Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
(Trenca Banciu)
Era odata, demult-tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui
Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din
Roua era tot atata de buna pe cat era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scantei, limpezi si
plini de bunatate. Privirile ei blande alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val
cuvant, toti erau atat de fericiti, incat pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai
Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori, tot asa si in sufletul parintilor fetei era
o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cate ori isi aducea aminte, si isi aducea
destul de des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plangea, si plangea pana se
linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea
Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in
In gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna
plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau
Cand nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca
Uneori, obosita de atata alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul raului,
parfumul florilor care-i erau atat de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia
Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor „Noapte buna.”, mangaindu-le
Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai
ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga
joc?"
- Copila mea, copila mea! striga mama inspaimantata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi
aparat-o de o primejdie.
Dupa putin timp, mama ii spuse: "in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa
primejdia ce o astepta.
In curand mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la
lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca panza de paianjen, alb si sclipitor, pentru
Cand rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atat de frumoasa
in seara aceea, ca licuricii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate
cantatoarele, ganganiile, florile, frunzele, vantul ca Roua este mai frumoasa ca oricand
baga mana in apa s-o tulbure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea.
Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua ramanea cu gospodaria, acasa. Cand pleca, nu uita
totdeauna sa-i spuna: „Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zambea, o imbratisa, o
rochie frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar … Isi aduse aminte de sfatul mamei.
care ii dezvalui minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur
care invaluia tot pamantul. Pasarelele ciripeau, zburdand de ici-colo, cantand cantece
de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau
capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina lor de sarbatoare treceau pe la
A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gandul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua
rochia cea minunata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atat de mare. Se duse
la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De cateva ori se indrepta spre usa si se
Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cante. Zadarnic.
"Si ce-o sa fie daca ies?" gandi ea … apoi cu glas tare: „Ma duc doar in prag, mai departe,
nu". Se mai suci, se mai invarti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo,
Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incantare! Caldura ii invalui
trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte.
Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur
Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, parca plutea. Radea, se invartea, nu mai
mai poate, atinge pamantul. Bucuria ii fu mai mare. Se lasa in voia vantului si simti
Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamantul! Se gandi: "Cum de n-a iesit
pana acum afara?Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i povesteasca mamei
tot ce a vazut!"
In acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul
si rochita umflata de vant o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcand
asa, Roua simti ca-i este frig. Se ghemui, dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se
ingreuneaza de parca ti-ar fi atarnat cineva pietre de picioare. Se uita imprejur si vazu
ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda
mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se
mari, care mai mici si fiecare avea cate un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu,
Norulet Albastrui.
Se inghesuiau asa de tare, incat s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.
Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se tranti si aparu Nor
Cenusiu, tunind si fulgerand. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le
spuse sa mearga fiecare si sa stranga cat mai multe picaturi de apa ca pe pamint trebuie
ploaie.
Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratand-o pe Roua. Fetita
incepu sa strige ca nu ramane la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o
asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara.
Acolo s-au intalnit cu Bate Vant, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ridice pe
toti sus. Rouai i se lumina fata de un zambet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se
imprastiara care incotro si Roua ramase in barba lui Bate Vant, care ii zise: „Prinde-te
cu mainile de bara mea si tine-te bine, ca te duc eu la soare.” Si au zburat ei asa pana
ce l-au intalnit in cale pe Vajaie-Vant care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu
ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraznic avea nevoie de cineva care sa-i
aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia.
Si asa Vajaie Vant veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat,
mai ales in ziua aceea, caci raza de soare se strecurase strengareste prin fereastra si ii
topise un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vajaie Vant, dand peste cei doi calatori, o
insfasca pe fata si pleca cu ea. Bate-Vant nici n-avu timp sa-si dea seama ce se
intamplase. Roua incepu sa planga. Isi dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa
Vijaie Vant batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa
Palatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta
suflarea. Vijaie Vant sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o
potecuta, pe unde trecura cei doi calatori, sufland din greu. Au mers ei asa o bucata de
vreme si au ajuns in odaia in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de
gheata. Era invelit cu o patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand
pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma.
Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din lada ce se afla intr-un colt al camerei si
sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua, tremurand de frig,
se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi.
Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: "Nu-i de ajuns ca mi-a
topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de
Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de
rauletul in care isi oglindea altadata mandrul chip o indemna la plans. Si plangea fara
bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe
Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, dusa de vanturi,
simtea tare-tare usoara. Se gandi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ar sari si ea
pe fereastrasiasafacu.
Ger Napraznic simti ca nu mai e pieptanat si lovi cu pumnul intr-un clopot de gheata
"Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla de poti si prefa-o in fulg de zapada!"
Vajaie Vant iesi val-vartej pe usa cu barba in vant, cu toiagul de gheata in mana si cu
mantaua fluturand. Alerga ce alerga, dar baga de seama ca Roua se departa tot mai
tare. Atunci, incepu sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spatele, apoi mainile, picioarele,
mai uita odata spre pamant, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se
infatisa tot ce iubise ea mai mult - casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau,
erau. In gradini si vii pomii erau goi. Pamantul era pustiu. Trecuse multa vreme de
- "N-am sa te las mosule sa ingheti pamantul, n-am sa te las," gandi ea. Isi prinse rochita
inspumata cu mainile tremurande si, intinzand-o, se lasa usor in jos, aparand pamantul
Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cate un firisor sclipitor de
zapada care tocmai acoperi pamantul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care
De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai,