Elena, evlavioasa și modesta Regină a Românilor

Un articol de: † Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului - 18 Oct, 2019

Credeam, într-o vreme, că Regina Maria a României (1875-1938), născută în Irlanda de
Nord, se înrudea, arc peste timp și geografie terestră, cu marile imperii și regate ale
lumii de atunci, din Regatul Unit și până la Vladivostok. Strașnic și unic personaj în
istoria lumii dintre două secole. Credeam atunci și cred și acum.

Când am citit despre Regina Elena (1896-1982), mama Regelui Mihai I, am rămas surprins de
un alt arbore genealogic, venind în frumusețea acestei lumi văzute la 2 mai 1896, în metropola
Eladei, Atena, fiind fiica cea mare a Regelui Constantin I al Greciei și a Reginei Sofia de
Prusia. Pe linie paternă, Elena descindea din țarina Ecaterina cea Mare, iar pe linie maternă,
din Victoria a Marii Britanii. Și, mai mult, chiar, se înrudea cu împăratul Germaniei, cu regii
Danemarcei, Norvegiei și Suediei. Un adevărat palmares genealogic! Pe cât de fabulos acest
excurs genealogic, pe atât de sobră și modestă, Principesa Elena, vlăstar regesc, bucurându-se
de comuniunea cu surorile și frații săi: George, Alexandru, Paul, Irina și Katerina.

Prunca cea nevinovată se bucura, mai ales vara, în modestul palat din Tatoi, mergând adesea
în insula Corfu, unde-și pleca ființa în gest plin de evlavie, la celebrele moaște ale Sfântului
Ierarh Spiridon.

Odraslele regale aveau obligația să se supună unei educații solide, de pregătire temeinică
pentru viață. Șapte ani a trebuit să plece din sânul de vis al familiei regale și să se ostenească
la perfecționarea cunoștințelor de limbă engleză, la școlile din Seaford și Eastbourne, instru-
indu-se în gimnastică, ciclism și echitație. Dezvoltându-se atletic, înaltă și plină de un delicat
umor, era cuprinsă de o sfiiciune aparte, crezându-se că este soră cu timiditatea.

Ceea ce o preocupa, cu osebire, este taina muzicii, a literaturii, a artelor plastice (frumoase),
având bucuria de a se înconjura de personalitățile importante ale vremurilor sale, participând
la toate evenimentele istorice în care era implicat Regele Greciei. Spre exemplu, Grecia,
făcând parte din Liga Balcanică, participă la conflictul din 1913. Prințesa Elena, în calitate de
infirmieră, însoțind familia sa, sprijină cu devotament, alinând suferințele ostașilor pe câmpul
de luptă, având vârsta fragedă de doar 17 ani!

Chipul luminos și curat al Principesei Elena s-a întunecat pentru multă vreme: bunicul său,
Regele George al Greciei, a fost asasinat la Salonic, iar Regele Constantin I abdică în favoarea
fratelui său Alexandru. După câțiva ani, Regele Constantin I revine pe tron, însă toate aceste
episoade au fost cu iz dramatic, stări care erau greu de îndurat, din cauza nesiguranței vieții
sociale.

Prințul Carol și Prințesa Elena se logodesc la 12 ianuarie 1921, la Lausanne, în Elveția, iar la
10 martie, același an, se cunună religios în catedrala ortodoxă din Atena, la care participă cele
două familii regale. După aproape un an, Elena naște, la 25 octombrie 1921, un fiu pe care îl
botează ortodox, la 10 ianuarie 1922, nași fiind Regina Maria și Regele Ferdinand.

Zdruncinată din cauza primejdiilor prin care trecea familia, a dorit să meargă în Grecia.
Luându-l pe Prințul Mihai la puțină vreme după botez, a ajuns acasă, la Atena, pentru a
împărtăși cu familia regală necazurile mari prin care trecea din cauza mișcărilor sociale și a
războiului dintre Grecia și Turcia. În urma proclamării Republicii Grecia (1924-1935), familia
regală pleacă în exil. Pe lângă toate acestea, înfruntă și încercarea dătătoare de disperare, prin
trecerea la cele veșnice a tatălui său, pe care-l conduce pe ultimul drum, în Palermo-Sicilia,
Regatul Italiei, unde era în exil, venit de puțină vreme. Primind cu resemnare adâncă
înstrăinarea de care a avut parte, nefericită, dar de o exemplară discreție, interiorizată și cu
încredere în Domnul Dumnezeu, se preocupă cu toată ființa de educația Principelui Mihai,
veghind la învățarea limbii române, engleze și chiar a limbii grecești.

