72. Infectiile respiratorii virale acute (paragripa, infective cu virusul respirator-sincifial si rinovirala).

Patogenia. Tabloul clinic. Diagnosticul. Principiile de tratament.

Paragripa
Paragripa este o boală infecţioasă virală acută cu transmitere aerogenă şi asemănătoare clinic cu gripa,
distingîndu-se de aceasta prin toxicoză mai moderată, evoluţie mai îndelungată şi modificări mai pronunţate
în căile respiratorii superioare.
Paragripa este răspîndită pe tot globul.
Etiologic Virusurile paragripei umane se referă la genul Paramyxovirus. Actualmente distingem : 1)
virusul paragripal tip 1, în care sînt incluse virusul hemadsorbant 2, (HA-2), decelat în 1958 de Chanock, şi
virusul Senday, decelat pentru prima dată în 1953 în Japonia la copii cu pneumonie virală şi desemnat iniţial
ca virusul gripei D ; ambele virusuri au antigene comune, deci anticorpii lor se detectează pentru un virus şi
pentru altul ; 2) virusul paragripal tip 2, desemnat şi ca virus CA (croup associated), decelat, cum s-a mai
spus deja, în 1956 ; 3) virusul paragripal tip 3, la care se referă virusul hemadsorbant tip 1 (HA-1) ; 4)
virusul paragripal tip 4 (tulpina M-25). Dimensiunile lor sînt de 100—150 nm. Pentru aceste virusuri nu este
caracteristică variabili-tatea structurii antigenice ca la virusul gripei. Spre deosebire de virusul gripei, ele
posedă nu numai activitate hemaglutinantă şi neuraminidazică, ci şi activitate hemolitică. Virusurile
paragripei umane nu se reproduc în culturi de ouă de găină embrionate, însă se dezvoltă bine în culturi de
epiteliu de rinichi de maimuţă, de om, de cobai, precum şi pe fibroblaste de embrion uman. La virusurile
paragripale există 2 antigene — antigen S, ce ţine de ribonucleo-proteină, şi antigen V, aflat în componenţa
membranei virale. La fiecare tip de virus caracterele antigenice sînt diferite.
Patogenie şi anatomie patologică. Ca şi virusul gripei, virusurile paragripale se multiplică în celulele
epiteliului superficial al mucoasei căilor respiratorii, condiţionează distrugerea epiteliului, proces
inflamator, uneori edem laringian. în caz de afectare a epiteliului căilor respiratorii se distruge bariera de
protecţie şi virusurile pătrund în sînge. în acelaşi mod e posibilă pătrunderea şi a florei bacteriene cu
instalare de complicaţii secundare. însă, spre deosebire de gripă, în patogenia afecţiunii toxicoza este slab
pronunţată. Lezarea mucoasei laringelui şi instalarea simptomului de laringită sînt curente. Virusul tip 3
afectează predilect căile respiratorii inferioare. Anatomopatologii constată o hipertrofie marcată a epiteliului
căilor respiratorii, infiltraţie peribronhială limfoidă brutală, îngroşarea septurilor interalveolare din cauza
reacţiei interstitiale [V. Parusov, 1981].
Tablou clinic. Perioada de incubaţie constituie 2—7 zile, mai frecvent 3—4. Afecţiunea are debut treptat
cu guturai, care constituie unul din simptomele frecvente, cu eliminări seroase scunde, tuse uscată, dureri în
gît şi frecvent răguşeală. Se consideră că în prezenţa unei reacţii febrile în paragripa sînt deosebit de
caracteristice laringita şi laringotraheita cu dureri în gît şi torace, e posibilă tuşea lătrătoare. Sînt posibile de
asemenea bronşita, bronşiolita şi pneumonia, iar la copii, mai ales la nou-născuţi, afecţiunea evoluează cu
fenomene acute de laringotraheobronşite, cu tablou tipic de pseudocrup, cu pneumonii grave. S-a constatat
că în 45% din laringitele infantile acute cu fenomene de crup ele sînt condiţionate de virusurile paragripale,
mai ales de HA-2 (tip 1) şi CA (tip 2). Cu cît copiii sînt mai mari, cu atît mai uşor evoluează boala. Indivizii
maturi aproape întotdeauna suportă boala'în formă uşoară. Cefaleea este moderată. Examenul relevă o
hiperemie uşoară a pilierilor palatini şi a peretelui posterior al glotei. Temperatura e mai frecvent subfebrilă
sau, rareori, atinge la maturi 38°C şi peste. La copii temperatura poate fi şi mai înaltă, mai ales în cazul
pneumoniei, aproape întotdeauna se constată laringita pronunţată, pe cînd rinita şi faringita sînt moderate.
