Relaţia dintre învăţătura de credinţă şi rugăciune reflectată în rânduiala Sfintelor Taine

Prof.dr.pr. Viorel Sava

1. Preliminarii
Legătura dintre învăţătura de credinţă şi cultul divin a fost mai puţin evidenţiată în cercetarea
liturgică românească. Este cunoscut faptul că cercetătorii de marcă din domeniu, din motive lesne de înţeles,
s-au aplecat, în mod deosebit, asupra spectelor istorice, studiile rezultate în urma acestor cercetări având o
valoare incontestabilă chiar şi atunci când se raportează la temele similare de cercetare realizate de istorici
ai cultului aparţinând altor spaţii geografice decât cel românesc şi altor tradiţii creştine, decât cea ortodoxă.
Nu este mai puţin adevărat faptul că, fie şi sporadic, o serie de studii abordează şi tema relaţiei dintre
doctrină şi cultul divin în spaţiul ortodox însă nu se poate vorbi până în prezent de un proiect coerent şi pe
termen lung în care cercetarea să fie centrată pe acest segment. Putem menţiona, totuşi, o serie de aspecte
care au fost în atenţia cercetătorilor din zona teologiei practice până în prezent.
O temă deosebit de importantă, care a suscitat interesul cercetătorilor în domeniul Teologiei
Liturgice, şi nu numai, căreia i-au fost dedicate mai multe studii, este cea a relaţiei dintre doctrina Bisericii
Ortodoxe şi rugăciunea ei. Principiul statornicit de Sfântul Irineu de Lyon, care spune: “Concepţia noastră
este în acord cu învăţătura despre Euharistie şi Euharistia confirmă iarăşi concepţia noastră” 1, arată nu doar
legătura profundă dintre credinţa Bisericii şi rugăciunea ei, ci fixează şi jaloanele dezvoltării tuturor
rânduielilor de cult. Astfel, în Ortodoxie, fondul fiecărei rugăciuni şi al fiecărei rânduieli de cult îl constituie
învăţătura Bisericii întemeiată pe Sfânta Scriptură şi aprofundată de Sfinţii părinţi, iar rugăciunea, sub
formele ei variate este forma cea mai potrivită de exprimare a credinţei Bisericii. O formulă de credinţă
care nu-şi află şi o exprimare liturgică, euhologică, este pură speculaţie intelectuală, narcisistă, pe teme
religioase, în timp ce o rugăciune sau o rânduială liturgică în care nu se regăseşte învăţătura Bisericii nu
este decât folclor religios 2. În înţeles ortodox exprimarea cea mai vie şi mai profundă a comuniunii în
credinţă o găsim în cadrul rugăciunii obşteşti, în special în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine3. Între
studiile referitoare la această problemă unele abordează tema în ansamblu 4, altele tratează diferite chestiuni

1
Vezi Karl Christian Felmy, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu
istoric, trad. de Pr.prof. Ioan I.Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.
2
Pr.Conf.dr. Viorel Sava, Inovaţiile în cult – singularizare liturgică, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza»
Iaşi”, tom. V, Teologie, 1999-2000, p. 75-84.
3
Metropolitan Daniel Ciobotea, In Him and for Him. The Centrality of Christ in Christian Liturgy and Art, în vol.
“Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity”, Editura Trinitas, Iaşi, 2001, p. 43-58; Idem,
Cuvântul vieţii în cuvintele Scripturii, în “Teologie şi Viaţă”, V (LXXI) (1995), nr. 7-9, p. III-VIII; Robert F. Taft, S.J., O istorie
a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. IV, Dipticele, trad. de Cezar Login, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.
4
Magistrand Aurel Grigoraş, Dogmă şi cult, în “Studii Teologice”, XVII (1965), nr. 5-6, p. 303-321; Idem, Dogmă şi
cult privite interconfesional şi problema intercomuniunii, în “Ortodoxia”, XXIV (1977), nr. 3-4, p. 292-497.
de doctrină reflectate în imnografie: aspecte legate de hristologie 5, de pnevmatologie6, de mariologie7, de
învăţătura despre sfinţii îngeri8 etc. De asemeni, sunt tratate subiecte care arată modul în care diferite
aspecte ale vieţii morale şi sociale sunt influienţate pozitiv de conţinutul rugăciunilor şi al imnelor care
compun slujbele bisericeşti 9. Aici accentul cade pe componenta didactică a sfintelor slujbe. Nu este mai
puţin adevărat că unele teme sunt formulate în spiritul vremurilor “omului nou” promovat de sistemul
politic aflat la putere.
Mult mai clar s-a conturat preocuparea de a evidenţia relaţia dintre dogmă şi cult în ultima vreme la
Facultatae de Teologie “Justinian Patriarhul” a Universităţii Bucureşti unde, sub îndrumarea P.C.Părinte
Profesor Dr. Nicolae D. Necula, au fost elaborate mai multe teze de doctorat în care teme de teologie
dogmatică au fost tratate în lumina imnografiei liturgice şi a slujbelor divine ortodoxe. Toate acestea arată
că “dogma Bisericii nu este o teorie abstractă, ci se întrupează în experienţa credincioşilor, dezvoltată în
cadrul liturgic-comunitar-eclezială”10, în experienţa vie şi dinamică a omului în dialogul său cu Dumnezeu
în rugăciune.

