rol, cererea va fi înaintată unui comitet pentru examinare.
Judecătorul raportor decide dacă o cerere va fi înaintată spre examinare unui comitet sau
unei camere. De asemenea, preşedintele de secţie poate dispune ca o cauză să fie direct
examinată de către o cameră.
În cazul în care judecătorul raportor decide ca cererea să fie examinată de un Comitet,
acesta poate, pe baza raportului şi prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol

37
o cerere individuală, atunci când o decizie poate fi luată fără o examinare complementară,
decizia fiind definitivă.
O astfel de decizie poate conţine una din următoarele soluţii:
• nu se reţine cererea, în cazul în care: este anonimă; operează autoritatea de lucru
judecat; este o situaţie de litispendenţă;
• se declară cererea ca inadmisibilă, dacă este considerată incompatibilă cu dispoziţiile
Convenţiei sau ale Protocoalelor, în mod vădit nefondată sau abuzivă;
• se respinge cererea ca inadmisibilă, pe motiv că este prematură (nu au fost epuizate
căile interne de recurs) sau tardivă (a fost depăşit termenul de sesizare de 6 luni). Dacă
judecătorul ales pentru statul pârât nu este membru al comitetului, el poate fi invitat să asiste la
dezbaterile acestuia.

2.4.5. Judecarea cererii individuale de Cameră sau de Marea Cameră

În cazul în care, în urma examenului prealabil, comitetul nu declară inadmisibilă şi nu

scoate de pe rol, în unanimitate, cererea, o Cameră se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a
fondului cererii.
În conformitate cu art. 30 al Convenţiei, atunci când o cauză judecată de o cameră ridică
o chestiune gravă legată de interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau când
soluţionarea unei probleme cu care este sesizată poate duce la o contradicţie cu o hotărâre deja
pronunţată de către Curte, camera poate să se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu excepţia
cazului în care una din părţi se opune la aceasta. Decizia de desesizare nu trebuie să fie motivată.
Camera poate să hotărască examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului cererii.
În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea va proceda la examinarea cauzei în
condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, la o
anchetă pentru a cărei desfăşurare eficientă, statele interesate vor furniza toate facilităţile
necesare.
De asemenea, în orice moment al procedurii, Curtea se poate pune la dispoziţia celor
interesaţi, în scopul rezolvării cauzei pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului
garantate de Convenţie. Rezolvarea pe cale amiabilă constă, de obicei, într-o înţelegere prin care
statul pârât se obligă să plătească o compensaţie sau alte reparaţii, fără a-şi asuma însă
răspunderea pentru încălcarea Convenţiei. În acest caz, după constatarea înţelegerii, Curtea va
radia de pe rol cauza, printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei
adoptate.
Dacă nu s-a ajuns la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea va proceda la audieri,
finalizate cu pronunţarea unei hotărâri prin care declară dacă a avut loc sau nu o încălcare a
Convenţiei. În caz afirmativ, şi dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acelei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o
reparaţie echitabilă, în temeiul art. 41 al Convenţiei şi după principi ce au fost stabilite
juresprudenţial.
Curtea va ţine cont de tipul prejudiciului – material sau moral - , dar nu va putea interveni
în dreptul intern al statelor, nu va putea anula sau modifica acte normative, hotărâri judecătoreşti
sau acte administrative ce emană de la autorităţile statului condamnat. Atunci când este posibilă
aplicarea principiului restitutio in integrum, Curtea poate dispune pe lângă reparaţia în natură şi o

38
reparaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit.
În cazuri bine justificate, în interesul părţilor sau al bunei desfăşurări a procedurii, camera
sau preşedintele acesteia pot indica, la cererea uneia dintre părţi, a oricărei persoane interesate
sau din oficiu, măsurile provizorii ce se impun a fi adoptate, atunci când prejudiciul pe care
reclamantul l-ar putea suferi ar fi grav sau ireparabil (măsuri aplicabile în cauzele ce vizează
extrădarea, expulzarea, returnarea, executarea unei pedepse contrare art.3, etc). Audierea este de
regulă publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, în împrejurări excepţionale. De
asemenea, documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care
preşedintele Curţii nu decide altfel.

2.4.6. Soluţiile pronunţate de Cameră sau de Marea Cameră

Aceste soluţii pot fi următoarele:
- radierea de pe rol în cazul rezolvării cauzei pe cale amiabilă;
- respingerea cererii ca inadmisibilă;
- scoaterea cererii de pe rol pentru alte motive decât rezolvarea pe cale amiabilă;
- declararea dacă a avut sau nu loc o încălcare a Convenţiei, iar în caz afirmativ, şi dacă
dreptul intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acelei încălcări, acordarea părţii lezate, dacă este cazul, a unei reparaţii
echitabile.
O cerere introdusă de un particular şi declarată de o cameră sau de Marea Cameră ca
admisibilă poate fi totuşi respinsă, în orice stadiu al procedurii, dacă ea o consideră inadmisibilă.
În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a cererii, când circumstanţele
permit să se tragă concluzia că: reclamantul nu doreşte să o mai menţină; litigiul a fost rezolvat;
pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.
Oricând în cursul procedurii, reclamantul are dreptul să îşi retragă cererea.
Retrimiterea în faţa Marii Camere
Oricare dintre părţi poate să ceară, în cazuri excepţionale, retrimiterea cauzei în faţa Marii
Camere. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 3 luni de la data hotărârii camerei.
Înaintea judecării de către Marea Cameră, un colegiu de 5 judecători ai acesteia se pronunţă dacă
cererea trebuie sau nu acceptată. Ea este acceptată numai în cazul în care cauza ridică o problemă
gravă referitoare la interpretarea Convenţiei sau o altă problemă gravă cu caracter general. În
cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.
Hotărârile-pilot
În ultimii ani, Curtea a iniţiat o tehnică juresprudenţială nouă, cea a hotărârilor-pilot.
Tehnica vizează acele cauze similare în care se constată deficienţe structurale sau ale sistemului
juridic al statului respectiv, impunându-se, pentru remedierea violărilor constatate şi ale altora
asemenea, adoptarea unor măsuri cu caracter general.
Odată adoptată o astfel de hotărâre împotriva unui stat, Curtea va suspenda toate cererile
similare îndreptate împotriva aceluiaşi stat, până la adoptarea, de către acesta, a măsurilor
recomandate în hotărârea-pilot. Curtea este cea care indică ce fel de măsuri generale trebuie
luate, iar Comitetul Miniştrilor va supraveghea dacă şi cum sunt implementate acestea.

39
 Menţionaţi care sunt condiţiile de admisibilitate a unei cereri individuale
în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prezentaţi care sunt soluţiile pe care le poate pronunţa Curtea Europeană
a Drepturilor Omului.

Să ne reamintim...
Sesizarea Curţii privind încălcarea drepturilor garantate de Convenţie se
poate face fie de un stat-parte, fie de un particular.
1. Cererile interstatale
Potrivit art. 33 din Convenţie, un stat-parte poate sesiza Curtea asupra oricărei
pretinse violări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt
stat-parte.
Cererile interstatale au un caracter obiectiv, reprezentând o actio popularis, pe
cale de consecinţă, statul reclamant nu este obligat să dovedească existenţa vreunui
interes în cauză.
Cât priveşte condiţiile de admisibilitate ale cererilor interstatale, sunt
aplicabile condiţiile generale privind competenţa ratione materiae şi ratione temporis
(în acest caz, este necesar ca ambele părţi la litigiu să fi ratificat Convenţia la data
introducerii cererii. Cât priveşte epuizarea căilor de recurs interne, aceasta este o
condiţie care nu trebuie îndeplinită în cauzele în care se contestă existenţa unei
legislaţii a statului pârât, contrare Convenţiei sau atunci când se invocă existenţa
unei practici administrative tolerate de autorităţile statului pârât, mai ales în cazul
torturii şi tratamentelor inumane sau degradante.
2. Cererile individuale
Subiectele cu drept de sesizare sunt: orice persoană fizică, ONG sau grup de
particulari care se pretinde victimă a unei violări provenind de la un stat-parte.
Nu pot formula cereri individuale colectivităţile teritoriale locale, deoarece
„sunt organisme de drept public cu atribuţii oficiale conferite de Constituţie şi de
legi. De aceea, ele sunt în mod evident organizaţii guvernamentale”.
Persoanele juridice de drept public care nu exercită prerogative de putere
publică, având o autonomie completă faţă de stat pot sesiza Curtea Europeană.
Ca reclamant poate figura un particular, iar ca pârât un stat-parte la
Convenţie. Ca intervenient, prezentând observaţii scrise şi/sau luând parte la audieri,
poate interveni statul al cărui cetăţean este reclamantul, dacă doreşte (intervenţie
voluntară), precum şi orice alt stat-parte la Convenţie sau orice persoană interesată,
alta decât reclamantul, în interesul bunei administrări a justiţiei, la invitaţia
preşedintelui Curţii (intervenţie la invitaţie).
Cu privire la calitatea de victimă a celui care sesizează Curtea Europeană, au
existat numeroase dezbateri doctrinare şi jurisprudenţiale. Statutul de victimă a unei
violări a Convenţiei presupune existenţa interesului de a sesiza Curtea europeană.
Deşi similară cerinţei interesului de a acţiona în procedurile de drept intern, cerinţa
calităţii de victimă este interpretată de judecătorii europeni independent de această
noţiune. Matricea raţionamentului Curţii în această materie este principiul
efectivităţii aplicării Convenţiei.
40
 Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului
Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al
Convenţiei:
- Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne
- Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne
definitive.
- Cererea să nu fie anonimă.
- Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe internaţionale,
dacă nu conţine fapte noi.
- Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest
nefondată sau abuzivă. O cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile
Convenţiei atunci când obiectul ei nu intră sub incidenţa dispoziţiilor acesteia
(ratione personae, ratione loci, ratione materiae sau ratione temporis).
- O cerere individuală poate fi declarată ca inadmisibilă dacă reclamantul nu a
suferit un prejudiciu important, cu excepţia cazului când repararea drepturilor
omului garantate de Convenţie şi de Protocoalele sale cere un examen pe fond al
cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost
examinată corespunzător de o instanţă internă.
După primirea cererii, judecătorul unic sau un comitet format din 3 judecători
procedează la un examen prealabil al acesteia.
Cererea este în prealabil examinată de un judecător raportor, numit de
preşedintele secţiei, în conformitate cu art. 49 din Regulamentul Curţii. Judecătorul
raportor poate cere 16 părţilor să depună, într-un termen prestabilit, orice informaţii
legate de fapte, orice documente şi orice alte elemente considerate a fi relevante în
soluţionarea cauzei. Atunci când, în urma examinării cererii, judecătorul raportor are
toate indiciile pentru a demonstra că aceasta este inadmisibilă sau trebuie radiată de
pe rol, cererea va fi înaintată unui comitet pentru examinare.
În cazul în care judecătorul raportor decide ca cererea să fie examinată de un
Comitet, acesta poate, pe baza raportului şi prin vot unanim, să declare inadmisibilă
sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o decizie poate fi luată fără o
examinare complementară, decizia fiind definitivă.
În cazul în care, în urma examenului prealabil, comitetul nu declară
inadmisibilă şi nu scoate de pe rol, în unanimitate, cererea, o Cameră se poate
pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererii.
În conformitate cu art. 30 al Convenţiei, atunci când o cauză judecată de o
cameră ridică o chestiune gravă legată de interpretarea Convenţiei sau a
Protocoalelor sale, sau când soluţionarea unei probleme cu care este sesizată poate
duce la o contradicţie cu o hotărâre deja pronunţată de către Curte, camera poate să
se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu excepţia cazului în care una din părţi se
opune la aceasta. Decizia de desesizare nu trebuie să fie motivată.
Camera poate să hotărască examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a
fondului cererii.
41
 În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea va proceda la
examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii
părţilor şi, dacă este cazul, la o anchetă pentru a cărei desfăşurare eficientă, statele
interesate vor furniza toate facilităţile necesare.
De asemenea, în orice moment al procedurii, Curtea se poate pune la
dispoziţia celor interesaţi, în scopul rezolvării cauzei pe cale amiabilă, pe baza
respectării drepturilor omului garantate de Convenţie. Rezolvarea pe cale amiabilă
constă, de obicei, într-o înţelegere prin care statul pârât se obligă să plătească o
compensaţie sau alte reparaţii, fără a-şi asuma însă răspunderea pentru încălcarea
Convenţiei. În acest caz, după constatarea înţelegerii, Curtea va radia de pe rol
cauza, printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei
adoptate.
Dacă nu s-a ajuns la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea va proceda la
audieri, finalizate cu pronunţarea unei hotărâri prin care declară dacă a avut loc sau
nu o încălcare a Convenţiei. În caz afirmativ, şi dacă dreptul intern al statului pârât
nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acelei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă, în temeiul art. 41 al
Convenţiei şi după principi ce au fost stabilite juresprudenţial.
Curtea va ţine cont de tipul prejudiciului – material sau moral - , dar nu va
putea interveni în dreptul intern al statelor, nu va putea anula sau modifica acte
normative, hotărâri judecătoreşti sau acte administrative ce emană de la autorităţile
statului condamnat. Atunci când este posibilă aplicarea principiului restitutio in
integrum, Curtea poate dispune pe lângă reparaţia în natură şi o reparaţie echitabilă
pentru prejudiciul suferit.
Soluţiile pronunţate de Cameră sau de Marea Cameră:
- radierea de pe rol în cazul rezolvării cauzei pe cale amiabilă;
- respingerea cererii ca inadmisibilă;
- scoaterea cererii de pe rol pentru alte motive decât rezolvarea pe cale
amiabilă;
- declararea dacă a avut sau nu loc o încălcare a Convenţiei, iar în caz
afirmativ, şi dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecinţelor acelei încălcări, acordarea părţii lezate, dacă este cazul, a
unei reparaţii echitabile.
Oricare dintre părţi poate să ceară, în cazuri excepţionale, retrimiterea cauzei
în faţa Marii Camere. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 3 luni de la
data hotărârii camerei. Înaintea judecării de către Marea Cameră, un colegiu de 5
judecători ai acesteia se pronunţă dacă cererea trebuie sau nu acceptată. Ea este
acceptată numai în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la
interpretarea Convenţiei sau o altă problemă gravă cu caracter general.
În ultimii ani, Curtea a iniţiat o tehnică juresprudenţială nouă, cea a
hotărârilor-pilot. Tehnica vizează acele cauze similare în care se constată deficienţe
structurale sau ale sistemului juridic al statului respectiv, impunându-se, pentru
remedierea violărilor constatate şi ale altora asemenea, adoptarea unor măsuri cu
caracter general.
42
 Odată adoptată o astfel de hotărâre împotriva unui stat, Curtea va suspenda
toate cererile similare îndreptate împotriva aceluiaşi stat, până la adoptarea, de către
acesta, a măsurilor recomandate în hotărârea-pilot. Curtea este cea care indică ce fel
de măsuri generale trebuie luate, iar Comitetul Miniştrilor va supraveghea dacă şi
cum sunt implementate acestea.

Rezumat
Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1
noiembrie 1998, data intrării în vigoare a protocolului 11. Este un organ
jurisdicțional, independent și permanent, cu ajutorul căreia se asigură protecția
drepturilor și libertăților fundamentale. Aceasta își are sediul la Strasbourg și are în
compunere un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, care sunt
desemnați de comun acord de către guvernele statelor membre, iar la fiecare trei ani
are loc o înlocuire parțială.
Judecătorii sunt, conform art. 20-24 ale Convenţiei, în număr egal cu acela al
statelor-părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi eligibili în
această funcţie, judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi
să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să
fie jurişti de o competenţă recunoscută.
Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual, şi nu în reprezentarea
statelor în numele cărora au fost aleşi.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în
numele fiecărui statparte la Convenţie, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o
listă de 3 candidaţi prezentată de statul respectiv. Ei sunt aleşi pe o durată de 9 ani şi
nu mai pot fi realeşi. Pot fi aleşi, în acelaşi timp, doi judecători având aceeaşi
cetăţenie, dar pentru state diferite.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organizată în două categorii de
formaţiuni - cele administrative şi cele jurisdicţionale.
Formaţiunile administrative sunt: Adunarea Plenară a Curţii, preşedintele,
vicepreşedinţii, secţiunile.
Formaţiunile jurisdicţionale sunt: Comitetele, Camerele şi Marea Cameră. La
acestea, după intrarea în vigoare a Protocolului 14, s-a adăugat formaţiunea
judecătorului unic.
Competenţa materială contencioasă se manifestă sub două aspecte:
soluţionarea litigiilor interstatale şi a cererilor individuale.
a. Litigiile interstatale sunt acelea în care un stat-parte la Convenţie sesizează
Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului de către alt stat-parte (art. 33 al Convenţiei).
b. Cererile individuale provin de la orice persoană fizică, organizaţie
neguvernamentală sau grup de particulari care se pretinde victimă a vreunei încălcări
a drepturilor sale, recunoscute în Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de
către unul din statele-părţi (art. 34 al Convenţiei).

43
 Avizele consultative sunt date, la cererea Comitetului de Miniştri, asupra
problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, fără a se putea referi la probleme legate de conţinutul sau de întinderea
drepturilor sau libertăţilor consacrate de Convenţie, şi nici la alte probleme de care
Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii
unui recurs prevăzut în Convenţie (art. 47 al Convenţiei).
Aşadar, ratione materiae, Curtea este competentă a soluţiona litigiile care îi
sunt supuse privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre
drepturile prevăzute în Convenţie.
Competenţa ratione personae vizează, pentru cauzele interstatale, litigiile în
care ambele părţi sunt state contractante, iar pentru cauzele individuale, acele litigii
în care ca reclamant figurează o „persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte”,
iar ca pârât, statul parte respectiv.
Ratione temporis, Curtea judecă doar acele litigii împotriva unor state care
au ratificat Convenţia până la data introducerii cererii, pentru fapte ce au avut loc
după data acestei ratificări de către statul pârât.
Ratione loci, Curtea este competentă a controla sub aspectul conformităţii cu
Convenţia doar acele fapte petrecute pe teritoriile statelor-părţi, adică „sub
jurisdicţia” acestora (art. 1 al Convenţiei).
Hotărârile CEDO constituie un model de interpretare şi aplicare a legii prin
claritatea şi coerenţa raţionamentelor, prin consecvenţa şi predictibilitatea
interpretării normelor ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale pe care le are
fiecare cetăţean. Prevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi
interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii.
Hotărârile Curţii impun în sarcina statelor o obligaţie de rezultat: datorită
caracterului lor declarativ, statul are libera alegere a modalităţilor juridice de punere
în executare a acestora: măsuri administrative, reformă legislativă, etc.
Procesul de executare a unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului
este unul complex, în care sunt implicate, uneori, toate autorităţile statului împotriva
căruia s-a pronunţat hotărârea.
Efectul obligatoriu al hotărârii presupune, de cele mai multe ori, pe lângă
obligaţia de a adopta măsuri în favoarea reclamantului, în vederea restabilirii
drepturilor încălcate, şi obligaţia de a adopta măsuri cu caracter general, mergând
până la schimbarea legislaţiei într-un anumit domeniu.
Deşi statele sunt de regulă libere să aleagă modalitatea de executare a
hotărârilor Curţii, mai ales în privinţa măsurilor cu caracter general, în jurisprudenţa
recentă a Curţii au apărut unele hotărâri pilot în care instanţa europeană indică
statului măsurile generale pe care trebuie să le ia pentru a evita cazuri similare
ulterioare.
Sesizarea Curţii privind încălcarea drepturilor garantate de Convenţie se poate
face fie de un stat-parte, fie de un particular.
3. Cererile interstatale
Potrivit art. 33 din Convenţie, un stat-parte poate sesiza Curtea asupra oricărei
pretinse violări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt stat-

44
parte.
Cererile interstatale au un caracter obiectiv, reprezentând o actio popularis, pe
cale de consecinţă, statul reclamant nu este obligat să dovedească existenţa vreunui
interes în cauză.
Cât priveşte condiţiile de admisibilitate ale cererilor interstatale, sunt
aplicabile condiţiile generale privind competenţa ratione materiae şi ratione temporis
(în acest caz, este necesar ca ambele părţi la litigiu să fi ratificat Convenţia la data
introducerii cererii. Cât priveşte epuizarea căilor de recurs interne, aceasta este o
condiţie care nu trebuie îndeplinită în cauzele în care se contestă existenţa unei
legislaţii a statului pârât, contrare Convenţiei sau atunci când se invocă existenţa
unei practici administrative tolerate de autorităţile statului pârât, mai ales în cazul
torturii şi tratamentelor inumane sau degradante.
4. Cererile individuale
Subiectele cu drept de sesizare sunt: orice persoană fizică, ONG sau grup de
particulari care se pretinde victimă a unei violări provenind de la un stat-parte.
Nu pot formula cereri individuale colectivităţile teritoriale locale, deoarece
„sunt organisme de drept public cu atribuţii oficiale conferite de Constituţie şi de
legi. De aceea, ele sunt în mod evident organizaţii guvernamentale”.
Persoanele juridice de drept public care nu exercită prerogative de putere
publică, având o autonomie completă faţă de stat pot sesiza Curtea Europeană.
Ca reclamant poate figura un particular, iar ca pârât un stat-parte la Convenţie.
Ca intervenient, prezentând observaţii scrise şi/sau luând parte la audieri, poate
interveni statul al cărui cetăţean este reclamantul, dacă doreşte (intervenţie
voluntară), precum şi orice alt stat-parte la Convenţie sau orice persoană interesată,
alta decât reclamantul, în interesul bunei administrări a justiţiei, la invitaţia
preşedintelui Curţii (intervenţie la invitaţie).
Cu privire la calitatea de victimă a celui care sesizează Curtea Europeană, au
existat numeroase dezbateri doctrinare şi jurisprudenţiale. Statutul de victimă a unei
violări a Convenţiei presupune existenţa interesului de a sesiza Curtea europeană.
Deşi similară cerinţei interesului de a acţiona în procedurile de drept intern, cerinţa
calităţii de victimă este interpretată de judecătorii europeni independent de această
noţiune. Matricea raţionamentului Curţii în această materie este principiul
efectivităţii aplicării Convenţiei.
Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului
Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al
Convenţiei:
- Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne
- Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne
definitive.
- Cererea să nu fie anonimă.
- Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe internaţionale,
dacă nu conţine fapte noi.

45
 - Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest
nefondată sau abuzivă. O cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile
Convenţiei atunci când obiectul ei nu intră sub incidenţa dispoziţiilor acesteia
(ratione personae, ratione loci, ratione materiae sau ratione temporis).
- O cerere individuală poate fi declarată ca inadmisibilă dacă reclamantul nu a
suferit un prejudiciu important, cu excepţia cazului când repararea drepturilor
omului garantate de Convenţie şi de Protocoalele sale cere un examen pe fond al
cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost
examinată corespunzător de o instanţă internă.
După primirea cererii, judecătorul unic sau un comitet format din 3 judecători
procedează la un examen prealabil al acesteia.
Cererea este în prealabil examinată de un judecător raportor, numit de
preşedintele secţiei, în conformitate cu art. 49 din Regulamentul Curţii. Judecătorul
raportor poate cere 16 părţilor să depună, într-un termen prestabilit, orice informaţii
legate de fapte, orice documente şi orice alte elemente considerate a fi relevante în
soluţionarea cauzei. Atunci când, în urma examinării cererii, judecătorul raportor are
toate indiciile pentru a demonstra că aceasta este inadmisibilă sau trebuie radiată de
pe rol, cererea va fi înaintată unui comitet pentru examinare.
În cazul în care judecătorul raportor decide ca cererea să fie examinată de un
Comitet, acesta poate, pe baza raportului şi prin vot unanim, să declare inadmisibilă
sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci când o decizie poate fi luată fără o
examinare complementară, decizia fiind definitivă.
În cazul în care, în urma examenului prealabil, comitetul nu declară
inadmisibilă şi nu scoate de pe rol, în unanimitate, cererea, o Cameră se poate
pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererii.
În conformitate cu art. 30 al Convenţiei, atunci când o cauză judecată de o
cameră ridică o chestiune gravă legată de interpretarea Convenţiei sau a
Protocoalelor sale, sau când soluţionarea unei probleme cu care este sesizată poate
duce la o contradicţie cu o hotărâre deja pronunţată de către Curte, camera poate să
se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu excepţia cazului în care una din părţi se
opune la aceasta. Decizia de desesizare nu trebuie să fie motivată.
Camera poate să hotărască examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a
fondului cererii.
În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea va proceda la
examinarea cauzei în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii
părţilor şi, dacă este cazul, la o anchetă pentru a cărei desfăşurare eficientă, statele
interesate vor furniza toate facilităţile necesare.
De asemenea, în orice moment al procedurii, Curtea se poate pune la
dispoziţia celor interesaţi, în scopul rezolvării cauzei pe cale amiabilă, pe baza
respectării drepturilor omului garantate de Convenţie. Rezolvarea pe cale amiabilă
constă, de obicei, într-o înţelegere prin care statul pârât se obligă să plătească o
compensaţie sau alte reparaţii, fără a-şi asuma însă răspunderea pentru încălcarea
Convenţiei. În acest caz, după constatarea înţelegerii, Curtea va radia de pe rol
cauza, printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei

46
adoptate.
Dacă nu s-a ajuns la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea va proceda la
audieri, finalizate cu pronunţarea unei hotărâri prin care declară dacă a avut loc sau
nu o încălcare a Convenţiei. În caz afirmativ, şi dacă dreptul intern al statului pârât
nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acelei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă, în temeiul art. 41 al
Convenţiei şi după principi ce au fost stabilite juresprudenţial.
Curtea va ţine cont de tipul prejudiciului – material sau moral - , dar nu va
putea interveni în dreptul intern al statelor, nu va putea anula sau modifica acte
normative, hotărâri judecătoreşti sau acte administrative ce emană de la autorităţile
statului condamnat. Atunci când este posibilă aplicarea principiului restitutio in
integrum, Curtea poate dispune pe lângă reparaţia în natură şi o reparaţie echitabilă
pentru prejudiciul suferit.
Soluţiile pronunţate de Cameră sau de Marea Cameră: radierea de pe rol în
cazul rezolvării cauzei pe cale amiabilă; respingerea cererii ca inadmisibilă;
scoaterea cererii de pe rol pentru alte motive decât rezolvarea pe cale amiabilă;
declararea dacă a avut sau nu loc o încălcare a Convenţiei, iar în caz afirmativ, şi
dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acelei încălcări, acordarea părţii lezate, dacă este cazul, a unei reparaţii
echitabile.
Oricare dintre părţi poate să ceară, în cazuri excepţionale, retrimiterea cauzei
în faţa Marii Camere. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 3 luni de la
data hotărârii camerei. Înaintea judecării de către Marea Cameră, un colegiu de 5
judecători ai acesteia se pronunţă dacă cererea trebuie sau nu acceptată. Ea este
acceptată numai în cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la
interpretarea Convenţiei sau o altă problemă gravă cu caracter general.
În ultimii ani, Curtea a iniţiat o tehnică juresprudenţială nouă, cea a
hotărârilor-pilot. Tehnica vizează acele cauze similare în care se constată deficienţe
structurale sau ale sistemului juridic al statului respectiv, impunându-se, pentru
remedierea violărilor constatate şi ale altora asemenea, adoptarea unor măsuri cu
caracter general. Odată adoptată o astfel de hotărâre împotriva unui stat, Curtea va
suspenda toate cererile similare îndreptate împotriva aceluiaşi stat, până la
adoptarea, de către acesta, a măsurilor recomandate în hotărârea-pilot. Curtea este
cea care indică ce fel de măsuri generale trebuie luate, iar Comitetul Miniştrilor va
supraveghea dacă şi cum sunt implementate acestea.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Menţionaţi care este competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
2) Menţionaţi condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale în faţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
3) Prezentați organizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului.
4) Menţionaţi condiţiile de admisibilitate ale unei cereri interstatate în faţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului.

