Patriarhul Nicodim Munteanu, la Dunărea de Jos

Un articol de: Dumitru Manolache - 06 Dec, 2019

Se împlinesc astăzi 155 de ani de la nașterea Patriarhului Nicodim Munteanu, una
dintre cele mai complete și complexe personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române, cu
adânci rădăcini înfipte în viața și spiritualitatea răsăriteană, atât prin locul nașterii,
ţinutul Pipirigului Neamţului, la 6 decembrie 1864, cât și prin formarea sa ca slujitor și
teolog în vetre monahale de tradiție din Moldova, dar și la Academia din Kiev, o
„Sorbonă” a Ortodoxiei de la finele secolului al XIX-lea. Patriarhul Nicodim, în calitate
de arhimandrit și vicar al Episcopului Pimen Georgescu, a desfășurat, timp de șapte ani,
o importantă lucrare misionară la Galați.

Cu prilejul marelui praznic al Sfântului Apostol Andrei, în Arhiepiscopia Dunării de Jos s-au
desfășurat numeroase activități dedicate Anului omagial al satului românesc și comemorării
patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu. Nicodim Munteanu, cel de-al doilea
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, rudă, pe linie maternă, cu Ion Creangă, încă „din
pruncia sa cea dintâi a fost pregătit de Dumnezeu pentru pruncia cea de-a doua, a chipului
îngeresc. (...) Toate drumurile vieții sale au fost drumuri de închinare smerită și de slujire
curată. (...) învățându-și sufletul cu toate puterile vii și ziditoare ale neamului său de țărani, cu
frică de Dumnezeu și sfială de păcat”, cum spune mottoul părintelui Dumitru Croitoru, din
deschiderea volumului „Patriarhul Nicodim Munteanu, viața și opera teologică, misionară și
de traducător”, al preotului Gelu Aron, apărut recent la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos,
cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Casian.

Ctitor și „strateg” spiritual

„În ascultările diaconale, presbiteriale şi arhiereşti, până în fruntea ierarhiei româneşti a rămas
monah, om de omenie, legat de popor şi de aspiraţiile sale, solidar cu toţi confraţii din cin şi
din cler, condescendent şi sfetnic de taină al suveranilor, duhovnic al oamenilor de stat, dar
mai presus de toate creştin rugător, cleric de reală vocaţie şi intelectual de vază, răsplătit de
Sadoveanu cu aprecieri măgulitoare. Era considerat înalt în gândire ca Ceahlăul şi profund în
abordări ca Marea Neagră”, arată Arhiepiscopul Casian în cuvântul de binecuvântare al
volumului închinat Patriarhului Nicodim.

Dacă despre unele părţi din viaţa, slujirea şi moştenirea teologică şi culturală ca monah,
slujitor, ierarh şi patriarh se cunosc date importante, despre o etapă decisivă în formarea sa
pentru rosturile mai înalte în Biserică, şi anume cea a începuturilor la Dunărea de Jos, se
cunosc mai puține. Între 1902 şi 1909, arhimandritul Nicodim uceniceşte, se formează şi, la
rându-i, formează caractere şi oameni de viitor în slujire, în calitatea de arhimandrit de scaun
(vicar eparhial) şi, timp de un an (1908-1909), ca director la Seminarul „Sfântul Apostol
Andrei”, reînfiinţat de ierarhul de la Dunăre.

Timp de șapte ani, Nicodim Munteanu rămâne în spaţiul creştin „de la Dunăre la Mare” un
ctitor şi un „strateg” spiritual, un dascăl şi un misionar de excepţie. Enumerăm câteva din
multele și migăloasele sale demersuri: proiectarea şi zidirea Catedralei Episcopale;
înduhovnicirea slujitorilor; catehizarea poporului pentru însuşirea dreptei credinţe ortodoxe şi
frecventarea cu folos duhovnicesc a Sfintei Liturghii; lupta, împreună cu ierarhul Pimen
Georgescu, pentru redeschiderea seminarului gălăţean, prin nenumăratele demersuri şi
memorii către ministrul Spiru Haret, către prim-ministru şi regele Carol I, încununate cu
izbânda şi, mai presus de aceasta, cu prima ctitorie andreiană pe pământul apostolic de la
Dunăre şi Mare: atribuirea Sfântului Apostol Andrei, prin decret regal, ca patron spiritual al
seminarului.

La Dunărea de Jos, arhimandritul Nicodim Munteanu a înfiinţat „Şcoala de bază” de la

„Moldova de bază”, cum spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pentru ceea ce avea să
urmeze în slujirile următoare.

