Ce le-am spus unor teologi occidentali despre

pocăinţă
 © IEROMONAH PETRU PRUTEANU  26/01/2015  CATEHIZARE ŞI MISIUNE

Unui ortodox îi este dificil să vorbească despre pocăinţă într-o limbă occidentală, pentru că limbile
occidentale şi gândirea omului occidental este imprimată de principii şi concepte juridice, iar
noţiunile de păcat, pocăinţă şi iertare sunt văzute diferit decât în Răsărit. Chiar şi limba română,
deşi este de origine latină şi este asemănătoare cu unele limbi occidentale, şi-a elaborat în decursul
timpului o terminologie mai adecvată sau, după caz, a atribuit cuvintelor de origine latină un „sens
ortodox”. De aceea, înainte de a trece la expunerea propriu-zisă, este important să ţinem seama de
aceste diferenţe terminologice pentru că, pe alocuri, ele sunt determinante.

Păcatul (în latină: peccatum; în greacă amartia), în gândirea occidentală este asociată
cu ofensa adusă lui Dumnezeu şi cu vina (culpa) faţă de El. Nici una dintre aceste noţiuni nu este
proprie Ortodoxiei. Noi înţelegem păcatul ca o înstrăinare de Dumnezeu şi ca o boală spirituală.
Prin urmare, inclusiv pocăinţa (în latină:paenitentiam) şi iertarea (în latină: remissionem) sunt
văzute în Ortodoxie nu ca acte juridice, ci ca procese terapeutice ale minţii şi ale spiritului uman.
Limba greacă numeşte pocăinţa mentanoia (saumetania), care înseamnă schimbarea modului de a
gândi (şi de a fi).Omul care se pocăieşte nu este cel care doar îşi recunoaşte greşeala şi cere să fie
absolvit de un anumit păcat, ci, după interpretările patristice ortodoxe, pocăinţa înseamnă
curăţirea şi restaurarea naturii umane prin harul Duhului Sfânt, sfinţirea şi îndumnezeirea omului
până la asemănarea cu Dumnezeu. De fapt, încă în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu propunea ca
termenul grecesc metanoia să fie tradus nu prin poenitentia, ci prin resipiscentia, care înseamnă
„venire în sine”, „restabilirea sinelui”. Nici această variantă de traducere nu este foarte exactă, dar
ea este mai ontologică, şi mai puţin psihologică şi juridică.

Sunt şi unii Părinţi Răsăriteni, inclusiv Ioan Hrisostom, care de multe ori folosesc un limbaj juridic
referitor la păcat şi pocăinţă, dar o fac mai mult cu scop pedagogic. Limbajul şi concepţia lor
desprepăcat, pocăinţă şi iertare sunt cu totul diferite de cele ale Fericitului Augustin sau ale
teologiei tridentine, care, mai ales începând cu secolul al XVII-lea, au influenţat şi gândirea
ortodoxă.
Dar nu vreau să mai insist pe diferenţe ci, încheind această introducere, vreau să spun că, după
părerea mea, prezentarea oricărui subiect teologic trebuie să înceapă cu clarificarea noţiunilor,
întrucât, cele mai multe erezii şi schisme au avut la bază diferite neînţelegeri terminologice, dublate
de orgoliul că „eu sunt drept, iar toţi ceilalţi sunt greşiţi”. Astăzi, eu propun să mergem după
principiul: „admit că celălalt ar putea avea dreptate şi sunt gata să-i ascult argumentele!”. Numai
aşa dialogul inter-confesional poate aduce careva roade concrete…