Păstrând orânduiala de la casele regale, cu discreția știută, se ocupă de activitățile caritabile,

dimpreună cu Crucea Roșie din Paris, sprijinind cu devotament Biserica Ortodoxă a Regatului
Român, precum și celelalte confesiuni.

Anul 1925 a fost pentru Principesa Elena cel mai dureros: Principele Carol al II-lea, soțul său,
renunță la toate drepturile de succesor la tron în favoarea fiului său, Principele Mihai, hotărâre
aprobată de Consiliul de Coroană la 31 decembrie 1925. Peste câteva zile, la 4 ianuarie 1926,
Parlamentul îl proclamă moștenitor de drept pe Mihai, care avea doar patru anișori. Regina
Elena a înțeles responsabilitățile pe care le cerea poziția de mamă a pruncului Rege al
României, Mihai I, începând cu 21 iulie 1927, a doua zi după încetarea din viață a Regelui
Ferdinand, care lăsa o țară divizată între cei care îl apreciau și cei care îl condamnau pe Carol
al II-lea pentru faptele sale.

Principesa Elena prețuia Familia Regală a României și a dorit să nu se destrame căsătoria,

încercând prin scrisori pline de speranță și alte intervenții să salveze căsnicia și familia.
Înstrăinarea fiind ireversibilă, la 21 iunie 1928, Curtea Supremă a României dă verdictul de
anulare a căsătoriei pe motiv de „nepotrivire”. Singură în noianul gândurilor sale și cu
incertitudinea viitorului imprevizibil, Elena, Regina-mamă, se îngrijește și mai mult de
proaspătul și tânărul rege-prunc! Departe de a sta în gândurile negre care distrag și sugrumă
sănătatea, Regina-mamă își orânduiește timpul între treburile obișnuite gospodărești și
implicarea, însoțind pe Regele Mihai, la evenimentele oficiale și ceremoniile îndătinate ale
Protocolului Regal.
Elena, Regina-mamă, era o artistă desăvârșită, cu cunoștințe deosebite în domeniile culturii și
artei. Cunoștea și vorbea fluent limbi străine: italiana, româna, franceza, engleza, germana, pe
lângă alte vreo cinci limbi străine, fapt care l-a bucurat pe Regele Ferdinand, care vorbea
peste 15 limbi străine. Deseori, era o încântare să fie auziți începând conversațiile într-o limbă
și încheind cu altă limbă, auzindu-se, cu bucurie, unul pe altul. Iar pentru cei care ascultau, pe
văzute și uneori pe nevăzute, ci doar pe auzite, era o adevărată măreție de spirit și cultură. Tot
Regina Elena, fiind experimentată în domeniu, a pus în România bazele noului concurs de
hipism. În timpul măcelului din al Doilea Război Mondial, evlavioasa și modesta Regină a
Românilor vizitează spitalele, inaugurează noi clinici, merge pe întinsul țării, încurajează
artele și cultura românească, ca o adevărată mamă și regină care nu și-a părăsit poporul!

După cinci ani de înstrăinare de familie și de ţară, la 8 iunie 1930, Carol al II-lea se întoarce în
România, istoria consemnând fenomenul cu sintagma „restaurația carlistă”, cu sprijinul celor
care l-au iubit și care aveau interese. Ca și Regina Maria, care se retrage la Balcic, Regina
Elena se retrage din viața publică, cu aceeași eleganță, dar Carol instaurat îi cere să părăsească
România, văzând că se bucură de mare popularitate. Începe deja lungul drum al exilului,
stabilindu-se la Londra, apoi la Florența, cu reveniri sporadice în România, chiar fără voia
Regelui Carol al II-lea.

În cele din urmă își cumpără o casă la Florența. Iată ce mărturisește arhitectul Georgescu
despre aceasta: „Își cumpărase o casă la Florența, pe colina Fiesole. Vila Sparta avea un
balcon mare, care domina toată Valea Toscanei cu toate cupolele și turlele Florenței, cu
păduri de portocali mereu în floare. Era o casă extraordinar de bine ținută, ca la călugărițe.
Totul strălucitor, frumos.”