Modificări interesînd sistemul cardiovascular lipsesc. Pulsul corespunde indicilor de temperatură. Evoluţia
bolii este mai îndelungată şi mai torpidă decît în gripă. Tabloul sîngelui de obicei este normal sau se constată
o uşoară leucopenie.
Odată cu instalarea complicaţiilor se profilează leucocitoză neutrofilă cu deviere a formulei leucocitare în
stînga. Cea mai frecventă complicaţie atît la maturi, cît şi la copii o constituie pneumonia. Odată cu
instalarea ei tabloul clinic se modifică : procesul capătă un caracter febril acut cu ascensiuni importante ale
temperaturii, frisoane, cefalee puternică şi chiar semne menin-giene, dureri în torace, intensificarea tusei şi
eliminarea unei spute de caracter variat, uneori cu amestec de sînge, cianoză a buzelor şi date obiective
pronunţate, ajungînd pînă la zgomotul de frecare a foilor pleurale. Radiologie se constată un proces de
extindere variată, în care sînt antrenaţi unul sau cîteva segmente. Se înregistrează uneori chiar pneumonie
lobară. Acest tip de patologie pulmonară este condiţionat de microflora bacteriană secundară, deci se poate
înţelege gravitatea procesului, precum şi eventualitatea abcedării. Cît priveşte pseudocrupul, geneza lui în
clinică este bine studiată. Formele grave ale afecţiunii sînt rare şi sînt condiţionate de pneumonie. Drept
complicaţii se pot prezenta angine, sinuzite, otite şi exacerbări ale proceselor cronice.
Diagnostic şi diagnostic diferenţial. în sens clinic paragripa are multe trăsături comune cu gripa. în
legătură cu aceasta diferenţierea obiectivă a procesului pînă în prezent poate fi făcută cu ajutorul metodelor
de laborator. Din acestea cele mai importante sînt RIHA, pe cînd RFC deseori poate fi interferată, în titrele
de diagnostic RIHA cu seruri pare denotă creşterea titrului de anticorpi la convalescenţi chiar începînd cu a
8—10-a zi de boală. însă cu ajutorul metodelor serologice diagnosticul poate fi confirmat doar retrospectiv.
Decelarea virusului în celulele epiteliului căilor respiratorii superioare este posibilă doar prin montarea
reacţiei de imunofluorescenţă directă.
Tratament. în lipsa complicaţiilor tratamentul paragripei se reduce la ordonarea unor măsuri simple sub
formă de băi, remedii revulsive şi antipiretice. în formele complicate ale bolii, mai ales în pneumonii, este
indicată terapia antibacteriană (antibiotice şi sulfanilamide, unde se cere să se ţină cont de sensibilitatea
microflorei implicate). în caz de necesitate se administrează remedii cardiovasculare şi terapie simptomatică.
Tratamentul crupului se face după principiul de terapie intensivă.
Pronosticul e de obicei favorabil.
Profilaxia, cu excepţia celei specifice, este aceeaşi ca şi în gripă.

Infecţia respiratorie sinciţială

Denumirea acestei patologii tine de afectarea de către virus a căilor respiratorii şi de efectul citopatic
particular al virusului în celulele culturale sensibile— formarea „sinetului" (unei reţele tisulare) din celule
gigante.
Etiologic Virusul RS face parte din genul Metamyxovirus,
Epidemiologie. Sursa de infecţie o constituie omul bolnav. Morbiditatea poartă un caracter de epidemii
cu o durată de 2—3 luni, mai ales cu incidenţă iarna şi primăvara.
Patogenie şi anatomie patologică. Se consideră că în infecţia RS sînt interesate predilect căile
respiratorii inferioare umane. Unii cercetători afirmă că în sindromul pneumoniei la copii virusul RS este cel
mai răspîndit dintre toţi agenţii cunoscuţi. Conform datelor lui V. Parusov (1981), cele mai caracteristice
semne patologice pentru infecţia RS-virală le constituie vegetaţiile papilare ale epiteliului bronhiilor de
calibru mediu şi mic. în afara excrescenţelor papilare epiteliul bronhiilor rămîne intact. Estecaracteristică de
asemenea şi bronşiolita necrotică. în ţesutul pulmonar se constată o îngroşare considerabilă a septurilor
interalveolare din cauza proliferării elementelor celulare. în canalele alveolare de asemenea se observă
formaţiuni ce amintesc vegetaţiile papilare din bronhii (simplaste). Pentru această afecţiune nu sînt
caracteristice tra-heita, dereglarea microcirculaţiei sub formă de membrane hialinice, precum şi îngroşarea
septurilor interalveolare din cauza edemului şi pletorei. Pneumoniile poartă un caracter miliar pronunţat. La
nou-născuţi în primele 6 luni de viaţă pînă la 75% din cazurile de bronhiolite şi preumonii sînt cauzate de
virusul RS, Ceea ce condiţionează o letalitate înaltă printre copiii de primă vîrstă.
Imunitatea este instabilă, sînt posibile reinfectări.
Tablou clinic. Perioada de incubaţie durează 4—9 zile^durata afecţiunii e de 5—7 zile, deşi la 10% din
bolnavi se remarcă o evoluţie trenantă şi ondulan-tă pe un termen de pînă la 30 zile. Pe de altă parte, la 9—
10% din bolnavi infecţia RS evoluează asimptomatic. în fine ea poate să se asocieze cu alte afecţiuni virale
şi bacteriene, procesul devenind tarat cu posibilitate de croni-cizare. De exemplu, s-a constatat că virusul RS
participă în patogenia bronşitei cronice la adulţi. în 50% din cazuri boala are debut acut cu febră, frisoane.
Frecvent, deşi nu chiar din prima zi, se declară cefalee, astenie, mialgii, mai rar curbaturi în corp. Aceste
fenomene toxice generale ale afecţiunii de obicei apar pe fondul unei temperaturi subfebrile sau normale,
care în astfel de cazuri va trece în ascensiune la termene mai îndepărtate şi va persista pînă la a 10-a zi de la
debutul afecţiunii. Simptomele de toxicoză generală, chiar şi pe fond de temperatură înaltă, rămîn moderate.
Toxicoza pronunţată cu cefalee mai puternică, astenie, vertij şi vomă se înregistrează rar. în asemenea cazuri
sînt posibile rinoragii şi hemoragii din palatul moale. Se consideră că după manitestările toxice generale
afecţiunea RS-virală ocupă o poziţie intermediară între gripă şi paragripa. Modificările catarale în cavitatea
nazală şi faringiană sînt minime^ prezentîndu-se sub formă de tuse, guturai, hiperemie moderată sau slabă a
palatului moale, pilierilor, mai rar a peretelui posterior al faringe-lui şi uneori prin laringita. La o altă parte
din bolnavi afecţiunea are debut insidios.
Din simptomele tipice ale afecţiunii RS-virale fac parte dispneea, uneori asfixia cu cianoză labială de
grad diferit. Dispneea, care într-o anumită măsură este echivalentă sindromului astmoid şi chiar astmatic
tipic, este deosebit de caracteristică pentru această patologie la copii, mult mai mult decît în alte afecţiuni
respiratorii virale acute. în caz de instalare a bronşitei, bronhiolitei şi pneumoniei se constată raluri de
diferite caracteristici (umede şi uscate), uneori zgomot de frecare a pleurei, matitate a sunetului percutoric.
La numeroşi bolnavi se constată dificilierea permeabilităţii bronhiale şi hipoxemie arterială, accelerarea
respiraţiei, cianoza buzelor şi acrocianoza. Infiltratele pneumonice pot fi focare, segmentare, confluente şi
chiar lobare (în asociere cu microflora bacteriană) şi se localizează de obicei în lobii inferiori, deseori
procesul este bilateral. Umbrele radiologice ale infiltratelor se detectează simultan cu intensificarea
desenului pulmonar şi deseori cu o umflare acută a plămînilor, caracteristică pentru afecţiunea RS-virală,
ceea ce se poate explica prin afectarea bronhiolelor. La copii este posibil sindromul hepatolienal.
Modificările interesînd sîngele sînt incerte.