2. Relaţia dogmă-cult divin la Sfântul Irineu al Lyonului

5
Pr.drd. Nicolae Alexa, Întruparea şi Învierea Mântuitorului după Octoih şi Penticostar, în “Biserica Ortodoxă
Română”, C (1982), nr. 1-2, p. 141-155; Prof.dr. Dan-Ilie Ciobotea, “Hristos din ceruri întâmpinaţi-L”, în “Mitropolia
Banatului”, XXXVI (1986), nr. 6; Idem, Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în Ortodoxie, în “Mitropolia Banatului”,
XXXIV (1984), nr. 3-4; †Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Daruri de Crăciun – înţelesuri ale sărbătorii Naşterii
Domnului, Editura Trinitas, Iaşi, 2005; †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Făclii de Înviere – înţelesuri ale Sfintelor
Paşti, Editura “Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2008; Pr.Conf.Dr. Vasile Grăjdean, “Trupul lui Hristos” în imnografia
Bisericii Ortodoxe, în “Teologia”, Arad, IV (2000), nr. 3, p. 59-65; Drd. Dumitru Ichim, Chenoza şi slava în iconografia creştină,
în “Glasul Bisericii”, XXIX (1970), nr. 3-4, p. 315-323; Pr.Prof. V. Ignătescu, Aspecte soteriologice în imnografia Praznicului
Naşterii Domnului, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLIV (1968), nr. 11-12, p. 617-627; Pr.drd. Vasile Juravle, Doctrina
despre cele două firi ale Mântuitorului în textele liturgice ortodoxe şi în cele ale Bisericii Armene, în “Teologie şi Viaţă”, II
(LXVIII) (1992), nr. 1-3, p. 18-36; Pr. I. Mircea, “Schimbarea la faţă” a Mântuitorului, oglindită în tradiţia patristică şi cultică
ortodoxă, în “Glasul Bisericii”, XXXIII (1974), nr. 7-8, p. 671-679; Pr.conf.dr. Viorel Sava, Sfânta Treime, temei şi centru al
cultului divin ortodox, în “Dialog Teologic”, III (2000), nr. 5, p. 133-149; Pr.prof.dr. D. Stăniloae, Modurile prezenţei lui Hristos
în cultul Bisericii, în “Mitropolia Banatului”, XXXII (1982), nr. 7-9, p. 429-456; Drd. Mihai Voicescu, Învierea Domnului în
creaţia imnografică a Sfântului Roman Melodul, în “Glasul Bisericii”, XLII (1983), nr. 4-5, p. 239-249; Arhim. Pimen Zainea,
Însemnătatea teologică a icoanei Botezul Domnului după texte liturgice, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LVIII (1982), nr.
1-2, p. 75-86.
6
Pr.prof.dr. D. Stăniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrării Sfântului Duh asupra credincioşilor, în
“Ortodoxia”, XXXII (1980), nr. 1, p. 5-12.
7
Pr.drd. Nicolae Alexa, Învăţătura despre Sfânta Fecioară Maria în cărţile de cult, în “Biserica Ortodoxă Română”,
XCVIII (1980), nr. 9-10, p. 982-999; Pr.prof.dr. Dumitru Belu, Maica Domnului în imnele liturgice, Caransebeş, 1942; Idem,
Maica Domnului în imnele liturgice, în “Revista Teologică”, XXXIII (1943), nr. 1-2, p. 125 ş.u.; Pr.prof.dr. Ene Branişte,
Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox şi formele ei de exprimare, în “Ortodoxia”, XXXII (1980), nr. 3, p. 521-533; Pr.prof.
N.C. Buzescu, Panaghia “Theotokos” în imnologia Mineielor, în “Ortodoxia”, XXXII (1980), nr. 3, p. 534-558; Idem, Theotokos
şi Hristologie în canoanele, stihirile, dogmaticile şi troparele Octoihului mare, în “Ortodoxia”, XXIX (1977), nr. 1, p. 20-46;
Pr. Ilie D. Negoiţă, Numirile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu – studiu patristic-liturgic, în “Glasul Bisericii”, XXXI (1972),
nr. 7-8, p. 766-778; , Pr.conf.dr. Viorel Sava, Învăţătura despre Maica Domnului şi reflectarea ei în cultul şi iconografia
ortodoxă, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza» Iaşi”, Teologie, 1997-1998, p. 57-78; Pr.dr. Gh. Tilea, Maica
Domnului după cărţile noastre de cult. Însemnări de mariologie ortodoxă, în “Glasul Bisericii”, XXX (1971), nr. 1-2, p. 80-93.
8
Pr. Gh. Ioan Chirvasie, Învăţătura despre sfinţii îngeri în cărţile de slujbă ale Bisericii Ortodoxe, în “Glasul Bisericii”,
XXVIII (1989), nr. 5-6, p. 572-584.
9
Pr. Petre F. Alexandru, Dogmă, cult, viaţă morală, înfrăţire, pace, în “Glasul Bisericii”, XXXI (1972), nr. 5-6, p. 523-
527; Magistrand Gh. Alexe, Pacea creştină, după imnografia ortodoxă, în “Studii Teologice”, XIV (1962), nr. 1-2, p. 72-90;
Diac.asist. Mihai Colibă, Aspecte etice ale cultului divin ortodox, în “Glasul Bisericii”, XL (1981), nr. 3-5, p. 372-382; Pr. Filaret
Costea, Cultul divin – mijloc de zidire şi pastoraţie creştină, în “Mitropolia Banatului”, I-41 (1991), nr. 4-6; Pr.prof.dr. Nicolae
V. Dură, Cultul divin – izvor, mijloc şi cadru al propovăduirii ortodoxe, în “Îndrumător Bisericesc”, Cluj, XI (1988), p. 106-
109; Ioan Mihălţan, Episcopul Oradei, Cultul, mijloc de apărare a dreptei credinţe şi de promovare a vieţii morale, în
“Îndrumător Bisericesc”, Oradea, I (1984), p. 42-75; Arhim.prof. Vasile Miron, Cultul divin, mijloc de zidire sufletească, în
“Ortodoxia”, XLVIII (1996), nr. 3-4, p. 18-28; Pr.prof.dr. Nicolae D. Necula, Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credinţe,
în “Glasul Bisericii”, XXXV (1976), nr. 9-12, p. 901-906; Pr. Simeon Săsăujan, Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei
credinţe, de promovare a vieţii morale şi de slujire a năzuinţelor omenirii contemporane, în “Mitropolia Ardealului”, XXI
(1976), nr. 10-12, p. 710-718.
10
Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de Ierom. Vasile Bârzu, Editura Σοφία, Bucureşti,
2002, Prefaţă de Pr. Cornel Toma, p. 22-23.
2
 Introducerea acestui subcapitol în cadrul prezentării de faţă se întemeiază pe faptul că Sfântul Irineu
este cel care fixează principiul fundamental care a dominat procesul de formare şi dezvoltare a cultului
divin în Răsărit. Afirmaţia lui, binecunoscută în mediile academice teologice, anume: “concepţia noastră
este în acord cu învăţătura despre Euharistie şi Euharistia confirmă iarăşi concepţia noastră” 11, exprimă în
realitate adevărul că învăţătura de credinţă dreaptă şi corectă este cea care îşi găseşte exprimarea şi se
verifică în cadrul Sfintei Liturghii, al Tainelor şi al celorlalte slujbe divine, şi că numai acea slujbă este
ortodoxă, în sensul cel mai profund al cuvântului, care în rugăciunile ei exprimă învăţătura de credinţă a
Bisericii. “Toată Sfânta Liturghie este, spune Părintele Dumitru Stăniloae, ca şi rânduielile celorlalte Taine,
Ierurgii şi laude, plină de mărturisirea dreptei credinţe în forma laudei, a mulţumirii şi a cererilor adresate
Dumnezeului celui adevărat, sau Dumnezeului în Treime şi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit în
lume, S-a făcut om, S-a jertfit pentru noi, a înviat, S-a înălţat ca să ne mântuiască prin Duhul Sfânt, fapt
care se petrece în continuare, deci şi prin jertfa de taină a Euharistiei şi prin împărtăşirea de Ea” 12.
Confirmarea dogmei prin intermediul rugăciunii arată faptul că însăşi mărturisirea credinţei este un
act liturgic, doctrina fiind aceea care dă conţinut rugăciunii, în timp ce rugăciunea confirmă doctrina şi o
aprofundează. Mărturisirea credinţei, ca act liturgic, nu începe odată cu Sfântul Irineu, el doar enunţă oficial
un principiu ale cărei rădăcini sunt apostolice şi care a fost apoi confirmat de practica Bisericii. Cei care
formau prima comunitate creştină de la Ierusalim “stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2, 42). Pe la anul 150, Sfântul Iustin Martirul,
descriind şi explicând Sfânta Liturghie, menţionează omilia 13 (propovăduirea credinţei) ca moment în
desfăşurarea Sfintei Liturghii, ca un moment/eveniment liturgic. Exemplele ar putea continua.
În secolele II-III, când Biserica a fost frământată de ereziile antitrinitare, răspunsul oficial formulat
atunci a devenit rugăciune, cântare liturgică. Este vorba de binecunoscuta rugăciue Lumină lină, numită de
Sfântul Vasile cel Mare, în veacul al IV-lea, cântare veche sau “formulă veche” 14. Părintele Profesor Petre
Vintilescu a arătat15 că formulele dogmatice rezultate în urma Sinoadelor ecumenice au determinat apariţia
imnografiei creştine care, devenind parte importantă a sfintelor slujbe, au o funcţie doxologică dar în acelaşi
timp confirmă dreapta credinţă şi transmite către credincioşi doctrina Bisericii.
În plus, un imn important din cadrul Vecerniei de sămbăta seara poartă numele de Dogmatica16
tocmai pentru faptul că sintetizează învăţătura de credinţă pe care o exprimă ca rugăciune. Deşi vom reveni
asupra acestui aspect, amintim şi faptul că Simbolul de credinţă Niceo-Constantinopolitan integrat
rânduielii catehumenatului, care precede Taina Botezului, şi Sfintei Liturghii nu este doar o declaraţie de
credinţă, ci o rugăciune care confirmă şi mărturiseşte credinţa. Altfel spus, noi ne rugăm folosind civintele
şi formulele doctrinei noastre. Mergând pe aceeaşi idee putem afirma faptul că o teologie care nu se exprimă
în duhul imnografiei liturgice şi nu-şi sprijină argumentaţia pe aceasta este o teologie suferindă.
Legătura profundă dintre dogmă şi cult face ca rugăciunea însăşi să poarte o o pecete confesională
evidentă, fiecare confesiune având un modus orandi propriu17 care reflectă învăţătura de credinţă.
Cele câteva argumente subliniate aici scot în evidenţă relaţia dintre învăţătura de credinţă şi cultul
divin, cele două componente afirmându-se, susţinându-se şi confirmându-se reciproc, modul în care a
evoluat rânduiala Liturghiei, a Tainelor şi a celorlalte slujbe în Ortodoxie arătând de fapt raportarea
permanentă a Bisericii la principiul statornicit de Sfântul Irineu şi la practica apostolică. Unitatea aceasta

11
Sfântul Irineu, Adversus haereses, V, 2, 3 la Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie
a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, traducere de Pr.Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 38.
12
Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1986, p. 389.
13
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia întâia în favoarea creştinilor, LXVII, trad. de Pr.Prof. T. Bodogae,
Pr.Prof. Olimp Căciulă, Pr.Prof. D. Fecioru, în col. «Părinţi şi Scriitori Bisericeşti», 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 71.
14
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXIX, Scrieri, partea a treia, trad. de Pr.Prof.Dr. Constantin Corniţescu
şi Pr.Prof.Dr. Teodor Bodogae, în col. «PSB», 12, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1988, p. 87.
15
Pr.Prof.Dr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântarea bisericească, ediţie
diortosită, completată şi revizuită, Editura Partener, Galaţi, 2006.
16
Vezi, spre exemplu, Dogmatica glasului I – Octoih Mare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 9.
17
Pr.Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, 1, Ediţia a III-a, îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 44.
3
dintre dogmatică şi cult a fost definită de Părinţii Bisericii prin expresia teologică “Lex credendi est lex
orandi/ Lex orandi lex este credendi” 18.