47
5) Menționați ce hotărâri poate pronunţa Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
6) Prezentaţi procedura de soluţionare a unei cereri de către Curtea Europeană
a Drepturilor Omului.

48
Unitatea de învăţare 3. Principiile sistemului Convenţiei europene a
drepturilor omului

Cuprins
3.1. Introducere.............................................................................................................49
3.2. Competenţe.............................................................................................................49
3.3. Principiile convenţionale.......................................................................................50
3.4. Principiile jurisprudenţiale….......................................................................... ...52
3.5. Rezumat..............................................................................................................54
3.6. Test de evaluare..................................................................................................55

3.1. Introducere
Unitatea de învăţare 3 a cursului destinat disciplinei Protecţia Juridică a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu principiile care
guvernează sistemul de protecţia conferit prin Convenţia europeană a drepturilor
omului.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 3 va permite:
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a prezenta Convenţia europeană a
drepturilor omului prin principiile care o guvernează
 să identifice drepturile intangibile
 să descrie obligaţiile pozitive ale statelor semnatare ale Convenţiei
 să prezinte raportul dintre drepturile conferite prin Convenţie şi dreptul
naţional.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

3.3. Principiile convenţionale:

49
 Principiile sistemului convenţiei europene a drepturilor omului se împart în două
categorii:
● principii convenţionale - rezultate din economia Convenţiei;
● principii jurisprudenţiale - rezultate din jurisprudenţa Curţii.

3.3.1. Principiul solidarităţii

Sistemul de protecţie a drepturilor omului prezintă un caracter obiectiv - drepturile sunt
ataşate unicei calităţi ade persoană şi inerente acesteia.
În cazul Austria c/a Italiei (1961) - CEDO a reglementat caracterul obiectiv al obligaţiei
statelor, asumate prin Convenţie ,,rezultă din aceea că vizează mai mult protejarea drepturilor
fundamentale ale particularilor împotriva violării statelor contractante decât crearea de drepturi
subiective şi reciproce între state".
Când acţionează, statul reclamant doreşte să supună Comisiei o problemă care priveşte
ordinea publică a Europei.
Caracterul obiectiv stă la baza solidarităţii în garantarea drepturilor omului de către state,
atât în privinţa existenţei drepturilor, cât şi a exerciţiului acestora.
a) un prim aspect al caracterului solidar al obligaţiei statelor este nonreciprocitatea, specifică
documentelor ce ocrotesc drepturile omului, conform Convenţiei de la Viena, 23 mai 1969,
asupra dreptului tratatelor- violarea de către un stat parte a unei convenţii private drepturilor
omului, nu dă dreptul celorlalte state părţi să pună capăt tratatului sau să-i suspende aplicarea.
b) un alt aspect - aplicabilitatea directă a Convenţiei în dreptul intern al statelor, norma
internaţionaţă nu necesită, pentru a fi aplicată, să fie introdusă în ordinea internă printr-o
dispoziţie specială, implică ca norma să fie suficient de precisă (în ceea ce priveşte forma şi
obiectul său).

3.3.2. Principiul suveranităţii

Rezultă din necesitatea ocrotirii suveranităţii statului, prin dispoziţii ce autorizează
nuanţarea obligaţiilor asumate şi care permit protecţia intereselor statului, atunci când
circumstanţele o cer.
a) protecţia suveranităţii statelor prin nuanţarea obligaţiilor acestora - se realizează prin
rezervele şi dispoziţiile facultative, nu toate statele părţi sunt angajate în acelaşi fel.
b) rezervele CEDO- Art. 57 interzice rezervele cu caracter general, făcute în termeni prea
vagi.
Statele părţi au folosit frecvent mecanismul rezervelor şi declaraţiilor interpreative, au fost
făcute aproximativ 60 – vizând mai ales drepturile la un proces echitabil (art. 6) şi drepturile la
educaţie (art. 2 Protocol 1).
Dispoziţiile facultative sunt de două feluri:
● cele care ţin de mecanismul de control - protocolul 11, prin care a fost creată noua Carte,
a suprimat clauzele facultative în privinţa recursurilor individuale.
● protocoalele adiţionale - sunt facultative: intrarea lor în vigoare este subordonată unui
număr determinat de ratificări şi odată intrat în vigoare, nu obligă decât statele care le-au
ratificat.
c) protecţia suveranităţii prin asigurarea respectării intereselor statelor.

50
 Convenţia recunoaşte un spaţiu de libertate statelor, sunt prevăzând că anumite drepturi
pot suferi limitări- drepturi condiţionale. Sunt susceptibile, cu titlu excepţional, de a li se aduce
restrângeri cu caracter temporar, prin dispoziţii de derogare (art. 15 paragraful 1). Justificarea
acestora este ocrotirea unor valori generale cum ar fi: siguranţa naţională, ordinea publică,
sănătatea şi valorile morale.

Drepturile intangibile- statelor nu le pot aduce atingere:

● dreptul la viaţă (art. 2);
● dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante
(art. 3);
● dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4);
● dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7);
● regula ,,non bis in idem"/ dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă (art.
4 protocolul 7).
Clauze de derogare - art. 15 paragraf 1- autorizarea statelor să suspende beneficiul şi
exerciţiul drepturilor în caz de razboi/de pericol public excepţional. Trebuie îndeplinite trei
condiţii cumulativ:
● existenţa unui pericol ce ameninţă existenţa naţiunii, sau a stării de razboi;
● măsurile derogatorii trebuie să demonstreze un caracter de necesitate absolută;
● nu pot aduce atingere drepturilor intangibile Ex: Irlanda (pentru combaterea
terorismului IRA)

Menţionaţi care sunt principiile convenţionale.

Să ne reamintim...
Principiile sistemului convenţiei europene a drepturilor omului se împart în
două categorii:
● principii convenţionale- rezultate din economia Convenţiei;
● principii jurisprudenţiale- rezultate din jurisprudenţa Curţii.
Principiile Convenţionale sunt:
1. Principiul solidarităţii - sistemul de protecţie a drepturilor omului prezintă
un caracter obiectiv- drepturile sunt ataşate unicei calităţi ade persoană şi inerente
acesteia.
2. Principiul suveranităţii - rezultă din necesitatea ocrotirii suveranităţii
statului, prin dispoziţii ce autorizează nuanţarea obligaţiilor asumate şi care permit
protecţia intereselor statului, atunci când circumstanţele o cer.
Drepturile intangibile - statelor nu le pot aduce atingere:
● dreptul la viaţă (art. 2);
● dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau
degradante (art. 3);
● dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4);
51
 ● dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7);
● regula ,,non bis in idem"/ dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi
faptă (art. 4 protocolul 7).

3.4. Principiile jurisprudenţiale

3.4.1. Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei

Prezintă două dimensiuni principale:
a) existenţa unor obligaţii pozitive ale statelor;
b) existenţa efectului util al dispoziţiilor Convenţiei.
Noţiunea de ,,obligaţii pozitive” este considerată a înlătura distincţia artificială intre
drepturile civile şi politice şi economice, sociale şi culturale, promovată de Pactele ONU din
1966, distincţie potrivit căreia obligaţiile pozitive ale statelor ar exista aproape în exclusivitate cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale.
Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat existenţa obligaţiilor pozitive în
sensul ,,adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor". De exemplu,
dreptul efectiv la un proces echitabil presupune organizarea unui sistem de asistenţă judiciară
gratuită sau un sistem de traducere pentru străini (cauza Airey c. Irlandei). Dreptul la respectul
efectiv al vieţii familiale impune statului obligaţia de a adopta măsuri de garantare a
drepturilor ,,copilului natural" (cauza Marckx c. Belgiei), respectiv mijloace de a duce o viaţă
familială normală etc. Alte exemple: dreptul la respectul domiciliului (cauza Lopez Ostra c.
Spaniei), dreptul la viaţă (cauza Osman c. Regatul Unit), dreptul la educaţie, libertatea de
întrunire paşnică.
Redefinind sistemul de obligaţii ale statelor impus de Convenţie, Curtea a admis că o altă
categorie de obligaţii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor între particulari,
astfel încât respectarea şi aplicarea Convenţiei să fie efective.

3.4.2. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei

Mecanismul de protecţie a drepturilor prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar în
raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest principiu
în cauza Handyside c. Regatul Unit (1976). Principiul subsidiarităţii implică recunoaşterea
autonomiei autorităţiilor naţionale în aplicarea Convenţiei şi stă la baza teoriei ,,marjei de
apreciere”:
● autorităţile naţionale se bucură de autonomie în aplicarea Convenţiei;
● autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere valabilă în aplicarea Convenţiei;

În opinia Curţii:
a) adjectivul necesar nu este sinonim cu indispensabil şi nici nu are flexibilitatea unei expresii
ca admisibil, obişnuit, subtil, rezonabil sau de dorit;
b) statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere care nu este nelimitată, în
privinţa impunerii de restricţii, dar Curtea este cea care emite decizia finală asupra
compatibilităţii acestora cu Convenţia.

52
 c) expresia necesar într-o societate democratică înseamnă că pentru a fi compatibilă cu
Convenţia, restricţia trebuie, inter alia, să corespundă unei necesităţi sociale imperioase şi să fie
proporţională cu scopul urmărit;
d) acele paragrafe ale Convenţiei ale articolelor Convenţie care prevăd excepţii de la un drept
garantat sunt de strictă interpretare.

Unele cazuri de aplicare a doctrinei marjei de apreciere în jurisprudenţa de la

Strassbourg.
În cauza Dudgeon c. Regatului Unit (1981), care privea incriminarea de către legislaţia
Irlandei de Nord a relaţiilor homosexuale masculine, Curtea a constatat o violare a art. 8 al
Convenţiei, arătând că marja de apreciere a statului în acest domeniu este foarte restrânsă: ,,nu
numai natura scopului restricţiei, dar şi natura activităţilor implicate afectează întinderea marjei
de apreciere".
Un alt domeniu în care marja de apreciere este restânsă este cel al libertăţii de exprimare.
În cauza Sunday Times c. Regatului Unit (1979), aria de discreţie a statului a fost considerată
deosebit de restrânsă, extinzându-se controlul european. Cauza privea intrdicţia impusă ziarului
Sunday Times de a publica articole privind thaidomida, un tranchilizant datorită căruia, se
presupunea, mai multe sute de copii s-au născut cu malformaţii grave şi în legătură cu care exista
un proces intentat fabricantului şi vanzătorului de thalidomidă. Interdicţia de publicare se baza pe
conceptul de contempt of court (sfidarea instanţei sau insultarea instanţei), în speţă crearea unei
prejudecăţi privind rezultatul procedurii judiciare în curs. Decizia Curţii Europene a fost luată
prin aplicarea unei marje de apreciere foarte restânse: interdicţia nu poate fi considerată ca
,,necesară într-o societate democratică", în sensulş că nu corespunde unei nevoi sociale atât de
presante încât să aibă prioritate faţă de interesul public privind libertatea de exprimare.
În contextul ocrotirii dreptului de proprietate, s-a considerat că statele beneficiază de o
marjă de apreciere extinsă, mai ales în ceea ce priveşte legislaţia asupra naţionalizării,
expropierii şi chiar redistribuirii proprietăţii în vederea remedierii unei ,,injustiţii sociale”. Curtea
s-a pronunţat în acest sens în cauzele James ş.a c. Regatului Unit (1986) şi Lithgow ş.a. c.
Regatului Unit (1986): ,,Curtea, găsind că este firesc ca marja de apreciere aflată la dispoziţia
legislativului precum implementarea politicii sociale şi economice să fie extinsă, va respecta
decizia legislativului asupra a ceea ce este în interes public doar dacă decizia nu este în mod
manifest fără o bază rezonabilă”.

Prezentați principiile jurisprudenţiale.

Să ne reamintim...
Principiile jurisprudenţiale sunt următoarele:
a) Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei
b) Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei
1. Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei prezintă două dimensiuni
principale: a) existenţa unor obligaţii pozitive ale statelor şi b) existenţa efectului
util al dispoziţiilor Convenţiei.

53
 Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat existenţa obligaţiilor pozitive
în sensul ,,adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor”.
De exemplu, dreptul efectiv la un proces echitabil presupune organizarea unui sistem
de asistenţă judiciară gratuită sau un sistem de traducere pentru străini (cauza Airey
c. Irlandei). Dreptul la respectul efectiv al vieţii familiale impune statului obligaţia
de a adopta măsuri de garantare a drepturilor ,,copilului natural" (cauza Marckx c.
Belgiei), respectiv mijloace de a duce o viaţă familială normală etc.
2. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei - mecanismul de
protecţie a drepturilor prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar în raport cu
sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest
principiu în cauza Handyside c. Regatul Unit (1976). Principiul subsidiarităţii
implică recunoaşterea autonomiei autorităţiilor naţionale în aplicarea Convenţiei şi
stă la baza teoriei ,,marjei de apreciere”: autorităţile naţionale se bucură de
autonomie în aplicarea Convenţiei şi autorităţile naţionale dispun de o marjă de
apreciere valabilă în aplicarea Convenţiei.

Rezumat
Principiile sistemului convenţiei europene a drepturilor omului se împart în
două categorii:
● principii convenţionale- rezultate din economia Convenţiei;
● principii jurisprudenţiale- rezultate din jurisprudenţa Curţii.
Principiile Convenţionale sunt:
1. Principiul solidarităţii - sistemul de protecţie a drepturilor omului prezintă
un caracter obiectiv- drepturile sunt ataşate unicei calităţi ade persoană şi inerente
acesteia.
2. Principiul suveranităţii - rezultă din necesitatea ocrotirii suveranităţii
statului, prin dispoziţii ce autorizează nuanţarea obligaţiilor asumate şi care permit
protecţia intereselor statului, atunci când circumstanţele o cer.
Drepturile intangibile - statelor nu le pot aduce atingere:
● dreptul la viaţă (art. 2);
● dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau
degradante (art. 3);
● dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4);
● dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7);
regula ,,non bis in idem"/ dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă
(art. 4 protocolul 7).
Clauze de derogare - art. 15 paragraf 1- autorizarea statelor să suspende
beneficiul şi exerciţiul drepturilor în caz de razboi/de pericol public excepţional.
Trebuie îndeplinite trei condiţii cumulativ:
● existenţa unui pericol ce ameninţă existenţa naţiunii, sau a stării de razboi;
● măsurile derogatorii trebuie să demonstreze un caracter de necesitate
absolută;
● nu pot aduce atingere drepturilor intangibile
Principiile jurisprudenţiale sunt următoarele:

54
 c) Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei
d) Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei
1. Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei prezintă două dimensiuni
principale: a) existenţa unor obligaţii pozitive ale statelor şi b) existenţa efectului
util al dispoziţiilor Convenţiei.
Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat existenţa obligaţiilor pozitive
în sensul ,,adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru protecţia drepturilor”.
De exemplu, dreptul efectiv la un proces echitabil presupune organizarea unui sistem
de asistenţă judiciară gratuită sau un sistem de traducere pentru străini (cauza Airey
c. Irlandei). Dreptul la respectul efectiv al vieţii familiale impune statului obligaţia
de a adopta măsuri de garantare a drepturilor ,,copilului natural" (cauza Marckx c.
Belgiei), respectiv mijloace de a duce o viaţă familială normală etc.
2. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei - mecanismul de
protecţie a drepturilor prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar în raport cu
sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest
principiu în cauza Handyside c. Regatul Unit (1976). Principiul subsidiarităţii
implică recunoaşterea autonomiei autorităţiilor naţionale în aplicarea Convenţiei şi
stă la baza teoriei ,,marjei de apreciere”: autorităţile naţionale se bucură de
autonomie în aplicarea Convenţiei şi autorităţile naţionale dispun de o marjă de
apreciere valabilă în aplicarea Convenţiei.
În opinia Curţii:
a) adjectivul necesar nu este sinonim cu indispensabil şi nici nu are
flexibilitatea unei expresii ca admisibil, obişnuit, subtil, rezonabil sau de dorit;
b) statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere care nu este
nelimitată, în privinţa impunerii de restricţii, dar Curtea este cea care emite decizia
finală asupra compatibilităţii acestora cu Convenţia.
c) expresia necesar într-o societate democratică înseamnă că pentru a fi
compatibilă cu Convenţia, restricţia trebuie, inter alia, să corespundă unei necesităţi
sociale imperioase şi să fie proporţională cu scopul urmărit;
d) acele paragrafe ale Convenţiei ale articolelor Convenţie care prevăd
excepţii de la un drept garantat sunt de strictă interpretare

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Menţionaţi care sunt principiile care guvernează Convenţia europeană a
drepturilor omului
2) Prezentați, exemplificativ, obligaţiile pozitive ale statelor.
3) Prezentați principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei.
4) Prezentați drepturile intangibile prevăzute de Convenţie.

55
 ………………………………………………………………………………………………….
Unitatea de învăţare 4. Dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţie)

Cuprins
4.1. Introducere..........................................................................................................…56
4.2. Competenţe.............................................................................................................56
4.3. Definiţia, caracterele juridice şi frontierele dreptului la viaţă ………………….…57
4.4. Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Obligațiile statelor. Cazuri speciale de
protective din perspectiva art. 2 din Convenție……...............................................................59
4.5. Rezumat..............................................................................................................62
4.6. Test de evaluare..................................................................................................64

4.1. Introducere
Unitatea de învăţare 4 a cursului destinat disciplinei Protecţia Juridică a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele referitoare
la conţinutul art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului – care
reglementează dreptul la viaţă. Astfel, vor fi familiarizaţi cu natura juridică a
acestui drept, precum şi cu limitele – frontierele sale. Deopotriva, studenţii vor
cunoaşte care sunt obligaţiile statelor privind dreptul la viaţă.

4.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 4 va permite studentului:
 Să definească dreptul la viaţă din perspectiva Convenţiei europene
a drepturilor omului;
 Să enumere caracterele juridice ale acestui drept;
 Să prezinte limitele – fontierele dreptului la viaţă;
 Să descrie obligaţiile statelor în ceea ce priveşte acest drept;
 Să prezinte dreptul de a trăi corelativ cu dreptul de a muri;
 Să descrie situaţiile în care se poate recurge la forța letală, încălcându-se
astfel dreptul la viaţă.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

4.3. Definiţia, caracterele juridice şi frontierele dreptului la viaţă

56
 4.3.1. Reglementarea dreptului la viață

Dreptul la viaţă este consfinţit prin art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru protecţia Drepturilor
Omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul:
”Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în
mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de către un tribunal în
cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă”.
Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane şi reprezintă
condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de principiu, acest text
nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în care o persoană alege să
trăiască.
Atunci când analizează instrumentele esenţiale, doctrina caracterizează dreptul la viaţă ca
fiind „primul drept substanţial” (material) reglementat de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi care este garantat oricărei persoane, fiind prevăzute doar anumite situaţii excepţionale
în care survenirea morţii, ca rezultat al unei acţiuni, să nu constituie o încălcare a acestui drept.
Dreptul la viaţă este cel mai important drept al omului; el este un drept absolut, opozabil
erga omnes, toţi membrii societăţii fiind obligaţi să-l respecte şi să se abţină de la orice acţiune
care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă.
Garanţia protecţiei dreptului la viaţă, prevăzută în art. 2 din Convenţia europeană, nu se
extinde şi ”asupra dreptului la condiţii de viaţă decente, la dreptul la un anumit nivel de trai sau
la dreptul persoanei la libera dezvoltare a personalităţii sale”.
În doctrină, s-a arăta că, ceea ce se poate garanta prin dreptul la viaţă este inviolabilitatea
vieţii fizice, faţă de orice încercări de a-i aduce atingeri ilicite. Titularul dreptului la viaţă este
individul ca entitate biologică şi juridică. Trebuie subliniat faptul că titularul este fiinţa umană şi
nu una din ipostazele sale juridice de cetăţean străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent
de naţionalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecţia acestui drept se întinde din momentul
naşterii până în cel al morţii.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe
capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această
pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

4.3.2. Frontierele dreptului la viață

O problemă ce ţine de dreptul la viaţă se referă la momentul când începe şi respectiv la

acela când se sfârşeşte dreptul la viaţă, precum şi dacă există şi un drept la moarte corelativ
dreptului la viaţă.

57
 În doctrină s-a remarcat inexistenţa unei definiţii incontestabile din punct de vedere
ştiinţific a începutului vieţii, în sensul de a se şti precis dacă viaţa fiinţei umane începe de la
naştere sau de la concepţie.
În cauza X contra Marii Britanii, Comisia Europeană a apreciat că art. 2 din Convenţia
europeană nu conferă fetusului un drept absolut la viaţă. Viaţa fetusului este intim legată de viaţa
femeii care îl poartă, şi nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că art. 2 se
aplică şi fetusului şi că protecţia acordată de acest articol ar trebui, în absenţa unor limitări
exprese, să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar
şi atunci când sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. Acest lucru ar însemna că viaţa fetusului ar
fi considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa mamei însărcinate.
Nu există un consens european cu privire la natura şi statutul embrionului şi/sau fetusului,
deşi aceştia încep să se bucure de o anumită protecţie în lumina progresului ştiinţific şi a
potenţialelor consecinţe ale studiilor în materia ingineriei genetice sau procreării asistată
medical. Se poate reţine, ca numitor comun, cel mult apartenenţa embrionului şi/sau a fetusului
la specia umană.

Prezentați caracterele dreptului la viață reglementat de art. 2 din

Convenția europeană a drepturilor omului.

Să ne reamintim...
Dreptul la viaţă este consfinţit prin art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru
protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este
următorul: "Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu
poate fi aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţată de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege
cu această pedeapsă".
Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane
şi reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.
Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de
principiu, acest text nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu
felul în care o persoană alege să trăiască.
Titularul dreptului la viaţă este individul ca entitate biologică şi juridică.
Trebuie subliniat faptul că titularul este fiinţa umană şi nu una din ipostazele sale
juridice de cetăţean străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent de
naţionalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecţia acestui drept se întinde din
momentul naşterii până în cel al morţii.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată cu această pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind
cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă:

58
 a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

4.3. Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Obligațiile statelor. Cazuri speciale de

protective din perspectiva art. 2 din Convenție

4.3.1. Dreptul de a trăi şi dreptul de a muri

Articolul 4 din Convenţia americană a drepturilor omului dispune că dreptul la viaţă este
protejat în general începând cu concepţia.
Art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu specifică decât că dreptul la viaţă
este garantat, fără a defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi deci fără a preciza beneficiarii
acestui drept.
Din această cauză, s-a pus problema dacă fătul ar putea fi privit ca o persoană în sensul
art. 2 şi ar trebui să fie considerat, în virtutea acestei dispoziţii, ca având drept la viaţă.
În legătură cu momentul până la care se întinde viaţa ori când sfârşeşte viaţa, jurisdicţia
europeană a avut a se pronunţa cu privire la faptul dacă art. 2 din Convenţia europeană cuprinde
şi dreptul de a muri.
În ceea ce priveşte eutanasierea, aceasta a beneficiat de o abordare diferită din partea
statelor europene. De exemplu, Elveţia interzice eutanasia activă, dar unele cantoane permit
eutanasia pasivă, care presupune dreptul de a refuza anticipat prelungirea artificială a vieţii, iar
Olanda permite eutanasia din anul 2001 (Legea privind controlul eutanasiei şi al suicidului
asistat).
Prin eutanasia activă se înţelege acţiunea unei persoane prin care se pune capăt vieţii
unui bolnav, cu sau fără consimţământul acestuia (de exemplu, acţiunea doctorului care
administrează pacientului aflat în faza terminală a bolii o injecţie letală).
Prin eutanasia pasivă (indirectă) se înţelege provocarea morţii unui bolnav prin
neefectuarea unui act sau prin întreruperea efectuării acestuia ce are drept consecinţă moartea
(exempli gratia, omisiunea intenţionată a medicului de a administra un anumit tratament unei
persoane suferinde în scopul producerii morţii, întreruperea funcţionării aparatelor ce menţineau
o anumită persoană în viaţă).
Poziţia Curţii Europene a fost fermă în această privinţă. Textul articolului 2, a spus
Curtea, nu este de natură a crea un drept la autodeterminare, potrivit căruia o persoană ar putea
alege moartea, mai degrabă decât viaţa. În nici un caz, în opinia instanţei europene, articolul 2
nu conferă individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.
În cauza Pretty contra Marii Britanii, Curtea Europeană a arătat că art. 2 este redactat în
alţi termeni decât, spre exemplu, art. 11 din Convenţia europeană, care reglementează nu numai
dreptul la liberă asociere, ci şi aspectul negativ al acestuia – dreptul de a nu fi forţat la a se

59
asocia. Articolul 2 nu are nicio legătură cu calitatea vieţii sau cu ceea ce o persoană alege să facă
cu viaţa sa. Aceste aspecte sunt recunoscute a fi fundamentale pentru condiţia umană, astfel încât
necesită o protecţie faţă de ingerinţele statului, ce se poate regăsi în alte articole din Convenţia
europeană sau din alte instrumente internaţionale. Articolul 2 nu poate, fără a risca o distorsiune
de limbaj, să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viaţă,
anume dreptul de a muri; el nu poate crea un drept la autodeterminare, potrivit căruia un individ
ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viaţa. Curtea Europeană a considerat că nu se
poate deduce din art. 2 al Convenţiei europene niciun drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie
cu ajutorul unei autorităţi publice.

4.3.2. Obligaţiile statelor

În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât o obligaţie negativă - de a nu

provoca moartea în mod intenţionat - cât şi una pozitivă - de a lua măsurile necesare pentru
protecţia vieţii.
Tot o obligaţia pozitivă care revine frecvent în analiza Curţii este cea de a desfăşura o
anchetă efectivă de îndată ce autorităţile statului au cunoştinţă despre moartea unei persoane.
Marea Cameră a Curţii Europene a arătat că obligaţia pozitivă a statului trebuie să îşi găsească
aplicabilitatea în cadrul oricărei activităţi, publice sau private, susceptibile să pună în pericol
dreptul la viaţă. Această obligaţie impune statelor să creeze un cadru legislativ şi administrativ
destinat să asigure prevenţia efectivă şi descurajarea oricărei activităţi ce ar pune în pericol viaţa
persoanei.
În cazul persoanelor private de libertate, simplul fapt al decesului în condiţii suspecte
este de natură să ridice întrebarea cu privire la respectarea de către stat a obligaţiei de a proteja
dreptul la viaţă. Persoanele private de libertate sunt într-o situaţie vulnerabilă, iar autorităţile au
obligaţia de a le proteja şi de a justifica tratamentele pe care le aplică acestora. Prin urmare, dacă
la momentul privării de libertate persoana se afla într-o stare bună de sănătate, iar decesul a
intervenit ulterior, statul are obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la faptele ce
au dus la deces. Sarcina probei dincolo de orice dubiu rezonabil privind îndeplinirea obligaţiei
pozitive aparţine statului.
În acelaşi mod a statuat Curtea Europeană şi în legătură cu obligaţia pozitivă a statului de
a proteja viaţa persoanelor private de libertate, în ceea ce priveşte îndatorirea de a preveni
sinuciderea deţinuţilor ori de protejare a vieţii acestora faţă de comportamentul criminal al
colegilor de detenţie sau a altor persoane ori cu referire la obligaţia statului de a lua măsurile
necesare pentru a preveni ca viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa să fie în mod inutil pusă în
pericol în materie de sănătate publică, ca şi în materie de mediu.