Apostolat și continuitate

Aflându-ne la Galați în această perioadă, am vizitat mai întâi Seminarul „Sfântul Apostol
Andrei”, unde Înaltpreasfințitul Părinte Casian ne-a prezentat etapele slujirii acestui om
providențial, la Dunărea de Jos, care aveau ca idee centrală vechimea creștinismului,
continuitatea, dar și apostolatul și elanul nou într-o școală reînnoită a viitorilor preoți, a slujirii
lor, însușirii doctrinei și formării liturgice și misionare. „Totul începe în 1908, când s-au
reînființat unele seminarii teologice, desființate înainte printr-o lege a parlamentului. În acel
an, s-au depus multe diligențe, de aici de la Galați, de către Episcopul Pimen Georgescu,
secondat de vicarul său, arhimandritul Nicodim Munteanu, care au dus la aprobarea
redeschiderii seminarului din oraș. Totodată, s-a propus ca el să aibă un ocrotitor spiritual: pe
Sfântul Apostol Andrei, deoarece eparhia cuprindea teritoriul dintre Dunăre și Mare, iar
apostolul era personalitatea care însuma cel mai bine atât vechimea creștinismului, cât și
continuitatea lui. Toate aceste calități sau argumente sunt cuprinse în lucrarea Apostolului
Andrei, continuată de cea a misionarilor monahi din secolul al IV-lea, Sfântul Ioan Casian și
Sfântul Gherman, apoi de cea din secolul al VI-lea a Sfântului Dionisie Exiguul și a tuturor
celor care au urmat lor, în succesiunea apostolică, până în zilele noastre. Atribuirea
patronajului spiritual al Sfântului Andrei este punctul de plecare pentru cultul acestuia în
Biserica neamului nostru. Trebuie accentuat rolul arhimandritului de atunci, Nicodim
Munteanu, a cărui activitate la Dunărea de Jos se situează între anii 1902 și 1909. Fostul
ucenic al Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, avea o bogată cultură
teologică și activitate didactică la Iași, precum și o prodigioasă activitate administrativă ca
vicar”, ne-a mărturisit Arhiepiscopul Dunării de Jos.

Arhimandritul Nicodim Munteanu a contribuit decisiv la câteva proiecte și programe, pe care

le putem identifica în zilele noastre: „Unele dintre ele, prin continuitate, au mereu vigoare și
actualitate. Mai întâi, între 1908 și 1909, a fost primul director al reînființatului Seminar
Teologic «Sfântul Andrei» din Galați. Într-un an a făcut cât alții într-o viață! Conceptul
acestui seminar era unul extraordinar de echilibrat, cuprins între formarea spirituală și cea
culturală a elevilor, el însuși fiind un mare om de cultură. În al doilea rând, acest concept viza
pregătirea liturgică a elevilor, la care ținea foarte mult, invitându-i să înțeleagă esențialul
acestei slujiri și participarea la serviciul liturgic. Nicodim Munteanu a fost un organizator de
excepție, un mare promotor al transparenței. Când o persoană a dosit o mică parte din zahărul
pentru ceaiul elevilor, a fost imediat concediată. A chemat, aici, profesori extraordinari,
oameni de reală vocație, cu o bogată cultură și cu o experiență dovedită în viața bisericească.
El rămâne o personalitate luminoasă în viața acestui seminar, care a tradus special pentru
elevii de aici «Viața de seminar», o extraordinară lucrare, după Grigorie Petrov, profesorul lui
de la Kiev”, amintește ierarhul.

Din 1948, prin efectul legii comuniste a restrângerii activității Bisericii, seminarul a fost
desființat, iar patrimoniul și elevii au fost mutați la Seminarul Teologic din Buzău. „Situația a
durat până în 1990, când s-a intrat într-o altă etapă a existenței lui. În 1992, s-a trecut, la
sugestia noastră, la extinderea patronajului spiritual al Sfântului Apostol Andrei, de la
ocrotitorul unui seminar teologic la municipiul Galați, primul oraș din România care primește
o asemenea cinste. A urmat o altă etapă importantă, care s-a consumat la Iași, prin inițiativa
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei la acea vreme,
care, în 1996, a reușit, în chip providențial, să aducă în capitala Moldovei capul Sfântului
Andrei la sărbătorile Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași. A fost un moment decisiv la care
au participat peste un milion de români. În 1996, moaștele Sfântului Andrei au venit și la
Galați. A urmat apoi propunerea Preafericirii Sale ca Sfântul Apostol Andrei să fie ocrotitorul
Bisericii Ortodoxe Române și al României, iar cu prilejul celei de-a doua veniri a capului
Sfântului Apostol Andrei la București, Sibiu și Alba Iulia, autoritățile statului român, la
solicitarea Bisericii, au statuat importanța sărbătorii naționale a unității noastre prin credință,
cu o zi înainte de sărbătoarea propriu-zis națională a unirii tuturor românilor. Iar corolarul
acestor etape de regăsire a Sfântului Apostol Andrei ca ocrotitor și patron spiritual al nostru
este sfințirea, în 2018, a Altarului Catedralei Mântuirii Neamului, pe Masa căruia «a stat» și
mâna Sfântului Apostol Andrei, pe care Preafericitul Părinte Patriarh «a văzut-o» tot timpul în
lucrarea grea de zidire a celui mai important centru închinat apostolatului Sfântului Andrei:
Catedrala Națională”, a mai spus Arhiepiscopul Casian.