Chiar din primele pagini ale Scripturii, unde este descrisă căderea şi izgonirea lui Adam şi a Evei
din paradis, observăm diferenţa fundamentală dintre părerea de rău şi pocăinţă. Părerea de rău nu
vine dintr-o conştiinţă trează, ci din una adormită, care constată cu întârziere că nu s-a pocăit la
timp sau cum trebuie. O conştiinţă trează duce numai la pocăinţă, iar pocăinţa înlătură orice părere
de rău şi orice legătură cu trecutul păcătos, orientându-l pe om numai spre Dumnezeu şi spre
Împărăţia Lui. Pentru ca omul modern să înţeleagă acest lucru, trebuie să mediteze mai mult la
cuvintele pe care Domnul nostru Iisus Hristos i le-a spus în duh Sfântului Siluan Athonitul: „Ţine
mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Aceste cuvinte n-au fost spuse pentru a-l înfricoşa pe Siluan şi
nici pentru a-i trezi o conştiinţă de vinovăţie sau părere de rău, ci pentru a-l determina să
gândească cu nădejde la realitatea spirituală în care se afla. Şi această gândire l-a făcut să înţeleagă
că are prea multă mândrie în el şi de aceea nu se poate bucura pe deplin de roadele pocăinţei şi ale
vederii lui Dumnezeu. Apoi, meditând la căderea lui Adam (ca persoană particulară, dar mai ales ca
om universal), Sfântul Siluan a înţeles că rădăcina tuturor căderilor este mândria, iar începutul
pocăinţei vine prin smerenie şi nimeni nu poate pune început pocăinţei dacă mai întâi nu se
smereşte în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această idee este confirmată de întreaga istorie a
Vechiul Testament, dar mai ales de scrierile Noului Testament şi de Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos.

II

După Botezul şi retragerea Sa în pustie, Domnul Iisus îşi începe activitatea Sa prin îndemnul:
„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 4:17), iar prima Sa predică începe prin
fericirea/lauda celor „săraci cu duhul”, adică a celor smeriţi/umili, a celor ce plâng şi a celor blânzi
(cf. Matei 5:3-5). Toate acestea sunt forme şi condiţii ale unei pocăinţe adevărate, a căror scop este
nu doar moralitatea exterioară şi încercarea de a deveni un „om bun”, cum e la modă să se spună
acum, ci curăţirea omului de patimi şi învrednicirea de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar în
Împărăţia Lui, nu vor intra „oamenii buni”, ci doar oamenii sfinţi, care s-au umplut de harul
Duhului Sfânt.

Consider că acest lucru trebuie în permanenţă amintit omului modern, pentru că aceasta îl va
motiva spre o pocăinţă adevărată, şi nu doar una superficială, care-i aduce o uşurare psihologică,
dar nu şi o transfigurare spirituală. Riscul de a confunda pocăinţa cu psihologia este foarte mare,
dar finalitatea lor, cel puţin în anumite cazuri, este diferită şi chiar contrarie.

III

După vechile rânduieli ortodoxe, sacramentul pocăinţei era practicat doar în cazul păcatelor grave
(„de moarte”), iar dezlegarea era dată de episcop (mai rar de preot) abia după epuizarea termenului
de epitimie, nu imediat după mărturisire. Mai mult decât atât, această dezlegare nu însemna o
dezlegare şi o iertare definitivă a păcatelor, ci o admitere canonică la împărtăşirea euharistică şi
abia împărtăşirea cu Trupului şi Sângele Domnului iartă definitiv păcatele. Iată de ce, Evhologhiul
(Sacramentariul) grecesc nu are o formulă de proclamare a dezlegării păcatelor, ci o rugăciune de
pocăinţă ce conţine şi cererea dreptului la împărtăşire. Doar Molitfelnicele (Sacramentariile)
ruseşti şi româneşti, preluând formula latinizantă a lui Petru Movilă (Pedro Moguila), mitropolitul
Kievului (sec. XVII), proclamă iertarea ca un act împlinit, şi face acest lucru, de cele mai multe ori,
imediat după ce penitentul acceptă măsurile de îndreptare propuse de preot, chiar dacă n-a apucat
încă să le pună în practică. Observăm însă că această abordare nu sensibilizează pe credincioşi
pentru a înţelege măreţia iubirii iertătoare a lui Dumnezeu ci, de multe ori, îi determină să fie mai
indiferenţi în viaţa lor duhovnicească şi să-şi permită a face diferite păcate, după care se amăgesc
cu o dezlegare care i se dă aproape necondiţionat. Trebuie însă să recunoaştem că această abordare
nu-l schimbă şi nu-l apropie pe om de Dumnezeu, ci doar creează impresii false atât pentru preot,
cât şi pentru credincios. Bineînţeles, aplicarea unor epitimii prea severe („ca la carte”) nu este
recomandată, dar lipsa totală a epitimiilor este un lucru şi mai grav, care desfiinţează pocăinţa în
sensul ei biblic şi patristic, reducându-o, în cel mai bun caz, la un regret de moment, chiar dacă
aceasta porneşte din dorinţa de a-l ajuta pe om.

