Dan Barbilian-Ion Barbu în Giurgiu

Partea I. Note documentare

Prima întâlnire: La 6 decembrie 1910, Ion Barbu scria: „E prima zi când am fost la
Giurgiu”1.

Dan Barbilian s-a născut la 19 martie 1895, în Câmpulung Muscel, din părinții
Constantin și Smaranda Barbilian.
Tatăl său, de profesie jurist, a fost numit la 30 octombrie 1910 președintele Tribunalului
județului Vlașca. Barbilian, elev la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, vine la Giurgiu în
ziua de Sf. Nicolae cu trenul de clasa a III-a, călătorind cu giurgiuveanul Iulică Predescu, care îi
povestește foarte mult despre oraş. Părinții locuiau „strâmtorat” la o bulgăroaică, în strada
Abundenței, astăzi, strada Victoriei.
Mândru că tatăl său este președinte de tribunal după 15 ani cât fusese băiat de judecător,
se întoarce la Giurgiu în vacanța de Crăciun.
În vacanța de primăvară, în anul școlar următor, vine la Giurgiu în ajunul succesului la
concursul „Gazetei matematice” și în 1912 va nota mai târziu „miercurea din săptămâna
luminată, pe marginea Tabiei din Giurgiu, dădusem o demonstrație dreptei lui Gauss. Atunci am
presimțit triumful meu matematic și pot să spun că sunt giurgiuvean.” 2

Originea pseudonimului Ion Barbu

Numele Ion Barbu nu este un pseudonim întâmplător, ci acesta a fost numele bunicului
său, „maistru zidar și mahalagiu bucureștean”, căruia îi datorează atmosfera balcanică din
ultimele sale poezii: „I-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să se facă auzit...”.3

Pariul cu poezia

Într-un interviu publicat în „Viața literară”, în 5 februarie 1927, Ion Barbu povestește
cum în ultimul an de liceu stătea în gazdă cu poetul Simion Bayer, a cărui moarte ca poet a

1
„Ion Barbu-exerciții de viață în târgul Giurgiului”, Luna Dan Barbilian, Revista „Restituiri”, p. 22
2
BARBU, Ion, „Poezii. Proză. Publicistă”, Ed. Minerva, București, 1987
3
BARBU, Ion, „Poezii. Proză. Publicistă”, Ed. Minerva, București, 1987

1
regretat-o toată viața: „Acesta m-a incendiat de flacăra versurilor, deși poate era mai bine să fii
rămas toată viața numai un admirator al poeților.
Am început să scriu în vederea unui singur cititor, Tudor Vianu, însă un Tudor Vianu
adolescent și mai aparent genial, elev în clasa a șaptea liceală și tânăr maestru. Ne vedeam pe
atunci destul de des, urmăream exercițiile lui literare cu un amestec de admirație și deșartă
invidie. El compunea și traducerea. Am căutat să-l imit. Am început cu un foarte ambițios model,
cu „Le mort joyeux” din „Les fleurs du mal”. Versul baudelairian m-a demontat: m-am
îmbarcat însă, în același timp, pentru o carieră literară de cincisprezece ani.”4 declara Ion
Barbu, cel mai programatic scriitor din literatura română, în „Facla”, la 25 mai 1935.

Diminețile adolescenței

Poetul evocă nostalgic bucuriile simple ale existenţei patriarhale la Giurgiu: „Mă văd în
diminețile vacanței de Crăciun din acel an în odaia de pe coridor a caselor Popii Grigore din
Plevnei, la Giurgiu, pe când Chița îmi făcea focul(<<Taci din gură, taci din gură, afară e gerul
lui Dumnezeu. Am visat mireasă cu maramă albă: zăpadă mare, s-o rânești cu lopata, a înghețat
apele>>), desenând cu o carte de vizită, în chip de riglă, un patrulater cu triunghiuri asemenea
pe laturi. Sau pregătesc problema propusă sau mai speculam în jurul figurii(...), diminețile pline
de încredere în steaua mea matematică, larg protejate de dragostea luminată a tatii, imperfectă,
a bietei mame, descîntate de șuieratul la foc al nemaiauzitului Troll, care a fost Chița. Chița!
Noroc și geniu al casei noastre! De ce n-am avut în matematici o parte numai din intuițiile tale
în ordinea ierburilor și dobitoacelor! Iartă sălciile rînduri. Dar e vorba de chipuri pe care sigur
le vei fi brodit și tu, sub degetele groase, cînd dădeai în bobi, pe prag, în lumea asta.”5