Diagnosticul infecţiei RS şi diferenţierea ei se realizează după acelaşi principiu ca şi în gripă.
Tratamentul se face ţinîndu-se cont de particularităţile patologiei în infecţia RS şi prevede
oxigenoterapie, sinapisme, instilaţii nazale (halazolin, sanorin), spasmolitice. Cu scopul de a combate
sindromul astmatic se administrează eufilină, efedrina, dimedrol sau pipolfen intramuscular. în lipsă de efect
se recomandă a administra prin aerosol soluţie de efedrina 5% + soluţie de adrenalină 0,1% cîte 0,5 ml în
asociere cu soluţie de pipolfen 2,5% — 1 ml şi soluţie de atropină 0,2% — 0,5 ml. Un efect bronhodilatator
excelent asigură izadrina (novodrină, euspiran), care se administrează prin inhalaţie sub formă de soluţie
0,5%. în fine, se pot administra şi corticosteroizi. Este indicată de asemenea aplicarea interferonului
leucocitar, gamma-globulina antigripală de la donatori, şi, în faţa unor complicaţii secundare — remedii
antibacteriene (antibiotice şi sulfanilamide cu efect de durată).
Pronosticul este rezervat, exiturile letale înregistrîndu-se în cazurile de evoluţie complicată a afecţiunii
la copiii de vîrstă sub 1 an.

Infecţia rhinovirală
Infecţia rhinovirală, sau guturaiul contagios (common cold) este o boală infecţioasă acută, caracterizată
prin afectarea mucoasei nazale şi faringiene şi cu manifestare clinică prin guturai pronunţat.
Etiologie. Agentul bolii face parte din genul Rhinovirus, are dimensiuni între 25—30 nm. Actualmente
sînt descrise 113 serovariante de rhinovirusuri. Epidemiologie. Rhinovirusurile se transmit de la omenii
bolnavi la cei sănă-roşi prin picături de salivă în timpul strănutului
Patogenia bolii este slab studiată. S-a constatat afectarea celulelor epite-liale ale mucoasei nazale, la
copii fiind antrenat şi epiteliul bronhiilor şi bronhiolelor. Sînt caracteristice descuamarea epiteliului şi
hipersecreţia, dilatarea şi pletora vaselor, un anumit grad de infiltraţie.cu limfocite şi mononucîeare, se
observă adenopatie cervicală. Intoxicaţia este slabpr-enunţată. Modificările anatomopatologice nu au fost
descrise, or, pe acest fond nu s-au observat exituri letale.
Tablou clinic. Perioada de incubaţie oscilează între 1 şi 6 zile. Debutul afecţiunii poate fi acut sau treptat.
Se constată indispoziţie, frisoane uşoare, senzaţie de greutate a capului şi o anumită miastenie. Temperatura
corpului poate atinge valori subfebrile — 37—37,5°C. Aproape simultan cu aceste simptome apar
obstruarea nasului, strănuturile frecvente, dificilierea respiraţiei nazale, iar peste cîteva ore încep secreţii
mucoide, uneori abundente, frecvent apoase, care treptat devin filante, mucoseroase şi chiar purulente de
culoare gălbuiev Mucoasa nazală este edemaţiată şi hiperemiată, se poate constata o hiperemie uşoară a
mucoasei bucofaringelui şi a peretelui posterior al faringelui, amigda-lele nu sînt antrenate în proces. E
posibilă conjunctivita cu lacrimaţie. Senzaţia de usturime în gît provoacă o uşoară tuse. Deseori se
înregistrează laringita însoţită de o uşoară răguşire. La maturi nu se constată traheită şi bronşită. Cefaleea
lipseşte. în alte organe şi sisteme, precum şi în tabloul sangvin nu se constată modificări. Boala evoluează de
obicei benign, durează cea 6—8 zile şi se termină prin convalescenţă.
Afecţiunea se va d i f e r e n ţ i a prin prevalenta sindromului cataral pe un fond de intoxicaţie slab
pronunţată. Diagnosticul poate fi confirmat în laborator prin izolarea virusului din secretul nazal.prin
inoculare în cultura de celule de rinichi de embrion uman.
Tratamentul se instituie după acelaşi principiu ca în infecţia RS-virală. Sînt recomandabile băi cu
muştar pentru picioare, fizioterapia (lampă sollux sau Minin, RUS etc.).