3. Sfintele Taine ca mijloace de restaurare/reaşezare a persoanei umane în dreapta credinţă

Dacă cercetăm atent rânduiala de slujbă a fiecărei Sfinte Taine, conţinutul imnelor şi al rugăciunilor
care alcătuiesc aceste rânduieli, constatăm că ele ne prezintă, uneori amănunţit şi la nivelul celui mai
profund tratat de Teologie Dogmatică, învăţătura de credinţă despre fiecare Taină în parte. Nu ne propunem
să facem o astfel de analiză şi să întrăm în asemenea detalii. Ceea ce ne propunem aici este să arătăm că
primirea Sfintelor Taine, în special a celor fără de care credinciosul nu poate dobândi împărăţia lui
Dumnezeu, şi eficienţa primirii lor sunt condiţionate de restaurarea persoanei umane în dreapta credinţă şi
de mărturisirea dreptei credinţe.
Cum s-a afirmat mai sus, Taina Sfântului Botez este precedată de Rânduiala catehumenatului în
cadrul căreia Crezul Niceo-Constantinopolitan este rostit de către candidatul la Botez de trei ori, această
repetare întreită nefiind doar o simplă regulă tipiconală, ci reflectă preocuparea Bisericii de a-l integra pe
candidat deplin în tainele dreptei credinţe. Despre toate acestea candidatul auzea şi învăţa mult în anii de
catehumenat, însă elementele esenţiale ale învăţăturii pe care urma să o îmbrăţişeze îi erau făcute cunoscute
doar cu puţin timp înainte de a primi Botezul19. Această introducere treptată în tainele euharistiei era în
strânsă relaţie cu înnoirea vieţii lăuntrice, aceasta din urmă fiind rezultatul raportării vieţuirii personale la
regula credinţei. Prin această raportare el devenea din “fiu al trupului”, “fiu al împărăţiei” 20 lui Dumnezeu.
În apele Botezului “cunoştinţele despre Hristos deveneau o cunoaştere a lui Hristos” 21.
Felul în care a fost integrată mărturisirea credinţei în rânduiala pregătirii catehumenilor în
perspeciva primirii Sfântului Botez a fost arătat în studii de specialitate publicate în teologia românească 22,
studii care pun în valoare literatura mistagogică din perioada catehumenatului, aici dorind doar să scoatem
în evidenţă faptul că încorporarea în Hristos prin Botez este precedată de integrarea în dreapta credinţă.
Aceeaşi situaţie o întâlnim în cadrul Tainei Spovedaniei. Învăţătura către preotul care urmează să
fie făcut duhovnic face un portret al duhovnicului aşa cum şi-l doreşte Biserica: “unul ca acela, zice această
învăţătură, este dator să se facă pildă şi chip al faptelor bune: înfrânat, smerit, lucrător de toată fapta bună,
în tot ceasul rugându-se către Dumnezeu ca să i se dea lui cuvântul înţelegerii şi al cunoştinţei, ca să poată
îndrepta pe cei păstoriţi către dânsul. Şi mai înainte de toate, dator este să se îndeletnicească cu citirea
dumnezeieştii Scripturi…, să ştie pe de rost cele zece porunci, … să ştie, de asemenea, Tainele şi dogmele
credinţei… Căci de va fi el însuşi fără învăţătură şi neînfrânat şi iubitor de dezmierdări, cum va putea învăţa
pe alţii fapta cea bună?”23. Este lesne de observat faptul că această învăţătură pune accent pe obligativitatea
unei bune cunoaşteri a Sfintelor Scripturi şi a învăţăturii de credinţă de către cel care urmează a fi hirotonit
duhovnic şi de a-şi modela viaţa după ele, toate acestea nu fără o legătură cu ritualul Tainei Mărturisirii.
După citirea celor două rugăciuni de iertare şi după atenţionarea adresată celui ce se mărturiseşte că
Hristos este Cel ce primeşte mărturisirea, duhovnicul începe cercetarea penitentului care, demn de reţinut,
nu vizaeză starea lui morală, păcatele pe care le-a săvârşit, ci cât de bine cunoaşte dreapta credinţă, cele
zece porunci, cum mărturiseşte credinţa în Sfânta Treime, dacă ştie Crezul, dacă crede în Botez şi cum
mărtiriseşte aceasta, dacă nu cumva a devenit eretic, dacă nu a cercetat adunările ereticilor ascultându-le
învăţăturile sau citindu-le cărţile. Această cercetare a penitentului seamănă foarte bine cu cercetarea făcută
ipopsifiului (candidatului la episcopat) înainte de hirotinie, arătându-se prin aceasta că responsabilitatea
care îi revine episcopului de a păzi şi propovădui dreapta credinţă în eparhia sa îi revine şi credinciosului
reaşezat în har şi în credinţă în viaţa de toate zilele, şi numai după această cercetare este întrebat despre
modul în care viaţa lui de zi cu zi se raportează la învăţătura de credinţă mărturisită 24. Cu alte cuvinte, se

18
Alexander Schmemann,op. cit., Prefaţă, p. 23.
19
Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologie ortodoxe contemporane, introducere şi
traducere de Pr.Prof.Dr Ioan I Ică, Editura deisis, Sibiu, 1999, p. 249.
20
Rugăciunea de încheiere a Rânduielii dinaintea Sfântului Botez – Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 31.
21
Alexandru Schmemann, Din apă şi din Duh. Studiu liturgic al Botezului, traducere de Pr.Prof. Ion Buga, Editura
Symbol, Bucureşti, 1992, p. 27.
22
Vezi P.S.Dr. Laurenţiu Streza, Tainele de iniţiere creştină în Bisericile răsăritene, Editura trinitas, Iaşi, 2002.
23
Învăţătură către preotul ce urmează să fie făcut duhovnic, cum să înveţe fără sfială pe cei care vin către dânsul –
Molitfelnic, p. 61.
24
Molitfelnic, p. 66-67.
4
face mai intâi restaurarea penitentului în dreapta credinţă şi după aceea se cercetează rănile produse de
derapajele de la regulile de credinţă şi de vieţuire morală. Relaţia dintre cunoaşterea credinţei şi împlinirea
virtuţilor, dintre necunoaşterea sau uitarea dreptei credinţe şi săvârşirea păcatului este arătată într-o
rugăciune în care citim: “…ştiind iubirea Ta de oameni, îndurarea, mila cea multă, îndelunga răbdare,
nerăutatea şi prea-multa Ta bunătate, şi îndrăznind spre adâncul acestora şi spre noianul bunătăţii Tale,
ridicăm mâinile şi cu stăruinţă strigăm către Tine: am greşit, am făcut nelegiuiri, am călcat credinţa pentru
că am uitat poruncile Tale şi am umblat după cugetul nostru cel viclean. Căci am vieţuit ca nişte nevrednici
de chemarea şi de Evanghelia Hristosului Tău…” 25.
Despre necesitatea mărturisirii credinţei înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii şi despre
semnificaţiile ei am arătat în alt loc 26. Cu referire la această problemă un lucru scapă atenţiei noastre. Este
vorba de o slujbă specială oficiată în situaţii speciale, anume, Rânduiala împărtăşirii grabnice a celui
bolnav. Prescripţiile tipiconale spun că dacă cel bolnav a fost mărturisit înainte poate fi împărtăşit fără a se
mărturisi din nou, se înţlege, dacă nu a trecut prea mult timp de la ultima mărturisire. Ca un pogorământ,
în situaţia ceasta specială, se poate trece peste momentul propriu-zis al mărturisirii păcatelor, dar ceea ce
ţine să precizeze rânduiala este rostirea Crezului, ca o confirmare a faptului că el nu s-a îndepărtat de dreapta
credinţă, şi a celor trei rugăciuni (“Cred, Doamne, şi mărturisesc…; Cinei tale celei de taină…; Nu spre
judecată sau spre osândă…) prevăzute şi în rânduiala Sfintei Liturghii înainte de momentul împărtăşirii.
Conţinutul acestora din urmă are două componente: una penitenţială şi alta de mărturisire a dreptei credinţe
despre întruparea lui Hristos, “ai venit în lume”, şi scopul Întrupării, “să mântuiască pe cei păcătoşi”.
Această slujbă arată că, chiar şi în situaţiile speciale din viaţa omului credincios, administrarea Sfintei
Împărtăşanii nu se face fără raportarea vieţii primitorului la dreapta credinţă a Bisericii şi fără mărturisirea
acesteia.
În rânduiala Tainei Cununiei nu găsim o prevedere tipiconală expresă cu referire la necesitatea
mărturisirii de către primitori a Crezului sau a altor formule de credinţă. Aceasta pentru că primirea Tainei
Cununiei nu se impune cu necesitate în vederea dobândirii mântuirii. Cu toate acestea este cunoscut faptul
că normele canonico-disciplinare reţin condiţia ca mirii să fie de credinţă ortodoxă şi că naşii, prin analogie
cu regula năşiei la Botez, trebuie să fie şi ei de credinţă ortodoxă 27. De asemeni, în cele două rugăciuni mari
din slujba Sfintei Cununii sunt pomeniţi drepţi ai Vechiului Testament şi sfinţi ai Legii celei Noi care s-au
bucurat de binecuvântarea lui Dumnezeu în casele şi în familiile lor tocmai pentru fidelitatea faţă de credinţa
în Dumnezeu. La Taina Cununiei se citeşte textul Evangheliei care ne relatează minunea prefacerii apei în
vin la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), text care se încheie prin cuvintele: “Acest început al minunilor
l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El” (v. 11). Acest text arată
că familia este mediul firesc în care Hristos este prezent şi lucrează în chip minunat descoperindu-Şi slava
şi întărind credinţa celor care fac parte din familie şi, în acelaşi timp, că familia este mediul experimentării
credinţei în comuniunea celor din familie cu sfinţii apărători şi propovăduitori ai credinţei. Această
experienţă şi aprofundare a credinţei în comuniune preface viaţa celor din familie aşa cum, la nunta din
Cana Galileii, apa a fost preschimbată în vin28. Adăugăm şi faptul că, în ultima rugăciune din cadrul slujbei
Cununiei cerem de la Dumnezeu ca să dăruiască tinerilor “spor în viaţă şi în credinţă”29.