Refugiul în Moldova

În anul 1916, războiul i-a interupt poetului studiile și l-a separat de părinți, după ce tatăl
său a primit ordinul de a evacua tribunalul la Comana. A făcut alegerea de a pleca într-o
dimineaţă de noiembrie cu căruța de la Comana la București, deoarece „n-a vrut să rămână în
teritoriul ocupat de inamic”, privind cu spaimă şi adâncă deprimare cerul înroșit al Giurgiului

4
GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literature română III”, www.poezie.ro, 2010
5
BARBILIAN, Gerda, „Ion Barbu-Amintiri”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p.58

2
aprins. Cu mare părere de rău şi suferință amară, își lasă părinții la Giurgiu, singuri, tot ce avea
mai scump pe lume şi pleacă singur, fără să simtă vreun rost „într-o Moldovă străină, năpădită
de refugiați.” 6

„Îşi va mai găsi oare părinții în viață după întoarcere, și se va întoarce el vreodată?”7

Gerda Barbilian

Gerda Barbilian vine din Germania împreună cu mama sa să cunoască familia

logodnicului său. Ajunge noaptea în Bucureşti, iar aici trebuie să schimbe trenul foarte repede.
Le ajută un ofiţer amabil. „Se întunecase și trenul aluneca încet prin țara asta necunoscută, care
trebuia să devină a doua patrie a mea. Compartimentul era luminat. Lipeam nasul de geam, dar
nu se zărea decât întunericul de afară - nici o licărire nicăieri.”8 Tocmai își dădea seama că va
avea de înfruntat o lume cu totul şi totul diferită fața de ce știa şi cunoștea ea.

După cele povestite de Dan Barbilian, soția lui a venit la Giurgiu, în casa despre care
acesta îi povestise cu atât drag şi dor. O clădire de tip vagon, destul de arătoasă, aproape de piață,
cu o curte nu foarte largă de-a lungul casei, „casele popii” cum erau numite. Casa i s-a părut
„încântătoare și ocrotitoare prin pitorescul ei intim. În toate camerele ardeau lămpi de gaz
mari, deoarece uzina electrică era în reparație. Pe masă, mâncăruri românești: salată de vinete
cu ardei grași, friptură la grătar cu gogoșari roșii aprinși.” 9
Interesant cum îi pot rămâne în minte lucruri atât de mărunte și cum împreună
completează la impresia de ireal. „Toată atmosfera era familiară şi patriarhală.”10, afirmă
Gerda Barbilian.
Cu venirea primăverii, Dan Barbilian i-a arătat soției sale locurile pe unde hoinărise când
era elev. Îi plăcea să stea pe un zid turcesc care înconjura cetatea, de unde se deschidea o
priveliște largă la canal și la Dunăre, până la malul bulgăresc. Așa putea să se gândească la
trecutul zbuciumat al țării.
La 1 septembrie 1925, a fost numit suplinitor la Liceul „Ion Maiorescu” din Giurgiu,
având totodată ore la liceul particular al doamnei Cochinescu. Având o gândire matematică

6
BARBILIAN, Gerda, „Ion Barbu-Amintiri”, Editura Cartea Românească , Bucureşti, 1979, p.68
7
idem, p.58
8
idem, p.154
9
ibidem
10
idem, p-156

3
îndreptată spre cercetare, a avut nevoie de un mare efort ca să se situeze la nivelul elevilor din
liceu, dintre care mulți erau veniţi de la țară.

Casa construită de familie

Locuind mereu cu chirie, familia Barbilian şi-a dorit întotdeauna o casă a sa. Casa a fost
construită peste temelia veche a magaziei și astfel camerele erau foarte mari. Intrarea se făcea
lateral, urcând câteva trepte spre o terasă al cărei acoperiș era sprijinit pe două coloane. Din
antreul mare, lung de 9 metri și lat de 3, se făcea deschiderea către două camere. Camera lui era
întunecoasă asemeni stilului sobru al poetului. Zidurile groase, ferestrele mari și stâlpii de la
intrare dădeau casei un aspect de „conac boieresc”11.
În vara anului 1928 a petrecut aici 2 luni, lucrând la teza sa și făcând ultimele retușuri
înainte de a trimite manuscrisul la tipar.

