Puritatea credinței și unitatea Imperiului Bizantin

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 30 Iun, 2019

„«Mai curând să piară împărăția fratelui meu decât puritatea credinței», spunea Evloghia, sora
lui Mihail al VIII-lea” (Olivier Clément, Creștinismul bizantin, trad. Maria și Adrian
Alexandrescu, București, Ed. Nemira, 2017, p. 102).

Puritatea credinței. Talerul balanței pe care este așezată devine atât de greu, încât întregul
Imperiu Bizantin care este aruncat în celălalt spațiu disponibil nu poate nici măcar să se
apropie de un oarecare echilibru. Dacă aceste cuvinte ar fi considerate drept o simplă tiradă
bizantină, un exces retoric, un drapaj al unui curaj nesăbuit, atunci li s-ar face o mare
nedreptate. Pentru Evloghia, sora împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, pentru
împărătesele Irina și Teodora, pentru împărații Constantin cel Mare sau Marcian, precum și
pentru mulți alții, unitatea Imperiului Bizantin era, în primul rând, rodul purității credinței.

Pentru omul modern, credința este ceva depășit, care necesită o reformare imediată, o aducere
la exigențele cotidianului sau, mai rău, o iluzie cu care cei din Antichitate sau din Evul Mediu
își hrăneau mințile și inimile deoarece duceau o viață precară de la care nu puteau aștepta
mare lucru. Însă, astăzi, când totul ni se oferă fără prea mare efort, când nivelul de trai a
crescut destul de mult, când medicamentele ne pot prelungi viața și ne pot învinge toate
durerile, până și pe cele sufletești, credința a ajuns să fie considerată doar un stimulent ca
oricare altul, o soluție oarecare într-o mare de alte variante.

Cu toate acestea, pentru bizantini, strămoșii noștri ortodocși, credința reprezenta, de fapt,
elementul esențial al societății, al culturii, al vieții lor atât exterioare, cât și interioare. Așadar,
pierderea propriei credințe echivala cu un dezastru al Imperiului Bizantin în sine, spre
deosebire de zilele noastre, când lipsa de credință este considerată de unele națiuni drept un
mare progres.

În fața pericolului arab sau persan, al cuceririlor întreprinse de normanzii sau venețienii din
Occident sau înaintea ultimei apărări a Constantinopolului în fața unei armate otomane
imense, Bizanțul ține în continuare cu fermitate la credința sa. Refuză orice compromis în
ceea ce îl privește, deși o astfel de decizie i-ar putea aduce foloase materiale, o armată de mer-
cenari care să-i apere granițele, recunoașterea din partea Occidentului sau alianțe suficient de
puternice pentru a pune pe fugă majoritatea asupritorilor. În fața tuturor pericolelor care îi
amenință existența, Bizanțul se refugiază în umbra Crucii. Exemplul său este admirabil până
la capăt și rămâne chiar și în conștiința adversarilor drept dovada unui curaj imens, a unei
fidelități netulburate față de propria credință. Însă, ca toate exemplele, în timp este considerat
a fi depășit, demodat. Istorici precum Gibbon vor vedea în Bizanț numai erorile și vor
considera valoarea credinței locuitorilor acestuia ca fiind echivalentul unui fanatism extrem.
De altfel, scriitoarea franceză M. Yourcenar observa: „Din nefericire, nimic nu se demodează
mai repede decât martirii. Câtă vreme partida în favoarea căreia au stat mărturie este
biruitoare sau măcar supraviețuiește, ea se prevalează de ei; ea face să intre în jocul ei aceste
cărți însângerate. Dar vine, adesea destul de curând, un moment în care credința pe care,
murind, au slujit-o se potolește, se instalează la rândul ei într-un fel de conformism și preferă
să nu evoce prea adesea aceste mari și incomode exemple. Pe de altă parte, un martir îl alungă
pe altul; divergențele pentru care au fost sacrificați sunt nu împăcate, ci lăsate deoparte; în
cursul unor alte conflicte, de mai târziu, gândirea sau fanatismul omenesc se aliniază altfel”
(Marguerite Yourcenar, „Tragicele lui Agripa dâAubigné”, în: Creierul lui Piranesi și alte
eseuri, trad. Petru Creția, București, Ed. Humanitas, 2006, pp. 64-65).

Exemplul Bizanțului a devenit pentru Occident un prilej de ironie fină, iar pentru noi, cei din
Răsărit, un prilej de arogare a unor merite care, efectiv, nu ne aparțin în vreun fel. Puritatea
credinței, păstrată timp de unsprezece veacuri cu prețul propriului sânge, al unui sacrificiu
deplin și total îndreptățit, a fost fie batjocorită, fie transformată într-o mândrie națională fără
vreo acoperire în realitate.

Imperiul a murit de mult, dar credința sa curată nu va pieri decât atunci când lumea în sine va
dispărea. Cât despre noi, cei de astăzi, poate că a venit momentul să lăsăm deoparte dorința de
a ne clădi imperii din nisip și amintire și să luăm aminte mai bine la impuritatea credinței
noastre.