25
Rugăciune pentru chemarea milei lui Dumnezeu la toată litia şi neputinţa – Molitfelnic, p. 377.
26
Pr.Prof.Dr. Viorel Sava, Mărturisirea şi importanţa credinţei în Liturghia ortodoxă, cu privire specială asupra
Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, în vol. “Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), mare dascăl al lumii şi ierarh. Studii academice
comemorative”, Editura Trinitas, 2007, p. 109-121.
27
Arhidiacon Prof.Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. 2, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 69-71.Vezi şi: Pr.Prof.Dr. Nicolae D. Necula,
Ce rol au naşii de cununie şi ce condiţie trebuie să îndeplinească?, în “Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică”, vol. 1, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 214-216; Idem, Este îngăduit să se aplice slujba Cununiei unui creştin ortodox cu
un neortodox sau necreştin?, în “Tradiţie...”, vol. 2, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 319-324; Idem, Care sunt
implicaţiile pastorale şi ecumenice ale căsătoriilor mixte?, în “Tradiţie…”, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 224-232; Idem, Ce probleme ridică pastoraţia familiei în vremea noastră?, în
vol. cit., p. 293-305; vezi şi studii de Drept canonic.
28
Interpretarea minunii schimbării apei în vin ca icoană a înnorii duhovniceşti în familie este dată de Canonul cel Mare
al Sfântului Andrei Criteanul: “Nunta cinstită este şi patul neîntinat, că Hristos amândouă le-a binecuvântat dinainte, ospătându-
se trupeşte, şi la nunta din Cana Galileii apa în vin prefăcând; arătând întâia minune, ca tu să te schimbi, o, suflete” – Cântarea a
9-a a Canonului – Triodul, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 150-151.
29
Molitfelnic, p. 102.
5
 Cu privire la primirea Sfântului Maslu însemnările tipiconale cer preoţilor “să sfătuiască pe toţi
creştinii, care vor cere a li se săvărşi această Taină ca, mai întâi, să-şi cerceteze cugetul şi să se mărturisească
la duhovnic”30, adică se cere ca primitorul să-şi amintească şi să-şi consolideze credinţa şi să-şi
mărturisească păcatele care sunt călcări ale credinţei şi expresii ale înstrăinării de Hristos şi de Evanghelia
Sa. Interesant este faptul că pe lângă cererile stăruitoare de sănătate pentru primitor, cereri pe care le
întâlnim pe tot parcursul slujbei Sfântului Maslu, în rugăciunea a 6-a este inserat un fragment care are
legătură cu Taina Botezului. În rânduiala acestei Taine este prevăzută ungerea pruncului cu “untdelemnul
bucuriei”, pe piept “spre tămăduirea sufletului”, pe spate “spre tămăduirea trupului”, la urechi “spre
ascultarea credinţei”, la mâini, “mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” şi la picioare, “ca să umble pe căile
Tale”31. După ce pruncul este scos din cristelniţă este uns cu Sfântul Mir la frunte, la ochi, la nări, la gură,
la urechi, pe piept, pe spate, la mâini şi la picioare. Semnificaţiile acestor ungeri reies chiar din fomulele
care însoţesc săvârşirea lor. Pe scurt, înţelegem că simţurile omului şi trupul său au vocaţia de a sluji pe
Dumnezeu şi de a lucra cele sfinte 32. Aceleaşi semnificaţii reies şi din cele mai vechi rugăciuni, cum ar fi
cea care însoţeşte ungerea baptismală, din Evhologhionul lui Serapion, episcop de Thmuis33.
Textul din rugăciunea a 6-a a Sfântului Maslu, adus aici în discuţie, este următorul: “Izbăveşte-l pe
el (pe cel bolnav n.n.) de chinul cel de veci. Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschise spre
slăvirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre
vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele şi gândirea lui, întăreşte-le cu harul Tău…”34. Acest fragment
de rugăciune descoperă faptul că Taina Maslului are şi un alt scop pe lângă cel al alinării sau vindecării
suferinţei fizice. Ea urmăreşte restaurarea duhovnicească a mădularelor trupului uman a căror menire este
de a lăuda pe Dumnezeu, de a-I slăvi numele, de a lucra poruncile lui şi de a vesti Evanghelia împărăţiei.
Altfel spus, au menirea să lucreze şi să împlinească cele ale credinţei drepte şi mântuitoare.
În Taina Hirotoniei, accentul pus pe cunoaşterea şi mărturisirea dreptei credinţe este şi mai evident.
Aceasta pentru că slujitorul sfinţit nu are chemarea de a cunoaşte şi experimenta dreapta credinţă numai
pentru sine, ci şi pentru alţii. El trebuie să cunoască tainele credinţei, pentru a le putea descifra şi celor care-
i sunt încredinţaţi spre păstorire. Între calităţile de căpetenie care trebuie să împodobească persoana
păstorului de suflete, Sfântul Apostol Pavel aşează şi capacitatea/priceperea de a-i învăţa pe alţii: “destoinic
să înveţe pe alţii”, calitate ce stă alături de neprihănire, fidelitate în familie, veghere, înţelepciune, cuviinţă,
iubire de străini, nedeprinderea cu chefurile, blândeţe, neiubire de argint, neagonisire de câştig nedrept, bun
chivernisitor al propriei case şi iscusit povăţuitor al propriilor copii (I Timotei 3, 2-4). Acelaşi Apostol îi
spune ucenicului său că hrana adevărată o află în “cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (cap. 4, 6), şi
adaugă: “deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos” (cap. 4, 8).
Episcopul dator este să se facă pildă deopotrivă, prin cuvânt şi prin purtare (cap. 4, 12), iar cei care îşi ţin