Garanţii în cazul expulzării sau al extrădării.

Curtea Europeană a arătat că responsabilitatea statelor poate fi angajată în temeiul art. 2
în cazul expulzării sau extrădării unei persoane într-o ţară în care această persoană riscă aplicarea
pedepsei capitale. Tot astfel, având în vedere importanţa dreptului la viaţă, art. 2 se poate aplica
şi în situaţia în care riscul de a fi suprimată viaţa persoanei expulzate sau extrădate emană de la o
persoană sau un grup de persoane care nu sunt autorităţi publice. În această din urmă situaţie,
trebuie dovedit că riscul de a fi suprimată viaţa persoanei expulzate sau extrădate este real şi că

60
autorităţile statului în care se efectuează expulzarea sau extrădarea nu sunt capabile să evite un
asemenea risc prin acordarea unei protecţii adecvate.

Recurgerea la forța letală în cazuri justificative

Potrivit prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenţia europeană, există unele situaţii în care
folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea, este întotdeauna justificată, şi
anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară:
- pentru apărarea unei persoane împotriva violenţei ilegale;
- pentru efectuarea unei arestări în condiţiile legii sau pentru împiedicarea evadării unei
persoane legal deţinute;
- pentru a reprima conform legii tulburări violente.
Aşadar, Convenţia europeană enumeră strict şi limitativ situaţiile în care organele de stat
ar putea să facă uz de forţă cu consecinţe letale. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie absolut
necesară pentru atingerea unuia dintre obiectivele menţionate la lit. a, b şi c ale parag. 2.
Astfel, pe de o parte, folosirea forţei legale nu trebuie să fie excesivă, forţa folosită
trebuind să fie absolut necesară şi strict proporţională cu realizarea scopului autorizat.
Proporţionalitatea se apreciază, pe de o parte, în funcţie de pericolul pentru vieţile umane şi
integritatea corporală, iar, pe de altă parte, obligaţia statului de a proteja viaţa implică o protecţie
procedurală a dreptului la viaţă, „precum şi obligaţia pentru autorităţile naţionale de a ancheta în
mod eficace orice recurgere de către agenţii statului la forţa ucigaşă, astfel încât responsabilii să
fie identificaţi şi pedepsiţi”.

Protejează art. 2 din Convenție și dreptul de a muri? Motivați răspunsul

Să ne reamintim...
Art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu specifică decât că
dreptul la viaţă este garantat, fără a defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi
deci fără a preciza beneficiarii acestui drept. Din această cauză, s-a pus problema
dacă fătul ar putea fi privit ca o persoană în sensul art. 2 şi ar trebui să fie considerat,
în virtutea acestei dispoziţii, ca având drept la viaţă.
Textul articolului 2, a spus Curtea, nu este de natură a crea un drept la
autodeterminare, potrivit căruia o persoană ar putea alege moartea, mai degrabă
decât viaţa. În nici un caz, în opinia instanţei europene, articolul 2 nu conferă
individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.
În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât o obligaţie negativă
- de a nu provoca moartea în mod intenţionat - cât şi una pozitivă - de a lua măsurile
necesare pentru protecţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine frecvent în analiza
Curţii este cea de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce autorităţile statului au
cunoştinţă despre moartea unei persoane.

61
 În cazul persoanelor private de libertate, simplul fapt al decesului în condiţii
suspecte este de natură să ridice întrebarea cu privire la respectarea de către stat a
obligaţiei de a proteja dreptul la viaţă. Dacă la momentul privării de libertate
persoana se afla într-o stare bună de sănătate, iar decesul a intervenit ulterior, statul
are obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la faptele ce au dus la
deces. Sarcina probei dincolo de orice dubiu rezonabil privind îndeplinirea obligaţiei
pozitive aparţine statului.
Curtea Europeană a arătat că responsabilitatea statelor poate fi angajată în
temeiul art. 2 în cazul expulzării sau extrădării unei persoane într-o ţară în care
această persoană riscă aplicarea pedepsei capitale.
Potrivit prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenţia europeană, există unele
situaţii în care folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea, este
întotdeauna justificată, şi anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară: pentru
apărarea unei persoane împotriva violenţei ilegale; pentru efectuarea unei arestări în
condiţiile legii sau pentru împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute; pentru
a reprima conform legii tulburări violente.
Astfel, pe de o parte, folosirea forţei legale nu trebuie să fie excesivă, forţa
folosită trebuind să fie absolut necesară şi strict proporţională cu realizarea
scopului autorizat. Proporţionalitatea se apreciază, pe de o parte, în funcţie de
pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală, iar, pe de altă parte, obligaţia
statului de a proteja viaţa implică o protecţie procedurală a dreptului la viaţă.

Rezumat
Dreptul la viaţă este consfinţit prin art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru protecţia
Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui text este următorul:
"Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi
aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de
către un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această
pedeapsă".
Dreptul la viaţă este un drept substanţial, material, garantat oricărei persoane
şi reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.
Conform art. 2, dreptul la viaţă este protejat prin lege. Cu valoare de
principiu, acest text nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu
felul în care o persoană alege să trăiască.
Titularul dreptului la viaţă este individul ca entitate biologică şi juridică.
Trebuie subliniat faptul că titularul este fiinţa umană şi nu una din ipostazele sale
juridice de cetăţean străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent de
naţionalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecţia acestui drept se întinde din
momentul naşterii până în cel al morţii.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este

62
sancţionată cu această pedeapsă prin lege. Moartea nu este considerată ca fiind
cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu specifică decât că
dreptul la viaţă este garantat, fără a defini noţiunea de „persoană” şi de „viaţă” şi
deci fără a preciza beneficiarii acestui drept. Din această cauză, s-a pus problema
dacă fătul ar putea fi privit ca o persoană în sensul art. 2 şi ar trebui să fie considerat,
în virtutea acestei dispoziţii, ca având drept la viaţă.
Textul articolului 2, a spus Curtea, nu este de natură a crea un drept la
autodeterminare, potrivit căruia o persoană ar putea alege moartea, mai degrabă
decât viaţa. În nici un caz, în opinia instanţei europene, articolul 2 nu conferă
individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.
În protecţia dreptului la viaţă, statele contractante au atât o obligaţie negativă
- de a nu provoca moartea în mod intenţionat - cât şi una pozitivă - de a lua măsurile
necesare pentru protecţia vieţii. Obligaţia pozitivă care revine frecvent în analiza
Curţii este cea de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce autorităţile statului au
cunoştinţă despre moartea unei persoane.
În cazul persoanelor private de libertate, simplul fapt al decesului în condiţii
suspecte este de natură să ridice întrebarea cu privire la respectarea de către stat a
obligaţiei de a proteja dreptul la viaţă. Dacă la momentul privării de libertate
persoana se afla într-o stare bună de sănătate, iar decesul a intervenit ulterior, statul
are obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la faptele ce au dus la
deces. Sarcina probei dincolo de orice dubiu rezonabil privind îndeplinirea obligaţiei
pozitive aparţine statului.
Curtea Europeană a arătat că responsabilitatea statelor poate fi angajată în
temeiul art. 2 în cazul expulzării sau extrădării unei persoane într-o ţară în care
această persoană riscă aplicarea pedepsei capitale.
Potrivit prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenţia europeană, există unele
situaţii în care folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea, este
întotdeauna justificată, şi anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară: pentru
apărarea unei persoane împotriva violenţei ilegale; pentru efectuarea unei arestări în
condiţiile legii sau pentru împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute; pentru
a reprima conform legii tulburări violente.
Astfel, pe de o parte, folosirea forţei legale nu trebuie să fie excesivă, forţa
folosită trebuind să fie absolut necesară şi strict proporţională cu realizarea
scopului autorizat. Proporţionalitatea se apreciază, pe de o parte, în funcţie de
pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală, iar, pe de altă parte, obligaţia
statului de a proteja viaţa implică o protecţie procedurală a dreptului la viaţă.

63
Test de evaluare a cunoştinţelor
1) Menţionaţi frontierele dreptului la viață.
2) Menţionaţi care sunt obligațiile statelor din perspectiva respectării dreptului
la viață.
3) Prezentați caracterele juridice ale dreptului la viață.
4)Menționați care sunt condițiile în care se poate utiliza forța/violența
susceptibilă să producă moartea.

64
Unitatea de învăţare 5. Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor
tratamente sau pedepse inumane sau degradante (art. 3 din
Convenţie)

Cuprins
5.1. Introducere.............................................................................................................65
5.2. Competenţe.............................................................................................................65
5.3. Definiție, conținut, caractere juridice, obligațiile statelor....................................66
5.4. Tortura, tratamentele și pedepsele inumane și degradante .................................67
5.5. Rezumat..............................................................................................................72
5.6. Test de evaluare..................................................................................................74

5.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 a cursului destinat disciplinei Protecția juridică a
drepturilor omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele referitoare
la art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului. De asemenea cursanţii
vor fi familiarizaţi cu noțiunile de tortură, tratamente inumane și degradante, cu
diferențele dintre acestea. Totodată, vor cunoaște care sunt obligațiile statelor din
perspectiva art. 3.

5.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 5 va permite studentului:
 Să cunoască conținutul art. 3 dn Convenția europeană a drepturilor
omului;
 Să definească noțiunile de tortură, tratamente și pedepse inumane și
degradante
 Să prezinte situații/exemple în care art. 3 din Convenție este încălcat;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

65
 5.3. DEFINIȚIE, CONȚINUT, CARACTERE JURIDICE, OBLIGAȚIILE
STATELOR

5.3.1. Definiție, conținut și caracter juridic

Prejudicierea integrităţii fizice şi mentale a unei persoane prin tortură, tratamente sau
pedepse inumane sau degradante este interzisă prin Articolul 3 al Conventiei europene a
drepturilor omului, potrivit cu care, „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante”.
Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane sau
degradante a fost afirmat pentru prima dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul
1989 în cauza Soering împotriva Regatului Unit, când Curtea a statuat că interdicţia torturii şi a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante constituie „una din valorile fundamentale
ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”.
În termenii art. 3 din Convenţie, protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanei
împotriva torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut, iar această garanţie este un
drept intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar demnităţii umane este un atribut
inalienabil al persoanei umane, bazat pe valorile comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi
sistemelor sociale moderne şi nu poate suferi nici o restrângere sau derogare. Jurisprudenţa în
materie a Comisiei şi Curţii europene a impus, ca şi criteriu determinant pentru aplicabilitatea
articolului 3, gradul de gravitate al suferinţelor provocate.
Caracterul absolut al Art. 3
Art. 3 din Convenție este de obicei interpretat ca asigurând una dintre valorile
fundamentale ale unei societăţi democratice. Aceasta înseamnă că articolul 3 nu poate fi
încălcat nici chiar în cazuri extreme.

5.3.2. Obligaţiile statelor priving protecţia împotriva torturii şi a tratamentelor

inumane sau degradante

Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de la

provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante. În determinarea respectării
acestei obligaţii negative, Curtea a arătat că statul poate fi considerat responsabil şi pentru actele
comise de agenţii săi în afara atribuţiilor lor oficiale (acte ultra vires).
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia juridică a
individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. Statul este, de asemenea,
obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele tratamente săvârşite de particulari.
O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale eficiente
atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această natură de către agenţi
oficiali.
Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a statelor. Curtea a
precizat această obligaţie a statului, arătând că dreptul de a cere examinarea de către un medic
ales de deţinut reprezintă o garanţie fundamentală pentru asigurarea prevenirii relelor tratamente
în locul de detenţie.

66
 Prezentați obligațiile statelor din persectiva art. 3 din Convenția
europeană a drepturilor omului.

Să ne reamintim...
Articolul 3 al Conventiei europene a drepturilor omului - „Nimeni nu poate fi
supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor tratamente sau pedepse
inumane sau degradante a fost afirmat pentru prima dată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în anul 1989 în cauza Soering împotriva Regatului Unit, când
Curtea a statuat că interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante constituie „una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice
care formează Consiliul Europei”.
În termenii art. 3 din Convenţie, protecţia integrităţii fizice şi psihice a
persoanei împotriva torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut, iar
această garanţie este un drept intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar
demnităţii umane este un atribut inalienabil al persoanei umane, bazat pe valorile
comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne şi nu poate
suferi nici o restrângere sau derogare.
Art. 3 din Convenție este de obicei interpretat ca asigurând una dintre
valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Aceasta înseamnă că articolul
3 nu poate fi încălcat nici chiar în cazuri extreme.
Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de
la provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante.
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia
juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private.
Statul este, de asemenea, obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele
tratamente săvârşite de particulari.
O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale
eficiente atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această
natură de către agenţi oficiali.
Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a
statelor.

5.4. TORTURA, TRATAMENTELE ȘI PEDEPSELE INUMANE ȘI

DEGRADANTE

5.4.1. Tortura

„Tortura este un tratament inuman deliberat, ce cauzează suferinţe foarte grave şi crude”,
a statuat Curtea în cauza Irlanda c. Regatului Unit. Comisia Europeană a stabilit că tortura este
„o formă agravată de tratament inuman, ce are un scop, cum ar fi obţinerea de informaţii sau
mărturisiri sau aplicarea unei pedepse”. Comisia Europeană a enunţat, astfel, principalele trei
elemente ale torturii: intensitatea suferinţei, intenţia, scopul determinat.
67
 De altfel, şi definiţia torturii dată de Convenţia ONU împotriva torturii, adoptată la 3
decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, cuprinde aceste trei elemente: tortura este
un act prin care suferinţe puternice, fizice sau psihice, sunt în mod intenţionat provocate unei
persoane de către un agent al forţei publice sau la instigarea acestuia, într-un scop determinat
(mărturisire, pedeapsă, intimidare etc).
Conform Asociației medicale mondiale - Declarația de la Tokyo privind tortura și
tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte, tortura este o suferință
psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică săvârșită de una sau mai multe persoane
acționând în numele unor ordine, cu scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații,
să facă confesiuni sau pentru alte motive.
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Dacă nu există un scop,
atunci, conform definiției, nu este tortură. Există multe motive pentru a tortura și acestea variază
în funcție de caz.
Câteva din scopurile torturii sunt următoarele:
1. obținerea de informații: după arestare, o persoană este adesea supusă torturii în scopul
de a se obține informații cu privire la activitățile desfășurate și despre persoanele și organizațiile
cu care a avut contact.
2. obţinerea unei confesiuni: torționarul torturează victima în scopul obținerii recunoașterii
crimei. Victima este forțată să semneze o declarație scrisă în care se afirmă de ea a comis crima.
Frecvent, victimele semnează declarația, indiferent dacă au comis sau nu crima, cu scopul de a
evita tortura.
3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte persoane: uneori victimele sunt forțate
să semneze o declarație prin care incriminează alte persoane. În urma acestor confesiuni,
torționarii pot aresta oamenii pe care ei îi caută, urmând ca apoi să îi tortureze.
4. răzbunarea: motivul răzbunării este de asemenea valabil pentru a tortura. Uneori,
torționarul se răzbună nu doar pe individul în cauză ci și membrii familiei acestuia și pe rude.
5. pentru a răspândi teroare în comunitate: acest lucru are loc de obicei într-un regim
dictatorial. Oricine îndrăznește să ridice vocea împotriva regimului este torturat fără milă.
Victima este fie ucisă fie trimisă înapoi în comunitate cu semne fizice și psihice ale torturii.
Acest lucru ridică teroare în rândul comunității și nimeni nu mai îndrăznește să ridice vocea
împotriva regimului. Acest lucru se întâmplă de asemenea într-o comunitate dintr-o societate
feudală.
6. pentru distrugerea personalității: există mereu oameni înzestrați cu calități de lider în
fiecare societate. Acești oameni au puterea să ridice vocea împotriva regimurilor dictatoriale și să
mobilizeze oamenii să se ridice împotriva acestuia. Aceste persoane sunt identificate, arestate și
torturate în așa fel încât ei devin "morți vii". Comportamentul, gândurile și sentimentele sunt
schimbate total. Are loc o pierdere a încrederii în sine și un simț al neputinței, al lipsei speranței
și al nonvalorii proprii.

5.4.2. Tratamente şi pedepse inumane

68
 Tratamentul inuman provoacă, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice de o
intensitate deosebită. În practică, au fost considerate tratamente inumane: interogatoriile
„aprofundate”, ameninţarea cu tortura, violenţa fizică extremă, detenţia unei persoane în condiţii
inumane, deportarea sau extrădarea unei persoane într-o ţară unde riscă să suporte astfel de
tratamente. Pentru a antrena răspunderea statului, acestea trebuie să se caracterizeze nu numai
printr-o repetare a unor acte contrare Convenţiei, ci şi printr-o tolerare la nivel oficial a acestor
acte.
Violenţele săvârşite de forţele de poliţie. În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), o serie
de practici - numite şi cele cinci tehnici - ale forţelor poliţieneşti britanice au fost considerate
tratamente inumane.
Aceste practici au fost:
a) statul în picioare lângă perete sau forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi
doar în vârful picioarelor timp de câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului
şi cu picioarele depărtate;
b) punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi obligarea lor de a o
purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor;
c) ţinerea deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu,
tare şi şuierător;
d) privarea de somn pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor;
e) privarea de mâncare şi băutură.

Tratamentul deţinuţilor şi bolnavilor.

Convenţia nu conţine nicio dispoziţie specifică în privinţa tratamentului persoanelor
deţinute. Totuşi, Comisia a arătat încă din 1962 că detenţia nu poate lipsi pe cel deţinut de
drepturile garantate prin articolul 3 al Convenţiei. Este recunoscut astfel dreptul deţinutului la
condiţii de detenţie care să nu constituie tratamente inumane sau degradante. Comisia a stabilit
că o durată excesivă a detenţiei preventive sau menţinerea în detenţie, atunci când aceasta
compromite în mod grav sănătatea reclamantului, poate constitui un tratament inuman. Curtea
Europeană a recunoscut şi ea dreptul oricărui deţinut la condiţii de detenţie conforme cu
demnitatea umană şi de manieră a asigura că modalităţile de executare a pedepsei să nu supună
pe cel interesat la o suferinţă de o intensitate ce excede nivelul inevitabil al suferinţei inerente
detenţiei.
Detenţia (condiţiile detenţiei, maltratarea în timpul detenţiei)
Curtea Europeană a accentuat faptul că “în raport cu o persoană privată de libertate,
recurgerea la forţa fizică care nu era absolut necesară în raport cu comportamentul persoanei,
răneşte demnitatea umană şi este în principiu o încălcare a drepturilor stabilite în Art. 3.”
Condiţiile de detenţie pot constitui ele înseşi un tratament care încalcă art. 3.
În Tekin vs. Turcia detenţia într-o încăpere întunecoasă şi friguroasă, fără lumină, pat şi
cearşafuri, la o temperatură sub zero grade, aprovizionarea numai cu mâncare şi apă este
considerată o încălcare a Art. 3, cu toate că s-a dovedit că rudele sau cunoscuţii le aduceau
deţinuţilor îmbrăcăminte suplimentară.
Cât priveşte condiţiile de detenţie în general, standardele minime referitoare la
condiţiile de detenţie trebuie să fie aceleaşi, necontând la nivelul de dezvoltare a statului
membru. Acestea prevăd minimum de spaţiu şi de aer pentru fiecare deţinut în parte, facilităţi

69
sanitare adecvate, îmbrăcăminte care nu este sub nici o formă degradantă sau umilitoare,
acordarea unui pat separat şi a produselor alimentare (mâncării) cu o valoare nutritivă adecvată
pentru menţinerea sănătăţii şi puterii. Acestea sunt exigenţele minime care trebuie îndeplinite
întotdeauna, chiar dacă statul dat consideră că ele necesită cheltuieli prea mari în raport cu
bugetul. Interzicerea tratamentului degradant este aplicabil pentru toate etapele unui caz penal.
Tratamentul străinilor. Extrădarea şi deportarea. Convenţia Europeană nu garantează
dreptul de a intra, de a rămâne sau de a se stabili pe teritoriul unui stat contractant, nu ocroteşte
dreptul de azil, dreptul de a nu fi extrădat şi nu conţine nicio dispoziţie relativă la expulzare, cu
excepţia articolului 4 al Protocolului nr. 4 care interzice expulzările colective ale străinilor.
Curtea a extins însă protecţia oferită de articolul 3 şi asupra străinilor victime ale unei măsuri de
extrădare, expulzare sau deportare. Astfel, Curtea a stabilit că expulzarea sau extrădarea poate
constitui ea însăşi asemenea tratament, dacă există motive serioase să se creadă că străinul va fi
supus în ţara de destinaţie la un asemenea tratament (ţări unde drepturile omului sunt violate în
mod grosolan sau unde este aplicată pedeapsa cu moartea).
5.4.3. Tratamente şi pedepse degradante

Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a unui

individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei sau
conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă mai mult viaţa
cotidiană: tratamente discriminatorii, tratamente medicale experimentale, pedepse corporale
extrajudiciare, pedepse corporale aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.
În cauza Tyrer c. Regatului Unit (1978), Curtea a definit, în primul rând, noţiunea de
„pedeapsă degradantă”: „pentru ca o pedeapsă să fie degradantă şi să încalce astfel articolul 3,
umilirea sau înjosirea implicată trebuie să atingă un anumit nivel şi trebuie, în orice caz, să fie
alta decât elementele obişnuite de umilire care decurg din simplul fapt de a fi condamnat.
Aprecierea este relativă: depinde de toate circumstanţele cauzei şi, în special, de natura şi
contextul pedepsei, precum şi de modul şi metoda de executare".
În speţă, o pedeapsă corporală judiciară de 3 lovituri de nuia aplicate unui tânăr din
Insula Man şi executate de un ofiţer de poliţie, în sediul secţiei de poliţie, a fost considerată de
Curte pedeapsă degradantă, contrară articolului 3.
Alte tratamente degradante. O altă categorie de tratamente degradante (care, dacă ating
un anumit nivel de gravitate pot fi considerate chiar inumane) sunt: tratamentele medicale
experimentale efectuate fără consimţământul persoanei, supravegherea constantă de către
poliţie, remarce defăimătoare ale unui reprezentant al autorităţii publice, raderea în cap a unui
deţinut, unele condiţii de detenţie.
Condiţiile de detenţie „obiectiv inacceptabile” sunt considerate ca aducând atingere
demnităţii umane şi ca încălcând articolul 3: detenţia în celule lipsite de aerisire şi supraîncălzite,
în celule suprapopulate, lipsa paturilor, a condiţiilor sanitare decente etc.
Putem afirma, în esență, că prin jurisprudența sa, Curtea distinge următoarele nivele ale
comportamentului interzis:
1. Tortura: un tratament inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte puternice şi
crude.
2. Tratament inuman: cauzarea unor suferinţe mintale şi fizice foarte puternice.

70
 3. Tratament degradant: maltratare menită să-i trezească victimei sentimente de teamă,
frică, îngrijorare şi inferioritate, capabilă să o umilească şi înjosească şi să stopeze orice
posibilitate de a opune rezistenţă fizică sau morală.
Așadar, diferenţa dintre cele trei tipuri de tratament este în general una de gradaţie.
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii (CPT) a elaborat numeroase acte normative
în scopul protecţiei deţinuţilor împotriva torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau
degradante, acte ce acoperă diverse aspecte ale detenţiei: izolarea în celulă, disciplina, contactul
cu lumea de afară, plângeri şi proceduri de inspecţie. O mare parte din activitatea CPT se
concentrează asupra examinării condiţiilor vieţii de zi cu zi a deţinuţilor, probleme precum
cazarea, activităţile zilnice, igiena personală şi serviciile medicale.

Definiți tortura, prin raportare la scopurile pentru care aceasta se

realizează.

Să ne reamintim...
Definiţia torturii dată de Convenţia ONU împotriva torturii, adoptată la 3
decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, cuprinde trei elemente: tortura
este un act prin care suferinţe puternice, fizice sau psihice, sunt în mod intenţionat
provocate unei persoane de către un agent al forţei publice sau la instigarea
acestuia, într-un scop determinat (mărturisire, pedeapsă, intimidare etc).
Conform Asociației medicale mondiale - Declarația de la Tokyo privind
tortura și tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte,
tortura este o suferință psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică
săvârșită de una sau mai multe persoane acționând în numele unor ordine, cu
scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații, să facă confesiuni sau
pentru alte motive.
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Câteva din
scopurile torturii sunt următoarele: 1. obținerea de informații, 2. obţinerea unei
confesiuni, 3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte personae, 4.
Răzbunarea, 5. pentru a răspândi teroare în comunitate, 6. pentru distrugerea
personalității.
Tratamentul inuman provoacă, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice
de o intensitate deosebită. În practică, au fost considerate tratamente inumane:
interogatoriile „aprofundate”, ameninţarea cu tortura, violenţa fizică extremă,
detenţia unei persoane în condiţii inumane, deportarea sau extrădarea unei persoane
într-o ţară unde riscă să suporte astfel de tratamente.
Au fost considerate tratamente inumane: a) statul în picioare lângă perete sau
forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi doar în vârful picioarelor timp de
câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului şi cu picioarele
depărtate; b) punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi
obligarea lor de a o purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor; c) ţinerea
deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu, tare şi
şuierător; d) privarea de somn pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor; e)

71
privarea de mâncare şi băutură.
Curtea Europeană a accentuat faptul că “în raport cu o persoană privată de
libertate, recurgerea la forţa fizică care nu era absolut necesară în raport cu
comportamentul persoanei, răneşte demnitatea umană şi este în principiu o
încălcare a drepturilor stabilite în Art. 3.”
Condiţiile de detenţie pot constitui ele înseşi un tratament care încalcă art. 3.
Acestea prevăd minimum de spaţiu şi de aer pentru fiecare deţinut în parte, facilităţi
sanitare adecvate, îmbrăcăminte care nu este sub nici o formă degradantă sau
umilitoare, acordarea unui pat separat şi a produselor alimentare (mâncării) cu o
valoare nutritivă adecvată pentru menţinerea sănătăţii şi puterii. Acestea sunt
exigenţele minime care trebuie îndeplinite întotdeauna, chiar dacă statul dat
consideră că ele necesită cheltuieli prea mari în raport cu bugetul.
Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea
gravă a unui individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze
împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor
degradante acoperă mai mult viaţa cotidiană: tratamente discriminatorii, tratamente
medicale experimentale, pedepse corporale extrajudiciare, pedepse corporale
aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.