Între 1932 și 1940, în cei opt ani de singurătate, avea bucuria ca timp de două luni pe an
Mihai să fie în apropierea sa delicată. Timpul și-l îmbogățea prin cultură continuă și prin
program frecvent la slujbele și rânduielile bisericești, lucrare duhovnicească semănată cu
răbdare și dragoste în inima Regelui Mihai, care adesea, peste zeci și zeci de ani, mărturisea
cu glas nostalgic și ochii plini de lacrimi: „Dacă nu era mama cu mine în cele mai
primejdioase vremuri, eu eram mort demult! De la ea am învățat credința ortodoxă și cuviința
creștină!”

Zilele și anii ce vor urma vor îndurera inima și sufletul blândei și încântătoarei Regine Elena!
Pacea lumii, și mai ales a Europei, începea să se clatine, Germania ocupând Austria în martie
1938, și apoi Cehoslovacia. La 1 septembrie 1939, Polonia este ocupată și împărțită, România
având aceeași soartă: prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), mai mult de jumătate din
Transilvania este răpită și dată Ungariei; nordul Bucovinei și Basarabia trec spre Răsăritul
slav; frumoasa Dobroge, la vecinii bulgari. O adevărată hărtăneală și catastrofă pe nefericita
Românie.

În astfel de situație, Carol al II-lea abdică la 6 septembrie 1940 și părăsește țara, stabilindu-se
o vreme la Paris și apoi la Lisabona, în Portugalia. Mareșalul Ion Antonescu o invită pe
Regina Elena să vină în țară, în calitate de Regină-mamă, făcându-i-se primirea oficială în
capitala României. Încep deja zilele grele: guvernarea legionară (septembrie 1940 - ianuarie
1941), urmând apoi sălbatica rebeliune (21-23 ianuarie 1941). Regina Elena, în calitate de
infirmieră, amenajează o aripă a Palatului Regal pentru primirea celor loviți de nenorocire.
Este remarcabilă vizita pentru negocieri diplomatice, însoțind pe Regele Mihai, la Berlin și
apoi la Roma, pentru a interveni în fața călăilor care au cotropit România.
O încercare greu de descris pentru Regina Elena a fost și primejdia la care s-a supus fiul ei, în
urma actului de la 23 august 1944 și a întoarcerii armelor împotriva Germaniei, prin arestarea
mareșalului Ion Antonescu. Acum avea temeri sigure că viața Regelui Mihai poate fi în mare
primejdie. După ce generalul Sănătescu devine președintele noului Guvern și după ce Regele
Mihai difuzează vestea cea mare a întoarcerii armelor împotriva Germaniei, atacurile aeriene
asupra Bucureștiului se întețesc. Locuința particulară a Regelui Mihai este incendiată, acesta
părăsind îndată Capitala spre o direcție necunoscută. Nu doar spaimele de nedescris ale
Reginei, dar și temerile Regelui Mihai au fost atunci și mereu după aceea la mare intensitate.
Satul Dobrița din ținutul Jiului i-a găzduit pe Regele Mihai și pe mama sa, în mod tainic. Alte
temeri, alte spaime, alte nenorociri și câte vor mai veni asupra familiei regale, fără să
bănuiască. Totul era incert, totul era controlat de cei care plecau învinși și mai ales de cei care
veneau ca învingători.

Guvernul dr. Petru Groza ia cârma României în martie 1945. În 1946, Regele Mihai intră în
grevă regală, retrăgându-se la Sinaia. Se adresează cu apeluri Rusiei, Angliei și SUA.
Truman, președintele Americii, conferă Regelui Mihai Legiunea de Onoare. Antonescu este
executat. Se fac alegeri în noiembrie 1946. Toate acestea ca tăvălugul peste spaimele și
înfricoșările Reginei Elena și ale fiului ei Mihai I. Și ca să fie încercările cu vârf și îndesat, la
1 aprilie 1947, moare fratele Reginei Elena, George al II-lea al Greciei. Ca într-un iureș, în
octombrie 1947, Regele Mihai și Regina Elena participă la căsătoria Elisabetei a II-a a Marii
Britanii, întorcându-se în România în 21 decembrie 1947, spre surpriza Guvernului român,
care credea că nu se vor mai întoarce. Se cunosc împrejurările abdicării Regelui Mihai I, cu
pistolul între coaste și la ceafă, iar după trei zile, în grea iarnă, cu mama cea vrednică și
vitează, părăsea România, casa și pe minunații români. Mihai I, Regele detronat al României,
se va căsători cu Ana de Parma, pe care o cunoscuse în Anglia cu câteva luni înainte și cu care
se logodise. Deși Mihai nu mai era Rege al României, căsătoria a avut loc. A învins dragostea
și nu poziția socială a Regelui Mihai.