30
Ibidem, p. 127.
31
Ibidem, p. 162; Paul Meyendorff, The Anointing of the Sick, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York,
2009.
32
Molitfelnic, p. 40.
33
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere, studiu introductiv şi note de Pr.Prof.Dr. Ene Branişte şi
Pr.Prof.Dr. Teodor Bodogae, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 156; Pr.Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica
specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 371-373; P.S.Dr. Laurenţiu
Streza, op. cit., p. 106; În tonul celor de mai sus, Al Schmemann spune: “Aceasta (ungerea – n.n.) înseamnă re-crearea omului,
a trupului său, a mădularelor, a simţurilor. Prin cădere omul a întunecat în el rugăciunea şi slava nespusă a lui Dumnezeu. El a
pierdut frumuseţea spirituală; el a întunecat chipul. Trebuie deci refăcut şi restabilit. Botezul nu priveşte numai sufletul, ci omul
în întregime. Botezul este în primul rând reconstituirea omului în integritatea lui, realcătuirea sufletului şi a trupului…” – Din
apă şi din Duh…, p. 45.
34
Rugăciune la ungerea celor ce se botează: “Stăpâne, iubitorule de oameni şi de suflete, îndurat şi milostiv,
Dumnezeule al adevărului, Te chemăm urmând şi ascultând făgăduinţele Uniua-Născut al Tău Care a zis: «De veţi ierta unora
păcatele, iertate le vor fi”, şi-i ungem cu această ungere pe cei/cele ce vin la această dumnezeiască naştere din nou, cerând ca
Domnul nostru Iisus Hristos să lucreze în ea, să descopere în această ungere o putere tămăduitoare şi întăritoare şi să le
tămăduiască sufletul, trpul şi Duhul de orice semn al păcatului, al fărădelegii şi al unei pricini satanice, iar prin harul ei să le dea
iertare, ca lepădând păcatul să vieţuiască pentru dreptate şi, plăsmuiţi din nou prin această ungere, curăţaţi prin această baie şi
înnoiţi în duhul să poate birui de acum înainte lucările potrivnice pornite asupra lor şi amăgirile acestei vieţi, şi aşa să fie legaţi
şi uniţi cu turma Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi să moştenească făgăduinţele împreună cu sfinţii, că prin El Ţi
se cuvin slava şi puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin” – Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Canonul apostolic
şi al primelor secole, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 865; Maxwell E. Johnson, The Prayers of Serapion of Thumis.
A Literary, Liturgical and Theological Analysis, în “Orientalia Christiana Analecta”, 249, Roma, 1995, p. 62-63.
6
bine dregătoria, episcopi şi preoţi, “să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu
cuvântul şi cu învăţătura” (cap. 5, 17).
Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său Despre preoţie, accentuează şi mai mult faptul că slujitorul
Domnului, cel investit cu harul de a învăţa poporul, să cunoască în chip deplin învăţătura de credinţă. Între
dificultăţile pe care propovăduitorul credinţei le întâmpină în lucrarea sfântă de povăţuire şi luminare a
credincioşilor, Sfântul Ioan Gură de Aur enumeră două: percepţia diferită din partea ascultătorilor, aceeaşi
predică poate fi considerată reuşită de către unii, şi rea de către alţii; şi până unde trebuie să meargă
inspiraţia predicii rostite, din alte predici care s-au rostit. Cu privire la prima dificultate, Sfântul Ioan spune:
“… cea mai mare parte din credincioşi nu vor să socotească pe predicatori ca învăţători ai lor, ci părăsesc
rolul de ucenici şi-l iau pe acela de spectatori de la întrecerile atletice. Şi după cum acolo mulţimea
spectatorilor se împarte, unii ţin cu un atlet, alţii cu altul, tot aşa şi în Biserică, credincioşii se împart şi ei:
unii laudă pe un predicator, alţii pe altul; şi ascultă predicile lor cu dragoste sau cu ură” 35.
Cu privire la cea de-a doua dificultate, Sfântul Părinte arată următoarele: “Dacă se întâmplă ca un
predicator să ţese în predicile lui ideile şi cuvintele altor predicatori, atunci este arătat mai rău decât
borfaşii… Nu-i este îngăduit să se slujească des nici de propriile lui cuvinte, pentru că mulţimea obişnuieşte
să asculte predicile, nu pentru a se folosi, ci pentru a-şi desfăta auzul… Viteaz suflet trebuie să aibă
predicatorul… ca să înfrâneze această plăcere nesocotită şi nefolositoare a credincioşilor şi să poată îndrepta
atenţia ascultătorilor spre ceea ce le este de folos, încât poporul să-i urmeze şi să i se supună, iar nu să fie
condus el de dorinţele ascultătorilor săi” 36. Cartea a cincea, în întregime, din tratatul său, Sfântul Ioan o
dedică predicatorului şi activităţii sale predicatoriale.
Ritualul Tainei Hirotoniei scoate în evidenţă, pe de o parte, această vocaţie specială pe care slujitorul
consacrat o are, aceea de a propovădui, de a explica şi de a apăra dreapta credinţă, iar pe de altă parte, arată
legătura adâncă şi nedespărţită dintre slujirea liturgică şi slujirea cuvântului în tradiţia ortodoxă 37. Această

35
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie şi Omilia rostită când a fost făcut preot, cartea a cincea, 1, în vol.:
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, trad., introd., note şi cuvânt înainte
de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 113.
36
Ibidem, p. 113-114.
37
Prezentăm câteva trimiteri bibliografice despre preoţie şi slujirea preotului cu tangenţe la tema de faţă: Vezi şi: ***,
Preotul cel bătrân. Cum se pregătea pentru Sfânta Liturghie, în “Îndrumător Bisericesc”, Cluj, 1988, p. 94-95; Pr.prof.dr. Ştefan
Alexe, Actualitatea gândirii Sfinţilor Trei Ierarhi despre preoţie, în “Studii Teologie”, XXXVI(1984), nr. 1-2, p. 93-103;
BASARAB, Pr.prof.dr., M., Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, în “Mitropolia Olteniei”, XXII(1970), nr. 1-2, p. 3-10;
Pr.prof.dr. Dumitru Belu, Pregătirea preotului pentru predică, în “Îndrumător Bisericesc”, Alba Iulia, 1980, p. 73-75; Pr.prof.
Nicolae Bordaşiu, Frumuseţea şi sarcinile vocaţiei sacerdotale, după Sfântul Grigorie Teologul, în “Glasul Bisericii”,
XXXVIII(1978), nr. 1-2, p. 88-93; Pr.prof. Ene Branişte, Câteva virtuţi necesare preotului ca pastor şi om, în “Glasul Bisericii”,
XV(1956), nr. 8-9, p. 473-482; Idem, Cuvântul unui preot către fraţii de preoţie, în “Biserica Ortodoxă Română”, XCII(1974),
nr. 7-8, p. 970-974; Idem, Despre pregătirea preotului pentru slujirea Sfintei Liturghii, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,
XX(1954), nr. 1-2, p.13-21; Idem, Din înţelepciunea şi experienţa duhovnicilor de odinioară”, în “Biserica Ortodoxă Română”,
LXXVIII(1960), nr. 1-2, p. 141-161; IDEM, Îndrumări către preoţi privitoare la datoria şi modul de a predica, în “Mitropolia
Olteniei”, XXIX(1977), nr. 7-9, p. 539-554; Idem, Însemnări despre calităţile religioase-morale ale păstorului, ale
Arhimandritului Gherasim, în “Ortodoxia”, XI(1959), nr. 4, p. 631-632; Idem, Mijloace şi metode de lucru în activitatea
pastorală şi misionară a preoţimii de azi, în “Biserica Ortodoxă Română”, XCIX(1981), nr. 1-2, p. 47-58; Idem, Pregătirea
preotului pentru săvârşirea dumnezeieştii Liturghii, în “Îndrumător Bisericesc”, Alba Iulia, 1980, p. 70-73; Idem, Preotul de azi
ca liturghisitor, în “Studii Teologie”, I(1949), nr. 1-2, p. 37; nr. 3-4, p. 252-266; Idem, Preotul slujitor al altarului străbun, în
“Îndrumător Bisericesc”, Râmnic şi Argeş, 1984, p. 49-52; Idem, Preotul şi preoţia creştină în gândirea şi trăirea Prea
Fericitului Justinian, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXVI(1958), nr. 5-6; Idem, Preoţia şi chipul preotului, după Sfânta
Scriptură, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIII(1965), nr. 5-6, p. 483-502; Idem, Preoţii Tăi Doamne, în “Glasul Bisericii”,
XVII(1958), nr. 6-7; Idem, Sfaturi şi îndrumări pentru duhovnici în vechile cărţi româneşti de învăţătură pentru preoţi, în
“Mitropolia Olteniei”, VIII(1956), nr. 10-12, p. 616-627; Idem, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului, în “Biserica
Ortodoxă Română”, XCIX(1981), nr. 7-8, p. 751-769; Idem, Viaţa lăuntrică a preotului, în “Biserica Ortodoxă Română”,
LXXIV(1956), nr. 1-2; Idem, Vocaţia pentru preoţie, în “Ortodoxia”, XXXI(1979), nr. 2, p. 213-232; Diac.prof. Orest
Bucevschi, Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui pastorală, în “Mitropolia Olteniei”, VII(1955), nr. 10-12, p. 546-554; Pr.
Traian Bulacu, Preotul ortodox – slujitor al lui Hristos şi al poporului în duh evanghelic, în “Biserica Ortodoxă Română”,
LXXIV(1956), nr. 10-11, p. 1013-1016; Pr.prof. I. Bunea, Rutina, piedică în calea desăvârşirii sufleteşti a preotului, în
“Mitropolia Olteniei”, X(1958), nr. 5-6, p. 346-350; Pr.prof.dr. Spiridon Cândea, Chipul preotului, după Sfânta Scriptură şi
Sfinţii Părinţi, în “Mitropolia Ardealului”, VI(1961), nr. 1-3, p. 97-106; Idem, Preoţia creştină în concepţia şi preţuirea sfinţilor
părinţi ai răsăritului, în “Altarul Banatului”, III(XLII)(1992), nr. 7-9, p. 26-32; Idem, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în “Studii
Teologie”, VI(1954), nr. 5-6; Pr.conf.dr. Nicolae Chifăr, Preoţia în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi, în “Teologie şi Viaţă”,
IV(LXX)(1994), nr. 8-10, p. 9-17; Ilie-Dan Ciobotea, Chemarea preoţească, în “Mitropolia Ardealului”, XVIII(1973), nr. 1-2,
p. 63-72; Pr.prof.dr. G.Ioan Coman, Chipul preotului, după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în “Studii Teologie”, VIII(1956),
7
problematică vizează în mod special ritualul hirotoniei arhiereului, însă vom face câteva referiri şi la
hirotonia diaconului şi a preotului.
Hirotonia diaconului se face în partea finală a Sfintei Liturghii, după sfinţirea darurilor de pâine şi
vin, dar înainte de momentul împărtăşirii clericilor şi credincioşilor, arătându-se prin aceasta că participarea
lui la slujirea sacramentală este limitată, dar că este ajutătorul episcopului şi preotului la împărtăşirea
credincioşilor38 şi oficierea Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine şi a celorlalte slujbe divine 39. Această
limitare a lucrării diaconului se extinde şi asupra dreptului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, putând
face aceasta doar cu învoirea episcopului40, cel care, prin însuşi actul hirotoniei avea dreptul şi obligaţia de
a propovădui şi de a apăra dreapta credinţă. Totuşi, episcopul şi preotul, potrivit principiului de drept
statornicit, “nu pot refuza colaborarea diaconilor la exercitarea puterii învăţătoreşti, ci o pot numai
reglementa”41. Având în vedere limitarea atribuţiilor diaconului, ritualul hirotoniei în această treaptă nu
prevede rostirea din partea lui a unei declaraţii de credinţă, aşa cum întâlnim în cazul hirotoniei preotului
şi episcopului. Cu toate acestea, în rugăciunile pe care le citeşte arhiereul hirotonisitor, după rugăciunea de
consacrare, pe lângă cererile ca Dumnezeu să-i dăruiască diaconie curată şi sfinţenia vieţii, se cere ca
Dumnezeu să-i rânduiască să aibă “taina credinţei în cuget curat”42 şi să-l umple de toată credinţa,