Chilia în care a locuit

Am vizitat apoi Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, fostă
Reședință episcopală, unde prin efortul cercetătorilor și al ierarhului s-a identificat chilia în
care a locuit, în perioada petrecută la Galați, fostul arhimandrit Nicodim Munteanu, în „partea
dinspre dreapta, la etaj”, cum își amintea Constantin Tomescu.

Viitorul Patriarh a condus „corabia” Bisericii Ortodoxe Române în vremuri furtunoase.

Chemat să preia „cârma” acesteia în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, s-a confruntat cu
numeroasele şicane din partea reprezentanţilor regimului antonescian şi ale statului naţional
totalitar, pe care le-a depăşit cu multă răbdare şi înţelepciune. De asemenea, a păstorit
Biserica în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani ai regimului comunist
(1939-1948). Piatra de încercare a vieţii sale a reprezentat-o confruntarea cu reprezentanţii
forţelor procomuniste din timpul Guvernului Petru Groza şi de după alegerile fraudate din 19
februarie 1946. A înţeles repede că, pentru a scăpa Biserica de la dezastru, va trebui să
găsească un „modus vivendi”, în condiţiile impuse de noul regim politic. Nu i-a fost uşor,
presiunile fiind uriaşe, la acestea adăugându-se vârsta înaintată (era octogenar), boala de
inimă și sciatica. Pe lângă puterea rugăciunii şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, în această
perioadă dificilă l-a avut permanent ca aliat şi sprijinitor pe regele Mihai. De altfel, regalitatea
şi valorile pe care aceasta le întruchipa i-au fost o constantă a vieții.

Prin atașamentul său față de credința în Mântuitorul Hristos, prin caracterul său dârz și printr-
o voință de neclintit, dar mai ales prin viața sa de smerit călugăr și slujitor jertfelnic, care nu a
uitat niciodată că puterea și ajutorul lui Dumnezeu vin din împlinirea pravilei de rugăciune și
a unei lucrări temeinice și consecvente, Patriarhul Nicodim Munteanu a apărat demnitatea
Bisericii Ortodoxe Române în relațiile cu alte Biserici și cu autoritățile de stat în vremuri
tulburi, când preoții erau arestați și condamnați la mulți ani de închisoare, iar practicarea
credinței începuse să fie un act de curaj și o amenințare la adresa noii orânduiri.

A tradus de două ori Sfânta Scriptură, a tradus și prelucrat peste 50 de lucrări teologice,
comentarii la cărțile Sfintei Scripturi, cărți de predici și peste 50 de broșuri cu caracter
religios, de popularizare a credinței creștin-ortodoxe. „Pentru mine, mărturisea Patriarhul
Nicodim spre sfârșitul vieții, scrisul este o pasiune, o necesitate, o delectare şi o recreere
sufletească în acelaşi timp. Scriu de 60 de ani! Am scris mult şi încă mai am putere să scriu şi
deloc nu obosesc. Scrisul parcă mă fortifică, mă hodineşte. Eu scriu încă de când eram elev la
seminarul de la Iaşi”.

Împreună cu Episcopul Pimen Georgescu, arhimandritul Nicodim Munteanu a fost în fața

autorităților vremii un aprig apărător al preoților și al credincioșilor din satele unde avuseseră
loc revolte și violențe împotriva proprietarilor de terenuri și a administratorilor acestora în
1907.

Plecarea la Domnul a Patriarhului Nicodim s-a petrecut în după-amiaza zilei de vineri, 27

februarie 1948, la ora 17:45. Vestea trecerii sale la cele veșnice s-a răspândit rapid în întreaga
Capitală. Văzduhul răsuna de dangătul trist al clopotelor trase la toate bisericile. Cu mult mai
îndurerat gemea însă prelung clopotul din Dealul Patriarhiei. După o grea suferinţă, pe care a
suportat-o cu seninătate timp de aproape şapte luni, se stinsese din viaţă, încet-încet, ca feștila
unei făclii de veghe, după ce luminase atâtea decenii în viaţa culturală şi spirituală a Bisericii
şi a poporului român.