Despărțire nostalgică de Giurgiu

Atașamentul lui Dan Barbilian față de Giurgiu și părinții săi reiese din zbuciumata
scrisoare din data de 22 decembrie 1951: „Enciclopediile au fost salvate risipirii casei noastre
din Giurgiu. În 1946 mama trăia încă. Azi e îngropată lângă tată-meu, înca de acum o lună. Mă
agăț de foile marture ale tichnei, siguranței, căldurii vieții noastre împreună de altădată, cu
deznădejde: poate voi putea recrea un moment încrederea cu care mă cufundam în matematice,
protejat de prezențelor lor - umbre acum - tânăr, neajuns de doliu.”12

Prietenii giurgiuveni

În niște pagini autobiografice, publicate postum, Tudor Vianu își amintește cum a făcut
cunoștință cu Dan Barbilian în grădina publică din Giurgiu, a cărui „faimă de genial
matematician precoce” îl precedase în lumea școlilor. „Nu mai întâlnisem niciodată un exemplar
omenesc atât de original și atât de interesant. Rapiditatea minții lui, felul atât de personal al
exprimării, care asocia cuvintele în legături inedite și neașteptate, produceau o senzație de rară

11
BARBILIAN, Gerda, „Ion Barbu-Amintiri”, Ed. C.R., Bucureşti, 1979, p.p. 180-181
12
idem, p.300

4
încântare intelectuală, după cum veselia lui, absoluta lui inaptitudine pentru melancolie, marea
lui sociabilitate îl făceau sa fie prețuit ca cel mai bun dintre camarazi”13, afirmă Tudor Vianu.

Singura invitație pe care o accepta Dan Barbilian era cea la familia Gulianu pe care o
admira foarte mult. Avea o aversiune contra distracțiilor în familie pe care a păstrat-o toată viața.
Spunea: „N-am despre ce vorbi. Nu pot vorbi decât despre literatură și matematici.”14 În
schimb, îl primea cu plăcere pe Emil Gulianu, băiatul familiei Gulianu, pe atunci elev la liceu,
care avea o admirație deosebită față de poetul Ion Barbu şi citea multă literatură. Devenise ca un
frate mai mic pentru poet, iar prezența sa bucura toți membrii familiei Barbilian.

Partea a II-a. Toposuri originare

„Două «polis»-uri, două cetăți (valahe) pot să și-l revendice ca fiu, ba chiar și ca aed al
lor, pe Barbu, - cum, în vechime, șapte, pe Homer. Ele sunt Câmpulungul subcarpatic, cetate, în
alt ev, de scaun al Basarabilor dintâi; cealaltă, danubianul, «albul» Giurgiu, raia, pe vremuri, a
Sublimei Porți.”15

„Primul e orașul său natal (sau fatal, în urma unei extenuante ultime vizite); al doilea, al
vârstei june, al fericitelor vacanțe, al prieteșugului cu Vianu şi al «pariului» cu versul, al unei
lungi convalescențe, al unui nupțiu salutar și al părinteștilor morminte pe care Ștefan Foarță le
numește «matrici stililistice originare». În replică, meridionalul, solarul, caldul Isarlîk: burlesc,
lasciv, febril, volubil sau, dimpotrivă, taciturn, apatic, lânced, somnolent (de un cu totul alt somn,
însă, decât Acela germinal, ingenuu și diafan, specific cesteilalte arii), când nu morbid și
consumptiv, dedat, ca unui alt deliciu, asceticei mortificări.”16
Isarlâk e proiecţia în poezie a oraşului Giurgiu. Termenul Isarlîk a fost luat de poet din
Asia Mică (Hisarlâk), unde Schliemann a descoperit ruinele veci Troia. Mutând localitatea pe
malul Dunării, substituind-o Giurgiului său natal, autohtonizând-o, devine astfel cetatea fictivă
(Isarlâk înseamna in turcă „cetate”), cetate încărcată de o lume balcanică, nepăsătoare, senzuală
și cosmopolită, un Levant ideal, eternizat prin starea lui de stagnare mulțumită. Ea simbolizează
salvarea, mântuirea, ultima fortăreță. Această ultimă Grecie, localizată atemporal, acest Orient

13
BARBILIAN, Gerda, „Ion Barbu-Amintiri”, Ed. C.R., Bucureşti, 1979, p.62
14
idem, p. 158
15
NICOLESCU, Basarab (coordonator), “ Locuri și grupuri”, Șerban Foarță, p.240
16
idem, p.p. 240-241

5
tragic şi ascetic reprezintă, în viziunea lui Barbu, drumul spre descoperirea spiritului, calea spre
mântuire.
„Ion Barbu, în poemul atât de cunoscut «Isarlîk», evoca - pentru România pornită
irezistibil către modernizare - un Giurgiu toropit de lumini solare, centru de vibrații unice al
veacului”17 - Tudor Vianu.