nr. 3-4; Idem, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor patru secole, în “Mitropolia Olteniei”, XXIV(1973),
nr. 1-2, p. 9-15; Diac.conf. Nicolae Corneanu, Chipul preotului adevărat, după Fericitul Ieronim, în “Mitropolia Olteniei”,
XI(1959), nr. 1-2, p. 24-31; Pr.drd. Mihail Milea, Cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi, o datorie a preotului ortodox în
contextul lumii contemporane, în “Îndrumător Bisericesc”, Buzău, 1988, p. 105-108; Constantin Mitea, Păstrarea unităţii de
credinţă – îndatorire a preotului şi a organelor parohiale, în “Îndrumător Bisericesc”, Sibiu, 1981, p. 190-194; Pr.prof.dr. Al.
Moisiu, Formarea preotului în concepţia Prea Fericitului Patriarh Justinian, în “Mitropolia Ardealului”, XVI(1971), nr. 7-8;
Pr.prof. Ilie Moldovan, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sfântul Apostol Pavel, în “Ortodoxia”,
XXX(1979), nr. 2, p. 268-293; Pr.prof. N. Morar, “Cuvântul vostru să fie plăcut”, în “Mitropolia Banatului”, XXXIV(1984),
nr. 11-12, p. 751-756; Prof. M.Teodor Popescu, Evanghelia, cartea preotului, în “Glasul Bisericii”, XVI(1957), nr. 8-9, p. 541-
549; Pr.dr. Simion Radu, Despre lectura preotului, în “Mitropolia Ardealului”, IV(1959), nr. 11-12, p. 902-907; Pr.prof.
Constantin Rus, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, în “Mitropolia Banatului”, (1987), nr. 2, p. 32-39; Pr.prof.dr. Corneliu
Sârbu, Educaţia de sine însuşi a Preotului, în “Revista Teologică”, XXXVII(1947), nr. 11-12, p. 399; Diac.prof. Em. Vasilescu,
Cultura preotului astăzi, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXIII(1955), nr. 7, p. 642-646; Sabin Verzan, Slujirea preoţească,
după epistolele Sfântului Apostol Pavel, în “Mitropolia Olteniei”, VII(1955), nr. 5-6, p. 277-294; Pr.prof. Petre Vintilescu,
Pregătirea sfinţiţilor slujitori pentru oficiul Liturghiei, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII(1959), nr. 2, p. 141-176;
Arhid.prof.dr. Ioan Zăgrean, Pregătirea preotului pentru Sfânta Liturghie, în “Mitropolia Banatului”, XIX(1964), nr. 7-8, p.
416-425; Idem, Viaţa interioară a preotului şi importanţa ei pentru apostolatul preoţiei, în “Mitropolia Ardealului”, V(1960),
nr. 5-6; Idem, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în “Îndrumător Bisericesc”, Alba Iulia, 1983, p. 14-19;
Drd. Cornel Zăvoianu, Chipul preotului după opera Sfântului Grigorie de Nazianz, în “Ortodoxia”, XXVI(1979), nr. 2, p. 333-
348; Diac.prof. N. Balca, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, în “Studii Teologice”, XX(1968), nr. 7-
8, p. 498-511; Idem, Predica, mijloc de propovăduire şi de păstrare a dreptei credinţe în trecut şi azi, în “Mitropolia Olteniei”,
XXVII(1975), nr. 1-2, p. 48-58; Prot.dr. Marcu Bănescu,Predicatorul în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în “Biserica
Ortodoxă Română”, LXXVII(1959), nr. 3-4; Idem, Sfinţii Părinţi ca izvor omiletic, în “Mitropolia Ardealului”, IV(1959), nr. 7-
8; Pr.prof. Mihail Bulacu, Cuvântul lui Dumnezeu şi omilia ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, în “Glasul Bisericii”, XXXV(1976), nr.
5-6, p. 525-538; Idem, Însemnătatea şi activitatea interpretării ortodoxe omiletice a Sfintei Scripturi, în “Glasul Bisericii”,
XXXVIII(1979), nr. 9-10, p. 966-982; Idem, Omilia ortodoxă şi omiletica ortodoxă, în “Studii Teologice”, XXIX(1977), nr. 9-
10, p. 621-635; Pr.prof.dr. Spiridon Cândea, Sfânta Euharistie şi predica, în “Revista Teologică”, XXVII(1937), nr. 5, p. 174-
183; Pr.conf.dr. Vasile Gordon, Cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi şi folosirea ei în predică, în “Biserica Ortodoxă
Română”, CIII(1985), nr. 7-8, p. 533-543; Pr.drd. I. Ioanicescu, Cântările liturgice ca izvor omiletic, în “Mitropolia Olteniei”,
XXIX(1977), nr. 1-3, p. 169-177; Drd. I.Ioan Popa, Opera Sfinţilor Părinţi din “epoca de aur” ca izvor al predicii, în “Studii
Teologice”, XXII(1970), nr. 5-6, p. 437-443; Pr.drd. Sebastian Şebu, Forma şi conţinutul predicii creştine în primele trei vracuri,
în “Studii Teologice”, XIX(1967), nr. 3-4, p. 206-221.
38
În vechime, diaconul ducea Sfânta Împărtăşanie bolnavilor netransportabili şi bătrânilor aflaţi pe la casele lor, celor
aflaţi în închisori sau în spitale şi celor care, din motive întemeiate, nu puteau participa la Sfânta Liturghie. Această practică este
întâlnită din cele mai vechi timpuri şi este menţionată, începând de la jumătatea secolului al II-lea, la Sfântul Iustin Martirul:
“Slujitorii aceia, care sunt numiţi la noi diaconi, dau fiecăruia dintre cei ce se găsesc de faţă să se împărtăşească din pâinea şi
vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în Euharistie, iar celor ce nu sunt de faţă, li se duc pe la casele lor” - Apologia
întâia, LXV, traducerea citată, p. 70.
39
Preot Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, 1, ediţia a treia, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p.
83.
40
Ibidem. Despre hirotonia diaconului şi despre atribuţiile lui în cult vezi şi: Idem, Liturgica specială, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 420-422; Pr. Marian Vâlciu, Sfânta Taină a
Preoţiei în riturile creştine actuale, “Valahia” University Press, Târgovişte, 2008, 330p.
41
Arhid.Prof.Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, vol. 1, p. 302.
42
Arhieraticon, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 74.
8
dragostea, puterea şi sfinţenia”43, prin lucrarea Sfântului Duh. Aceste formule arată modul în care trebuie
să se raporteze personal la dreapta credinţă, dar şi responsabilitatea lui, ca slujitor consacrat, de a fi
“ajutător” la împlinirea slujirii învăţătoreşti ce revine ierarhiei sacramentale.
Hirotonia preotului urmează în mare parte, acelaşi ritual ca şi hirotonia diaconului. Momentul în
care ea se săvârşeşte este altul, anume după heruvic şi ieşirea cu Cinstitele Daruri, momentul însuşi al
hirotoniei arătând că responsabilităţile sacramentale ale preotului diferă, şi sunt mult mai multe, decât ale
diaconului44.
La începutul ritualului, potrivit practicii Bisericii Ortodoxe Române, candidatul citeşte în mijlocul
bisericii o declaraţie – angajament, a cărui text, în prima parte, se referă la cuvintele Sfântului Pavel
adresate ucenicului său Timotei, iar în partea a doua se referă la obligaţiile administrative ale candidatului,
angajându-se să asculte de ierarh şi să respecte legile bisericeşti şi de stat în vigoare 45. În orice caz, această
declaraţie-angajament este asimilată unei mărturisiri de credinţă, unui sigiliu care pecetluieşte pregătirea
teologică a candidatului la preoţie. Prin actul hirotoniei acesta devine păzitorul şi propovăduitorul credinţei
ortodoxe. Acest fapt este arătat clar în rugăciunile pe care arhiereul, oficiant al hirotoniei, le rosteşte în
taină, după rugăciunea consacrării. În prima dintre acestea el zice: “… Însuţi Stăpâne al tuturor, şi acesta,
pe care ai binevoit a se rândui prin mine, binevoieşte să primească acest mare har al Sfântului Tău Duh
între viaţă curată şi credinţă nestrămutată…46. În cea de-a doua rugăciune, chemarea preotului de a
propovădui Evanghelia este exprimată şi mai clar: “… unple-l de darul Sfântului Tău Duh, ca să se facă
vrednic a sta fără prihană înaintea Jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu
sfinţenie cuvântul adevărului Tău…”47. Chemarea sa de a sluji credinţa, ca un drept şi îndatorire în acelaşi