În luna noiembrie din anul 1982, în Elveția, la Lausanne, se sfârșea din această viețuire Elena,
Regina cea de taină a României, distinsă personalitate a secolului 20. A fost o ființă de înaltă
eleganță, discretă, cu umor de diamant și spirit civic al dreptății, admirabilă amfitrioană și
gospodină fără pereche, fidelă în căsnicie și mamă înduioșătoare, precum și o atletă cu o
remarcabilă frumusețe, Regina Maria numind-o, într-un cuvânt de smarald: „adorabilă”.
Scriitoarea Martha Bibescu o descria sobru: „prezentabilă, înaltă, brunetă, cu un farmec
discret și cu o fire plăcută, care-i atrăgea pe cei din jur”.

Cu greutate multă încercăm a înțelege azi cum putea fi atunci o ființă plină de integritate,
discreție, eleganță, sobrietate, spirit de dreptate și curaj fără excese în hotărâri, în decizii, fără
a provoca crize? Demnitatea Reginei Elena s-a vădit și atunci când s-a opus vehement per-
secuției populației evreiești din România, sprijinind cu autoritatea sa și cu ajutorul
Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului oprirea prigoanei. Ferma hotărâre a reginei de a
lupta împotriva stărilor antisemite i-a adus recunoașterea ca „Drept între popoare”, distincție
post-mortem, decernată în anul 1993 de către statul Israel, prin Institutul „Yad Vashem” din
Ierusalim.

Cu ajutorul lui Dumnezeu se împlinește binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh

Daniel, care, cu ani în urmă, a transmis un mesaj Regelui Mihai I de a se aduce osemintele
Reginei Elena la Curtea de Argeș. Din cimitirul orașului Lausanne-Elveția, unde a fost așezată
întru adormire în Domnul (în anul 1982, noiembrie 28), în ziua de octombrie 19 a anului
2019, osemintele Reginei Elena se vor așeza, până la Învierea cea de obște, în Necropola
Regală din Catedrala Arhiepiscopală din Curtea de Argeș, de-a dreapta fiului ei iubit, Mihai I,
fostul Rege al Românilor!

Regina mamă Elena,o personalitate luminoasă

Un articol de: Daniela Șontică - 18 Oct, 2019

Se cuvine în aceste zile să ne îndreptăm atenția către personalitatea Reginei Elena, mama
fostului Rege Mihai I al României. Prilejul acestei reamintiri este, desigur, aducerea în țara
noastră a osemintelor sale și înhumarea lor în cripta regală de la Curtea de Argeș, alături de
rămășițele pământești ale celorlalți membri ai familei regale.

În general, viața acestei regine nu este foarte cunoscută, ea nedorind să fie prea mult în centrul
atenției, ci preferând discreția. În același timp, evenimentele istorice la care a fost martoră și
întâmplările propriei vieți au ținut-o departe de ceea ce se întâmpla pe scena politică a
României.

A avut o copilărie ca o adevărată prințesă din basme, dar neșansa ei ca persoană adultă a fost
de a trăi într-o perioadă istorică în care marile dinastii regale se prăbușeau sub presiunea
nazismului sau a comunismului. A fost martoră la abdicarea forțată a tatălui, a soțului, a
fratelui și a fiului ei.