Utopie - întâi pentru că cetatea imaginară ( „Alba/ Dreapta/ Isarlîk!// Ruptă din coastă
de soare...”), așezată „la mijloc de Rău și Bun”, este prin excelență coagularea vizionară a unei
idei. Smulsă din determinarea temporală, tipar pur („simplă ipoteză morală”, ca și „Grecia
ultimă”, al cărei avatar este), Isarlîk ipostaziază un topos atopic, o idealitate perfectă: „Evă
cosmică(„Ruptă din coastă de soare”) - în „Încheiere”, cetate, mireasă („Isarlîk încinsă, Isarlîk
mireasă”) - Isarlîk este un paradis ambiguu, un „rai” ( „Raiul meu, rămâi așa!”) convertit în
„raia” ( „Isarlîk, inima mea,/ Dată-n alb ca o raia”)…18

Ciclul balcanic sau baladesc-oriental

Această etapă a creaţiei lai Ion Barbu se caracterizează prin înclinația poetului spre
narativ și pitoresc, simplitate și umor; introducerea unor elemente orientale în decor și limbă
(„Selim”, „După melci”, „Nastratin Hogea la Isarlîk”, „Domnișoara Hus”); elementele ludice
sunt evidențiate la nivelul reprezentării „spectaculare”, cu puternice accente grotești.

La 4 octombrie 1921, Barbu îi scria lui Tudor Vianu: Îți trimit „à tout hazard”, cele două
mascarlâcuri turcești, „Natratin Hodea la Isarlîk” şi „Selim”. Țin să apară impreună.”19

„Selim”

Poezia „Selim” dovedește că Isarlîkul este pentru Barbu o reconstituire ca la Proust a unei
lumi alcătuite din trăirile infantile, esențializate, ideale cu care operează memoria afectivă. Visul
îl ajută de Ion Barbu în crearea acestei lumi fictive, ideale. Această lume e învestită cu

17
GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literature română III”, www.poezie.ro, 2010
18
PETRESCU, Lăcrămioara, „Hermeneutica actului poetic”, în NICOLESCU, Basarab(coordonator), p.90
19
Ion Barbu- “În timp și dincolo de timp”, p. 278

6
reminiscențe din afectivitatea copilăriei, copilărie petrecută la Giurgiu, orașul danubian, cu
rămășițe ale obiceiurilor orientale.
Imaginea Orientului e redată de imaginea umilului turc Selim, care reapare în amintirea
poetului. Copilul, dominat de prezența unui Selim, negustor ambulant, cu coșul său de
zaharicale, se năpustește în fugă, „obrajii să mi-i sprijin de palmele-i de lut”. Aici, lângă turcul
Selim, lângă coșul plin, poetul pătrunde în lumea pitorească a Orientului. În momentul în care
Selim trage mucavaua panerului turtit, copilul Barbu sparge granițele spațiale și temporale.
Maturul se apleacă asupra lumii prin prisma copilăriei. Selim oferă copilului un cadru concret al
imaginației, lăsându-se atras parcă spre o lume halucinantă şi totuși reală.
Dacă la început, încă în sfera solar-balcanică, copilul își răcorea la vântul de-amurg
obrazul-jar, înfricoșat fiind de o „priveliște hârlavă”, închipuită sub „țarc de gene”, cu spaime
demonice, monstruoase („hora desmățată a spaimei”), cu timpul, în această luptă cu somnul, cu
visul, apare mesagerul solaritățiii izbăvitoare, ce strivește parcă, anunțând cu un strigăt… „ca o
manea moale și de larg” spaima telurică, groaza închipuită a copilului.

„(…)În somn plângeam să-mi șteargă priveliștea hîrlavă

Și piroteam pe prispă cu pragul căpătâi.

Dar fețe mai lăptoase, mai cornate turmă

Nășteau sub țarc de gene și se prindeau în șir
La hora desmățată a spaimei, ce se curmă
Târziu, când mâni de lună presară tibișir…

Și haimana și pururi încăierat cu vântul:

Din târ, în mahalale; din Schei, în vrun cătun,
Un strigăt de-înserare își trăgăna cuvântul
Ca o manea de moale și larg: -Hai, bragă bun!” 20

Odată inițiat, copilul intră într-un univers pitoresc, umanizat. În această lume, poetul
descoperă singura mântuire posibilă: zaharicalele orientale.