Rezumat
Articolul 3 al Conventiei europene a drepturilor omului - „Nimeni nu poate fi
supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Dreptul de a nu fi supus supus torturii şi altor tratamente sau pedepse
inumane sau degradante a fost afirmat pentru prima dată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în anul 1989 în cauza Soering împotriva Regatului Unit, când
Curtea a statuat că interdicţia torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante constituie „una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice
care formează Consiliul Europei”.
În termenii art. 3 din Convenţie, protecţia integrităţii fizice şi psihice a
persoanei împotriva torturii şi a altor rele tratamente are un caracter absolut, iar
această garanţie este un drept intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar
demnităţii umane este un atribut inalienabil al persoanei umane, bazat pe valorile
comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne şi nu poate
suferi nici o restrângere sau derogare.
Art. 3 din Convenție este de obicei interpretat ca asigurând una dintre
valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Aceasta înseamnă că articolul
3 nu poate fi încălcat nici chiar în cazuri extreme.
Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de
la provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante.
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia
juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. Statul
este, de asemenea, obligat să incrimineze tortura, precum şi orice rele tratamente
săvârşite de particulari.

72
 O altă obligaţie pozitivă a statului este aceea de a efectua investigaţii oficiale
eficiente atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de această
natură de către agenţi oficiali.
Obligaţia de a acorda tratament medical este o altă obligaţie pozitivă a
statelor.
Definiţia torturii dată de Convenţia ONU împotriva torturii, adoptată la 3
decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, cuprinde trei elemente: tortura
este un act prin care suferinţe puternice, fizice sau psihice, sunt în mod intenţionat
provocate unei persoane de către un agent al forţei publice sau la instigarea
acestuia, într-un scop determinat (mărturisire, pedeapsă, intimidare etc).
Conform Asociației medicale mondiale - Declarația de la Tokyo privind
tortura și tratamentele degradante, din 1975, la care și România este astăzi parte,
tortura este o suferință psihică sau fizică intenționată, sistematică și sălbatică
săvârșită de una sau mai multe persoane acționând în numele unor ordine, cu
scopul de a forța anumite persoane să dezvăluie informații, să facă confesiuni sau
pentru alte motive.
Conform definiției torturii, existența scopului este esențială. Câteva din
scopurile torturii sunt următoarele: 1. obținerea de informații, 2. obţinerea unei
confesiuni, 3. obținerea unei mărturii care să incrimineze alte personae, 4.
Răzbunarea, 5. pentru a răspândi teroare în comunitate, 6. pentru distrugerea
personalității.
Tratamentul inuman provoacă, în mod voluntar, suferinţe mentale sau fizice
de o intensitate deosebită. În practică, au fost considerate tratamente inumane:
interogatoriile „aprofundate”, ameninţarea cu tortura, violenţa fizică extremă,
detenţia unei persoane în condiţii inumane, deportarea sau extrădarea unei persoane
într-o ţară unde riscă să suporte astfel de tratamente.
Au fost considerate tratamente inumane: a) statul în picioare lângă perete sau
forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi doar în vârful picioarelor timp de
câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului şi cu picioarele
depărtate; b) punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi
obligarea lor de a o purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor; c) ţinerea
deţinuţilor, în timpul interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu, tare şi
şuierător; d) privarea de somn pe perioade lungi, în timpul interogatoriilor; e)
privarea de mâncare şi băutură.
Curtea Europeană a accentuat faptul că “în raport cu o persoană privată de
libertate, recurgerea la forţa fizică care nu era absolut necesară în raport cu
comportamentul persoanei, răneşte demnitatea umană şi este în principiu o
încălcare a drepturilor stabilite în Art. 3.”
Condiţiile de detenţie pot constitui ele înseşi un tratament care încalcă art. 3.
Acestea prevăd minimum de spaţiu şi de aer pentru fiecare deţinut în parte, facilităţi
sanitare adecvate, îmbrăcăminte care nu este sub nici o formă degradantă sau
umilitoare, acordarea unui pat separat şi a produselor alimentare (mâncării) cu o
valoare nutritivă adecvată pentru menţinerea sănătăţii şi puterii. Acestea sunt
exigenţele minime care trebuie îndeplinite întotdeauna, chiar dacă statul dat

73
consideră că ele necesită cheltuieli prea mari în raport cu bugetul.
Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea
gravă a unui individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze
împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Câmpul de aplicare al tratamentelor
degradante acoperă mai mult viaţa cotidiană: tratamente discriminatorii, tratamente
medicale experimentale, pedepse corporale extrajudiciare, pedepse corporale
aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.
Condiţiile de detenţie „obiectiv inacceptabile” sunt considerate ca aducând
atingere demnităţii umane şi ca încălcând articolul 3: detenţia în celule lipsite de
aerisire şi supraîncălzite, în celule suprapopulate, lipsa paturilor, a condiţiilor
sanitare decente etc.
Putem afirma, în esență, că prin jurisprudența sa, Curtea distinge
următoarele nivele ale comportamentului interzis:
1. Tortura: un tratament inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte
puternice şi crude.
2. Tratament inuman: cauzarea unor suferinţe mintale şi fizice foarte
puternice.
3. Tratament degradant: maltratare menită să-i trezească victimei sentimente
de teamă, frică, îngrijorare şi inferioritate, capabilă să o umilească şi înjosească şi
să stopeze orice posibilitate de a opune rezistenţă fizică sau morală.
Așadar, diferenţa dintre cele trei tipuri de tratament este în general una de
gradaţie.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Menţionaţi care este caracterul juridic principal al art. 3 din Convenție.
2) Prezentați obligațiile statelor prin prisma art. 3 din Convenție.
3) Definiți tortura prin raportare la scopurile pentru care aceasta se realizează.
4) Realizaţi o descriere comparativă între tortură, tratamente și pedepse
inumane și degradante.
5) Exemplificați situații în care art. 3 din Convenție este încălcat în ceea ce
privește condițiile de detenție.

74
Unitatea de învăţare 6. Dreptul la siguranță și libertate (art. 5 din
Convenție) – I. Considerații generale. Cazuri legale de privare de
libertate.

Cuprins
6.1. Introducere
.......................................................................................................................................75
6.2. Competenţe.............................................................................................................75
6.3. Considerații generale privind privarea de libertate..............................................76
6.4. Cazurile permise de privare de libertate conform art. 5 din
convenție...................................................................................................................78
6.5. Rezumat..............................................................................................................82
6.6. Test de evaluare..................................................................................................84

6.1. Introducere
Unitatea de învăţare 6 a cursului destinat disciplinei Protecția Juridică a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu reglementarea art. 5
din Convenție - dreptul la siguranță și la libertate, unul dintre cele mai importante
statuate de Convenție. În acest prim curs dedicat art. 5, studenților li se va
prezenta dreptul la siguranță și libertate prin prisma definirii acestuia – ca vizând
în exclusivitate libertatea de mișcare, precum și cu cazurile de privare legală de
libertate a unei persoane.

6.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 6 va permite studentului:
 Să definească dreptul la siguranță și la libertate, reglementat de
art. 5 din Convenție;
 Să prezinte diferențele dintre o privare de libertate și o restricție de
libertate
 Să prezinte cazurile de privare legală de libertate;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

75
 6.3. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PRIVAREA DE LIBERTATE

Art. 5 din Convenție – dreptul la siguranță și libertate prevede:

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei
hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau
când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să
fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul
împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată
unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să
introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra
legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol, are dreptul la reparaţii.

Prin „dreptul la libertate”, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică al

persoanei, respectiv posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în sens liber. În practica
Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 5 în mod sigur nu vizează simplele
restricţii ale libertăţii de circulaţie şi nici limitările libertăţii de mişcare pe care le implică acele
situaţii juridice precise, cum este cea a membrilor forţelor armate.
Potrivit articolului 5, orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege şi efectuată
în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se apreciaza, aşadar, atât
sub aspect procedural, cât si sub aspect material. Astfel, condiţia promordială este ca detenţia să

76
nu fie arbitrară. O privare de libertate este considerată arbitrară atunci când nu este conformă
scopurilor prevăzute de articolul 5.
Instanţa europeană a afirmat deseori în jurisprudenţa sa, că orice privare de libertate
trebuie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia
naţională, dar ea trebuie să respecte scopul esenţial al articolului 5 – protejarea individului
împotriva arbitrariului autoritaţilor statelor.
Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii privării de
libertate cu scopul urmarit. Desigur, instanţele naţionale sunt primele chemate să aprecieze
legalitatea unei privari de libertate.
Privarea de libertate poate avea consecinţe directe şi negative cu privire la exercitarea
altor drepturi şi libertăţi fundamentale apărate prin Convenţie (dreptul la viaţa privată si
familială).
Ȋn doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi o simplă
restricţie a libertăţii. Ȋntre cele două ipoteze nu există o diferenţă de natură, ci doar de
intensitate. Judecătorii europeni vor lua în considerare circumstanţele concrete ale cauzei, mai
ales în privinţa modalităţilor de executare a măsurii. Ȋn cauza Guzzardi c. Italiei (1980), de
exemplu, impunerea unei reşedinţe obligatorii reclamantului, pe o insulă indepărtată, timp de 16
luni, într-o arie de 2,5km² şi împreună cu familia sa, cu posibilitatea de a se mişca liber în
această arie, a fost considerată o privare de libertate conform articolului 5. De asemenea, în
cauza Ashingdane c. Regatului Unit (1985), menţinerea forţată a unei persoane într-un spital
psihiatric, chiar daca era ţinută într-o celulă descuiată şi i se permitea să părăsească spitalul
neînsoţită, a fost socotită o privare de libertate. Rezultă deci, că gradul de libertate de mişcare
nu este determinant pentru aprecierea aplicabilităţii articolului 5.
Nu orice privare de libertate intra sub incidenţa acestui articol. De exemplu, în cauza
Engel c. Olandei (1976), Curtea a arătat, pe de o parte, că resticţiile libertăţii rezultate din
condiţiile normale ale vieţii militare şi, pe de altă parte, unele masuri disciplinare nu constituie
privari de libertate. Ȋn aceeaşi speţă, Curtea a arătat că alte măsuri disciplinare- arestul sever, ce
constă în închiderea soldaţilor în celule-constituia o privare de libertate în sensul articolului 5.
Criteriul utilizat de Curte a fost faptul că sancţiunile în cauză, prin modalităţile practice de
punere în executare, se îndepărtează de condiţiile normale ale vieţii în cadrul forţelor armate.
Conducerea la secţie a unei persoane pentru a i se pune întrebări nu constituie o privare de
libertate. În caz de conflicte legate de autoritatea parentală, plasarea unui minor într-un centru de
primire sau într-un spital psihiatric, la cererea unui părinte învestit cu autoritatea menţionată, nu
este o privare de libertate. Tot în legătură cu relaţiile de familie,în funcţie de circumstanţele
cauzei, poate fi invocată obligaţia pozitivă a statului de a proteja copiii împotriva detenţiei
private aplicate de părinţi, dacă această detenţie ajunge dincolo de necesitatea garantării
articolului 8 şi nu poate fi justificată în condiţiile articolului 5.

Definiți dreptul la libertate din perspectiva art. 5 din Convenția

europeană a drepturilor omului.

77
 Să ne reamintim...
Prin „dreptul la libertate”, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate
fizică al persoanei, respectiv posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în
sens liber. În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 5 în
mod sigur nu vizează simplele restricţii ale libertăţii de circulaţie şi nici limitările
libertăţii de mişcare pe care le implică acele situaţii juridice precise, cum este cea a
membrilor forţelor armate.
Potrivit articolului 5, orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege
şi efectuată în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se
apreciaza, aşadar, atât sub aspect procedural, cât si sub aspect material. Astfel,
condiţia promordială este ca detenţia să nu fie arbitrară.
Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii
privării de libertate cu scopul urmarit.
Ȋn doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi
o simplă restricţie a libertăţii. Ȋntre cele două ipoteze nu există o diferenţă de natură,
ci doar de intensitate.
Nu orice privare de libertate intra sub incidenţa acestui articol. Spre exemplu,
conducerea la secţie a unei persoane pentru a i se pune întrebări nu constituie o
privare de libertate. În caz de conflicte legate de autoritatea parentală, plasarea unui
minor într-un centru de primire sau într-un spital psihiatric, la cererea unui părinte
învestit cu autoritatea menţionată, nu este o privare de libertate.

6.4. CAZURILE PERMISE DE PRIVARE DE LIBERTATE CONFORM ART. 5

DIN CONVENȚIE

Articolul 5 paragraful 1 cuprinde 6 cazuri permise de privare de libertate:

a) detenţia dupa condamnare;
b) arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţă judiciară sau dintr-o
obligaţie legală;
c) detenţia provizorie;
d) detenţia unui minor;
e) detenţia anumitor bolnavi si persoane defavorizate;
f) detenţia străinilor.

6.4.1. Detenţia după judecată și condamnare

Detenţia după judecată şi condamnare vizează persoana deţinută în mod legal după
condamnarea de către un tribunal competent.
Condamnarea înseamn nu doar o declaraţie de vinovăţie privind săvârşirea unei
infracţiuni, dar şi aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate.
Condamnarea trebuie să fie făcută de către un tribunal competent. Pentru a fi considerat
competent, tribunalul trebuie să fie un organ de plină jurisdicţie asupra cauzei respective şi să
acorde garanţiile judiciare adecvate, precum şi să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi.

78
Astfel, este imperativ ca detenţia să aibă loc în temeiul hotărârii judecătoresti pronunţate de
tribunalul competent.

6.4.2. Arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţa cu caracter judiciar

sau dintr-o obligaţie legală

Această dispoziţie este prevazută de articolul 5 paragraful 1, litera b) şi vizează cazul

persoanei care face obiectul unei arestări sau detenţii legale pentru nerespectarea unei hotărâri
judecătoreşti sau a unei obligaţii prevăzute de lege. Curtea Europeană a amintit că acest caz
vizează privarea de libertate doar în situaţia în care legea autorizează detenţia pentru a-l sili pe
individul în cauză să-şi execute obligaţia specifică şi concretă pe care a neglijat-o.
De exemplu, detenţia poate interveni ca urmare a refuzului de a plăti o amendă sau
refuzul de a se supune unor examinări medicale cerute de o instanţă judecătorească.
În cel de-al doilea caz prevăzut de acest articol la litera b), putem exemplifica prin
neîndeplinirea obligaţiei de a îndeplini serviciul militar, a obligaţiei de a purta un act de
identitate şi de a se supune unui control de identitate. Obligaţia trebuie să fie suficient de
specifică şi concretă, nu trebuie să aibă un caracter de generalitate. Pentru ca acest text să fie
aplicabil, scopul detenţiei trebuie să fie îndeplinirea obligaţiei sau supunerea persoanei respective
hotarârii judecătoreşti. Dacă detenţia are scopul pedepsirii persoanei, nu poate intra sub incidenţa
acestui articol.
Trebuie menţionat că aplicabilitatea acestui text a fost restrânsa prin prevederile
articolului 1 al Protocolului nr 4 la Convenţie, potrivit cărora: “Nimeni nu poate fi privat de
libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în masura să execute o obligaţie contractuală”.

6.4.3. Detenţia preventivă

Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul său este de a conduce persoana
respectivă în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a
bănui că a săvarşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de
a-l împiedica să săvârşeasca o infracţiune sau să fugă după săvârsirea acesteia. Acestea nu sunt
condiţii cumulative, dacă una dintre ele este îndeplinită, privarea de libertate este permisă.
Caracterul verosimil al motivelor înseamnă că autenticitatea şi sinceritatea lor nu pot fi
suficiente: sunt necesare fapte şi informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că
persoana în cauză a săvârşit o infracţiune.
Plauzibilitatea bănuielilor pe care are a se întemeia o arestare constituie un element
esenţial al protecţiei cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate.
Deţinerea unei persoane bănuite că a săvârsit o infracţiune spre a o împiedica să se
sustragă urmăririi penale - se recurge la aceasta deţinere pentru a asigura prezenţa persoanei în
cauză,în faza de urmărire penală şi împiedicarea sustragerii ei de la urmărire, din diferite motive.
Instanţele naţionale trebuie să aprecieze dacă mai există riscul invocate, cât şi dacă se mai
justifică deţinerea acesteia.
Cu privire la sfera noţiunii de infracţiune, aceasta vizează faptele de natură penală şi ca
atare, textul articolului 5, paragraful 1, litera c) permite exclusiv privările de libertate efectuate în
cadrul unei proceduri penale.

79
 6.4.4. Detenţia minorilor

Articolul 5, paragraful 1, litera d) are în vedere detenţia unui minor care a fost dispusă
pentru a-i asigura o educaţie supravegheată sau pentru a fi adus în faţa autoritaţii competente.
În Convenţie nu există o definiţie pentru termenul ”minor”, ceea ce înseamna că urmează
a fi aplicate normele naţionale privitoare la capacitatea persoanelor.

6.4.5. Detenţia unor bolnavi și persoane defavorizate

Este prevăzută de articolul 5 pararaful 1, litera e) și priveşte în special persoanele

susceptibile a propaga o boala contagioasă, alienaţii, alcoolocii, toxicomanii şi vagabonzii.
Ȋn practica, s-a pus mai mult problema alienaţiilor mintal. Curtea a arătat că este interzisă
detenţia cuiva doar pentru că ideile şi comportamentul său se indepărtează de normele
predominante într-o societate determinată. Ȋnţelesul termenului de “alienat mintal” nu poate fi
interpretat de o manieră definitivă, sensul său evoluând în permanenţă datorită progresului
ştiinţei medicale şi evoluţiei mentalitaţiilor.
Ȋn cauza Winterwerp c. Olandei(1979), Curtea a precizat şi condiţiile minimale de privare
de libertate:
 alienaţia trebuie dovedită în faţa autorităţii naţionale competente, printr-o expertiză
medicală obiectivă;
 tulburările mentale trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice
internarea;
 tulburările trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Aceasta nu se poate
prelungi în mod valabil fără existenţa acestor tulburări.
De asemenea, detenţia trebuie să aibă loc într-un spital sau într-un alt stabiliment
specializat. Ȋn privinţa primei condiţii, poate totuşi exista o derogare în situaţii de urgenţa: o
astfel de situaţie poate justifica detenţia unei personae fără o expertiză medicala prealabilă. Și în
acest caz însă, pentru respectarea articolului 5, paragraful 1, litera e), este necesară confirmarea
stării de alienaţie de către un specialist, în cel mai scurt termen.
Articolul 5, paragraful 1, litera e) nu implică, în viziunea Curţii, şi un drept de a primi un
tratament adecvat bolii mintale. Cu toate acestea, lipsa unui tratament medical adecvat aplicat
persoanei aflate în detenţie poate constitui un tratament inuman sau degradant, deci o încălcare a
articolului 3 al Convenţiei.
Termenul “vagabonzi” şi detenţia vagabonzilor a făcut obiectul cauzei De Wilde, Ooms
Si Versyp c. Belgiei (cunoscută şi sub numele de “cauza vagabonzilor”). Curtea a preluat, în
această cauză, definiţia dată de dreptul penal Belgian noţiunii de “vagabond”, adică o persoană
ce nu are adăpost stabil, nici mijloace de subzistenţă şi nici o profesie sau ocupaţie stabilă.
Ȋn cauza Litwa c. Poloniei(2000), Curtea a avut prilejul să se pronunţe asupra noţiunii de
alcoolic. Astfel,aceasta a considerat că “persoanele care nu sunt diagnosticate medical ca fiind
<<alcoolice>>, dar al căror comportament sub influenţa alcoolului reprezintă o amenintare
pentru ordinea public sau pentru ele însele, pot fi reţinute pentru protecţia ordinii publice sau a
interesului lor, cum ar fi sănătatea sau siguranţa personală”. Cu toate acestea, Curtea a stabilit
ferm că articolul 5, paragraful 1,litera e) nu permite detenţia unui individ doar pentru că a
consumat alcool.

80
 Pentru toate categoriile de persoane pentru care se permite detenţia în condiţiile
articolului 5, paragraful 1, litera e) - bolnavi contagiosi, alcoolici, toxicomani - se aplică, mutatis
mutandis, regulile mentionate pentru alienaţi mintal.

6.4.6. Detenţia străinilor

Este autorizată de articolul 5 paragraful 1 litera f), în scopul expulzării sau extrădării sau
pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului. Textul articolului
vizează situaţia în care procedura extrădării sau expulzării este deja în curs. Detenţia trebuie să
fie “legală”din punctual de vedere al dreptului intern şi să nu fie arbitrară. Pentru a aprecia
legalitatea detenţiei ce cade sub incidenţa acestui text, Curtea verifică şi scopul acesteia. Astfel,
în cauza Quinn c. Franţei (1995), constatând că detenţia unui străin timp de doi ani în timpul
procedurilor de extrădare avea ca scop mai degrabă menţinerea sa în detenţie preventivă decât
extrădarea, Curtea a stabilit existenţa unei violări a articolului 5 paragraful 1.Dacă prelungirea
detenţiei în timpul extrădării se datorează reclamantului sau acesta a consimţit implicit la aceasta,
nu se poate stabili violarea articolului 5.

Menţionaţi care sunt cazurile legale de privare de libertate din

perspectiva art. 5 din Convenție.

Să ne reamintim...
Articolul 5 paragraful 1 cuprinde 6 cazuri permise de privare de libertate:
a) detenţia dupa condamnare - detenţia după judecată şi condamnare vizează
persoana deţinută în mod legal după condamnarea de către un tribunal competent.
Condamnarea înseamn nu doar o declaraţie de vinovăţie privind săvârşirea unei
infracţiuni, dar şi aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de
libertate;
b) arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţă judiciară sau dintr-o
obligaţie legală - vizează cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau detenţii
legale pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei obligaţii prevăzute
de lege. Curtea Europeană a amintit că acest caz vizează privarea de libertate doar
în situaţia în care legea autorizează detenţia pentru a-l sili pe individul în cauză să-şi
execute obligaţia specifică şi concretă pe care a neglijat-o;
c) detenţia provizorie - privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul
său este de a conduce persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvarşit o infracţiune sau când
există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşeasca
o infracţiune sau să fugă după săvârsirea acesteia;
d) detenţia unui minor - are în vedere detenţia unui minor care a fost dispusă
pentru a-i asigura o educaţie supravegheată sau pentru a fi adus în faţa autoritaţii
competente;
e) detenţia anumitor bolnavi si persoane defavorizate - priveşte în special

81
persoanele susceptibile a propaga o boala contagioasă, alienaţii, alcoolocii,
toxicomanii şi vagabonzii;
f) detenţia străinilor - în scopul expulzării sau extrădării sau pentru a împiedica o
persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului. Textul articolului vizează
situaţia în care procedura extrădării sau expulzării este deja în curs. Detenţia trebuie
să fie “legală” din punctul de vedere al dreptului intern şi să nu fie arbitrară.

Rezumat
Prin „dreptul la libertate”, Curtea Europeană înţelege dreptul la libertate fizică
al persoanei, respectiv posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în sens
liber. În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 5 în mod
sigur nu vizează simplele restricţii ale libertăţii de circulaţie şi nici limitările
libertăţii de mişcare pe care le implică acele situaţii juridice precise, cum este cea a
membrilor forţelor armate.
Potrivit articolului 5, orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege
şi efectuată în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se
apreciaza, aşadar, atât sub aspect procedural, cât si sub aspect material. Astfel,
condiţia promordială este ca detenţia să nu fie arbitrară.
Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii
privării de libertate cu scopul urmarit.
Ȋn doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţia între o privare de libertate şi
o simplă restricţie a libertăţii. Ȋntre cele două ipoteze nu există o diferenţă de natură,
ci doar de intensitate.
Nu orice privare de libertate intra sub incidenţa acestui articol. Spre exemplu,
conducerea la secţie a unei persoane pentru a i se pune întrebări nu constituie o
privare de libertate. În caz de conflicte legate de autoritatea parentală, plasarea unui
minor într-un centru de primire sau într-un spital psihiatric, la cererea unui părinte
învestit cu autoritatea menţionată, nu este o privare de libertate.
Articolul 5 paragraful 1 cuprinde 6 cazuri permise de privare de libertate:
a) detenţia dupa condamnare - detenţia după judecată şi condamnare vizează
persoana deţinută în mod legal după condamnarea de către un tribunal competent.
Condamnarea înseamn nu doar o declaraţie de vinovăţie privind săvârşirea unei
infracţiuni, dar şi aplicarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de
libertate;
Pentru a fi considerat competent, tribunalul trebuie să fie un organ de plină
jurisdicţie asupra cauzei respective şi să acorde garanţiile judiciare adecvate, precum
şi să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi
b) arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţă judiciară sau dintr-o
obligaţie legală - vizează cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau
detenţii legale pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei obligaţii
prevăzute de lege. Curtea Europeană a amintit că acest caz vizează privarea de
libertate doar în situaţia în care legea autorizează detenţia pentru a-l sili pe individul
în cauză să-şi execute obligaţia specifică şi concretă pe care a neglijat-o;

82
 De exemplu, detenţia poate interveni ca urmare a refuzului de a plăti o
amendă sau refuzul de a se supune unor examinări medicale cerute de o instanţă
judecătorească.
În cel de-al doilea caz prevăzut de acest articol la litera b), putem exemplifica
prin neîndeplinirea obligaţiei de a îndeplini serviciul militar, a obligaţiei de a purta
un act de identitate şi de a se supune unui control de identitate. Obligaţia trebuie să
fie suficient de specifică şi concretă, nu trebuie să aibă un caracter de generalitate.
c) detenţia provizorie - privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul
său este de a conduce persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvarşit o infracţiune sau când
există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşeasca
o infracţiune sau să fugă după săvârsirea acesteia;
Plauzibilitatea bănuielilor pe care are a se întemeia o arestare constituie un
element esenţial al protecţiei cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de
libertate.
Deţinerea unei persoane bănuite că a săvârsit o infracţiune spre a o împiedica
să se sustragă urmăririi penale - se recurge la aceasta deţinere pentru a asigura
prezenţa persoanei în cauză,în faza de urmărire penală şi împiedicarea sustragerii ei
de la urmărire, din diferite motive. Instanţele naţionale trebuie să aprecieze dacă mai
există riscul invocate, cât şi dacă se mai justifică deţinerea acesteia.
Cu privire la sfera noţiunii de infracţiune, aceasta vizează faptele de natură
penală şi ca atare, textul articolului 5, paragraful 1, litera c) permite exclusiv
privările de libertate efectuate în cadrul unei proceduri penale.
d) detenţia unui minor - are în vedere detenţia unui minor care a fost dispusă
pentru a-i asigura o educaţie supravegheată sau pentru a fi adus în faţa autoritaţii
competente;
e) detenţia anumitor bolnavi si persoane defavorizate - priveşte în special
persoanele susceptibile a propaga o boala contagioasă, alienaţii, alcoolocii,
toxicomanii şi vagabonzii;
Ȋn cauza Winterwerp c. Olandei(1979),Curtea a precizat şi condiţiile minimale
de privare de libertate: alienaţia trebuie dovedită în faţa autorităţii naţionale
competente, printr-o expertiză medicală obiectivă; tulburările mentale trebuie să aibă
un caracter sau o amploare care să justifice internarea; tulburările trebuie să persiste
pe întreaga durată a internării. Aceasta nu se poate prelungi în mod valabil fără
existenţa acestor tulburări.
De asemenea, detenţia trebuie să aibă loc într-un spital sau într-un alt
stabiliment specializat. Ȋn privinţa primei condiţii, poate totuşi exista o derogare în
situaţii de urgenţa: o astfel de situaţie poate justifica detenţia unei personae fără o
expertiză medicala prealabilă.
f) detenţia străinilor - în scopul expulzării sau extrădării sau pentru a împiedica
o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului. Textul articolului vizează
situaţia în care procedura extrădării sau expulzării este deja în curs. Detenţia trebuie
să fie “legală” din punctul de vedere al dreptului intern şi să nu fie arbitrară.