A venit pe lume la 2 mai 1896 la Palatul Tatoi de lângă Atena. A fost fiica Regelui Constantin
I al elenilor și a Reginei Sofia a Prusiei. La naștere, a primit titlul de principesă a Elenilor și a
Danemarcei. A fost soția Regelui Carol al II-lea și mama Regelui Mihai I al României. A
murit la Lausanne, în Elveția, la 28 noiembrie 1982. Viața Reginei-mamă Elena a fost una
nefericită, marcată de infidelitățile soțului său, Carol al II-lea, și de abdicarea lui, fapte care au
atras divorțul și trimiterea ei în exil.

Când Carol al II-lea a rămas în străinătate cu Elena Lupescu, în 1925, principesa Elena s-a
ocupat de educația fiului ei, devenit moștenitor al tronului. La reîntoarcerea lui Carol și
uzurparea tronului fiului său (în vara lui 1930), a urmat o perioadă grea, de doi ani, în care ei
nu i s-a permis să se mai ocupe de fiul ei. De altfel, Regele Mihai spunea într-un interviu că,
atunci când avea nevoie de sfatul tatălui, a fost nevoit să fie sub îndrumarea mamei, iar atunci
când avea nevoie mai multă de mamă, nu l-a avut lângă el decât pe tată.
În 1932, principesa Elena a fost nevoită să plece din România. S-a stabilit la Florența, în
Italia, la Vila Sparta, și i se permitea să vină în țară doar două luni pe an, pentru a sta cu fiul
său.

Odată cu abdicarea lui Carol al II-lea, în 1940, Ion Antonescu i-a cerut să se întoarcă în țară.
Atunci a primit titlul de Regina-mamă și apelativul Majestate. A fost perioada în care a
devenit consiliera și confidenta Regelui Mihai. Puterea în stat era deținută, însă, în totalitate,
de Ion Antonescu, care în prima parte a guvernării sale a dezlănțuit un genocid împotriva
minorității evreiești. Firea blândă și educația ortodoxă primită în copilărie au făcut-o pe
Regina Elena să intervină pe lângă Antonescu și, în felul acesta, soarta multor persoane a fost
ameliorată. Mult mai târziu, Institutul Yad Vashem i-a conferit titlul de „Drept între popoare”.

În urma loviturii de stat de la 23 august 1944, dictatura antonesciană a fost înlocuită (după trei
scurte guverne constituționale) de dictatura comunistă. Membrii familiei regale au fost izolați
și dați la o parte. După abdicarea forțată a Regelui Mihai, familia regală a trăit în exil.
Regina-mamă a trăit la Florența, iar în ultimii ani la Lausanne și la Versoix, în Elveția.

Dincolo de fotografiile care o reprezintă, de informațiile oficiale consemnate în cronici

istorice, putem reconstitui un portret aproximativ al acestei figuri regale. Era o persoană foarte
agreabilă, rafinată, educată și modestă. Când a vizitat prima oară România, în toamna anului
1920, principesa Elena și sora ei au fost foarte bine primite de către Regele Ferdinand și
Regina Maria. Elena era prezentabilă, înaltă, brunetă, cu o fire plăcută, cu gropițe în obraji și
un zâmbet fermecător, care îi atrăgea pe cei din jur. În jurnalul său, Regina Maria are cuvinte
frumoase despre principesa Elena, pe care o alintă Sitta. După mariajul cu Carol, cele două
deveniseră foarte apropiate. Regina Maria își nota: „Sitta umple lumea cu gropițele ei din
obraji". Maria aprecia în mod deosebit simțul umorului de care dădea dovadă principesa.
Elena era cultă, se pricepea la artă, literatură și era pasionată de decorațiuni interioare. În acest
sens, şi-a pus amprenta asupra Castelului de la Săvârşin, pe care l-a amenajat după gustul său
rafinat, fiind inspirată de casele ţărăneşti din împrejurimi, pe care le admira foarte mult.

Însemnările sale de mai târziu scot în evidență măcinarea sufletească și zbuciumul prin care a
trecut din cauza conflictelor cu soțul său, Regele Carol al II-lea, ea reproșându-și că nu a
reușit să păstreze căsnicia cu el.

Fiul său, Regele Mihai, i-a păstrat mereu o amintire frumoasă, vorbind despre ea cu dragoste
și evlavie, educația primită de la mama sa fiind definitorie pentru caracterul și tot parcursul
vieții fostului suveran al României.