20
GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literatura română III”, www.poezie.ro, 2010, p.4

7
„Ca sculele-n sipeturi, așa mi-ați răsărit,
Alvițe rumenite, minuni de acadea
Sticloase numai tremur, văpăi de ape ca
Ochianele de limpezi, de mici: la fel de grele…”21

Deţinătorul cheii acestei lumi, turcul Selim (imaginea simplă, nesofisticată a sufletului
oriental), cel care duce misterul solar în somnul copilului, înlătură demonicele spaime. Această
reverie paradiziacă a copilăriei conține imaginea ludică a acelor perfecţiuni poliedrale spre care
a tins în permanenţă poetul.

Mânat de seară și înghițit de cale, Selim dispare, imaginea topindu-i-se parcă în…noapte,
uliți și vaguri suburbane. În candel, în fețele lui poliedrale, imaginea misterioasă a lumii se
convertește pitoresc în familiare turbane, iar înserarea, senină acum, printr-o stea luminoasă, țese
cu ibrișim pe ilicul de umbră al nopții simbolul personajului turcesc exemplar.

„Porni mânat de seară și înghițit de cale,

Târând opinca-întoarsă și creță, fără spor
Cădelnițând din coșul cu dulci zaharicale,
Din dorința-înflorită, lovită de picior…

Acolo…noapte, uliți si vaguri suburbane

Topiră pe-îndelete năluca lui Selim.
În candel, pânza lunii se răsuci turbane
Și-o stea ilic de umbră cusu, cu ibrișim”.22

În poemul „Selim”, prin ochii copilului poetul recuperează imaginea pierdută a

Orientului. Amintirile din copilărie fac parte din primele experiențe concrete ale subiectului
poemului, „De aceea are valoare de mit primordial, de întemeiere a conștiinței”. Misterele
primare din sufletul copilului, spiritul lui încleștat în lupta cu visul, material, haotic, strigătul
vânzătorului cu alviță și rahat sunt un „mesager al solarității izbăvitoare”. Copilul dezvăluie o
imagine simbolică a lumii in cristalele luminoase ale zaharicalelor orientale: „ocheane limpezi”,

21
GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literatura română III”, www.poezie.ro, 2010, p. 5
22
idem, p.6

8
într-un „iaz verde” (oglinda), „acadelele sticloase”. Toate aceste simboluri îi oferă copilului o
viziune geometrică asupra universului, „solarizând-o, pentru a destrăma spaimele telurice”. 23

„Nastratin Hogea la Isarlîk”

Prin „Nastratin Hogea la Isarlîk”, (poem dedicat de Ion Barbu prietenului său din
totdeauna Alexandru Rosetti), lumea Isarlîkului își relevă o nouă și neașteptată dimensiune:
tragismul. Poemul debutează cu descrierea unui decor sufletesc, în ceasul când „...gândacul serii
urca iocul de porfir”. În peregrinările sale imaginare, poetul caută semne ale îndepărtatei cetăți:
„...Cuțit lucrat, vreo piatră în scump metal legată,/ greu cearcăn de cadână, topit la un bairam”. Și
deodată, în jocul de umbre al vestigiilor, lumea Isarlîkului reînvie. Mulțimea se adună prevestind
întâmpinarea unui oaspete de seamă și „...ochii tuturora călătoreau afund...”, descoperind la
orizont „...un prea ciudat caic:/Nici vâsle și nici pânze: catargul, mult prea mic./Dar jos, pe lunga
sfoară, cusute între ele,/ Uscau la vînt și la soare tot felul de obiecte,/ Pulpane de caftane și tururi
de nădragi;/ Si, prin cârpeli pestrițe și printre cute vagi,/ Un vânt umfla bulboane dănțuitoare
încă”. Expunerea vestimentară simbolizează un inedit „bâlci al deșertăciunilor”.
Poetul intervine din nou ca o prezență exterioară Isarlîkului, dar organic corelat de ea,
deslușind, ca în vis, „Cu ochi ce cheamă somnul din goluri și îl beau”, „...Un turc smolit de
foame și chin, cu fața cârnă,/ Cu mâinile și gura aduse la genunchi,// Trei petece răzlețe i se
țineau de trunchi”. „Foamea” este a absolutului, „chinul” este al luptei pentru cunoașterea
esențelor.
Un dregător al cetății îl imbie pe Nastratin cu iscusite cuvinte să coboare „...în bucuria
cetății înviate”, căci i-au adus „...năutul dorit și sumedenii/ De roșcove uscate, și tăvi cu
mirodenii”. Dar Nastratin refuză descinderea, atingerea, deci, a contingentului, nu din dispreț sau
ignorare, ci pentru că eficiența acțiunii este posibilă într-un singur mod, în accepția lui Ion
Barbu: dezvoltarea spiritului din el insuși, prin jertfirea sa succesivă, ceea ce îi asigură
permanența, identitatea sa în timp. „Închiderea” lumii spiritului este afirmată cu orgoliul atât de
caracteristic barbian: „Vii, veșnici, din gingia prăselelor cumplite,/ Albiră dinții-n pulpă intrați ca
un inel.// Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el”. Locuitorii Isarlîkului vor purta veșnic în ei