83
Test de evaluare a cunoştinţelor
1) Menţionaţi caracterele juridice ale dreptului la libertate, reglementat de art. 5
din Convenție.
2) Prezentați diferența dintre privare de libertate și restricție de libertate.
3) Exemplificați situații de privare legală de libertate.
4) Exemplificați situații de privare nelegală de libertate.
5) Enumerați cazurile de privare legală de libertate prevăzute de art. 5 din
Convenție.
6) Prezentaţi legalitatea detenției preventive.

84
Unitatea de învăţare 7. Dreptul la siguranță și libertate (art. 5 din
Convenție) – II. Garanţiile persoanelor private de libertate.

Cuprins
7.1. Introducere.............................................................................................................85
7.2. Competenţe.............................................................................................................85
7.3. Garanțiile persoanelor private de libertate..........................................................86
7.4. Rezumat..............................................................................................................90
7.5. Test de evaluare..................................................................................................92

7.1. Introducere
Unitatea de învăţare 7 a cursului destinat disciplinei Protecția Juridică a
Drepturilor Omului continuă analiza art. 5 din Convenție, privind dreptul la
siguranță și la libertate, urmărind familiarizarea studenţilor cu aspectele
referitoare la garanțiile persoanelor private de libertate.

7.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 5 va permite studentului:
 Să cunoască garanțiile de care beneficiază persoanele private de
libertate în mod legal;
 Să cunoască noțiunile autonome cu care operază Convențția în această
materie – magistrat, judecător, tribunal, de îndată;
 Să definească termenul rezonabil al privării de libertate;
 Să cunoască condițiile în care se poate beneficia de despăgubiri pentru
detenție ilegală.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

7.3. GARANȚIILE PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE

85
 Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu situatia care a
determinat-o. De asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă şi executată de o autoritate
competent. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.
Articolul 5, paragrafele 2-5, cuprinde o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de
libertate, al căror scop este acela de a permite apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse
libertăţii persoanei.
Aceste garanţii sunt: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în faţa unui judecător,
dreptul la recurs și dreptul la despăgubiri.

7.3.1. Dreptul de a fi informat

Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul să fie informată, în cel mai scurt termen
posibil şi într-o limbă pe care o întelege, asupra motivelor arestării sau deţinerii si a oricărei
acuzaţii împotriva ei.
Câmpul de aplicare a acestei dispoziţii este destul de larg. Ȋn primul rând, ea se aplică în
cazurile prevăzute de articolul 5, paragraful 1, mai ales în cazul privării de libertate în scopul
conducerii în faţa unui judecător. De asemenea, articolul 5, paragraful 2 se aplică şi arestărilor ca
urmare a controlului de identitate sau de securitate operate în absenta unor bănuieli speciale:
aceasta priveşte în special practicile autorităţiilor engleze de detenţii administrative şi de privări
de libertate extrajudiciare. Persoanei arestate trebuie să i se spună ”într-un limbaj simplu,
nontehnic, pe care îl poate întelege, motivele esenţiale, juridice şi factuale, ale arestării sale,
pentru a putea, dacă crede de cuviinţa, să se adreseze unei instanţe pentru a contesta legalitatea
arestării”.
Dreptul la informare cuprins in articolul 5 paragraful 2 este o garanţie foarte importantă,
deoarece este esenţial ca o persoană privată de libertate să cunoască motivele acestei măsuri cât
mai repede şi cât mai exact.
Din textul articolului 5 paragraful 2 rezultă ca informaţia trebuie să fie suficient de
precisă:
- limba utilizată trebuie să fie înţeleasă cât mai bine de cel interest şi, la nevoie, trebuie
să se facă apel la un interpret.
- limbajul trebuie să fie simplu şi accesibil.
- informaţia trebuie să fie suficient de detaliată, indicându-se motivele de fapt şi de
drept ale privării de libertate.
- rapiditatea informării este şi ea o cerinţă fundamentală.Aceasta înseamnă că persoana
trebuie să fie informată în cel mai scurt timp de la arestare sau deţinere.
Ȋndeplinirea acestor cerinţe se apreciază de la caz la caz,în funcţie de circumstanţele
fiecărei cauze.
Ȋn cazul persoanelor alienate mintal,dacă acestea nu pot înţelege informaţiile comunicate
asupra motivelor deţinerii, aceste informaţii trebuie date unui avocat sau altei persoane autorizate
în numele lor.

7.3.2. Dreptul de a fi adus de ȋndată ȋn faţa unui judecător, de a fi trimis ȋn

judecată ȋntr-un termen rezonabil sau eliberat

86
 Paragraful 3 al articolului 5 prevede că orice persoană arestată sau deţinută trebuie dusă
imediat în faţa unui judecător sau unui alt magistrat competent prin lege să exercite funcţii
judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul
procedurii.
Remarcăm că este vorba de o garanţie cu conţinut complex, care priveşte, pe de o parte,
dreptul persoanei arestate de a fi dusă în faţa unui judecător şi pe de altă parte, dreptul acesteia
de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată.

a) Dreptul de a fi adus ȋn faţa unui judecător sau a altui magistrat autorizat a exercita
puterea judiciară
Este o garanţie esenţială care priveşte reţinerea şi orice altă măsură asemănătoare.
Persoana în cauză trebuie să fie dusă de îndată în faţa unui judecător sau unui alt magistrat.
Ȋn acestă privinţă, a apărut o dubla dificultate de interpretare, a sensului termenilor de
îndată şi magistrat.
Termenul “de îndată” implică o obligaţie de celeritate a autorităţiilor, limitănd durata unei
reţineri. Statele au obligaţia pozitivă de a aduce cât mai repede o persoană private de libertate în
faţa unui magistrat competent.
Articolul 5 paragraful 3 nu impune o prezentare la judecător ce urmează instantaneu
privarea de libertate. Circumstanţele cauzei au aici o importanţă deosebită. Curtea Europeană a
adus unele clarificări în acest sens în cauza Borgan c .Regatul Unit(1988). Astfel,Curtea a stabilit
că un termen de patru zile si şase ore scurs până la aducerea perosanei în fata unui judecător a
contravenit articolului 5 paragraful 3. Ȋn cauzele Gundogan c. Turciei, Satik, Camli, Satik şi
Maraşli c. Turciei (2002), Curtea Europeană a stabilit că durata de 9, 13 și 15 zile de detenţie,
înainte ca reclamaţii să fie aduşi în faţa unui judecător, a constituit o violare a acestui text, iar
lupta antiteroristă nu ar putea justifica o asemenea durată excesivă.
Noţiunea de “judecător sau alt magistrat” nu este lipsită nici ea de amibiguitate. Dacă
interpretarea noţiunii de “judecător” nu creează mari dificultăţi, deoarece este vorba, în toate
statele părţi, de magistraţi de şedinţă exercitând funcţii jurisdicţionale, cea de “magistrat” este
destul de ambiguă.
Ca urmare a unei evoluţii jurisprudenţiale, noţiunea de <<magistrat>> din articolul 5
paragraful 3 s-a apropiat de conceptul de “tribunal independent şi imparţial” din articolul 6
paragraful 1. Ȋn cauza Schiesser c. Elveţiei (1979), Curtea a arătat că prima caracteristică a unui
astfel de “magistrat” trebuie să fie independenţa sa faţă de executiv şi faţă de părţi. De asemenea,
în cauza Dacewicz c. Poloniei (2002), Curtea a arătat că procurorul nu oferă garanţiile de
independenţă şi imparţialitate cerute de acest paragraf al articolului 5, deoarece autorităţiile de
acuzare nu numai că aparţin puterii executive a statului, dar ele au funcţii de instruire şi acuzare
în procedurile penale şi sunt parte în aceste proceduri. Ȋn cauza Pantea c. României (2003),
Curtea a stabilit că procurorul care a ordonat detenţia provizorie a reclamantului nu îndeplineşte
cerinţele de independenţă şi imparţialitate în sensul articolului 5 paragraful 5 şi a constatat că, în
aceste condiţii, reclamantul nu a beneficiat de dreptul său de a fi adus în faţa unui astfel de
magistrat într-un termen rezonabil.

87
 Magistratul are obligaţia de a asculta personal pe individul adus în faţa lui, de a se
pronunţa după criterii juridice asupra existenţei motivelor ce justifică privarea de libertate şi, în
absenţa lor, să dispună punerea în libertate.

b) Dreptul de a fi judecat ȋntr-un termen rezonabil sau eliberat

Problema care se pune de cele mai multe ori în privinţa acestei condiţii este cea a duratei
unei detenţii provizorii. Cu toate că acestă măsură este justificată de motive rezonabile, trebuie
evitat orice arbitrariu din partea autorităţilor: pe de o parte, libertatea este principiul, în timp ce
încarcerarea este excepţia; pe de altă parte, persoana în cauză beneficiază de o altă garanţie
procesuală esenţială, fiind prezumată nevinovată. De aceea, o detenţie provizorie nu trebuie să
fie prea lungă şi punerea în libertate se impune atunci când menţinerea în detenţie încetează de a
mai fi rezonabilă.
Noţiunea de “termen rezonabil” este totuşi imprecisă şi deci controversată. Aceasta,
pentru că nu se poate stabili întodeauna limita exactă a unor termene, totul depinzând, de cele
mai multe ori ,de complexitatea cauzei. Menţinerea în detenţie trebuie să fie justificată plecând
de la elemente concrete, ”relevante si suficiente”, ce ţin de interesul public. De exemplu, în
cauza Klamecki c. Poloniei (2003), Curtea a apreciat că o durată a detenţiei provizorii de doi ani,
trei luni şi 16 zile a fost excesivă şi a constituit o încălcare a articolului 5. Ȋn cauze complexe, ce
ţin de criminalitatea organizată de tip mafiot, o durată a detenţiei provizorii de la 2 luni la 2 ani a
fost considerată rezonabilă de către Curte.
Dacă persoana acuzată este deţinută în două sau mai multe perioade separate în cursul
procesului, acestea voi fi cumulate atunci când se verifică îndeplinirea cerinţei termenului
rezonabil.

Trebuie subliniat că cerinta termenului rezonabil de la articolul 5 nu trebuie confundată

cu cea a termenului rezonabil de la articolul 6, deşi există unele asemănări şi chiar suprapuneri.
Articolul 6 priveşte pe toţi justiţiabili şi scopul său este de a evita o încetineală excesivă a actului
de justiţie, în timp ce articolul 5 priveşte numai inculpaţii arestaţi şi are ca scop evitarea ca un
individ să fie privat în mod arbitrat de libertatea sa. Cu toate acestea, Curtea a admis că o
persoană care doreşte să se plângă împotriva duratei nerezonabile a detenţii sale provizorii în
timpul judecării cauzei în apel sau recurs nu ar putea invoca încălcarea articolului 5 paragraful 3,
ci ar trebuisă invoce articolul 6 paragraful 1 referitor la termenul rezonabil al judecătii.
Eliberarea persoanei din detenţia provizorie în cursul procesului poate fi refuzată pentru o
serie de motive de interes public, cum ar fi: pericolul sustragerii persoanei de la judecată şi
condamnare; ingerinţa în cursul normal al justiţiei; prevenirea săvârşirii de infracţiuni; protecţia
ordinii publice.
Potrivit ultimei teze a articolului 5 paragraful 3, punerea în liberate poate fi subordonată
unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Curtea a interpretat
această dispoziţie ca permiţând instituirea unor garanţii financiare (cauţiuni) pentru a asigura
prezentarea persoanei la proces. Ȋn acelaşi timp, Curtea a arătat că stabilirea sumei cauţiunii
trebuie să se facă ”în principal prin raportare la persoana acuzată, la bunurile sale şi la relaţiile
sale cu persoanele a căror siguranţă trebuie protejată”. Stabilirea sumei cauţiunii trebuie să fie, de
asemenea, proporţională cu scopul urmărit.

88
 7.3.3. Dreptul la recurs

Paragraful 4 al articolului 5 precizează că orice persoană privată de libertate prin

arestare sau deţinere are dreptul de a se plânge în faţa unui tribunal asupra legalităţii măsurii şi
să ceară eliberarea sa, dacă detenţia este ilegală. Acest text este considerat dispoziţia de
habeas corpus a Convenţiei, scopul său fiind asigurarea protecţiei împotriva detenţiei arbitrare şi
facilitarea eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală.
Una din cele mai importante garanţii ale acestui drept este exercitarea lui în faţa unui
tribunal: acestă noţiune trebuie înţeleasă ca desemnând un organ jurisdicţional ce îndeplineşte
garanţiile de procedură corespunzătoare. Astfel, pentru a fi conform cu articolul 5 paragraful 4,
”tribunalul” în faţa căruia se exercită dreptul la recurs trebuie să fie independent faţă de executiv
şi faţă se părţi. Ȋn jurisprudenţa Curţii următoarele organe nu au fost considerate ”tribunalul” în
sensul articolului 5 paragraful 4: procurorul,supraveghetorul medical al unui alienat mintal, unul
din miniştri etc. De asemenea, tribunalul trebuie să aibă posibilitatea să adopte o hotărâre cu
caracter obligatoriu privind situaţia persoanei deţinute.
Tribunalul trebuie să ofere garanţii procedurale fundamentale în materia privării de
libertate: respectarea contradictorialităţii, a publicităţii, a dreptului la apărare etc.

7.3.4. Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală

Potrivit articolului 5 paragraful 5, orice persoană victimă a unei arestări sau detenţii în
condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 are dreptul la despăgubiri.
Dreptul la despăgubiri presupune reunirea unor condiţii:
 Să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte dispoziţii ale articolului 5;
 Această încălcare sa fi produs un prejudiciu.
Ȋn privinţa primei condiţii, încălcarea poate apărea fie datorită lipsirii de libertate a unei
persoane în alte cazuri decât cele prevăzute de articolul 5 paragraful 1, fie datorită nerespectării
garanţiilor prevăzute de articolul 5 paragraful 2-4.
Acest drept la despăgubire nu trebuie confundat cu satisfacţia echitabilă prevăzută de
articolul 41 al Convenţiei. Orice violare a Convenției, inclusiv a dispoziţiilor articolului 5, poate
da naştere unei cereri de satisfacţie echitabilă. Articolul 5 paragraful 5 este, de altfel, singura
prevedere specială a Convenţiei privind acordarea unei compensaţii de către autorităţiile
naţionale pentru violarea unui drept. Satisfacţia echitabilă prevăzută de articolul 41 se pornunţă
de către Curtea Europeană, plata ei fiind în sarcina autorităţiilor naţionale.
Cu privire la natura compensaţiei aceasta este de regulă, financiară. Statul poate cere
persoanei interesate să dovedească intinderea prejudiciului produs de detenţia ilegală, iar Curtea
Europeană recunoaşte statelor o largă marjă de apreciere în această materie.
Și în aprecierea întinderii despăgubiriilor Curtea trimite la legislaţiile naţionale.Ȋn această
privinţă, există divergenţe: unele legislaţii adoptă o perspectivă mai largă decât aceea a
articolului 5 paragraful 5, care se referă doar la cazurile de detenţie în condiţii contrare
dispoziţiilor convenţionale. Astfel, în Germania, Belgia, Franta sau Italia, despăgubirea este
datorată şi atunci când detenţia este urmată de netrimiterea în judecată sau de achitare. Ȋn

89
schimb, pentru detenţiile ilegale, atitudinea statelor este mai restrictivă: de exemplu, dreptul
francez cere dovada cumulativă a unui prejudiciu vădit anormal şi a unei gravităţi deosebite.

Enumeraţi garanțiile de care beneficiază persoanele private de libertate.

Să ne reamintim...
Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu
situatia care a determinat-o. De asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă
şi executată de o autoritate competent. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.
Articolul 5, paragrafele 2-5, cuprinde o serie de garanţii aplicabile persoanelor
private de libertate, al căror scop este acela de a permite apărarea împotriva oricărei
atingeri arbitrare aduse libertăţii persoanei.
Aceste garanţii sunt: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în faţa unui
judecător, dreptul la recurs și dreptul la despăgubiri.

Rezumat
1. Dreptul de a fi informat
Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul să fie informată, în cel mai
scurt termen posibil şi într-o limbă pe care o întelege, asupra motivelor arestării sau
deţinerii si a oricărei acuzaţii împotriva ei.
Câmpul de aplicare al acestei dispoziţii este destul de larg. Ȋn primul rând, ea
se aplică în cazurile prevăzute de articolul 5, paragraful 1, mai ales în cazul privării
de libertate în scopul conducerii în faţa unui judecător. De asemenea, articolul 5,
paragraful 2 se aplică şi arestărilor ca urmare a controlului de identitate sau de
securitate operate în absenta unor bănuieli speciale: aceasta priveşte în special
practicile autorităţiilor engleze de detenţii administrative şi de privări de libertate
extrajudiciare. Persoanei arestate trebuie să i se spună ”într-un limbaj simplu,
nontehnic, pe care îl poate întelege, motivele esenţiale, juridice şi factuale, ale
arestării sale, pentru a putea dacă crede de cuviinţa, să se adreseze unei instanţe
pentru a contesta legalitatea arestării”.
Din textul articolului 5 paragraful 2 rezultă ca informaţia trebuie să fie
suficient de precisă: limba utilizată trebuie să fie înţeleasă cât mai bine de cel
interest şi, la nevoie, trebuie să se facă apel la un interpret; limbajul trebuie să fie
simplu şi accesibil; informaţia trebuie să fie suficient de detaliată, indicându-se
motivele de fapt şi de drept ale privării de libertate; rapiditatea informării este şi ea o
cerinţă fundamentală.Aceasta înseamnă că persoana trebuie să fie informată în cel
mai scurt timp de la arestare sau deţinere. Ȋndeplinirea acestor cerinţe se apreciază de
la caz la caz,în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.
2. Dreptul de a fi adus de ȋndată ȋn faţa unui judecător, de a fi trimis ȋn
judecată ȋntr-un termen rezonabil sau eliberat
Paragraful 3 al articolului 5 prevede că orice persoană arestată sau deţinută

90
trebuie dusă imediat în faţa unui judecător sau unui alt magistrat competent prin
lege să exercite funcţii judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen
rezonabil sau eliberată în timpul procedurii.
Este o garanţie esenţială care priveşte reţinerea şi orice altă măsură
asemănătoare. Persoana în cauză trebuie să fie dusă de îndată în faţa unui judecător
sau unui alt magistrat. Ȋn acestă privinţă, a apărut o dubla dificultate de interpretare,
a sensului termenilor de îndată şi magistrat. Termenul “de îndată” implică o obligaţie
de celeritate a autorităţiilor, limitănd durata unei reţineri. Statele au obligaţia
pozitivă de a aduce cât mai repede o persoană private de libertate în faţa unui
magistrat competent.
Noţiunea de “judecător sau alt magistrat” nu este lipsită nici ea de
amibiguitate. Dacă interpretarea noţiunii de “judecător” nu creează mari dificultăţi,
deoarece este vorba, în toate statele părţi, de magistraţi de şedinţă exercitând funcţii
jurisdicţionale, cea de “magistrat” este destul de ambiguă. Ca urmare a unei evoluţii
jurisprudenţiale, noţiunea de <<magistrat>> din articolul 5 paragraful 3 s-a apropiat
de conceptul de “tribunal independent şi imparţial” din articolul 6 paragraful 1.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să
soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora, şi să
respecte secretul profesional.
Magistratul are obligaţia de a asculta personal pe individul adus în faţa lui, de
a se pronunţa după criterii juridice asupra existenţei motivelor ce justifică privarea
de libertate şi, în absenţa lor, să dispună punerea în libertate.
Problema care se pune de cele mai multe ori este cea a duratei unei detenţii
provizorii. Cu toate că acestă măsură este justificată de motive rezonabile, trebuie
evitat orice arbitrariu din partea autorităţilor: pe de o parte, libertatea este principiul,
în timp ce încarcerarea este excepţia; pe de altă parte, persoana în cauză beneficiază
de o altă garanţie procesuală esenţială, fiind prezumată nevinovată. De aceea, o
detenţie provizorie nu trebuie să fie prea lungă şi punerea în libertate se impune
atunci când menţinerea în detenţie încetează de a mai fi rezonabilă.
Trebuie subliniat că cerinta termenului rezonabil de la articolul 5 nu trebuie
confundată cu cea a termenului rezonabil de la articolul 6, deşi există unele
asemănări şi chiar suprapuneri. Articolul 6 priveşte pe toţi justiţiabili şi scopul său
este de a evita o încetineală excesivă a actului de justiţie, în timp ce articolul 5
priveşte numai inculpaţii arestaţi şi are ca scop evitarea ca un individ să fie privat în
mod arbitrat de libertatea sa.
Eliberarea persoanei din detenţia provizorie în cursul procesului poate fi
refuzată pentru o serie de motive de interes public, cum ar fi: pericolul sustragerii
persoanei de la judecată şi condamnare; ingerinţa în cursul normal al justiţiei;
prevenirea săvârşirii de infracţiuni; protecţia ordinii publice.
Potrivit ultimei teze a articolului 5 paragraful 3, punerea în liberate poate fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Curtea a interpretat această dispoziţie ca permiţând instituirea unor garanţii
financiare (cauţiuni) pentru a asigura prezentarea persoanei la proces.
3. Dreptul la recurs

91
 Paragraful 4 al articolului 5 precizează că orice persoană privată de libertate
prin arestare sau deţinere are dreptul de a se plânge în faţa unui tribunal asupra
legalităţii măsurii şi să ceară eliberarea sa, dacă detenţia este ilegală. Acest text
este considerat dispoziţia de habeas corpus a Convenţiei, scopul său fiind asigurarea
protecţiei împotriva detenţiei arbitrare şi facilitarea eliberării persoanei atunci când
detenţia este ilegală.
Una din cele mai importante garanţii ale acestui drept este exercitarea lui în
faţa unui tribunal: acestă noţiune trebuie înţeleasă ca desemnând un organ
jurisdicţional ce îndeplineşte garanţiile de procedură corespunzătoare. Astfel, pentru
a fi conform cu articolul 5 paragraful 4, ”tribunalul” în faţa căruia se exercită dreptul
la recurs trebuie să fie independent faţă de executiv şi faţă se părţi.
Tribunalul trebuie să aibă posibilitatea să adopte o hotărâre cu caracter
obligatoriu privind situaţia persoanei deţinute și să ofere garanţii procedurale
fundamentale în materia privării de libertate: respectarea contradictorialităţii, a
publicităţii, a dreptului la apărare etc.
4. Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală
Potrivit articolului 5 paragraful 5, orice persoană victimă a unei arestări sau
detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 are dreptul la despăgubiri.
Dreptul la despăgubiri presupune reunirea unor condiţii: să existe o încălcare
a condiţiilor prevăzute de celelalte dispoziţii ale articolului 5; această încălcare sa fi
produs un prejudiciu.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Menţionaţi care sunt garanțiile unei persoane private de libertate.
2) Prezentați condițiile pentru a beneficia de dreptul la despăgubiri pentru
detenție ilegală.
3) Prezentați noțiunea de ”tribunal”, din perspectiva art. 5 din Convenție.
4) Prezentați condițiile pe care trebuie să le îndeplinească informarea oficială,
pentru a corespunde cerințelor art. 5 din Convenție.
5) Menționați ce obligații are magistratul în fața căruia este prezentată o
persoană privată de libertate.
6) Prezentaţi noțiunile autonome de ”magistrat”, ”termen rezonabil” și ”de
îndată”.

92
Unitatea de învăţare 8. Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din
Convenție) – I.Consideraţii generale. Garanţiile unui proces echitabil

Cuprins
8.1. Introducere.............................................................................................................93
8.2. Competenţe.............................................................................................................93
8.3. Consideraţii generale privind dreptul la un process echitabil..............................94
8.4. Garanțiile unui proces echitabil..........................................................................96
8.5. Rezumat..............................................................................................................99
8.6. Test de evaluare.................................................................................................101

8.1. Introducere
Unitatea de învăţare 8 a cursului destinat disciplinei Protecţia Juridică a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la dreptul la un proces echitabil, drept esenţial recunoscut de
Convenţia europeană a drepturilor omului. Totodată, studenţii vor cunoaşte
garanţiile recunoscute de către Convenţie, din perspectiva unui proces echitabil.

8.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 8 va permite studentului:
 Să definească noțiunea de drept la un proces echitabil;
 Să enumere garantii implicite ale desfasurarii procedurii unui proces
echitabil;
 Să enumere garantii explicite ale desfasurarii procedurii unui proces
echitabil;
 Să cunoască modul de apreciere a duratei rezonabile a procedurilor civile şi
penale.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

8.3. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL LA UN PROCESS

ECHITABIL

93
 Articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului are urmatorul continut:
“1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, în mod public si intr-un
termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege,
care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotararea trebuie sa fie
pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei si publicului pe
intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al ordinii
publice ori al securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cand interesele minorilor
sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut
necesara de catre instanta atunci cand, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa
aduca atingere intereselor justitiei.
2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia
sa va fi legal stabilita.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod
amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispuna de timpul si inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;
c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el, si daca nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat
din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;
d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea
martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;
e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita
la audiere.“
Literatura juridică a subliniat că textul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului este unul din cele mai lungi şi mai complexe din această Convenţie.
Articolul 6 al Convenţiei Europene este aplicabil în două situaţii: când instanţele
naţionale sunt sesizate cu o cauză privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi atunci când se
pronunţă cu privire la o acuzaţie în materie penală. Articolul 6 nu garantează şi dreptul de a
obţine judecarea penală a unor terţi. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în materie
penală este recunoscut doar persoanei inculpatului.
Expresiile „proces echitabil” şi „termen rezonabil” în textul art. 6 alin. 1 din Convenţie
au un „caracter nedeterminat”, fiind interpretate neunitar. Prin aceasta, s-a lăsat Curţii, şi,
implicit, instanţelor naţionale o largă latitudine de concretizare, cu ocazia judecării cauzelor cu
care ele vor fi sesizate, însă, pentru a se evita neconcordanţele era imperios necesar ca prin
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului să fie degajate principii călăuzitoare în
această privinţă, evidenţiindu-se faptul că deşi textul art. 6 alin. 1 din Convenţie enunţă drepturi
diferite (proces echitabil şi termen rezonabil), acestea pleacă totuşi de la aceeaşi idee
fundamentală că ele sunt reunite, formează „un drept unic” căruia nu i se dă o definiţie precisă.
Noţiunea de proces echitabil este extrem de vastă. Articolul 6 al Convenţiei europene este
aplicabil în două situaţii: când instanţele naţionale sunt sesizate cu o cauză privind drepturi şi
obligaţii cu caracter civil şi atunci când se pronunţă cu privire la o acuzaţie în materie penală.
Dacă cea de-a doua noţiune este destul de clară, trebuie precizat că articolul 6 nu garantează şi

94
dreptul de a obţine judecarea penală a unor terţi. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil în
materie penală este recunoscut doar persoanei inculpatului.
Noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este înţeleasă de Curtea Europeană de
manieră foarte largă. În analiza sa, Curtea nu s-a limitat la drepturile şi obligaţiile pe care dreptul
intern le califică drept civile, ci a inclus treptat şi alte categorii de drepturi. Litigiile dintre
persoane private intră în marea lor majoritate în această categorie. Litigiile care opun persoane
private şi statul sunt analizate în funcţie de obiectul litigiului şi de natura publică sau privată a
dreptului în chestiune.
Curtea Europeană a consacrat o interpretare progresivă extensivă, foarte puţine categorii
de drepturi fiind scoase din sfera de aplicare a articolului 6. Astfel acest articol nu este în prezent
aplicabil litigiilor fiscale, litigiilor privind regimul străinilor sau litigiilor privind regimul
paşapoartelor.
Articolul 6 cuprinde multiple garanţii în favoarea oricărei persoane parte la un litigiu
privind un drept sau o obligaţie cu caracter civil sau o acuzaţie penală: publicitatea şedinţei de
judecată, judecarea cauzei într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi
imparţială, contradictorialitatea dezbaterilor şi egalitatea de arme, accesul la instanţă,
securitatea raporturilor juridice, punerea în executarea a hotărârilor judecătoreşti definitive.
Analizând dispoziţiile art. 6 din CEDO, ce au în vedere un proces echitabil, se poate
constata că acestea se referă la unele cerinţe fără de care procesul nu este echitabil. Rezultă că, în
accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume:
accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil;
examinarea cauzei de către un tribunal: stabilit prin lege (1), independent (2), imparţial (3);
publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
Convenţia Europeană asigură două feluri de garanţii: pe de o parte, drepturile materiale
şi, pe de altă parte, drepturile de natură procedurală menite să confere eficienţă celor din prima
categorie. Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de a arăta cum
trebuie să se desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor ce poartă asupra drepturilor cu caracter
civil sau al acuzaţiilor în materie penală.