Elena, Regina-mamă a României, pe Dealul Mitropoliei

Un articol de: Arhimandrit Paisie Teodorescu - 19 Oct, 2019

Intervalul dintre anii 1866 și 1947 marchează pentru poporul român venirea la
conducerea ţării a suveranilor coborâtori din familia de Hohenzollern-Sigmaringen.
Monarhia română a fost un factor de echilibru, un garant al coeziunii naţionale şi un
catalizator al marilor înfăptuiri naţionale din istoria poporului român: proclamarea
Independenţei de Stat a României (9 mai 1877), Marea Unire (1 decembrie 1918),
modernizarea instituţiilor statului.

Prezenţa membrilor Familiei Regale a României pe Colina Mitropoliei din Bucureşti, cu o

însemnătate istorică şi culturală deosebită pentru spiritualitatea poporului român, apare foarte
des menţionată în memoriile membrilor Casei Regale, ale oamenilor Bisericii sau în presa
vremii. Vizitele au avut loc cu prilejul unor evenimente cu caracter naţional sau religioase,
momente importante din istoria naţională. Erau oficiate slujbe religioase de Te Deum pentru
unele ocazii importante din viaţa regilor: la aniversări precum proclamarea regatului,
împlinirea anilor de la urcarea pe tron; pentru unele sărbători ca hramul Catedralei
Mitropolitane, de ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie - Ocrotitorul țării, a Sfântului Cuvios
Dimitrie cel Nou - Ocrotitorul Catedralei, de Crăciun, Bobotează, Anul Nou, sărbătorile
închinate Învierii Domnului; alte evenimente personale din viaţa regilor României, procesiuni
religioase, primirea unor delegații străine etc.

În 27 februarie 1921, Patriarhul Miron Cristea a oficiat, în biserica de pe Dealul Mitropoliei,

cununia religioasă a Principesei Elisabeta a României cu Prinţul Moştenitor al Greciei,
George, fratele viitoarei Regine Elena a României. Aceasta, la rândul ei, se va căsători cu
Principele Moştenitor al României, Carol, în 10 martie 1921, la Atena, în urma unei dispense
acordate de Patriarh.

După căsătoria cu Principele Carol, şi mai ales după nașterea fiului său, Mihai, Principesa
Elena a vizitat de multe ori Catedrala din Dealul Mitropoliei, ocrotită de Sfinţii Împărați
Constantin şi Elena, ocrotitori spirituali atât ai săi, cât şi ai Familiei Regale a Greciei, tatăl său
fiind Regele Constantin I al Eladei.

În această biserică, devenită, în anul 1925, Catedrală Patriarhală, fiul ei, Principele Mihai, a
primit binecuvântare ca Rege minor, la începutul primei domnii (1927-1930), de la Patriarhul
Miron Cristea al României, iar în anul 1940 a fost uns Rege al României, după abdicarea
tatălui său Carol al II-lea, de către Patriarhul Nicodim al României.
Regina Elena a fost prezentă de foarte multe ori la Catedrala Patriarhală, la evenimente
oficiale, însoţind pe fiul ei, Regele Mihai, însă, adeseori, a participat şi la slujbele săvârşite în
Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, preferând liniştea şi discreţia acestui mic spaţiu
liturgic, integrat în arhitectura Reşedinţei Patriarhale, cu siluetă elegantă şi armonioasă, ce
păstra în interior decorul pictural original. Aici, Principesa Elena se spovedea şi se cumineca
cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, împreună cu sora sa, Principesa Irina, şi mama
sa, ex-Regina Sofia a Greciei, dar şi cu alţi membri ortodocși ai dinastiei române. Mama sa,
ex-Regina Sofia a Greciei, îi mulţumea Patriarhului Miron pentru slujbe şi pentru atmosfera
plină de ospitalitate, vorbind despre zbuciumul şi tristeţea exilului și mărturisind: „M-au lipsit
de slujbele ortodoxe şi de mângâierea Bisericii”.