43
Ibidem, p. 76.
44
Preot Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, 1, p. 82-83; Idem, Liturgica specială, p. 422-424; Drd. Dumitru M.
Colotelo, Hirotonia preotului în ritul liturgic bizantin (studiu istorico-liturgic), în “Ortodoxia”, XXVII (1975), nr. 7-8, p. 573-
582; Dr. Drag. Demetrescu, Hirotonia şi Hirotesia, în “Biserica Ortodoxă Română”, XL (1916), nr. 4, p. 325 ş.u.; nr. 5-6, p. 392
ş.u.; Pr.Prof.Dr. Constantin Galeriu, Primeşte Odorul acesta şi-l păstrează pe El, în “Ortodoxia”, XLVIII (1996), nr. 1-2;
Constantin-Eugen Jurcă, Explicarea Sfintei Taine a Preoţiei, în “Mitropolia Banatului”, XXXV (1985), nr. 5-6; Drd. Anca
Manolache, Sfânta Taină a Hirotoniei, în “Galsul Bisericii”, XL (1981), nr. 3-5, p. 324-344; Pr.Conf.Dr. Viorel Sava, Taina
Hirotoniei în ritul litugic ortodox şi în cel catolic, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi”,
Teologie, 1997-1998, p. 203-216.
45
Varianata aflată în vigoare în Arhiepiscopia Iaşilor, în prezent, are următorul text:
“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! MĂRTURISIRE (DECLARAŢIE) Subsemnatul,
diacon_____, chemat la hirotonia întru preot, pe seama parohiei _____, cu hramul_____, din_____, localitatea_____,
Protopopiatul (Protoieria)____, judeţul ______, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a Chiriarhului meu, înaltpreasfinţitul
Părinte
Teofan, Arhiepiscopul laşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, că voi împlini cu râvnă tot ceea ce este spre mântuirea
credincioşilor încredinţaţi mis spre păstorire.
În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi
învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Mă voi strădui să împlinesc în viaţa şi activitatea mea îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care cere ca preotul: să fie fără
de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii; nebeţiv,
nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii
ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui
Dumnezeu? (I Timotei 3, 2-5).
Voi purta totdeauna cu demnitate ţinuta preoţească şi voi locui împreună cu familia mea în parohia încredinţată mie spre
păstorire, păstrând şi sporind toate bunurile parohiei. Nu mă voi ocupa cu activităţi contrare chemării preoţeşti şi nu mă voi face
părtaş la adunări şi lucrări potrivnice Bisericii.
Prin întreaga mea slujire învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală, precum şi prin armonia vieţii de familie, mă voi strădui
să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi de dezbinare, stând permanent în ascultare faţă de Chiriarhul meu şi în
comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă.
Mărturisesc, de asemenea, că voi fi întru toate supus şi fidel Chiriarhului meu şi succesorilor săi în scaunul chiriarhal.
Voi respecta Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, celelalte legiuiri bisericeşti, hotărârile
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale organismelor eparhiale deliberative şi executive (precum şi Statutul eparhiei
- la eparhiile din afara graniţelor ţării).
În caz contrar, voi suporta consecinţele canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti ce decurg din nerespectarea în
viaţa şi activitatea mea a prevederilor acestei Mărturisiri.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Ziua, luna , anul, Semnătura candidatului la hirotonie”.
46
Arhieraticon, p. 80.
47
Ibidem, p. 81.
9
timp, prin cuvânt şi faptă, este susţinută şi de disciplina canonică ortodoxă 48, dar şi de legiuirile actuale ale
Bisericii Ortodoxe Române49.
Hirotonia episcopului se distinge prin amploarea şi solemnitatea ritualului şi prin mulţimea
semnificaţiilor care decurg din acest ritual.
Primul moment liturgic legat de hirotonia unui nou episcop, este Anunţarea şi chemarea
candidatului (ipopsifiului50) la trapta arhieriei, care are loc la sfârşitul slujbei de Vecernie din ziua
precedentă hirotoniei. După formula de binecuvântare şi rugăciunile începătoare, se cântă troparul
Rusaliilor urmat de un alt tropar aparţinător aceleeaşi sărbători, “Când s-au pogorât limbile…”. Candidatul
face cădirea, apoi stând în faţa ierarhilor prezenţi, un delegat al Sfântului Sinod sau al chiriarhului locului,
îi face chemarea la arhierie iar candidatul răspunde acestei chemări, în termenii prevăzuţi de Arhieraticon.
Acest ritual simplu ca formă este important prin semnificaţiile sale. Cântarea troparelor Rusaliilor şi
chemarea în numele Sinodului Bisericii care l-a ales este de fapt integrarea candidatului în comuniunea de
credinţă apostolică şi în succesiunea apostolică de har. Totodată se arată că hirotonia episcopului îl
integrează pe acesta în comuniunea cu Biserica cea Una crescută din comunitatea născută în ziua de Rusalii
şi în acelaşi timp arată că hirotonia însăşi e manifestarea perpetuă a Pogorârii Duhului Sfânt în Biserică.
În dimineaţa următoare, la sfârşitul Utreniei, se desfăşoară al doilea moment legat de hirotonia
noului episcop, anume Cercarea (Ispitirea51) şi desemnarea cadidatului (ipopsifiului) la treapta arhieriei. La
momentul rânduit doi preoţi îl aduc pe candidat în mijlocul bisericii, în faţa arhiereilor examinatori şi
hirotonisitori, de regulă doi sau trei52, candidatul purtând Sfânta Evanghelie, iar în ea textul mărturisirii de
credinţă. Când el răspunde la întrebările prevăzute de ritual şi adresate de către episcopii examinatori ţine
Sfânta Evanghelie deschisă şi dă mârturie de credinţă. Această prevedere rituală nu are nici pe departe
menirea de a solemniza momentul, ci are o profundă semnificaţie în care se reflectă chemarea şi
responsabilitatea arhierească. Ritualistic se exprimă faptul că episcopul are chemarea şi datoria de a
propovădui Evanghelia şi învăţătura Bisericii, că Evanghelia se tălmăceşte în învăţătura Bisericii şi că
aceasta din urmă se întemeiază pe Evanghelie şi, în cele din urmă, că el, noul episcop, nu va propovădui
altfel Evanghelia decât cea propovăduită de Biserică prin învăţătura ei şi că nu va propovădui altă învăţătură
decât cea întemeiată pe Evanghelie.
Examinarea (cercarea sau cercetarea) candidatului conţine patru întrebări: prima întrebare priveşte
credinţa pe care o mărturiseşte el, la ea răspunzând cu rostirea Crezului; a doua întrebare conţine şi un
îndemn de a detalia, de a merge “mai la adânc”, în profunzimile învăţăturii de credinţă: “Arată-ne nouă mai
pe larg: cum mârturiseşti şi despre însuşirile celor trei feţe ale necuprinsei Dumnezeiri?”, iar candidatul
răspunde pe larg şi la această întrebare; a treia întrebare, cu îndemnul de a spune “încă şi mai pe larg”, cere
candidatului să mărturisească despre “înomenirea (întruparea) Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu celui în
ipostas, şi câte firi dogmatizezi în unul şi acelaşi Hristos Dumnezeuul nostru?”, şi iarăşi răspunde pe larg
şi la această întrebare, după cum prevede formularul de credinţă din Arhieraticon; la ultima întrebare
răspunde mărturisind că va “păstra cu sfinţenie, până la suflarea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor
şapte Sinoade ecumenice şi ale celor locale; învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi; tradiţiile
Bisericii Ortodoxe (Rânduielile de cult –n.n.); Legile şi Regulamentele Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române… şi că va jertfi cu bucurie şi mulţumire sufletească însăşi fiinţa sa, de va fi nevoie,

