Filosofia marxistă apare în prima jumătate a sec. al XlX-lea.

în secolul al XX-lea devine una dintre cele

mai răspândite ideologii care a antrenat în spaţiul său de influenţă continente întregi, ţări şi partide politice.
Terenul şi influenţa dobândită de marxism se datorează faptului, că ea apare sub calificativul de filosofie şi
ideologie a maselor populare, a proletariatului.
Filosofia marxistă este fondată de K. Marx (1818-1883) şi F. Engels (1820-1895). Dar rolul principal în
fondarea teoriei marxiste îl joacă totuşi Marx. în una din scrisorile sale, Engels recunoaşte că Marx era mult mai
fundamental şi gândirea acestuia era mai adâncă. Marx îşi face studiile în universitatea din Bon la drept, dar
destul de repede abandonează studiile de drept şi se ocupă de filosofie. Activitatea aceasta se termină cu
susţinerea dizertaţiei în filosofie, Deosebirea dintre naturfilosofia lui Democrit şi naiurfilosofia lui Epicur,
dobândind titlul de doctor în filosofie. Cercetările îl aduc la filosofia lui Hegel, unul dintre profesorii eminenţi
din Germania de pe acele timpuri şi creatorul unei sisteme filosofice ample. Engels are calea sa deosebită, dar
până la urmă ambii aderă la mişcarea “tinerilor hegelieni”. Aceştia, adică “tinerii hegelieni” erau preocupaţi de
cercetarea şi critica religiei şi de problemele emancipării politice a individului.
Marx, abordând aceste întrebări într-un şir de articole {Consideraţii la întrebarea evreiască, Consideraţii
la critica filosofiei dreptului lui Hegel), surprinde în analiza sa problema înstrăinării sociale, una dintre
problemele cheie ale evoluţiei neamului uman. începe de la critica religiei, de unde de fapt începeau şi tinerii
hegelieni. Religia, - înseamnă el, - este manifestarea “restricţiilor laice” ale societăţii civile. “Cătuşele
religioase” şi superstiţiile cetăţenilor statului se explică prin “cătuşele laice”.

Teoria socială marxistă

Una dintre ideile esenţiale ale marxismului în teoria socială este că societatea reprezintă un proces, adică
că este în veşnică schimbare, transformare. Această idee o întâlnim în formă nedezvoltată în operele filosofilor
francezi din secolul al XVIII-lea. Dar problema principală consta în determinarea cauzelor schimbărilor sociale,
adică a mecanismului social de transformare.
Scopul lui Marx şi Engels a fost deturnarea societăţii burgheze, care se bazează pe exploatare, adică pe
înstrăinarea rezultatelor activităţii umane, a esenţei lor. Prin studiile economice şi politice ei demonstrează că
societatea spre care merge obiectiv omenirea este societatea comunistă, în care nu va exista proprietate privată,
exploatarea omului de către om. Omul îşi va întoarce prin lupa esenţa sa pierdută.
 Pozitivismul
întrebarea esenţială a filosofiei pozitiviste este relaţia dintre gândirea concretă şi gândirea metafizică,
dintre ştiinţele pozitive filosofie. Printre filosofii pozitivişti sunt mulţi reprezentanţi ştiinţelor pozitive, care-s
preocupaţi de cercetările concrete diferite sfere ale naturii. De aceea ei dau prioritate cunoştinţei bazate pe
experienţă. în ceea ce priveşte generalizările executate de gândirea noastră pozitiviştii se comportă destul de
atent. Dacă anumită generalizare poare fi redusă la cunoaşterea fenomenal atunci ea este considerată
adevărată, dacă nu poate fi redusă la fenomenele concrete este considerată lipsită de sens. în legătură cu
această poziţie generală pozitivismul supune unei critici aspre metafizica şi teologia.
Pozitivismul în dezvoltarea sa în calitate de învăţături filosofică trece prin trei etape:
1. Primul pozitivism. A apărut în anii 30 ai secolului XIX. reprezentanţii principali fiind: O. Comte,
H. Spenser şi J.S. Mill.
2. Pozitivismul faza a doua. A apărut la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, în legătură cu
marile descoperiri din fizică. Reprezentanţii de bază fiind: E. Mach, R. Avenavius.
3. Pozitivismul faza a treia sau neopozitivismul

Mai întâi de toate trebuie de menţionat că cercetările lui O. Comte nu

au numai caracter pur ştiinţific ci şi unul social. Comte considera, că în
societate există mai multe proiecte de organizare a unei perspective
sociale şi din această cauză nu se poate reorganiza societatea, nu poate fi
lansat un proiect social pe care să-l susţină majoritatea. Vina pentru
această stare de lucruri o poartă metafizica
anii 20 ai sec. XX. Reprezentanţii principali fiind: B. Russell, A.
Whitehead, R. Wittgenstein.
Primul pozitivism
Fondatorul pozitivismului este filosoful francez O. Comte (1798-1857). Scrierile principale ale lui O.
Comte în care elaborează linia de eliminare a gândirii metafizice sunt: Discurs asupra spiritului pozitiv şi
teologia ca propagatoare de idei confuze şi contraversate. De aceea filosofia trebuie să fie cu caracter de ştiinţă
şi ideile ei să fie tot atât de precise, univoce ca şi ideile ştiinţei.
Spre deosebire de metafizică filosofia pozitivă numai studiază primele cauze, ori cauzele finale, ci doar
legile căror li se supune
Pozitivismul faza a doua
Faza a doua a pozitivismului mai poartă denumirea de empiriocriticism. Reprezentanţii principali ai
pozitivismului în această fază sunt: E. Mach (1838-1916) fizic celebru la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX, R. Avenorius (1843-1896) filosof, Cari Pirson (1857-1936) filosof, fizic, biolog, A. Poincares
matematic francez.
Apariţia şi dezvoltarea empiriocriticismului este legată de revoluţia din fizică de la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX (este vorba de cercetările în fizica cuantică) şi cercetările în fiziologie.
Etapa aceasta începe cu publicarea lucrării Mecanica în dezvoltarea ei a lui E. Mach, în care marele
fizic cercetează istoria mecanicii. în această lucrare Mach pe lângă problemele pur ştiinţifice se opreşte şi la
cele metodologice, care ţin mai mult de sfera filosofiei. El demonstrează, că la baza mecanicii nu totdeauna
stau pur şi simplu premise știinţifice, adesea ele au caracter istoric, conceptual, teoretic. In legătură cu aceasta
el critică fundamentele teoretice ale mecanicii lui Newton, învinuind-o pe aceasta în tendenţiozitate
metafizică, pentru că după părerea lui teoria mecanică nu poate fi altceva decât descrierea faptelor.
O filosofie nouă înseamnă o negare a metafizicii, în care după părerea empiriocriticiştilor sunt un şir de
noţiuni lipsite de sens, de aceea filosofia trebuie să îndeplinească cu totul alte funcţii decât metafizica.
’’Filosofia nu este nimic mai mult decât unirea laolaltă a noţiunilor generale, găsite şi curăţite prin cercetări
speciale - atunci metoda filosofiei nu va fi mai mult sau mai puţin decât un proces psihologic în care constă
unirea noţiunilor .

Filosoful german A. Schopenhauer s-a născut în 1788 la Danzig (azi Gdansc - Polonia) într-o familie
înstărita: tatăl - negustor, mama, Iohana Schopenhauer - o personalitate marcanta a literaturii germane din
secolul XIX. Poate cea mai mare originalitate a lui A. Schopenhauer este pesimismul lui excesiv. Cred că
anume el îi atrage, dar şi-i sperie pe marea majoritate, "unii oameni, scrie el, - ar fi în stare să omoare pe
apropiatul lor, doar pentru a-şi vopsi cizmele". Lumea din toate punctele de vedere este rea: din punct de
vedere estetic ea seamănă cu o caricatură, intelectual - cu o casă de nebuni, moral cu o casă de toleranţă, dar
în general - cu o închisoare.
Schopenhauer este primul gânditor european, care a propus
o concepţie absolut negativă despre lume şi viaţă, în care nu este posibilă fericirea şi, în care triumfa răul şi
nonsensul. Ea prevede o alienare totală a omului, o criză totală a existenţei umane prin intensificarea
contradicţiilor dintre individ, societate şi natură. Cu timpul obiectul reflexiei filosofice devine absurdul, o
stare sufletească când deşertăciunea devine transparentă. Dar aceasta va fi în secolul XX, Schopenhauer în
secolul XIX doar întrezăreşte o asemenea perspectivă.
F.Nietzsche este una din personalităţile ilustre ale culturii europene din jumătatea a doua a secolului XIX
născut la 15 octombrie 1844 la KocKen muzician, filolog. Primeşte oeducaţie religioasa protestantă.
Marea problemă a omenirii, spune Nietzsche, este adevărul. Anume de el depinde dezvoltarea firească
a omenirii, însăşi fericirea umană. «Noi am descoperit fericirea, noi cunoaştem calea, noi am găsit ieşirea din
mileniile labirintului. Cine altcineva ar fi găsit-o? - Poate omul modern?» — «Nu ştiu nici să ies şi nici să
intru: sunt tot ceea ce nu ştie să iasă, nici să intre», suspină omul modem.. Suntem bolnavi de această
modernitate - de pacea leneşă, de compromisul laş, de întreaga murdărie virtuoasă a modelului da şi nu.
Această toleranţă a inimii, care iartă totul...» Omul modern, va spune Nietzsche mai departe, este decadent şi
cultura lui este decadentă
Dar este o mare deosebire în faptul evaluării fenomenului vieţii de către Schopenhauer şi Nietzsche.
Pentru Schopenhauer viaţa este o suferinţă, care vine din natura fiinţei, din esenţa ei voinţă din care reiese
necesitatea suprimării voinţei, deci şi a vieţii Rezultatul unei atare evaluări este un pesimism infinit şi
dezgustător. Nietzsche nu agreează rezultatele investigaţiilor lui Schopenhauer. «Pentru mine, - scrie
Nietzsche, - viaţa contează ca un instinct de a creşte, a aduna, a acumula putere: unde lipseşte voinţa de putere,
acolo întâlnim decădere». Deci avem un rezultat complet contrar rezultatelor lui Schopenhauer.
După moartea gânditorului situaţia s-a schimbat, Nietzsche devine unul din cei mai citiţi autori ai secolului
XX. A antrenat o mare influenţă asupra filosofiei contemporane, mai ales asupra existenţialismului, a artei şi
psihologiei. Dar şi astăzi împotriva filosofiei lui Nietzsche sunt îndreptate un şir de pretenţii, din partea
diferitor curente ideologice, partide politice - de la creştini până la partidele comuniste.