Definiţi noţiunea de proces echitabil.

Să ne reamintim...
Articolul 6 al Convenţiei Europene este aplicabil în două situaţii: când
instanţele naţionale sunt sesizate cu o cauză privind drepturi şi obligaţii cu caracter
civil şi atunci când se pronunţă cu privire la o acuzaţie în materie penală. Articolul 6
nu garantează şi dreptul de a obţine judecarea penală a unor terţi. Cu alte cuvinte,
dreptul la un proces echitabil în materie penală este recunoscut doar persoanei
inculpatului.
Noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil este înţeleasă de Curtea
Europeană de manieră foarte largă. În analiza sa, Curtea nu s-a limitat la drepturile şi
obligaţiile pe care dreptul intern le califică drept civile, ci a inclus treptat şi alte

95
 categorii dedrepturi. Litigiile dintre persoane private intră în marea lor majoritate în
această categorie. Litigiile care opun persoane private şi statul sunt analizate în
funcţie de obiectul litigiului şi de natura publică sau privată a dreptului în chestiune.
Curtea Europeană a consacrat o interpretare progresivă extensivă, foarte
puţine categorii de drepturi fiind scoase din sfera de aplicare a articolului 6. Astfel
acest articol nu este în prezent aplicabil litigiilor fiscale, litigiilor privind regimul
străinilor sau litigiilor privind regimul paşapoartelor.

8.4. GARANTIILE UNUI PROCES ECHITABIL

8.4.1. Dreptul de acces la o instanţă

Articolul 6 garanteaza dreptul fiecarei persoane de a avea acces la o instanta. Acest drept
de acces este limitat la campul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adica la
contestatiile privind drepturile si obligatiile cu caracter civil si la acuzatiile in materie penala. In
privinta dreptului de a avea acess la o instanta, intre cele doua domenii exista deosebiri notabile.
În materie civila intiativa „contestatiei”, ca regula generala, apartine unei parti – persoana
fizica sau juridica ce-si vede lezat un anumit drept, in materie penala este vorba nu atat de un
drept de acces la un tribunal, cat despre dreptul unei persoane de a supune unui judecator, in
vederea adoptarii unei decizii, orice acuzatie ce ar fi adusa impotriva sa.
Este de subliniat faptul ca dreptul la un tribunal nu cuprinde dreptul de a solicita
deschiderea procedurii de urmarire penala impotriva unei terte persoane si nici condamnarea unei
anumite persoane sa fie admisa ca urmare a unei proceduri penale. Imprejurarea ca unele
infractiuni pot fi urmarite numai la plangerea prealabila a victimei nu este de natura sa conduca
la o alta concluzie, deoarece, intr-un asemenea caz, victima nu face decat sa declanseze
urmarirea penala, actele de urmarire fiind efectuate de organele specializate ale statului.
În doctrina, dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces concret şi
efectiv, ce presupune ca „justiţiabilul”să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a
contesta atingerea adusă drepturilor sale”.

8.4.2. Dreptul la un tribunal independent si impartial, stabilit de lege

Prima conditie pe care trebuie sa o indeplineasca un tribunal sesizat cu solutionarea unui

litigiu este aceea ca el sa fie stabilit de lege. Prin aceasta dispozitie se urmareste evitarea
organizarii justitiei prin decizii ale executivului si crearea, in momente de criza, a unor instante
de fapt, fara baza legala.
A doua conditie impusa unei instante in sensul Conventiei este aceea ca acest organ de
jurisdictie sa fie independent. Instanta europeana a aratat care sunt criteriile de apreciere a
independentei unei instante: ,,atunci cand trebuie sa determine daca un anumit organ poate fi
considerat independent, Curtea va tine cont de modul in care au fost numiti membrii sai, de
durata mandatului lor, de existenta garantiilor menite sa impiedice presiunile din exterior, dar si
de aparenta de independenta a acestui organ”.

96
 Din punct de vedere organic, "instanţa trebuie să fie independentă mai ales faţă de
executiv şi faţă de părţi" şi să prezinte garanţiile unei proceduri judiciare. În compunerea
instanţei nu este necesar să intre exclusiv magistraţi, ci pot intra şi funcţionari publici sau juraţi,
cu condiţia să se bucure de un statut legal care sa-i protejeze împotriva presiunilor exterioare.
Din punct de vedere material, instanţa se caracterizează prin rolul său jurisdicţional: "să
soluţioneze, pe baza unor norme de drept şi în urma unei proceduri organizate, orice problemă
ce ţine de competenţa ei"
In jurisprudenta s-a constatat ca o instanta care nu ofera suficiente garantii de
independenta nu va putea fi considerata nici impartiala. Impartialitatea se defineste ca fiind
absenta oricarei prejudecati sau a oricarei idei preconcepute privitoare la solutia unui proces.
Existenta impartialitatii in sensul articolului 6 paragraf 1 din Conventie trebuie determinata
conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecator intr-o
anumita cauza, dar si conform unui test obiectiv vizand sa stabileasca daca un judecator a oferit
suficiente garantii pentru a exclude orice indoiala legitima in aceasta priviinta.

8.4.3. Garantii privitoare la desfasurarea procesului

A. Garantii implicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

a. Egalitatea armelor – care semnifica tratarea egala a partilor pe toata durata desfasurarii
procedurii in fata unui tribunal, fara ca una dintre ele sa fie avantajata in raport cu cealalta sau cu
celelalte parti din proces.
Atat in civil cat si in penal acest principiu cere ca ”fiecare parte la un astfel de proces sa
beneficieze de o posibilitate rezonabila de a-si expune cauza in fata instantei in conditii care sa
nu o dezavantajeze in mod semnificativ vis-a-vis de partea adversa”.
Citarea şi interogatoriul martorilor trebuie să se desfăşoare de aşa natură încât o parte să
nu fie dezavantajată în raport cu cealaltă. Acest lucru este valabil şi în cazul experţilor.
Trebuie spun că egalitatea armelor nu presupune o egalitate matematică: pentru fiecare
martor admis acuzării trebuie admis şi un martor al apărării, ci în limita marjei de apreciere de
care se bucură, instanţele să trateze părţile unui proces în condiţii egale.
b. Principiul contradictorialitatii - Curtea a definit acest principiu in felul urmator: sarcina
judecatorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile sa influenteze solutionarea pe
fond a litigiului sa faca obiectul unei dezbateri in contradictoriu intre parti”. Pentru respectarea
acestui principiu, judecătorul va fi obligat să pună în discuţia părţilor toate chestiunile de care
depinde soluţionarea cauzei.
c. Motivarea hotararilor - Curtea a statuat ca acest text obliga tribunalele sa-si motiveze
hotararile lor, dar aceasta obligatie nu trebuie inteleasa in sensul ca ele trebuie sa raspunda in
mod detaliat la fiecare argument al partilor procesului.

B. Garantii explicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

a. Publicitatea dezbaterilor si a pronuntarii hotararii - Caracterul public a procedurilor este

menit sa asigure un proces echitabil prin protejarea justitiabililor impotriva unor decizii arbitrare
si permitatnd societatii sa controleze administrarea justitiei. Alaturi de exigenta pronuntarii

97
publice a hotararilor, dezbaterile publice urmaresc informarea publicului, in special prin
intermediul presei, dar si asigurarea acestuia ca justitia se face la vedere, contribuindu-se la
asigurarea increderii in justitie. Curtea a arătat că "elementele de probă trebuie,în principiu
administrate în faţa acuzatului, în şedinţă publică în vederea unei dezbateri contradictorii". Acest
lucru ridică două probleme delicate: admisibilitatea probelor ilegal obţinute şi cea a mărturiilor
unor persoane care nu apar în proces.
În ceea ce piveşte probele ilegale, Curtea a arătat că o probă ilegal obţinută nu antrenează
în mod automat încălcarea art.6. trebuie respectate însă câteva condiţii. Astfel, proba ilegal
obţinută trebuie coroborată cu alte probe, obţinute aceste în mod legal; trebuie acordată
acuzatului posibilitatea de a contesta autenticitatea şi admisibilitatea probei. O proba obţinută
prin supunerea la tortură sau alte tratamente contrare art. 3 din Convenţie nu ar putea fi admisă.
Folosirea unor mărturii indirecte sau a martorilor anonimi nu este în sine contrară
dreptului la un proces echitabil. O problema distinctă o constituie folosirea agenţilor infiltraţi.
Probele strânse în aceasta fază ar trebui coroborate cu alte probe pentru a obţine condamnarea.
Acest principiu cere ca acuzatului sa îi fie acordat accesul la toate dovezile strânse de procuror,
indiferent dacă acestea sunt în favoarea sau în defavoarea sa.
b. Judecarea cauzei intr-un termen rezonabil - Scopul acestei garantii il reprezinta protejarea
partilor impotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficientei si credibilitatii actului de
justitie, evitarea mentinerii persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni intr-o stare de
nesiguranta cu privire la situatia sa pentru o perioada de timp prea mare.
Pentru a determina perioada ca va trebui luata in considerare pentru ca termenul sa fie
considerat rezonabil, este necesar sa se stabileasca data de la care curge termenul si data pana la
care se intinde acest termen.
Astfel, in materie civila termenul incepe sa curga de la data sesizarii instantei si se intinde
pana la pronuntarea unei decizii definitive.
In cauzele penale regula este ca aceasta garantie se aplica de indata ce o persoana este
acuzata de savarsirea unei infractiuni si se intinde pana la ramanerea definitva a hotararii si
include nu doar hotararea prin care se determina vinovatia, ci si cea prin care se stabileste
pedeapsa aplicabila.
Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie
raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare: durata procedurii, natura pretenţiilor,
complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea
dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.
Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care
se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin
reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept,
ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.
Dacă ne referim la un termen „rezonabil” de soluţionare a cauzelor, avem în vedere
cerinţa desfăşurării operative a procesului, dar în condiţiile în care s-ar asigura şi cernţa aflării
adevărului şi apărarea părţilor din proces. Termen rezonabil înseamnă atât operativitate cât şi
acceptarea unei durate de care ar depimde soluţionarea corectă a cauzei. În unele legislaţii se
fixează o durată limită de soluţionare a cauzei - 6 luni, 1 an; o astfel de abordare a duratei
procesului nu ţine seama însă de gradele diferite de complexitate a cauzelor, prin nr de
infracţiuni sau delicte urmărite şi judecate, numărul inculpaţilor, al celorlalte părţi, dificultatea

98
probatorilor ş.a. Termenul rezonabil în care trebuie soluţionată o cauză are în vedere toate
elementele de apreciere, fiind rezonabil un termen de câteva luni pentru o cauză cu un singur
inculpat şi o singură infracţiune, fără probatorii complicate, dar si un termen de 1 sau 2 ani
pentru soluţionarea unei cauze penale complexe, în special în domeniul economico-financiar
unde sunt necesare expertize de lungă durată.
Așadar, complexitatea cauzei se analizează în funcţie de mai mulţi factori enumeraţi de
Curte: dificultatea administrarii probelor, numărul inculpaţilor şi al martorilor, numărul
infracţiunilor investigate, natura acestora, necesitatea realizării unor expertize, dificultatea
problemelor de drept şi de fapt care trebuie soluţionate etc.
Motivarea hotărârilor – Părțile trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate şi că
judecătorul a examinat probele administrate. Acest drept nu este absolut. Judecătorul nu trebuie
să răspundă la tuturor argumentelor invocate de părţi. Argumentele decisive pentru soluţionarea
cauzei voi trebui totuşi să-şi gasească reflectare în hotărâre. Obligaţia de a motiva îmbracă o
importanţă deosebită în cazul în care dispoziţia legală pe care s-a întemeiat respingerea acţiunii
este foarte generală.

Enumeraţi garanţiile implicite ale desfăşurării unui proces echitabil.

Enumeraţi garanţiile explicite ale desfăşurării unui proces echitabil.

Să ne reamintim...
Garanţiile la un process echitabil sunt:
1. Dreptul de acces la o instanţă.
2. Dreptul la un tribunal independent si impartial, stabilit de lege
3. Garanţii privitoare la desfăşurarea procesului.
Garanţiile privitoare la desfăşurarea procesului se pot împărţi în garanţii
implicite şi garanţii explicite.
Garanţiile implicite ale unui proces echitabil sunt următoarele:
a) Egalitatea armelor
b) Principiul contradictorialităţii
c) Motivarea hotărârilor
Garanţiile explicite ale unui process echitabil sunt următoarele:
a) Publicitatea dezbaterilor și a pronunțării hotărârilor
b) Judecarea cauzei într-un termen rezonabil

Rezumat
1. Dreptul de acces la o instanta
Articolul 6 garanteaza dreptul fiecarei persoane de a avea acces la o instanta.
Acest drept de acces este limitat la campul de aplicare al dreptului la un proces
echitabil, adica la contestatiile priviind drepturile si obligatiile cu caracter civil si la
acuzatiile in materie penala.
În materie civila intiativa „contestatiei”, ca regula generala, apartine unei
parti – persoana fizica sau juridica ce-si vede lezat un anumit drept, in materie

99
penala este vorba nu atat de un drept de acces la un tribunal, cat despre dreptul unei
persoane de a supune unui judecator, in vederea adoptarii unei decizii, orice acuzatie
ce ar fii adusa impotriva sa.
În doctrina, dreptul de acces la un tribunal este înţeles ca un drept de acces
concret şi efectiv, ce presupune ca „justiţiabilul”să beneficieze de o posibilitate clară
şi concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale”.
2. Dreptul la un tribunal independent si impartial, stabilit de lege
Prima conditie pe care trebuie sa o indeplineasca un tribunal sesizat cu
solutionarea unui litigiu este aceea ca el sa fie stabilit de lege.
A doua conditie impusa unei instante in sensul Conventiei este aceea ca acest
organ de jurisdicitie sa fie independent. Instanta europeana a aratat care sunt
criteriile de apreciere a independentei unei instante: ,,atunci cand trebuie sa
determine daca un anumit organ poate fi considerat independent, Curtea va tine
cont de modul in care au fost numiti membrii sai, de durata mandatului lor, de
existenta garantiilor menite sa impiedice presiunile din exterior, dar si de aparenta
de independenta a acestui organ”.
In jurisprudenta s-a constatat ca o instanta care nu ofera suficiente garantii de
independenta nu va putea fi considerata nici impartiala. Impartialitatea se defineste
ca fiind absenta oricarei prejudecati sau a oricarei idei preconcepute privitoare la
solutia unui proces. Existenta impartialitatii in sensul articolului 6 paragraf 1 din
Conventie trebuie determinata conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor
personale ale unui anumit judecator intr-o anumita cauza, dar si conform unui test
obiectiv vizand sa stabileasca daca un judecator a oferit suficiente garantii pentru a
exclude orice indoiala legitima în această privință.
Garantii implicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil
Egalitatea armelor –semnifica tratarea egala a partilor pe toata durata
desfasurarii procedurii in fata unui tribunal, fara ca una dintre ele sa fie avantajata in
raport cu cealalta sau cu celelalte parti din proces.
Atat in civil cat si in penal acest principiu cere ca ”fiecare parte la un astfel de
proces sa beneficieze de o posibilitate rezonabila de a-si expune cauza in fata
instantei in conditii care sa nu o dezavantajeze in mod semnificativ vis-a-vis de
partea adversa”.
Egalitatea armelor nu presupune o egalitate matematică: pentru fiecare
martor admis acuzării trebuie admis şi un martor al apărării, ci în limita marjei de
apreciere de care se bucură, instanţele să trateze părţile unui proces în condiţii egale.
Principiul contradictorialitatii - Curtea a definit acest principiu in felul urmator:
sarcina judecatorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile sa influenteze
solutionarea pe fond a litigiului sa faca obiectul unei dezbateri in contradictoriu intre
parti”. Pentru respectarea acestui principiu, judecătorul va fi obligat să pună în
discuţia părţilor toate chestiunile de care depinde soluţionarea cauzei.
Motivarea hotararilor - Curtea a statuat ca acest text obliga tribunalele sa-si
motiveze hotararile lor, dar aceasta obligatie nu trebuie inteleasa in sensul ca ele
trebuie sa raspunda in mod detaliat la fiecare argument al partilor procesului.

100
 Garantii explicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil
Publicitatea dezbaterilor si a pronuntarii hotararii - Caracterul public a
procedurilor este menit sa asigure un proces echitabil prin protejarea justitiabililor
impotriva unor decizii arbitrare si permitatnd societatii sa controleze administrarea
justitiei.
În ceea ce piveşte probele ilegale, Curtea a arătat că o probă ilegal obţinută
nu antrenează în mod automat încălcarea art.6. trebuie respectate însă câteva
condiţii. Astfel, proba ilegal obţinută trebuie coroborată cu alte probe, obţinute
aceste în mod legal; trebuie acordată acuzatului posibilitatea de a contesta
autenticitatea şi admisibilitatea probei. O proba obţinută prin supunerea la tortură
sau alte tratamente contrare art. 3 din Convenţie nu ar putea fi admisă.
Folosirea unor mărturii indirecte sau a martorilor anonimi nu este în sine
contrară dreptului la un proces echitabil. O problema distinctă o constituie folosirea
agenţilor infiltraţi. Probele strânse în aceasta fază ar trebui coroborate cu alte probe
pentru a obţine condamnarea. Acest principiu cere ca acuzatului sa îi fie acordat
accesul la toate dovezile strânse de procuror, indiferent dacă acestea sunt în favoarea
sau în defavoarea sa.
Judecarea cauzei intr-un termen rezonabil - Scopul acestei garantii il reprezinta
protejarea partilor impotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficientei si
credibilitatii actului de justitie, evitarea mentinerii persoanei acuzate de savarsirea
unei infractiuni intr-o stare de nesiguranta cu privire la situatia sa pentru o perioada
de timp prea mare.
În materie civila termenul incepe sa curga de la data sesizarii instantei si se
intinde pana la pronuntarea unei decizii definitive.
În cauzele penale regula este ca aceasta garantie se aplica de indata ce o
persoana este acuzata de savarsirea unei infractiuni si se intinde pana la ramanerea
definitva a hotararii si include nu doar hotararea prin care se determina vinovatia, ci
si cea prin care se stabileste pedeapsa aplicabila.
Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil
trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare: durata procedurii,
natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor
competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi
exercitarea căilor de atac.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Menţionaţi care sunt garanțiile unui proces echitabil.
2) Menţionaţi garanțiile implicite ale desfășurării procedurilor într-un mod
echitabil.
3) Menţionaţi garanțiile explicite ale desfășurării procedurilor într-un mod
echitabil.
4) prezentați noțiunea de proces echitabil, din perspectiva art. 6 din Convenție.
5) Prezentaţi modul de calcul a termenului rezonabil în materie civilă și în
materie penală.

101
Unitatea de învăţare 9. Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din
Convenție) – II. Garanțiile specifice recunoscute persoanei acuzate de
săvârșirea unei infracțiuni

Cuprins
9.1. Introducere...........................................................................................................102
9.2. Competenţe...........................................................................................................102
9.3. Garanțiile specifice recunoscute persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni
…………...……..………………………………………………………………………………103
9.4. Rezumat............................................................................................................106
9.5. Test de evaluare.................................................................................................107

9.1. Introducere
Unitatea de învăţare 9 a cursului destinat disciplinei Protecția Juridică a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare garanțiile specifice recunoascute unei persoane acuzate de săvârșirea
unei infracțiuni. Studenţii vor putea cunoaşte reglementarea principiului esențial
al oricărui proces penal privind prezumția de nevinovăției. De asemenea cursanţii
vor fi familiarizaţi cu garanțiile acordate unui acuzat într-un proces penal.

9.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 9 va permite studentului:
 Să definească prezumția de nevinovăție;
 Să identifice pricipalele garanții recunoscute unui acuzat în cadrul
desfășurării unui proces penal;
 Să prezinte npțiunile de termen scurt, drept la apărare;
 Să prezinte modalităţile de exercitare a dreptului de a interoga martorii
dintr-un proces.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

102
 9.3. GARANȚII SPECIFICE RECUNOSCUTE PERSOANEI ACUZATE DE
SĂRÂȘIREA UNEI INFRACȚIUNI

9.3.1. Prezumția de nevinovăție

Prezumtia de nevinovatie este cuprinsa in articolul 6 paragraful 2, care are urmatorul

continut: „Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia
sa va fi legal stabilita”.
Prezumţia de nevinovăţie este un principiu potrivit căruia învinuitul sau inculpatul nu este
obligat să probeze nevinovăţia sa. Dacă există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are
dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Prezumtia de nevinovatie priveste in primul rand atitudinea judecatorului chemat sa se
pronunte asupra acuzatiei, dar poarta si asupra problemei sarcinii probei: aceasta revine
Ministerului Public iar indoiala profita persoanei acuzate.
Prezumtia de nevinovatie presupune dreptul la tacere. Acuzatul nu trebuie sa dovedeasca
nimic, el putand sa nu declare nimic pana la sfarsitul procesului.
Aceasta dispozitie de va aplica si la urmarirea penala din momentul in care se poate vorbi
despre o acuzatie in materie penala, insa ea nu se opune unor acte cum ar fi perchezițiile, luarea
de amprente, obligarea unei persoane de a face testul de alcoolemie etc.

9.3.2. Garanții acordate acuzatului intr-un proces penal

A. Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzatiei

Art. 6 paragraf 3 lit. a prevede în mod expres dreptul acuzatului „de a fi informat în
termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi
cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”, iar la litera b din acelaşi text este statuat şi dreptul
acuzatului să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
Sintagma ”in termenul cel mai scurt” a fost explicată ca însemnând: de îndată ce s-a decis
declanşarea procedurilor penale. ”Cauza” şi ”natura” acuzaţiei aduse împotriva persoanei în
cauză se referă la faptele imputate, respective, la calificarea juridică a acestora precum şi la
circumstanţele agravante existente în cauză. Schimbarea încadrării juridice trebuie comunicată în
timp util persoanei acuzate. Comunicarea acuzaţiei se va face în scris. ”În mod amănunţit”
presupune o informare detaliată. Informarea nu trebuie să includă dovezi care susţin acuzarea.
Expresia „într-o limbă pe care o înţelege” obligă statele la traducerea de către un
translator la informaţiile oferite persoanei acuzate şi la suportarea cheltuielilor aferente.
Acest articol garantează dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile
necesare pregătirii apărării. Persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea de a-şi organiza în mod
adecvat apărarea, fără restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor de
probă pertinente, influenţând, prin aceasta, soluţia pe fond a litigiului.

103
 B. Acordarea timpului si facilitatilor necesare pregatirii apararii

Acest articol garantează dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul şi facilităţile

necesare pregătirii apărării. Persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea de a-şi organiza în mod
adecvat apărarea, fără restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor de
probă pertinente, influenţând, prin aceasta, soluţia pe fond a litigiului.
Unul dintre elementele fundamentale necesare pregătirii apărării este dreptul de acces la
dosarul cauzei. Acest drept include dreptul de acces la toate elementele culese de acuzare şi care
sunt în favoarea acuzatului, mai ales atunci când acesta a ales să se apere singur. Accesul la
dosarul cauzei poate fi acordat, în anumite circumstanţe doar avocatului reclamantului.
Dreptul de a comunica în mod liber cu avocatul este una dintre facilităţile cerute in acest
paragraf. Comunicare se face în condiţii de confidenţialitate, fără a putea fi auziţi de organele de
pază sau de cele care instrumentează cauza.

C. Dreptul la apărare

Articolul 6 paragraf 3 c) oferă persoanei acuzate dreptul: ”c) să se apere el însuşi sau să
fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un
apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele
justiţiei o cer”.
Această dispoziţie conţine trei drepturi: dreptul persoanei acuzate de a se apăra singură,
dreptul de a rucurge la asistenţa unui avocat ales, dreptul de a beneficia în anumite condiţii de
asistenţă judiciară gratuită. Curtea a arătat cum trebuie interpretate şi care este legătura între
aceste trei dispoziţii: persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni dispune de două posibilităţi:
fie să se apere singură, fie să recurgă la serviciile unui avocat. Cand persoana acuzată nu dispune
de mijloace financiare necesare, statul este obligat sa-i asigure asistenţă judiciară gratuită.
Curtea a arătat că acuzatul are interesul de a fi prezent la desfăsurarea procedurilor, de a-
şi conduce apărarea, sfătuindu-şi la nevoie avocatul. Avocatul ales are dreptul de a conduce
apărarea în lipsa clientului său. Pe de altă parte, deşi a ales să fie reprezentat de un avocat,
persoana în cauză are în continuare dreptul de a fi prezentă la judecarea cauzei.
Acest drept nu este absolut, astfel încât în căile de atac el poate fi supus anumitor limitări,
în funcţie de circumstanţele cauzei. În toate cazurile, limitările sunt admise numai dacă la
judecarea fondului a beneficiat de dreptul de a compărea în persoană.
Dreptul la asistenţă gratuită - exercitarea acestui drept este subordonată îndeplinirii a
două condiţii: persoana acuzată să nu dispună de mijloacele financiare necesare angajări unui
avocat iar interesele justiţiei să ceară asigurarea asistenţei judiciare în cauză. Persoana căreia i se
acordă acest drept nu poate pretinde să-şi aleagă avocatul sau să participe la desemnarea
acestuia.

D. Dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces

Articolul are următorul conţinut: ”Orice acuzat are, în special, dreptul: d) să întrebe sau
să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării”.

104
 Acest paragraf reglementează două drepturi. Pe de o parte, se asigură persoanei acuzate
de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a putea interoga martorii acuzării şi, pe de altă parte,
dreptul de a cita şi interoga martorii apărării, în condiţii similare celor acordat acuzării.
În ceea ce priveşte dreptul de a pune întrebări martorilor citaţi de procuror, în principiu,
art.6 paragraf 3 d) cere ca: ”probele incriminatorii să fie administrate în prezenţa acuzatului în
şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii”. Persoana acuzată sau avocatul acesteia
nu au dreptul de a pune orice întrebări martorilor, instanţa având competenţa de a aprecia
pertinenţa şi relevanţa întrebărilor.

E. Dreptul la asistența gratuită a unui interpret

Articolul 6 paragraf 3 e) prevede că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni
are dreptul: ”e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu întelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere.”
Această dispoziţie este menită să asigure unui acuzat care nu cunoaşte limba folosită în
justiţie condiţii egale cu unui care o înţelege şi o vorbeşte. Norma enunţată a fost interpretată în
sensul aplicării ei şi în cazul în care acuzatul înţelege, dar nu vorbeşte limba folosită la audieri şi
chiar dacă avocatul său înţelege şi vorbeşte această limbă.
Obligaţia asigurării unui interpret se întinde şi la faza de urmărire penală şi la toate actele
a căror traducere este necesară pentru asigurarea unui proces echitabil. Obligaţia statului nu se
rezumă la simpla numire a unui interpret, fiind necesară, la sesizarea persoanei interesate,
asigurarea unui anumit control al calităţii traducerii efectuate.

Menţionaţi care sunt garanțiile specifice acuzatului într-un proces penal.

Să ne reamintim...
Garanția specifică recunoscută persoanei acuzate de săvârșirea unei
infracțiuni este prezumția de nevinovăție - „Orice persoana acuzata de o infractiune
este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita”.
Garanțiile acordate acuzatului într-un proces penal constau în:
a) Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzatiei;
b) Acordarea timpului si facilitatiilor necesare pregatirii apararii
c) Dreptul la aparare
d) Dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces
e) Dreptul la asistenta gratuita a unui interpret

105
DREPTUL DE A NU FI SUPUS UNEI PEDEPSE NEPREVĂZUTE DE LEGE
(art. 7 din Convenție)

Articolul 7 al Convenţiei europene interzice aplicarea retroactivă a legii penale

atunci când ea este defavorabilă acuzatului precum şi interpretarea extensivă, prin
analogie a legii penale. Curtea Europeană a insistat că legea penală trebuie să
definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele ce se aplică.

DREPTUL DE A NU FI JUDECAT ŞI PEDEPSIT DE DOUĂ ORI

(art. 4 Protocolul nr. 7 CEDO)

Scopul acestei prevederi este de a interzice reluarea anchetelor penale definitiv

închise pentru a evita ca o persoană să fie anchetată sau pedepsită de două ori pentru
acelaşi comportament.
În cauza Maszni c. României, reclamantul s-a plâns că anularea automată a
permisului său de conducere ca urmare a unei condamnări penale constituia o dublă
pedeapsă. Curtea nu a reţinut acest argument, considerând că anularea permisului era
doar consecinţa directă a condamnării sale penale.

Rezumat
Prezumtia de nevinovatie este cuprinsa in articolul 6 paragraful 2, care are
urmatorul continut: „Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata
nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita”.
Prezumţia de nevinovăţie este un principiu potrivit căruia învinuitul sau
inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. Dacă există probe de vinovăţie,
învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Prezumtia de nevinovatie priveste in primul rand atitudinea judecatorului
chemat sa se pronunte asupra acuzatiei, dar poarta si asupra problemei sarcinii
probei: aceasta revine Ministerului Public, iar indoiala profita persoanei acuzate.
Prezumtia de nevinovatie presupune dreptul la tacere. Acuzatul nu trebuie sa
dovedeasca nimic, el putand sa nu declare nimic pana la sfarsitul procesului
A. Dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzatiei
Art. 6 paragraf 3 lit. a prevede în mod expres dreptul acuzatului „de a fi
informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”, iar la litera b din
acelaşi text este statuat şi dreptul acuzatului să dispună de timpul şi înlesnirile
necesare pregătirii apărării sale.
Sintagma ”in termenul cel mai scurt” a fost explicată ca însemnând: de îndată
ce s-a decis declanşarea procedurilor penale. ”Cauza” şi ”natura” acuzaţiei aduse
împotriva persoanei în cauză se referă la faptele imputate, respective, la calificarea
juridică a acestora precum şi la circumstanţele agravante existente în cauză.
Schimbarea încadrării juridice trebuie comunicată în timp util persoanei acuzate.

106
Comunicarea acuzaţiei se va face în scris. ”În mod amănunţit” presupune o
informare detaliată. Informarea nu trebuie să includă dovezi care susţin acuzarea.
Expresia „într-o limbă pe care o înţelege” obligă statele la traducerea de către
un translator la informaţiile oferite persoanei acuzate şi la suportarea cheltuielilor
aferente.
B. Acordarea timpului si facilitatiilor necesare pregatirii apararii
Persoana acuzată trebuie să aibă posibilitatea de a-şi organiza în mod adecvat
apărarea, fără restricţii în ceea ce priveşte posibilitatea prezentării tuturor mijloacelor
de probă pertinente, influenţând, prin aceasta, soluţia pe fond a litigiului.
Unul dintre elementele fundamentale necesare pregătirii apărării este dreptul
de acces la dosarul cauzei. Dreptul de a comunica în mod liber cu avocatul este una
dintre facilităţile cerute in acest paragraf. Comunicare se face în condiţii de
confidenţialitate, fără a putea fi auziţi de organele de pază sau de cele care
instrumentează cauza.
C. Dreptul la aparare
Articolul 6 paragraf 3 c) oferă persoanei acuzate dreptul: ”c) să se apere el
însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer”.
Această dispoziţie conţine trei drepturi: dreptul persoanei acuzate de a se
apăra singură, dreptul de a rucurge la asistenţa unui avocat ales, dreptul de a
beneficia în anumite condiţii de asistenţă judiciară gratuită.
D. Dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces
”Orice acuzat are, în special, dreptul: d) să întrebe sau să solicite audierea
martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării”.
Acest paragraf reglementează două drepturi. Pe de o parte, se asigură
persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni dreptul de a putea interoga martorii
acuzării şi, pe de altă parte, dreptul de a cita şi interoga martorii apărării, în condiţii
similare celor acordat acuzării.
E. Dreptul la asistenta gratuita a unui interpret
Articolul 6 paragraf 3 e) prevede că orice persoană acuzată de săvârşirea unei
infracţiuni are dreptul: ”e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu
întelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.”
Această dispoziţie este menită să asigure unui acuzat care nu cunoaşte limba
folosită în justiţie condiţii egale cu unui care o înţelege şi o vorbeşte. Norma
enunţată a fost interpretată în sensul aplicării ei şi în cazul în care acuzatul înţelege,
dar nu vorbeşte limba folosită la audieri şi chiar dacă avocatul său înţelege şi
vorbeşte această limbă.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Definiți prezumția de nevinovăție.
2) Menţionaţi garanțiile acordate acuzatului într-un proces penal.

107
3) Prezentați dreptul la apărare, astfel cum acesta este reglementat de art. 6
parag. 3 lit. c) din Convenție.
4) Prezentați dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces.

108
Unitatea de învăţare 10. Dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie (art. 8 din Convenție)

Cuprins
10.1. Introducere.........................................................................................................108
10.2. Competenţe.........................................................................................................108
10.3. Considerații generale. Noțiunea de viață privată …………………….………….109
10.4. Noțiunile de viață familială, domiciliu și corespondență. obligațiile statelor
………………………………………………………………………………………………….111
10.5. Rezumat.........................................................................................................114
10.6. Test de evaluare.............................................................................................115

10.1. Introducere
Unitatea de învăţare 10 a cursului destinat disciplinei Protecția Juridică a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la respectarea dreptului la viață privată. Studenţii vor putea cunoaşte,
în acest prim curs referitor la dreptul reglementat de art. 8 din Convenție, sfera de
cuprindere a dreptului - dreptul la imagine, dreptul la viață personală și dreptul la
viață socială.

10.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 10 va permite studentului:
 Să definească viața privată;
 Să identifice dreptul la informații privind sănătatea persoanei
 Să prezinte componentele dreptului la viață privată;
 Să identifice dreptul la propria imagine.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

10.3. CONSIDERAȚII GENERALE. NOȚIUNEA DE VIAȚĂ PRIVATĂ

109
 Art. 8 din Convenție prevede următoarele:
”Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.
Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a
libertăţilor altora”.

Domeniul de incidenţă al acestui text este, practic, nelimitat, motiv pentru care, cantitativ
şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de către
instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre. În linii generale el
garantează dreptul la intimitate, pentru a utiliza noţiunea folosită în doctrina şi jurisprudenţa
americană, ori dreptul de a fi lăsat în pace, pentru a utiliza o noţiune mai puţin juridică.
Articolul 8 este primul care protejeaza drepturi ce semnifica respectul social datorat
individului. Prin art. 8 este protejata o sfera larga de interese de natura personala, legate unele de
altele, uneori chiar suprapunandu-se, cuprinse in notiunea generala de drept la viata privata, viata
de familie, corespondenta si familie. Pentru pastrarea unei flexibilitati necesare dezvoltarii
jurisprudentei sale, curtea a evitat sa defineasca aceste interese, numite generic de profesorul
Rennucci ”Drept la intimidate”, preferand sa utilizeze, adeseori, o terminologie dubla,sau chiar
tripla, acelasi act incalcand atat dreptul la viata, cat si dreptul la viata familiala, ori la
corespondenta.
Acest articol beneficiaza de o ”aplicare pe orizontala”, adica el creeaza drepturi si
obligatii nu doar in raporturile unei persoane de drept privat cu statul ori autoritatii publice, ci si
in rapotruri intre persoane de drept privat.
Persoanele care se bucura de drepturile prevazute in art. 8 sunt in general persoanele
fizice, cu mentiunea ca in anumite situatii se pot bucura si persoanele juridice de aceste
prevederi. Curtea a motivat ca aceste prevederi se pot aplica uneori si persoanelor juridice pe
considerentul ca acolo (la sediul profesional) isi traiesc o buna parte din viata unele persoane.
Domeniul de aplicabilitate al art. 8 este extrem de greu de determinat, deoarece acopera
un camp de situatii extrem de vast. El face trimitere la 4 notiuni-viata privata, viata familiala,
domiciliul si corespondenta.

A. Notiunea de viata privata

Viata privata, in viziunea Curtii, inglobeaza 2 aspecte: dreptul unei persoane de a trai cum
doreste, la adapost de priviri indiscrete, si dreptul unei persoane de a-si dezvolta relatii cu
semenii sai, motiv pentru care viata privata inglobeaza 2 elemente principale: viata privata
personala si viata privata sociala. La randul sau viata privata personala include 2 aspecte:
comportamentul persoanei si anonimatul acestuia.

Viata privata personala: Viata privata persoanal include aspecte intime ale unei persoane
care sunt desfasurate fie intr-o intimitate absoluta, fie intr-un cadru intim restrans. Acest drept
include mai multe aspecte ale personalitatii umane: in primul rand dreptul unei persoane la

110
integritate fizica, ca de ex supunerea unei persoane la tratamente inumane sau degradante. Este
important de retinut ca art.8 se aplica atunci cand fapta nu este destul de grava ca sa se aplice art.
3. Si in cazul abuzurilor sexuale sau chiar in cazul celor psihice se aplica prezentul articol. In al
doilea rand dreptul la viata privata personala implica dreptul de a trai la adapost de priviri
indiscrete.Ca si exemplu ar fi in acest caz instalarea in penitenciar a unor camere de
supraveghere in celule.

Viata privata sociala: Art. 8 include, pe langa drepturile unei persoane de a se dezvolta
individual, si dreptul de a stabili relatii cu semeni sai, fara oprelisti. Curtea a admis
aplicabilitatea art. 8 spre ex. in cazul a doua lesbiene si copilul uneia dintre ele, in baza faptului
ca locuiau impreuna de mult timp, insa a refuzat aplicarea lui in cazul unui homosexual care a
vrut sa adopte un copil.
Tot in dreptul la viata privata intra si activitatile profesionale sau comerciale.Daca nu s-ar
aplica in in cazul activitatiilor profesionale art. 8 s-ar risca o inegalitate de tratament.Ca si
exemplu este cazul perchizitiei domiciliare care vizeaza doar activitatea comerciala a persoanei
perchizitionate sau inscrierea unei persoane pe tabloul falitilor. In consecinta art.8 include dreptul
de a exercita o anumita activitate profesionala.
Dreptul la viață privată este un drept complex, care cuprinde tot ce nu aparține dreptului
public, dreptului la viață intimă și dreptului la viața familială. Viața privată este definită de toate
informațiile, trăsăturile caracteristice ale persoanei în mod deosebit cele care fac parte din viața
privată a acesteia circumscrisă secretului privat. Așadar include dreptul la nume, pe care Curtea îl
consideră drept un atribut de identificare a persoanei și de evidențiere a unei legături familiale
determinate, dreptul la identitate, care ține însă și de interesul general reflectat în organizarea
evidenței populației de către fiecare stat contractant care au reglementat identificarea cetățenilor
săi pe baza unui sistem național în materie.
Și informațiile privind sănatatea unei persoane întră în sfera noțiunii de ”viață privată”,
motiv pentru care Curtea a decis că respectul caracterului confidențial al informațiilor privind
sănătatea persoanei constituie un principiu esențial al sistemului juridic din statele semnatare ale
Convenției.
Și libertatea sexuală este o altă componentă a vieții private, care în concepția Curții
Europene a Drepturilor Omului își găsește fundamentul în toleranță și pluralism social, valori
cardinale ale unei societăți democratice. Ea recunoaște dreptul fiecărei persoane de a avea o viață
sexuală la alegerea sa, în conformitate cu identitatea sa profundă. De aceea, actele homosexuale
care se produc în sfera privată, între adulți care consimt liber la aceasta, nu pot face obiectul unei
represiuni penale, chiar dacă ar fi de natură ”să lovească, să șocheze sau să neliniștească alte
persoane care socotesc homosexualitatea ca fiind imorală.

Dreptul la propria imagine

Dreptul la propria imagine este un drept complementar al dreptul la viața intimă,
familială și privată. Imaginea proprie trebuie înțeleasă în contextul acestui drept ca fiind acea
imagine publică, creată sau lăsată să se creeze, în mod conștient de către persoana fizică.
Fiecare persoană are dreptul să dispună de ea însăși, deci poate dispune de imaginea sa
așa cum dorește. Dreptul la propria imagine comportă facultatea pentru individ de a se opune

111
publicării imaginii sale fără consimțământul său. Difuzarea unei opere care conține un portret
necesită autorizarea persoanei reprezentate.
Dreptul la propria imagine poate afecta onoarea, reputația, demnitatea, seriozitatea unei
persoane. Prin onoare, în sens obiectiv se înțelege acele însușiri care exprimă gradul de
integritate morală, probitate, corectitudine, de respectare a îndatoririlor obligațiilor juste cu orice
preț, demnitate și cinste, recunoscute de societate. Reputația este o componentă a imaginii
publice, noțiune prin care înțelegem stima, respectul, considerația, dezaprobarea față de o
persoană, ca urmare a reflectării unor anumite însușiri. Demnitatea persoanei este dată de gradul
de autoritate morală recunoscută de colectivitate, iar demnitatea publică este dată de gradul de
autoritate instituită de lege pentru înalte funcții publice în vederea reflectării în societate. Așadar
se poate vorbi de o imagine favorabilă sau de o imagine nefavorabilă ori de imagine dezirabilă
sau indizirabilă în funcție de consecințele acesteia sub toate aspectele.

Prezentaţi noțiunea de viață privată.

Să ne reamintim...
Art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării prevederilor Convenţiei de
către instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele naţionale ale statelor membre. În
linii generale el garantează dreptul la intimitate, pentru a utiliza noţiunea folosită în
doctrina şi jurisprudenţa americană, ori dreptul de a fi lăsat în pace, pentru a utiliza o
noţiune mai puţin juridică.
Articolul 8 este primul care protejeaza drepturi ce semnifica respectul social
datorat individului. Prin art. 8 este protejata o sfera larga de interese de natura
personala, legate unele de altele, uneori chiar suprapunandu-se, cuprinse in notiunea
generala de drept la viata privata, viata de familie, corespondenta si familie
Viata privata, in viziunea Curtii, inglobeaza 2 aspecte: dreptul unei persoane
de a trai cum doreste, la adapost de priviri indiscrete, si dreptul unei persoane de a-si
dezvolta relatii cu semenii sai, motiv pentru care viata privata inglobeaza 2 elemente
principale: viata privata personala si viata privata sociala. La randul sau viata privata
personala include 2 aspecte: comportamentul persoanei si anonimatul acestuia.

10.4. NOȚIUNILE DE VIAȚĂ FAMILIALĂ, DOMICILIU ȘI

CORESPONDENȚĂ. OBLIGAȚIILE STATELOR.

10.4.1. Noțiunea de viață familială

Prin viața familială înțelegem tot ceea ce este privitor la familie, destinat familiei,
aparținător familiei. Viața de familie are un grad de intimitate ce trebuie respectat de toți și
ocrotită de stat. Aceasta presupune drepturi ale membrilor familiei atât în interiorul acestei, cât și
în exterior, corelativ cu obligația membrilor familiei, al oricărei persoane și ale autorității

112
statului. Dreptul la viața familială presupune respect și ocrotire a intimității conjugale, secretul
de familie și alte drepturi reglemenate de legislații.
In primul rand exista viata familiala in cadrul unui cuplu casatorit, insa instanta
analizeaza cauza mariajului, nefiind exclus ca sa decida lipsa unei vieti de familie intre casatoriti.
Relatiile dintre parinti si copii fac parte din viata de familie. Pentru existenta legaturi trebuie ca
aceea persoana sa fie parintele biologic al copilului. Relatia familiala se poate stabili si prin
elemente juridice, fara a fi insotite de elemente faptice (cazul adoptiei). Curtea a afirmat ca
notiunea de viata familiala nu se margineste la a proteja familiile create printr-un mariaj, ci poate
ingloba si alte relatii de facto. Pentru a considera o relatie ca fiind familiala, trebuie luate in
calcul elemente precum: durata coabitarii, existenta unor copii, etc.
Instanta europeana a creat un concept de viata familiala autonom, distinct de calificarile
interne ale unor raporturi, insa la fel de incert in continut si de vag precum notiunea de viata
privata.

10.4.2. Notiunea de domiciliu

Domeniul de aplicabilitate al art. 8 include si dreptul la respectarea inviolabilitatii

domiciliului. Este importanta protejarea domiciliului deoarece acela este locul unde o persoana
isi desfasoara cea mai mare parte a vietii. Ea include locuinta, fie ea o rulota sau chiar si o casa
de vacanta. Acest drept poate fi legat si de sediul profesional al unei persoane. Drepturile
protejate sunt: caracterul secret al vietii dinauntrul domiciliului, astfel ca orice act care
dezvaluie ce se petrece in interiorul unei locuinte face incidente prevederile art. 8.
Art. 8 include dreptul la o locuinta.

10.4.3. Notiunea de corespondență

Si dreptul la inviolabilitatea corespondentei este o aplicatie particulara a dreptului la viata

privata, implicand protejarea expresa a secretului relatiilor personale ale unei persoane. Art. 8
protejeaza orice corespondenta intre doua sau mai multe persoane, realizata cu dorinta de a
ramane privata. Prin corespondenta se intelege atat cea clasica pe hartie, cat si cea moderna
prin mijloace tehnologice precum e-mail sau pager. De asemenea, notiunea de corespondenta
include convorbirea telefonica.
Art.8 vizeaza atat interdictia de a coresponda, cat si violarea secretului gandurilor unei
persoane ce au fost exprimate in cadrul corespondentei sale cu un tert. Un ultim caz in care este
aplicabil art. 8 este obtinerea listei cu convorbiri (si nu interceptarea).

10.4.4. Obligațiile statelor

Art. 8 impune doua tipuri de obligatii statelor: negative si pozitive.

In raport cu obligatiile negative ce le revin, statele trebuie sa se abtina a aduce atingere
drepturilor garantate prin prevederile art. 8.
In raport cu obligatiile pozitive, statul trebuie să ia toate masurile necesare și utile
pentru ca persoanele care se afla sub jurisdictia lor sa poata exercita drepturile prevazute de
art. 8.

113
 Drepturile garantate prin prevederile art. 8 pot fi insa limitate prin anumite masuri ale
statelor. In raport cu respectarea obligatilor, Curtea utilizeaza un algoritm specific pentru
determinarea unei violari al art.8.
1. Existenta unei ingerinte a autoritatilor: Pentru a discuta despre aplicabilitatea art. 8
este important ca aceea ingerinta sa provina din partea statului parat. Este indiferent daca ea este
o perchezitie sau o hotarare judecatoreasca. Este important de precizat ca nu exista o ingerinta in
cazul in care prejuudiciul a fost savarsit cu acordul valabil al persoanei ori cand a fost produs
chiar de persoana prejudiciata, sau atunci cand drepturile nu sufera nicio atingere, nici macar
potential. Art. 8 apara si situatia cand actul a fost comis de o persoana de drept privat, dar care a
avut la baza unn act al autoritatilor publice.
2. Clauza justificata: Nu orice ingerinta a statului in exercitiul drepturilor constituie o
violare a art.8, ci doar acele care nu sunt legitime adica care nu respecta cumulativ cele 3 conditii
al art. 8: ingerinta sa fie prevazuta de lege, sa vizeze un scop legitim si sa fie necesara intr-o
societate democratica pentru atingerea acelui scop.
a) Legalitatea ingerintei: - masura sa aiba corespondent intr-o lege interna. Conform
Curtii aceasta prevedere trebuie sa fie expresa si nu generala.
b) Scopul ingerintei: - scopul masurii sa vizeze un scop legitim: protectia securitatii
nationale, protectia sigurantei publice, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii publice,
prevenirea infractionalitatii, protectia sanatatii si a moralei publice si protectia drepturilor si
libertatilor altuia.
c) Necesitatea ingerintei: - sa fie necesara intr-o societate democrata.

Definiți noțiunea de domiciliu, din perspectiva art. 8 din Convenție.

Să ne reamintim...
Prin viața familială înțelegem tot ceea ce este privitor la familie, destinat
familiei, aparținător familiei.
Domeniul de aplicabilitate al art. 8 include si dreptul la respectarea
inviolabilitatii domiciliului și dreptul la o locuință.
Si dreptul la inviolabilitatea corespondentei este o aplicatie particulara a
dreptului la viata privata, implicand protejarea expresa a secretului relatiilor
personale ale unei persoane. Art. 8 protejeaza orice corespondenta intre doua sau mai
multe persoane, realizata cu dorinta de a ramane privată.
In raport cu obligatiile negative ce le revin, statele trebuie sa se abtina a aduce
atingere drepturilor garantate prin prevederile art. 8.
In raport cu obligatiile pozitive, statul trebuie să ia toate masurile necesare și
utile pentru ca persoanele care se afla sub jurisdictia lor sa poata exercita drepturile
prevazute de art. 8.
Nu orice ingerinta a statului in exercitiul drepturilor constituie o violare a
art.8, ci doar acele care nu sunt legitime adica care nu respecta cumulativ cele 3
conditii al art. 8: ingerinta sa fie prevazuta de lege, sa vizeze un scop legitim si sa fie

114
necesara intr-o societate democratica pentru atingerea acelui scop

Rezumat
Domeniul de incidenţă al acestui text este, practic, nelimitat, motiv pentru
care, cantitativ şi calitativ, art. 8 este al doilea text într-o ierarhie a aplicării
prevederilor Convenţiei de către instanţa de la Strasbourg şi de către instanţele
naţionale ale statelor membre.
Articolul 8 este primul care protejeaza drepturi ce semnifica respectul social
datorat individului. Prin art. 8 este protejata o sfera larga de interese de natura
personala, legate unele de altele, uneori chiar suprapunandu-se, cuprinse in notiunea
generala de drept la viata privata, viata de familie, corespondenta si familie.
Acest articol beneficiaza de o ”aplicare pe orizontala”, adica el creeaza
drepturi si obligatii nu doar in raporturile unei persoane de drept privat cu statul ori
autoritatii publice, ci si in rapotruri intre persoane de drept privat.
Persoanele care se bucura de drepturile prevazute in art. 8 sunt in general
persoanele fizice, cu mentiunea ca in anumite situatii se pot bucura si persoanele
juridice de aceste prevederi. Curtea a motivat ca aceste prevederi se pot aplica uneori
si persoanelor juridice pe considerentul ca acolo (la sediul profesional) isi traiesc o
buna parte din viata unele persoane.
Viata privata, in viziunea Curtii, inglobeaza 2 aspecte: dreptul unei persoane
de a trai cum doreste, la adapost de priviri indiscrete, si dreptul unei persoane de a-si
dezvolta relatii cu semenii sai, motiv pentru care viata privata inglobeaza 2 elemente
principale: viata privata personala si viata privata sociala. La randul sau viata privata
personala include 2 aspecte: comportamentul persoanei si anonimatul acestuia.
Viata privata personala: Viata privata persoanal include aspecte intime ale
unei persoane care sunt desfasurate fie intr-o intimitate absoluta, fie intr-un cadru
intim restrans.
Viata privata sociala: Art. 8 include, pe langa drepturile unei persoane de a
se dezvolta individual, si dreptul de a stabili relatii cu semeni sai, fara oprelisti.
Tot in dreptul la viata privata intra si activitatile profesionale sau comerciale.
Și informațiile privind sănatatea unei persoane întră în sfera noțiunii de ”viață
privată”.
Libertatea sexuală este o altă componentă a vieții private, care în concepția
Curții Europene a Drepturilor Omului își găsește fundamentul în toleranță și
pluralism social, valori cardinale ale unei societăți democratice. Ea recunoaște
dreptul fiecărei persoane de a avea o viață sexuală la alegerea sa, în conformitate cu
identitatea sa profundă.
Dreptul la propria imagine este un drept complementar al dreptul la viața
intimă, familială și privată. Imaginea proprie trebuie înțeleasă în contextul acestui
drept ca fiind acea imagine publică, creată sau lăsată să se creeze, în mod conștient
de către persoana fizică. Dreptul la propria imagine poate afecta onoarea, reputația,
demnitatea, seriozitatea unei persoane.