48
Pr.Prof.Dr. Nicolae V. Dură, Norme canonice referitoare la îndatorirea învăţătorească şi omiletică a preotului, în
“Mitropolia Banatului”, XXXV (1985), nr. 3-4, p. 155-169; Arhid.Prof.Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 300; Drd. Ioan Popa, Norme
canonice privitoare la dreptul şi datoria preotului de a predica, în “Glasul Bisericii”, XXXI (1972), nr. 3-4, p. 326-334.
49
Articolul 50.a., din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, prevede, între altele, că preotul “săvârşeşte Sfânta Liturghie ş i
Laudele bisericeşti în duminici, sărbători şi în alte zile ale săptămânii, cu rostirea cuvântului de învăţătură…, catehizează copii,
tineri, şi adulţi” – p. 39.
50
ὑί = ales, propus, desemnat pentru arhierie.
51
În unele limbi slave, precum limba sârbească, ispita înseamnă examen, ceea ce înseamnă că etapa aceasta este o etapă
de cercetare, de examinare a candidatului la episcopat, examinare care are ca obiect principal cunoaşterea şi mărturisirea dreptei
credinţe.
52
Se reflectă aici doctrina canonică apostolică. Potrivit canonului 1 apostolic reiterat de canonul 4 al Sinodului I
ecumenic şi de canonul unic al Sinodului local de la Constantinopol din anul 394, hirotonia unui episcop se face de 2 sau 3
episcopi, chiar 4 după două din cele trei canoane menţionate, exprimându-se prin aceasta comuniunea în credinţă a Bisericii de
pretutindeni – Arhidoacon Prof.Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentaii, Bucureşti, 1991, p. 7; Idem,
Drept canonic, vol. 1, p. 286-288.
10
pentru a lor întreagă păstrare, creştere şi propăşire”, după care făgăduieşte ascultarea faţă de Sfântul Sinod.
În final, semnează mărturisirea de credinţă pe care a făcut-o în faţa ierarhilor şi a credincioşilor prezenţi” 53.
Din rânduiala examinării candidatului la episcopat reţinem câteva semnificaţii esenţiale: mai întâi,
cercetarea aceasta este una temeinică, în esenţă exprimând întreaga învăţătură a Bisericii. Deşi Crezul este
o sinteză a a acestei învăţături, cercetarea nu rămâne la nivelul candidatului la Botez sau a candidatului la
Pocăinţă, ci ea este pe măsura demnităţii şi slujirii arhiereşti în Biserică. Arhiereul poartă cu sine învăţătura
Bisericii aşa cum poartă cu sine, ca veşmânt, arhieria lui Hristos (“învredniceşte-mă pe mine cel ce sunt
îmbrăcat cu harul arhieriei…”- zice el, în taină, în timpul Heruvicului). În al doilea rând, această mărturisire
fiind sinteza credinţei Bisericii prin ea candidatul la episcopat intră în comuniunea mărturiei şi
mărturisitorilor Sinoadelor ecumenice, modelul mărturisirii şi apărării credinţei fiind Părinţii Bisericii şi se
realizează în comuniune cu ei. Când, în finalul cercetării, candidatul semnează formularul de credinţă,
semnătura lui se adaugă duhovniceşte semnăturilor formularelor de credinţă elaborate de Sinoadele
ecumenice, credinţă pe care şi el o mărturiseşte acum la hirotonie. În al treilea rând, mărturisirea
candidatului nu vizează numai dreapta credinţă, ci şi dreapta (buna) rânduială în Biserică, el făgăduind să
respecte cu sfinţenie, până la suflarea cea mai de pe urmă, toate canoanele Bisericii, angajându-se totodată
să ţină tradiţiile (slujbele liturgice – n.n.) Sfintei Biserici. Altfel spus, făgăduieşte să păstreze comuniunea
dreptei credinţe, a rânduielilor canonice şi a sfintelor slujbe cu Biserica Ortodoxă. Nu doar o comuniune cu
Ortodoxia de pretutindeni, ci şi în interiorul Bisericii Ortodoxe din care face parte. Dar şi invers. În cele
din urmă, îndemnul liturgic “spune-ne nouă mai pe larg”din cadrul ispitirii ipopsifiului lasă a se înţelege
cât de importantă este cunoaşterea conţinutului credinţei noastre şi cât de mult se impune mărturisirea
corectă a acestui tezaur. Superficialitatea şi măsurile pe jumătate nu sunt acceptate.
În credinţa Bisericii episcopul se întăreşte mereu prin efort personal şi prin rugăciunea comunităţii
împreunărugătoare în cadrul Sfintei Liturghii unde ne rugăm ca episcopul să fie păzit “… sănătos,
îndelungat în zile, drept (ortodox sau corect) învăţând cuvântul adevărului”.
La momentul hirotoniei, în cadrul Sfintei Liturghii, înainte de lecturile biblice, pe capul candidatului
se aşează Sfânta Evanghelie deschisă. Despre aceasta Sfântul Simeon al Tesalonicului spune: “se deschide
Evanghelia care este Hristos şi printr-Însul Biserica Lui şi deschisă se pune pe capul şi pe grumajii celui ce
se hirotoneşte, arătând prin aceasta că pe Hristos are pe cap, făcându-Se El cap al Bisericii şi toate ale lui
Hristos trebuie el să le ştie şi cunoştinţa Lui să o aibă cât îi va sta în putinţă, că Evanghelia se aşează pe cap
acolo unde stă gândul. Pentru aceasta mintea întreagă, cuvântul şi simţirile se cade a şi le tocmi după voia
lui Hristos şi nimic să nu facă peste voia Lui. Pentru că şi Biserica pe capul şi pe grumajii Lui a luat-o prin
Evanghelie”54. În rugăciunile citite în taină, după rugăciunea de sfinţire întru arhiereu, se fac mijlociri şi
cereri pentru cel “care s-a ales şi s-a învrednicit a lua jugul Evangheliei”, ca să fie “povăţuitor orbilor,
lumină celor din întuneric, certător celor neînţelepţi, învăţător pruncilor, luminător în lume”, cereri care fac
trimitere clară la slujirea învăţătorească a celui chemat la treapta arhieriei.

4. Concluzii
Cercetarea rânduielilor de slujbă a Sfintelor Taine este un bun prilej de a vedea, o dată în plus,
relaţia inseparabilă dintre lex credendi şi lex orandi. Credinţa Bisericii şi rugăciunea ei se întrepătrund atât
de profund încât, oricare din ele poate fi identificată, dar nu confundată, cu şi în cealaltă. Nici într-o altă
tradiţie liturgică nu găsim o pătrundere atât de adâncă a învăţăturii de credinţă nu doar în rugăciunile
principale şi elaborate, ci şi în cele simple şi secundare, nu daor în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine, ci
şi în rânduielile simple ale ierurgiilor şi ale slujbelor săvârşite ocazional, nu doar în mişcările rituale
solemne şi de mare amploare, ci şi în gestica simplă care uneori îmbracă o notă personală (cum ar fi, spre
exemplu, însemnarea cu Sfânta Cruce, după felul cum este făcută se ştie dacă un credincios este de credinţă
ortodoxă sau catolică), nu doar în imnografia marilor sărbători împărăteşti, ale Maicii Domnului sau ale
sfinţilor mai importanţi, ci şi în cadrul sărbătorilor mici şi în cadrul troparelor simple întâlnite în cadrul
Laudelor mici sau în diferite canoane şi rânduieli de rugăciune.

53
Arhieraticon, p. 87-94; Pr. Marian Vâlciu, op. cit., p. 71-82; Pr.Prof.Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 424-425.
54
Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Pentru sfintele hirotonii, 206, în “Tratat asupra tuturor dogmelor
credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi”, vol. I, ediţie îngrijită de Protos.
Grichentie Natu, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2002, p. 214.
11
 Rânduiala Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine ne arată că prin intermediul lor Biserica a păzit şi a
propovăduit taina credinţei. Când formularele de slujbă ale Liturghiei şi ale Sfintelor Taine au fost păzite
cu sfinţenie prin rânduielile canonice, prin pravile şi dispoziţii bisericeşti nu a fost, nici pe departe, vorba
de un conservatorism ritualistic încremenit la nivelul unui secol oarecare, ci grija faţă de credinţa dreaptă
exprimată deplin şi accesibil prin intermediul acestor rânduieli. În perioada catehumenatului, candidaţilor
la Botez li se dezvăluiau tainele învăţăturii de credinţă înainte ca să primească Sfintele Taine, însă odată cu
primirea acestora ei pătrundeau şi mai adânc în tainele credinţei pe care Tainele înseşi le conţin şi le
revelează. Înţelegem astfel că Sfintele Taine sunt tezaure ale cerdinţei Bisericii, de care se cuvine să ne
apropiem cu credinţă dar care ne şi întăresc credinţa.
Înţelegem din cele prezentate aici că, datorită legăturii dintre învăţătura de credinţă şi rânduielile de
slujbă, Sfintele Taine ne vorbesc ele despre ele însele fiind ca o Mărturisire de credinţă deschisă
primitorilor lor şi participanţilor la săvârşirea lor care primesc, deodată, harul sfinţitor şi învăţătura sfântă.

12