23
GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literatura română III”, www.poezie.ro, 2010 ,p.7

9
urmele jertfei lui Nastatin: „În ochi, din lâncezi ape, cum pâlpâie gălbuie/ Și uleioasă dâră
caicului turcesc!”24 Nastratin Hogea este singurul reprezentant autentic al Isarlîkului.

„Nastratin era un hogea, dascăl sau învățător

Care a rămas din basm până astăzi tuturor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găsești însă în faptă să fi fost vrun viclean...” 25

Aceasta imagine a lui Nastratin creată de Anton Pann, un tip de naivitate și de șiretenie,
de spirit și de nerozie, de logică și de absurditate, de păcăleli și de păcălit după împrejurări sau
mai degrabă acel păcălici trist, bufon cu mască, cu morală amară, dispare, se topește parcă în
Isarlîkul lui Barbu. Nastratin Hogea, unul suficient sieși. Dreptul hoge caută idealul, prefigurând
un Orient tragic şi ascetic. Sfânt și martir, eroul lui Barbu se refugiază dintr-o lume degradată,
decăzută, în care materialul contează mai mult decât spiritul. Cel considerat închis sub ape, cel
mereu solitar, ce cu-o față prea tristă devine eroul barbilian.

Simbol îndurat al lumii turce, Nastratin e personalitatea emblematică a acestei lumi

surprinsă de o stare de neveghe, somnolănd liniștit. Acest Nastratin în căutare de sensuri, într-o
căutare simbolică pe un tărâm atemporal, descoperit senzorial, apare într-un peisaj halucinant.
Peisajul e interior: o țară turcită împrejmuită de Dunărea leșioasă oprită în ceasul revelator al
amurgului tomnatic, cu munții - parmanlâk și cerul grădină, vegheată de un soare care își aruncă
ultimele raze pe firele verzi de iarbă.

„Țara veghea turcită. Pierea o dup-amiază,

Schimbată-în apa multă a ierbii ce-înviază
Gând, greu și drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,
Gândacul serii urcă ghiocul de porfir.
Cer plin de rodul toamnei înflutura tartane,
Tot vioriul umed al prunelor gâtlane:
Grădină îmi sta cerul, iar munții parmalîk.”26

24
GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literatura română III”, www.poezie.ro, 2010, p.p. 6-9
25
idem, p.6
26
idem, p.7

10
 Reveria orientală nu se poate produce decât prin stagnare totală. Superba metaforă
„încolăcite ceasuri” fixează momentul acestei revelații. Apar acum parcă eroii lui Pann
(prostime, târgoveți), într-o culoare orientala, anunţând parcă imaginea degradării materiale
(caiacul lui Hogea):

„Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte

Cum, pe răsfrânta buză, a mătcii, dinainte,
O spornică mulțime se tencuia-în pereți.
Veneau de toată mâna: prostime, târgoveți,
Derviși cu fața suptă de veghi, aduși de șale,
Pierduți între pufoase și falnice pașale;” 27

Odată cu apariția lui Nastratin Hogea (imagine ce se dezvăluie printr-o ceță deasă a
visului), liniștea cetății e spartă, echilibrul e pus în primejdie, dinamicul deține controlul. La
dunga unde aerul cu apele se-ngână stă privirea tuturor, căci aici apare umbra unui caic, prea
ciudat caic. Pare a fi o iluzie, un caic fantomă, un caic intrat parcă în putrefacție, fără vâsle, cu
pestrițe cârpeli în loc de pânze, ducând o lână verde de alge năclăite și un șirag de răgălii.