IV

Articolul 1497 al Catehismului catolic spune că: „Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor
grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi
cu Biserica”. Cu toate acestea, romano-catolicii, ca şi ortodocşii, recunosc şi alte forme ale pocăinţei
printre care postul, rugăciunea şi milostenia (cf. articolul 1434). Ca ortodox aş formula această idee
în felul următor: nu putem reduce misterul pocăinţei la sacrament, ci considerăm sacramentul
pocăinţei ca parte importantă a misterului, dar care nu defineşte şi nu epuizează lucrarea pocăinţei
în toată complexitatea ei. De exemplu, noi nu avem nici o mărturie că Ioan Hrisostom sau Vasile cel
Mare, consideraţi în Biserica Ortodoxă „dascăli ai pocăinţei”, s-ar fi mărturisit vreodată aşa cum o
facem noi sau că, în timpul lor, mărturisirea ar fi fost practicată aşa cum este practicată astăzi. Dar
această nu înseamnă că ei nu s-au pocăit toată viaţa lor. Mărturisirea păcatelor mici, aşa cum
recunoaşte şi articolul 1447 al Catehismului catolic, este o practică monahală, şi ea se făcea în faţa
unui îndrumător spiritual care putea să fie un simplu monah mai avansat, fără harul preoţiei, iar în
cazul mănăstirilor feminine, mărturisirea se făcea în faţa stareţei / abadessa. Forma de astăzi a
mărturisirii s-a generalizat în Apus de prin sec. VII, iar Răsărit abia în sec. XI-XII. Şi ea nu este rea,
doar că uneori devine exagerat de formală, iar îndrumătorii spirituali nu sunt întotdeauna pregătiţi.
De aceea, Biserica Greacă dă dreptul de a primi mărturisirea unui foarte mic de preoţi, care au o
pregătire specială şi mai în vârstă, mai ales că la ei nu s-a accentual niciodată legătura dintre
spovedanie şi împărtăşanie.

În Bisericile Română şi Rusă, unde poporul se împărtăşeşte mai rar, fiecare trece de obicei mai
întâi pe la spovedanie şi abia apoi se împărtăşeşte. Această practică obligă ierarhia superioară să
permită oricărui preot de a spovedi, iar consecinţele nu sunt întotdeauna bune, căci foarte mulţi
preoţi sunt lipsiţi de pregătire şi experienţă. Pe de altă parte, practica de a spovedi credincioşii
înainte de fiecare împărtăşire e o dovadă de neîncredere şi infantilism spiritual, mai ales că preoţii
nu se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire, deşi mulţi dintre ei nu se ridică la înălţimea
spirituală a credincioşilor. De multe ori, mai ales în perioada posturilor, din cauza disciplinei
penitenţiale, unii ortodocşi percep spovedania ca un ghişeu la care se dau bilete pentru
împărtăşanie, şi acest lucru nu este normal.

Ca de obicei, soluţia este să alegem calea de mijloc şi să învăţăm poporul ce înseamnă adevărata
pocăinţă. Aceasta nu poate fi lipsită de spiritul ascetic al Bisericii. Încercarea de „a veni în
întâmpinarea omului modern” şi de a reduce posturile, durata slujbelor, durata opririi de la
împărtăşire şi altele, după cum a încercat Conciliul II Vatican, nu l-a apropiat pe om de Dumnezeu
şi nici nu i-a oferit o mai mare speranţă în El. Din contra, avem şi mai mulţi oameni în stare de
depresie, iar rata suicidelor e mult mai mare. Despre indiferenţa spirituală nici nu mai vorbim…

Pocăinţa porneşte dintr-o pornire interioară şi personală a omului, dar rezultatul ei depinde de
capacitatea omului de a se integra în comunitatea euharistică. Retragerea pustnicilor pentru
lucrarea pocăinţei nu seamănă, ba chiar este contrarie, izolării omului modern. Izolarea duce la
păcat şi la aprofundarea păcatelor în om, pe când deschiderea prin iubire către Dumnezeu şi către
oameni, vindecă şi transfigurează natura umană, readucându-l pe om în comunitatea euharistică în