115
 Prin viața familială înțelegem tot ceea ce este privitor la familie, destinat
familiei, aparținător familiei. Viața de familie are un grad de intimitate ce trebuie
respectat de toți și ocrotită de stat. Dreptul la viața familială presupune respect și
ocrotire a intimității conjugale, secretul de familie și alte drepturi reglemenate de
legislații.
Curtea a afirmat ca notiunea de viata familiala nu se margineste la a proteja
familiile create printr-un mariaj, ci poate ingloba si alte relatii de facto. Pentru a
considera o relatie ca fiind familiala, trebuie luate in calcul elemente precum: durata
coabitarii, existenta unor copii, etc.
Domeniul de aplicabilitate al art. 8 include si dreptul la respectarea
inviolabilitatii domiciliului. Este importanta protejarea domiciliului deoarece acela
este locul unde o persoana isi desfasoara cea mai mare parte a vietii. Ea include
locuinta, fie ea o rulota sau chiar si o casa de vacanta. Acest drept poate fi legat si de
sediul profesional al unei persoane.
Si dreptul la inviolabilitatea corespondentei este o aplicatie particulara a
dreptului la viata privata, implicand protejarea expresa a secretului relatiilor
personale ale unei persoane. Art. 8 protejeaza orice corespondenta intre doua sau mai
multe persoane, realizata cu dorinta de a ramane privata. Prin corespondenta se
intelege atat cea clasica pe hartie, cat si cea moderna prin mijloace tehnologice
precum e-mail sau pager. De asemenea, notiunea de corespondenta include
convorbirea telefonica.
Art. 8 impune doua tipuri de obligatii statelor: negative si pozitive. In raport
cu obligatiile negative ce le revin, statele trebuie sa se abtina a aduce atingere
drepturilor garantate prin prevederile art. 8. In raport cu obligatiile pozitive, statul
trebuie să ia toate masurile necesare și utile pentru ca persoanele care se afla sub
jurisdictia lor sa poata exercita drepturile prevazute de art. 8.
Drepturile garantate prin prevederile art. 8 pot fi insa limitate prin anumite
masuri ale statelor.
Nu orice ingerinta a statului in exercitiul drepturilor constituie o violare a
art.8, ci doar acele care nu sunt legitime adica care nu respecta cumulativ cele 3
conditii al art. 8: ingerinta sa fie prevazuta de lege, sa vizeze un scop legitim si sa fie
necesara intr-o societate democratica pentru atingerea acelui scop.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Definiți noțiunea de viață familială.
2) Prezentați componentele dreptului la viață privată.
3) Prezentați obligațiile statelor din perspectiva art. 8 din Convenție.

116
Unitatea de învăţare 11. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie (art. 9 din Convenție). Libertatea de exprimare (art. 10 din
Convenție). Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11 din
Convenție).

Cuprins
11.1. Introducere..........................................................................................................116
11.2. Competenţe.........................................................................................................116
11.3. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9 din Convenție).
Libertatea de exprimare (art. 10 din Convenție). Libertatea de întrunire şi de asociere
(art. 11 din Convenție)...............................................................................................117
11.5. Rezumat..........................................................................................................119
11.6. Test de evaluare..............................................................................................120

11.1. Introducere
Unitatea de învăţare 11 a cursului destinat disciplinei Portecției Juridice a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare principalele libertăți reflementate ded Convenția europeană a
drepturilor omului. Studenţii vor putea cunoaşte condițiile, comune tuturor
libertăților care, dacă sunt îndeplinite, autorizează restrângeri ale libertăților
respective. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu unele din principalele
hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie.

11.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 11 va permite studentului:
 Să definească libertatea de exprimare;
 Să identifice condițiile în prezența cărora se pot realiza restrângeri ale
libertăților;
 Să prezinte libertățile de întrunire și de asociere;
 Să identifice sfera de conținut a libertății de gândire, conștință și religie.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

117
 11.3. LIBERTATEA DE GÂNDIRE, DE CONŞTIINŢĂ ŞI DE RELIGIE (ART. 9
DIN CONVENȚIE). LIBERTATEA DE EXPRIMARE (ART. 10 DIN CONVENȚIE).
LIBERTATEA DE ÎNTRUNIRE ŞI DE ASOCIERE (ART. 11 DIN CONVENȚIE).

Art. 9 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept
include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri
necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi
a libertăţilor altora.

Art. 10 Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de
opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună
societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă
unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate
democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 11 Libertatea de întrunire şi de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere,
inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele
prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a
moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale
să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai
administraţiei de stat.

În sistemul Convenţiei, caracteristica esenţială a tuturor acestor libertăţi constă în aceea

că fiecare text ce le reglementează conţine un prim alineat ce le proclamă aproape de o manieră
absolută, pentru ca, într-un al doilea alineat al aceluiaşi text, să fie prevăzute anumite condiţii în
care exerciţiul drepturilor şi libertăţilor poate fi supus anumitor restricţii. A revenit organelor
Convenţiei, în special Curţii, misiunea de a determina atât domeniul de aplicare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de aceste dispoziţii, cât şi aceea de a preciza conţinutul condiţiilor în care
exerciţiul lor poate cunoaşte limitările prevăzute de textele ce reprezintă sediul materiei lor.

118
 Convenția enumeră trei condiții, comune tuturor libertăților care, dacă sunt îndeplinite,
autorizează restrângeri ale libertăților respective. Cele trei condiții sunt următoarele:
restrângerile trebuie să fie prevăzute de lege, ele trebuie să vizeze unul din scopurile meționate
în Convenție și trebuie să fie necesare într-o societate democratică. Prima și a treia condiție sunt
identice pentru toate libertățile. Ceea ce diferă într-o oarecare măsură de la un articol la altul sunt
scopurile pentru care sunt permise restrângeri ale libertăților.
Art. 10 din Conveție care reglementează libertatea de expresie, deci inclusiv libertatea
presei menționează că aceasta poate suporta limitări în unul din următoarele scopuri: pentru
protejarea securității naționale, a integrității teritoriale sau a siguranței publice, pentru apărarea
ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, pentru protecția
reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale, sau
pentru a a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Față de celelalte articole, art.
10 este cel care menționează expres cele mai multe scopuri a căror urmărire justifică limitarea
libertății de exprimare.
Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati
democratice si una dintre conditiile primordial ale progresului sau si ale dezvoltarii fiecarui
individ. In acest context, libertatea presei de a comunica informatii si idei si dreptul publicului de
a le primi imbraca o importanta deosebita.
Articolul 10 precizeaza ca dreptul la libertatea de exprimare “contine dreptul la libertatea
de opinie si la libertatea de a primi sau a comunica informatii sau idei.” In acelasi timp, Comisia
si Curtea au precizat si dezvoltat natura expresiei proteguite de art. 10. In cauza Handyside
c/Regatul-Unit (1976), Curtea a examinat in ce masura condamnarea unui individ care publicase
pentru elevi o carte de referinta prin care acorda sfaturi asupra problemelor sexuale si altele,
constituia sau nu o incalcare a drepturilor acestuia pe temeiul articolului 10. Curtea a declarat ca
Statul actiona in cadrul libertatii sale de apreciere invocand clauza “ocrotirii morale” ce
figureaza in cel de al doilea paragraph al articolului, dar cu toate acestea a precizat pozitia sa in
ce priveste rolul dreptului la libertatea de exprimare intr-o societate democratica:
Intr-o alta cauza in care litigiul purta asupra clauzei “ocrotirii morale”, petitionarii se
plangeau ca guvernul elvetian le confiscase mai multe picturi cu tema sexuală, iar artistul fusese
condamnat la o amenda pentru publicarea de material obscene, ceea ce contrazicea continutul
articolului 10. Constatand ca masurile luate de Stat erau justificate fata de paragraful 2, Curtea a
acceptat ca Statele se bucurau de o mare libertate de apreciere pentru a determina ceea ce este
“necesar” pentru ocrotirea morale”. In decizia sa totusi, Curtea a evidentiat ca termenul
“exprimare” ce figureaza in articolul 10 cuprinde libertatea de exprimare artistic, ce “permite
participarea la schimbul de informatii si de idei cultural, politice si sociale de orice fel.”
Libertatea presei
Anumite clauze dintre care cele mai importante privind articolul 10 se refera la dreptul
presei la libertatea de exprimare. Intr-adevar, rolul unui ziar este acela de a publica informatii si
idei cu privire la problemele de interes general.
Hotărârea Curţii, cu valoare de principiu privind libertatea presei pe temeiul articolului
10, este cea pronuntata în cazul Sunday Times c/Regatul-Unit (1979). In speta, reclamantii
pregatisera pentru publicare un reportaj indicand metodele de cercetare stiintifica si de
experiment utilizate de o societate farmaceutica inainte sa comercializeze sedativul talidomida.
In perioada prevazuta pentru publicare se aflase in mod necontestat (prin mijloace independente

119
de presa) ca multi copii se nascusera cu tare grave pentru ca mama luase acest medicament in
timpul sarcinii. Anumite familii din Regatul-Unit aflate in cauza ajunsesera cu societatea
farmaceutica la un compromis extrajudiciar, altele se gaseau in primele etape ale unui proces, iar
altele purtau inca negocieri. Primind un exemplar al articolului respectiv, societatea a cerut
judecatorului si a obtinut interzicerea publicarii sale. Interdictia a fost confirmata de cea mai
inalta jurisdictie interna cu motivarea ca publicarea articolului ar constitui un act de “contempt of
court”, aducand atingere sau prejudiciind mersul justitiei in cadrul unei procedure judiciare aflate
in curs. Curtea a declarat ca interdictia constituia un amestec in exercitarea de catre ziarul
respective a dreptului sau la libera exprimare in sensul articolului 10 par.1. Ea a examinat in
continuare mijloacele invocate de govern pentru a justifica amestecul in lumina dispozitiilor
articolului 10 par.2.

Prezentaţi condițiile în care pot fi autorizate restrângeri ale libertăților.

Să ne reamintim...
Art. 9 din Convenție reglementeză libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie
Art. 9 din Convenție reglementeză libertatea de exprimare
Art. 9 din Convenție reglementeză libertatea de întrunire şi de asociere.

Rezumat
În sistemul Convenţiei, caracteristica esenţială a tuturor acestor libertăţi
constă în aceea că fiecare text ce le reglementează conţine un prim alineat ce le
proclamă aproape de o manieră absolută, pentru ca, într-un al doilea alineat al
aceluiaşi text, să fie prevăzute anumite condiţii în care exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor poate fi supus anumitor restricţii.
Convenția enumeră trei condiții, comune tuturor libertăților care, dacă sunt
îndeplinite, autorizează restrângeri ale libertăților respective. Cele trei condiții sunt
următoarele: restrângerile trebuie să fie prevăzute de lege, ele trebuie să vizeze unul
din scopurile meționate în Convenție și trebuie să fie necesare într-o societate
democratică. Prima și a treia condiție sunt identice pentru toate libertățile. Ceea ce
diferă într-o oarecare măsură de la un articol la altul sunt scopurile pentru care sunt
permise restrângeri ale libertăților.
Articolul 10 precizeaza ca dreptul la libertatea de exprimare “contine dreptul
la libertatea de opinie si la libertatea de a primi sau a comunica informatii sau idei.”.
Anumite clauze dintre care cele mai importante privind articolul 10 se refera
la dreptul presei la libertatea de exprimare. Intr-adevar, rolul unui ziar este acela de a
publica informatii si idei cu privire la problemele de interes general.

120
Test de evaluare a cunoştinţelor
1) Menţionaţi libertățile reglementate de art. 9 din Convenție.
2) Menţionaţi libertățile reglementate de art. 10 și art. 11 din Convenție.
3) Prezentați condițiile în care se pot autoriza restrângeri ale libertăților
prevăzute de Convenție
4) Prezentați libertatea de exprimare.

121
Unitatea de învăţare 12. Art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Noţiunile de proprietate şi bunuri

Cuprins
12.1. Introducere....................................................................................................…..121
12.2. Competenţe...................................................................................................…..121
12.3. Noţiunile de proprietate şi bunuri …………..……………………………..………..122
12.4. Rezumat...........................................................................................................125
12.5. Test de evaluare...............................................................................................127

12.1. Introducere
Unitatea de învăţare 12 a cursului destinat disciplinei Protecția Juridică a
Drepturilor Omului îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice
referitoare la noțiunile de proprietate și bunuri, din perspectiva Convenției
europene a drepturilor omului. Studenţii vor putea cunoaşte care este modalitatea
de protecție a proprietății și sfera de cuprinde a noțiunii de bunuri.

12.2. Competenţele unităţii de învăţare

Parcurgerea unităţii de învăţare 12 va permite studentului:
 Să definească noțiunea de bunuri, din perspectiva Convenției
europene a drepturilor omului;
 Să identifice condiţiile în care o persoană poate fi privată de proprietatea
sa;
 Să prezinte noțiunea de ”speranță legitimă”;
 Să identifice sfera de cuprindere a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la
Convenție;
 Să prezinte tipul de cauze, în această materie, pe care România le-a avut în
fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

122
 12.3. NOŢIUNILE DE PROPRIETATE ŞI BUNURI. Jurisprudența CEDO în
cauzele împotriva României

Noţiunea de bunuri - include bunurile mobile şi imobile, drepturile contracuale,

drepturile corporale şi incorporale, drepturile in personam (drepturi născute din raportul de drept
public şi din politici sociale), care au valoare economică şi un caracter precis definit; drepturile
viitoare sau în curs de realizare nu intră sub incidenţa articolului.

Dreptul moştenire:
● intră sub incidenţa articolului dreptul persoanei de a dispune de posesiunile sale prin
moştenire;
● nu intră sub incidenţa sa dreptul de a dobândi bunuri pe calea succesiuni.

Proprietatea incorporală
● dreptul la clientelă - poate fi asemănat cu dreptul de proprietate prin exerciţiul
munciilor, Reclamanţii (contabili) şi-au câştigat o clientelă; aceasta are în multe privinţe natura
unui drept şi constituie un bun şi deci o posesiune în sensul art. 1 (cauza Van Marte c/a Olanda).
● Cz Buzescu c/a România (2005) - radierea unui avocat de pe lista avocaţilor activi a fost
considerată, sub aspectul pierderii clientelei acumulate, o măsură contrară art. 1.
● licenţa (autorizaţia)- asimilată dreptului la clientelă şi interes economic - ,,interes
economic împreună cu afacerea companiei reclamante sunt bunurii în sensul art. 1”.

Dreptul de proprietate intelectuală- include noţiunea de bun

Speranţă legitimă - motiv rezonabil şi de regulă dovedit prin act juridic, să se creadă că
reclamantul urma să beneficieze de acel bun/ interes cu caracter economic.
Bun - dreptul proprietarilor de a fi despăgubiţi, art. 1 ocroteşte dreptul de a se folosi de
bunuri şi dreptul de a dispune de ele.

Ingerinţa cu substanţa proprietăţii şi testul echilibrului echitabil - art. 1 parag. 1 teza 1.

● Curtea trebuie să determinte dacă s-a stabilit un echilibru echitabil între cerinţele
interesului general al comunităţii şi cele ale protecţiei drepturilor fundamenrale ale individului.
Privarea de proprietate (deposedarea) se poate realiza prin (art. 1 parag. 1 teza 2):
● naţionalizare;
● confiscare;
● expropriere: care trebuie să fie efectuată în interes public, să fie respectate principile
proporţionalităţii.

Art. 1 din Protocolul 1 are în vedere instituirea unui control internaţional al modului în
care autorităţile naţionale ale statelor semnatare ale Convenţiei asigură respectarea dreptului de
proprietate. Deşi textul supus analizei recunoaşte posibilitatea lipsirii de proprietate numai pentru
o cauză de utilitate publică, în condiţiile stabilite de lege şi de principiile generale, ale dreptului
internaţional, el nu prevede expres necesitatea acordării de despăgubiri într-o asemenea situaţie.
Parag.2 al articolului pare să acorde o putere discreţionară staelor nu numai în a reglementa

123
măsurile necesare plăţii impozitelor, amenzilor sau a altor contribuţii. Mai mult, a recunoaşte
statelor dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general pare să confere acestora facultatea de a pune pe rpimul
plan nu protecţia dreptului de proprietate privată, ci funcţia lui socială.
Formularea textului poate conduce la concluzia lipsei posibilităţii exercitării unui control
internaţional al modului în care statele fac uz de prerogativa astfel recunoscută, consecinţă aflată
însă în contradicţie evidentă cu inseşi scopurile Convenţiei.
De aceea, s-a spus că art.1 al Primului protocol adiţional a fost astfel redactat încât să
rezulte limitări minime ale puterii discreţionare a statelor în domeniul reglementării recunoaşterii
şi apărării dreptului de proprietate într-un cadru internaţional şi că acesta explică în bună măsură
de ce până la inceputul anilor 1980, Comisia şi Curtea nu ajunseseră să constate nicio situaţie de
încălcare a acestui drept în statele pe atunci părţi la Convenţie. Abia prin hotărârea Sporrong şi
Lönnroth c. Suediei din anul 1982, Curtea Europeană a definit conţinutul protecţiei dreptului de
proprietate în sensul art.1 din Protocolul nr.1, marcând astfel începutul creării unei jurisprudenţe
într-o continuă evoluţie.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene cuprinde 3 reguli.

În primul rând, acest articol consacră dreptul la protecţia proprietăţii private deja
dobândite şi nu reglementează un drept de a deveni proprietar. Curtea Europeană a precizat, în
multiple rânduri, că articolul 1 din Protocolul nr. 1 protejează „bunuri actuale", cu alte cuvinte,
bunuri prezente asupra cărora o persoană fizică sau juridică exercită efectiv un drept de
proprietate.
Noţiunea de „bun” cuprinde bunurile mobile şi imobile. În acelaşi timp, protecţia
instituită de text are în vedere şi alte drepturi reale. Astfel fosta Comisie a statuat că beneficiul
unor clauze de servitute care sunt cuprinse printr-un contract de concesiune a unei ferme
constituie un în sensul art.1, ceea ce înseamnă extinderea protecţiei sale cu privire la dreptul de
servitute. De asemenea, Curtea a admis recent că dreptul de uzufruct poate să intre sub incidenţa
textului examinat. Tot astfel, Curtea a statuat că dreptul reclamanţilor de a practica un numit
pescuit în apele teritoriale ale unui stat, rezultat dintr-un drept de concesiune potrivit legislaţiei
naţionale, este un bun în sensul art. 1 Protocol nr. 190.
Se poate reţine că intră sub incidenţa acestui text toate drepturile reale principale şi
accesorii, precum şi drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, cum sunt
dreptul real de folosinţă sau dreptul de concesiune corespunzător dreptului de proprietate publică
a statului, în măsura în care aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat.
Prin jurisprudenţa sa, Curtea a lărgit sensul termenului de bun şi asupra drepturilor de
creanţă, drepturilor de proprietate intelectuală sau drepturilor ce decurg din exercitarea unei
profesii, cum ar fi dreptul la clientelă.
În al doilea rând, art.1 din Protocolul nr. 1 precizează în ce condiţii o persoană poate fi
privată de proprietatea sa:
i) dacă există o cauză de utilitate publică;
ii) dacă sunt respectate condiţiile ce decurg din legea internă şi din principiile generale ale
dreptului internaţional.

124
 În al treilea rând, acest articol dispune că statele pot reglementa folosinţa bunurilor
conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a
amenzilor.

Situaţia României - imobilele naţionalizate şi retrocedate după 1990-

 cauza Brunărescu c/a României (1991) – încălcarea art. 1, plus dreptul la un
proces echitabil - prin recurs în anulare, declarat împotriva hotărârii de restituire a unor imobile
şi soluţii de confiscare a statului român, care nu a putut justifica un interes public şi nu a
corespuns nici principiilor proporţionalităţii. Anularea de o instanţă a unor hotaâărârii definitive-
încalcă art. 8, prin încălcarea principiului securităţii raportului juridic.
 Situaţia foştilor chiriaşi - cauza Raicu c/a Romîniei (2006). Reclamantului în baza
hotărârii din 12 martie 2008, i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului în
cauză, fiind considerat de bună-credinţă, Reclamantul nu a primit daune, foştii proprietari
beneficiează şi ei de o hotărâre definitivă.
Controlul folosinţei proprietăţii – art. 1 parag. 2:
● nu intervine în transferul drepturilor;
● statul – conduită activă: obligaţia de a planta pomi în scopul protecţiei mediului, obligaţia
de a plăti impozite; restricţia conduitelor ca proprietate.

Astfel, în esență, plângerile declarate admisibile şi asupra cărora s-a pronunţat Curtea
pot fi grupate în două categorii şi denotă probleme structurale în această materie.
Prima categorie o reprezintă cauzele de tip Brumărescu c. României în care reclamantul
s-a plâns Curţii că imobilul care îi fusese restituit printr-o decizie judecătorească definitivă
pronunţată în urma acţiunii în revendicare pe care o iniţiase i-a fost naţionalizat a doua oară prin
admiterea recursului în anulare promovat de procurorul general al României. Curtea a admis
argumentele reclamantului şi a condamnat statul român să îi restituie imobilul.
O a doua categorie o reprezintă cauzele de tip Străin şi alţii c. României care privesc o
situaţie de fapt uşor diferită. Reclamanţii din această cauză introduseseră şi ei o acţiune în
revendicare ce le-a fost admisă printr-o decizie judecătorească definitivă. Punerea lor în posesie
cu imobilul revendicat nu a fost posibilă deoarece statul deja vânduse chiriaşilor respectivul
imobil. Astfel, s-a creat situaţia în care acelaşi imobil avea doi proprietari. Acţiunea reclamanţilor
în anularea contractelor de vânzarecumpărare ale chiriaşilor a fost respinsă pentru că, deşi
instanţele au recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor, au considerat că buna credinţă a
chiriaşilor la încheierea contractului de vânzarecumpărare se opunea anulării acestor contracte.
Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, mai ales datorită
faptului că reclamanţii nu au fost despăgubiţi în nici un fel pentru pierderea suferită.

Prezentaţi noțiunea de bunuri din perspectiva art. 1 din Protocolul 1

Adițional la Convenție.

125
Să ne reamintim...
Noţiunea de bunuri - include bunurile mobile şi imobile, drepturile
contracuale, drepturile corporale şi incorporale, drepturile in personam (drepturi
născute din raportul de drept public şi din politici sociale), care au valoare
economică şi un caracter precis definit; drepturile viitoare sau în curs de realizare nu
intră sub incidenţa articolului.
Art. 1 din Protocolul 1 are în vedere instituirea unui control internaţional al
modului în care autorităţile naţionale ale statelor semnatare ale Convenţiei asigură
respectarea dreptului de proprietate.

Rezumat
Art. 1 din Protocolul 1 are în vedere instituirea unui control internaţional al
modului în care autorităţile naţionale ale statelor semnatare ale Convenţiei asigură
respectarea dreptului de proprietate. Deşi textul supus analizei recunoaşte
posibilitatea lipsirii de proprietate numai pentru o cauză de utilitate publică, în
condiţiile stabilite de lege şi de principiile generale, ale dreptului internaţional, el nu
prevede expres necesitatea acordării de despăgubiri într-o asemenea situaţie. Parag.2
al articolului pare să acorde o putere discreţionară staelor nu numai în a reglementa
măsurile necesare plăţii impozitelor, amenzilor sau a altor contribuţii.
Noţiunea de bunuri - include bunurile mobile şi imobile, drepturile
contracuale, drepturile corporale şi incorporale, drepturile in personam (drepturi
născute din raportul de drept public şi din politici sociale), care au valoare
economică şi un caracter precis definit; drepturile viitoare sau în curs de realizare nu
intră sub incidenţa articolului.
În primul rând, acest articol consacră dreptul la protecţia proprietăţii private
deja dobândite şi nu reglementează un drept de a deveni proprietar. Curtea
Europeană a precizat, în multiple rânduri, că articolul 1 din Protocolul nr. 1
protejează „bunuri actuale", cu alte cuvinte, bunuri prezente asupra cărora o
persoană fizică sau juridică exercită efectiv un drept de proprietate.
Noţiunea de „bun" cuprinde bunurile mobile şi imobile.
Se poate reţine că intră sub incidenţa acestui text toate drepturile reale
principale şi accesorii, precum şi drepturile reale corespunzătoare dreptului de
proprietate publică, cum sunt dreptul real de folosinţă sau dreptul de concesiune
corespunzător dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care aceste
drepturi au ca titular subiecte de drept privat.
Prin jurisprudenţa sa, Curtea a lărgit sensul termenului de bun şi asupra
drepturilor de creanţă, drepturilor de proprietate intelectuală sau drepturilor ce
decurg din exercitarea unei profesii, cum ar fi dreptul la clientelă.
Art.1 din Protocolul nr. 1 precizează în ce condiţii o persoană poate fi privată
de proprietatea sa: dacă există o cauză de utilitate publică; dacă sunt respectate
condiţiile ce decurg din legea internă şi din principiile generale ale dreptului
internaţional.

126
 În al treilea rând, acest articol dispune că statele pot reglementa folosinţa
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a
altor contribuţii sau a amenzilor.
În esență, plângerile declarate admisibile şi asupra cărora s-a pronunţat
Curtea pot fi grupate în două categorii şi denotă probleme structurale în această
materie.
Prima categorie o reprezintă cauzele de tip Brumărescu c. României în care
reclamantul s-a plâns Curţii că imobilul care îi fusese restituit printr-o decizie
judecătorească definitivă pronunţată în urma acţiunii în revendicare pe care o iniţiase
i-a fost naţionalizat a doua oară prin admiterea recursului în anulare promovat de
procurorul general al României. Curtea a admis argumentele reclamantului şi a
condamnat statul român să îi restituie imobilul.
O a doua categorie o reprezintă cauzele de tip Străin şi alţii c. României care
privesc o situaţie de fapt uşor diferită. Reclamanţii din această cauză introduseseră şi
ei o acţiune în revendicare ce le-a fost admisă printr-o decizie judecătorească
definitivă. Punerea lor în posesie cu imobilul revendicat nu a fost posibilă deoarece
statul deja vânduse chiriaşilor respectivul imobil. Astfel, s-a creat situaţia în care
acelaşi imobil avea doi proprietari. Acţiunea reclamanţilor în anularea contractelor
de vânzarecumpărare ale chiriaşilor a fost respinsă pentru că, deşi instanţele au
recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor, au considerat că buna credinţă a
chiriaşilor la încheierea contractului de vânzarecumpărare se opunea anulării acestor
contracte. Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1,
mai ales datorită faptului că reclamanţii nu au fost despăgubiţi în nici un fel pentru
pierderea suferită.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1) Menţionaţi categoriile de cauze în care Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.
2) Menţionaţi în ce condiţii o persoană poate fi privată de proprietatea sa.
3) Prezentați ce tipuri de ”bunuri” intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1
Adițional la Convenție.

127
 Temă de control 1

Cerinţă:

Prezentaţi obligațiile statelor cu referire la art. 2 – Dreptul la viață și art. 3

– Dreptul la interzicerea torturii, tratamentelor și pedepselor inumane și
degradante.
Tema de control, precum şi evaluarea acesteia se vor transmite studentului atât în cadrul
seminariilor faţă în faţă, cât şi prin postarea acesteia pe platforma e-learning.

128
 Temă de control 2

Cerinţă:

Prezentaţi cazurile de privare legală de libertate a unei persoane și

garanțiile de care acesta beneficiază pe parcursul desfășurării procesului penal.

Tema de control, precum şi evaluarea acesteia se vor transmite studentului atât în cadrul
seminariilor faţă în faţă, cât şi prin postarea acesteia pe platforma e-learning.

129