Poetul, trezit din somn, asistă alături de lumea pestriță la actul inițiatic al eroului, când,
ademenit de pașă să ia din plin, el refuză totul printr-un gest tragic de ascet „sfânt trup și hrană
sieși”, Hagi rupea din el. El nu acceptă impuritatea Isarlîkului și se va autodevora în tăcere,
autofagia devenind profundul gest inițiatic. De fapt, Hogea nici nu a căutat o integrare în lumea
cetății, el a căutat mai mult niște norme, niște reguli morale, o regăsire în spirit. Imaginea lui
Hogea autodevorându-se e simbolică. Asemenea spațiului închis, împrejmuit, rotund al
Isarlîkului, la fel și Hogea evocă ideea cercului deplin, metafora șarpelui Ouroboros care-și
înghite coada, fiindu-și suficient sieși și creând, în același timp, imaginea unui cerc perfect -
entitate închisă. Asemenea șarpelui, Nastratin iși e suficient sieși, e perfect. Odată ce a obținut
inițiere, devine un inițiator!

Transcrierea cadrului oriental, în care se petrece pelerinajul, apoi intrarea în starea de

somnolență pentru captarea imaginii spiritualizate a profetului, așteptată, dar refuzată de gloata

27
GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literatura română III”, www.poezie.ro, 2010, p.7

11
amorfă și vegetativă, nu reprezintă decât o afirmare a existenței umane solare, posibilă doar în
alba Isarlîk. Asceza absolută nu e acceptată aici întrucât exclude Erosul, adică ciclul vital.

Ființele create de poet pentru a viețui în lumea Isarlîkului dau dovadă de ascetism,
(Selim, Nastratin Hogea, Răsturnica), aspirând către puritate - o cale spre izbăvire. Dintre toate
figurile Isarlîkului propuse de poet, Nastratin Hogea se ridică la nivelul unui simbol al acestei
lumi ambigue; el e un inițiat capabil să unifice și să salveze spiritual cele mai degradate lumi, un
personaj care face parte dintr-o „lume posibilă”- imaginara cetate Isarlîk.

„Isarlîk”

Atemporalitatea Isarlîkului rezultă din aflarea sa „la mijloc de Rău și Bun”. Orice
oscilație în timp ar distruge echilibrul ideal, din care se degajă acea inefabilă inocență, acea
insondabilă candoare a locuitorilor Isarlîkului, care se mișcă în beția unui „...singur vin: Hazul
Hogii Nastratin”. Cetatea este descrisă pictural, pitorescul reieșind nu atât din detaliile
exterioare, orientale, cât din inocența acelei mult amestecate lumi de simigii și gogoșari, de „gâzi
printre fete mari”, „derviși cu fața suptă de veghi, aduși de șale”, târgoveți... Poetul însuși
aparține lumii Isarlîkului, ca neguțător de mult ciudate mărfuri. 28

Tărâmul Isarlîkului se integrează perfect cosmologiei barbiene. El reprezintă „spațiul”

spiritual și geografic în care și-a desfășurat viața Ion Barbu, văzut însă în oglindă. De aici
rezultă, din punct de vedere formal, atemporalitatea sa. Isarlîkul posedă virtuțiile plenare ale
Soarelui, fiind chiar rupt din „coastă de soare”. Locuitorii Isarlîkului, purtând încrustat în ei
semnul „sfânt” al Soarelui, vor fi exponenții purității „Albastrului”, ai nevinovăției cunoașterii în
sinea spiritului, purtători deci ai unei candori inefabile.

Luând în considerare afirmația poetului, conform căreia în crearea acestei lumi a avut
drept model orașul său adoptiv Giurgiu („Credeam a fi recunoscut în pitorescul și umorul
balcanic o ultimă Grecie. O ordine asemănătoare celei de dinaintea miraculoasei lăsări pe aceste

28
BASARAB, Nicolescu, Ion Barbu, Cosmologia „Jocului secund”, Ed. pentru literatură”, 1968, p.94

12
locuri a zăpezii roșii - dreapta, justițiara Turcime” 29
( Felix Aderca, De vorbă cu domnul Ion
Barbu”), putem spune că Ion Barbu a captat universalul printr-o operă individuală.

Poemul cu titlul omonim ciclului din care face parte, „Isarlîk”, are, la rândul său, o
valoare de program, fiind scrisă „Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann” (dedicație
ce precedă textul poeziei „Isarlîk”), o lume a cărei izbăvire o constituie chiar nealterarea ei prin
consecvenţa hazului, haz practicat şi de Nastratin Hogea: „Fii un târg temut, hilar/ Și balcan-
peninsular.../ ...beată, într-un singur vin:/ hazul Hogii Nastratin”; practicând acest haz, Nastratin
nu se distrează, ci-l tratează ca pe un ritual prin care să realizeze în imaginara cetate Isarlîk o
unitate din categorii cât mai variate: „Asinii de la cetate,/ Gâzii, printre fete mari,/ Simigii și
gogoșari”.