De asemenea, Principesa Elena venea la Paraclisul „Sfântul Gheorghe” şi la Deniile din

timpul Postului Mare, uneori împreună cu Regina Maria, care avea rezervată, în vremea
aceea, o cameră cu salon în Reşedinţa Patriarhală şi care dăruise paraclisului, în 1922,
împreună cu Regele Ferdinand, un tetrapod deosebit, sculptat în lemn de nuc. Patriarhul
Miron consemnează în jurnalul său desele participări pe Dealul Mitropoliei ale Principesei
Elena împreună cu fiul său, Mihai, copil fiind, pentru împărtășanie, precum şi în alte ocazii,
cu mama şi sora sa, Irina. În anul 1923, au participat în Paraclisul „Sfântul Gheorghe” la
Denia Acatistului Maicii Domnului, în săptămâna a 5-a din Post. Cu acest prilej, Patriarhul a
rânduit ca Acatistul să fie citit şi în limba greacă, de către arhimandritul Filaret I. Jocu, Mare
Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, care avea studii în Grecia, şi care oficiase şi la slujba
Cununiei Principesei Elena cu Principele Moştenitor Carol al României, la Atena, alături de
clericii greci. Atmosfera pioasă a paraclisului şi frumusețea slujbei ortodoxe le-au emoţionat
pe regină şi pe principese, care „au asistat pline de evlavie, iar la finalul slujbei a făcut fiecare
câte trei metanii înaintea icoanei Maicii Domnului”. În săptămâna Sfintelor Pătimiri a
aceluiași an, luni, marți şi miercuri, au venit la denii: Principele Moştenitor Carol împreună cu
Principesa Elena, mama şi surorile ei, precum şi Principesa Ileana a României. În Sfânta şi
Marea Joi au venit să se cuminice toţi membrii ortodocşi ai dinastiei, în frunte cu familia
Principelui Moştenitor Carol, Principesa Elena şi micul Prinţ Mihai, în vârstă de aproape 3
ani. La Prohodul Domnului şi la Sfânta Înviere au participat oficial, ca în fiecare an, la
slujbele din Catedrală.

În decembrie 1925, Patriarhul Miron a fost chemat de Regele Ferdinand la Sinaia pentru
consultări în privința renunțării la tron a Prințului Carol, care îşi părăsise ţara şi familia. Tot
atunci, Regina Maria l-a rugat să meargă să o consoleze pe Principesa Elena. „A fost o scenă
mișcătoare, încercând să o mângâi pe Principesă, am plâns împreună (...), mai ales văzând pe
micul Prinţ Mihai, care vesel şi zglobiu alerga prin cameră fără să știe ce se petrece cu familia
sa”, mărturisea Patriarhul Miron.

În toţi anii de după plecarea Principelui Carol, prezenţa Principesei-mamă Elena la Catedrala
Patriarhală sau Paraclisul Reşedinţei Patriarhale, împreună cu fiul ei, Regele Mihai, a fost
constantă. Patriarhul Miron a înconjurat-o mereu cu multă căldură, admirând demnitatea şi
puterea ei de sacrificiu.

După „Restaurație” (1930), Carol al II-lea a obligat-o pe Principesa Elena să trăiască în exil
(1932). Principele Mihai avea voie să petreacă alături de mama sa, la Florența, doar două luni
pe an.

În anul 1940, în contextul întunecat al începerii celui de-al Doilea Război Mondial, când
Regele Carol al II-lea a abdicat, iar România se afla în declin, pierzând importante teritorii:
Basarabia, Bucovina şi Transilvania de Nord, Principele Mihai este proclamat Rege, la 6
septembrie 1940, fiind încoronat, în aceeaşi zi, cu coroana de oțel a Regelui Ferdinand, şi uns
Rege de către Patriarhul Nicodim al României, în Catedrala Patriarhală.

Astfel, după 8 ani de exil forțat, Principesa Elena este chemată în România în calitate de
Regină-mamă, în 14 septembrie 1940. Trenul cu care a venit Regina Elena a fost întâmpinat la
intrarea în țară, la Jimbolia, de tânărul Rege Mihai I. Apoi, regele a însoțit-o pe mama sa la
Bucureşti. În toate gările unde a oprit trenul, Regina Elena a fost întâmpinată cu ceremonii
oficiale, cuvinte calde şi buchete enorme de flori. În însemnările sale, Regina Elena spune:
„Chiar şi atunci când trenul străbătea câmpiile înverzite, ţăranii veneau din satele lor până la
linia ferată ca să facă semne cu mâna, să ovaționeze şi să arunce cu flori spre vagonul în care
mă aflam”.

La sosirea în gara principală din Bucureşti, Regina Elena a fost întâmpinată de membrii
guvernului, de reprezentanţii armatei şi ai administrației locale. Apoi, Regele Mihai şi Regina-
mamă Elena au urcat în caleașca regală deschisă, care i-a purtat pe străzile Capitalei
împodobite cu steagul României, cu mulțimi de oameni cu flori în mâini care îi aclamau pe ea
şi pe tânărul rege. Convoiul s-a îndreptat spre Catedrala Patriarhală, iar ovaţiile oamenilor
prezenţi umpleau văzduhul ca un val neîntrerupt ce i-a însoțit tot drumul, până în Dealul
Mitropoliei.

Slujba de Te Deum de la Catedrală, oficiată de Patriarhul Nicodim, a fost transmisă prin

difuzoare pe toate străzile alăturate, pline cu mii de oameni veniți să o întâmpine pe regină. În
timpul desfășurării slujbei religioase, mulțimile de oameni au îngenuncheat pe caldarâm,
rugându-se cu evlavie pentru binele ţării.

După încheierea slujbei religioase, mulțimea i-a aclamat iarăși pe noul Rege şi pe mama sa pe
drumul spre Palatul Regal, unde membrii corpului diplomatic așteptau în Sala Tronului. După
ce au primit felicitările acestora, ea şi Regele Mihai au ieșit la balconul oficial spre Piaţa
Palatului, unde au fost întâmpinați de ovaţii asurzitoare, prelungite, din partea unei mari
mulţimi de oameni prezenţi.

Primită cu astfel de ceremonii triumfale, după 8 ani de exil şi umilințe, Regina Elena notează
în jurnalul ei cât de mult a emoționat-o trăirea acestor contraste puternice, care i-au amintit de
întoarcerea din exil la Atena, în urmă cu 20 de ani, împreună cu familia şi tatăl său, Regele
Constantin I al Eladei. Din nefericire, după cum nici bucuria de atunci nu a durat mult, nici
bucuria reîntoarcerii de acum nu avea să dureze, fiind umbrită de norii grei ai războiului, de
cruzimea nazismului şi de monstruozitatea tăvălugului sovietic. „În acea seară - consemnează
Regina Elena - m-am rugat ca Dumnezeu să-mi dăruiască putere şi credinţă pentru a face faţă
viitorului nesigur.”

Într-adevăr, sentimentul de nesiguranță a fost caracteristica anilor ce au urmat. În încercarea

de a face totul pentru binele ţării şi al monarhiei, Regina Elena a fost de două ori în audiență
la Hitler, în Germania, fără a avea însă vreun folos. A reușit, în plin război, prin diplomaţie şi
consecvenţă, să salveze mii de evrei de la deportare.

La 23 august 1944, Regele Mihai a reușit să scoată România din alianța cu Germania nazistă,
alăturându-se aliaților vestici şi scurtând cu cel puțin 6 luni al Doilea Război Mondial. Din
păcate, anii care au urmat au fost dominaţi de violenţe şi ilegalităţi susţinute de comuniştii
români, sprijiniţi de ocupanţii militari sovietici. În pofida rezistenţei Regelui Mihai şi a
Reginei Elena în faţa a nenumărate abuzuri, aceştia au organizat lovitura de stat din 30
decembrie 1947, când au impus Regelui Mihai, prin şantaj şi ameninţare, semnarea unui act
de abdicare, silind Familia Regală să părăsească ţara în 3 ianuarie 1948.

Astfel, în 1948, a început ultimul exil al Reginei Elena, din care nu s-a mai întors în viaţă,
murind la Lausanne, în Elveţia, în anul 1982.

După 71 de ani de exil, la 18 octombrie 2019, osemintele Reginei-mamă Elena a României au

fost repatriate pentru a fi înhumate alături de fiul ei, Regele Mihai, în Necropola Regală de la
Curtea de Argeș. Primirea frumoasă şi demnă care i s-a făcut în Bucureşti şi la Curtea de
Argeș este o datorie a tuturor românilor atât faţă de Regina-mamă Elena, cât şi faţă de Regele
Mihai I, repere autentice ale istoriei, pe care românii de astăzi încep să le înțeleagă şi să le
aprecieze, în ciuda anilor lungi de istorie falsificată, propagată de regimul comunist.