Putem spune că jocul secund crează o „lume posibilă” spre care însuși poetul aspiră: „-
Deschide-te Isarlîk!/ Să-ți fiu printre foi un mugur./ S-aud multe, să mă bucur/...Când noi, a
Turchiei floare,/ Într-o slavă stătătoare/ Dăm cu sâc/ Din Isarlîk!”

Imaginea acestei lumi îndepărtate a Isarlîkului (realizată cu mijloace folclorice) e doar un

ideal de perfecțiune, nu e nimic real, concret. Există două tipuri de localizare: una geografică,
care este deliberat imprecisă (Dunăre, balcan, echialentul unui fluviu, munte), alta echivocă, de
ordin moral - „la mijloc de Ră și Bun”- ce ar simboliza balanța, echilibrul deplin. Atemporală și
eternă, această localizare simbolică („la mijloc de Rău și Bun”) reprezintă un echilibru între
sinteze, între Occident și Orient.

„La vreo Dunăre turcească,

Pe șes veșted, cu tutun,
La mijloc de Rău și Bun
Pân´ la cer frângându-și treapta,
Trebuie să înflorească:
Alba,
Dreapta
Isarlîk!”

29
PUSTIU, Mihaela, „Poezia lui Ion Barbu- o concretizare a perspective coșeriene asupra limbajului poetic”, A.L.I.L.,
T.L.I., 2-11, București, p.336-337

13
 Se creează astfel, de la început, imaginea unui univers cu multe contraste; și violent, dar
și blând, și degradant, dar și strălucitor.

Isarlâkul este utopica cetate solară, un spațiu structural mitic. Poetul se refugiază acum
într-o ipostază de contopire solară a simțurilor cu intelectul, într-un echilibru perfect. Aflată „la
vreo Dunăre turcească”, într-un spațiu balcanic solar fictiv, cetatea atemporală și eternă, acea raia
himerică, târgul hilar unde printre gâzi și simigii, Nastratin topește la jar alb in, sunând în cazane,
e cetatea ruptă din coaste de soare, e utopia poetului, raiul său geometric, vis al dreptei simple.

„-Isarlîk, inima mea,

Dată în alb, ca o raia
Într-o zi cu var și ciumă.
Ciob de piatră și legumă
- Raiul meu, rămâi așa!”30

Jocul inițiatic al lui Nastratin Hogea reprezintă crearea unui echilibru armonios între
teluric și ridicarea acestuia în spațiul spiritului.

În concluzie, oraşul Giurgiu e prezent în existenţa adolescentului Barbilian, iar amintirea

lui se leagă întru veşnicie de amintirea părinţilor, a căsătoriei, de prima experienţă pedagogică la
Liceul „Ion Maiorescu”. În mod esenţial, pentru poetul Ion Barbu, Giurgiu se transfigurează în
imaginea „dreptei” Isarlâk, a unei lumi balcanice atemporale şi fabuloase, spaţiu al echilibrului
şi al mântuirii.

„Suntem contemporanii lui Einstein care concurează pe Euclid în imaginea de universuri

abstracte; fatal trebuie să facem și noi concurență demiurgului în imaginea unor lumi probabile.”

Ion Barbu

30
GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literatura română III”, www.poezie.ro, 2010, p. 9

14
 BIBLIOGRAFIE

BARBILIAN, Gerda, „Ion Barbu - amintiri”, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1979

NICOLESCU, Basarab, „Ion Barbu - Cosmologia jocului secund”, Ed. Pentru Literatură,
1968

GHEȚIE, Alexandru, „Aspecte ale balcanismului în literatura română III”,

www.poezie.ro, 2010

PUSTIU, Mihaela, „Poezia lui Ion Barbu - o concretizare a perspective coșeriene asupra
limbajului poetic”, A.L.I.L., T.L.I., 2-11, București

PETRESCU, Lăcrămioara, „Hermeneutica actului poetic”, în NICOLESCU, Basarab

(coordonator)

„Ion Barbu - exerciții de viață în târgul Giurgiului”, Luna Dan Barbilian, Revista
„Restituiri”

BARBU, Ion, „Poezii. Proză. Publicistă”, Ed. Minerva, București, 1987

15