Unitatea de învăţare U1.

Sistemul financiar

Cuprins
U1.1. Introducere
U1.2. Competențele unității de învățare
U1.3. Relațiile financiare
U1.4. Finanțele publice
U1.5. Finanțele private
U1.6. Relațiile de credit
U1.7. Relațiile de asigurări și reasigurări
U1.8. Rezumat

U1.1. Introducere
Când vorbim despre FINANȚE avem în vedere fie finanțele private ale agenților
economici, fie finanțele publice ale statului. Analiza conținutului celor două
noțiuni poate viza în egală măsură cele trei modalități de manifestare a lor: ca practică, ca
politică și ca teorie.
Pentru a-și putea exercita funcțiile și sarcinile sale, statul are nevoie de resurse
financiare care iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut. La formarea
produsului intern brut participă numeroase entități, cum ar fi întreprinderile, organismele
bancare și financiare, de asigurări sociale și de bunuri etc., la nivelul cărora iau naștere
procese de formare, repartizare și utilizare a fondurilor financiare. Sistemul financiar și de
credit care funcționează în economie este format din subsisteme, cum sunt: finanțele
întreprinderilor, bugetul statului (central și local), asigurările sociale, asigurările de bunuri,
persoane și răspundere civilă și creditul. Fiecare subsistem reflectă fonduri și se delimitează
prin participanții la formarea lor, metodele utilizate în acest scop și destinațiile pe care le
capătă.

U1.2. Competențele unității de ȋnvățare

La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili să:
- identifice şi să descrie elementele care stau la baza sistemului financiar;
- explice importanţa finanțelor la nivelul economiei publice și private;
- identifice relațiile și fluxurile financiare la nivel microeconomic și
macroeconomic;
- formeze o imagine corectă asupra sistemului financiar;
- formeze o logică financiară în conformitate cu rolul finanțelor în realizarea
obiectivelor macro și microeconomice.
Cuvinte cheie: sistem financiar, relații financiare publice, finanțe publice, finanțe private,
relații de credit, statul-jandarm, statul-providență, intervenționism.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

U1.3. Relaţiile financiare

Sistemul financiar cuprinde mai multe categorii de relaţii financiare, care se
individualizează în funcţie de participanţii la procesul de repartizare a resurselor băneşti, de
locul de constituire şi destinaţia fondurilor, dar şi de metodele folosite pentru crearea şi
repartizarea fondurilor.
Sistemul financiar este format din:
- sistemul financiar public (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetul
trezoreriei statului, bugetele fondurilor externe rambursabile şi nerambursabile, creditul
public);
- sistemul financiar privat (creditul bancar, asigurările de bunuri, persoane şi
răspundere civilă, societățile financiare non-bancare, finanţele întreprinderilor).
Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului intern brut (PIB) sau a
componentelor sale, relaţii ce reprezintă transferuri monetare, în dublu sens, între buget şi
firme sau populaţie şi invers.
Sfera relaţiilor băneşti o include pe cea a relaţiilor financiare, deoarece relaţiile băneşti
presupun o contraprestaţie, nu necesită neapărat un instrument legal de reflectare sau o bază
legală generatoare, nu sunt obligatorii şi nu au neapărat sau de regulă un caracter de
continuitate.
Sistemul financiar este format din sistemul financiar public și sistemul financiar
privat. Relațiile financiare sunt parte a relațiilor economice. Relațiile bănești cuprind sistemul
relațiilor financiare, deci au o arie mai largă de manifestare. Acest lucru ne îndreptățește să
afirmăm că o relație financiară este obligatoriu o relație bănească, în schimb reciproca nu se
adeverește decât dacă aceasta din urmă îndeplinește anumite condiții.

Exemplificaţi mai multe tipuri de relații financiare care iau naștere în economie.

U1.4. Finanţele publice

Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform nevoilor acestuia, în
calitatea sa de autoritate publică;
b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca pârghie de influenţare a
desfăşurării ansamblului activităţilor economico-sociale.
 Finanţele publice sunt definite în legătură cu existenţa statului şi a instituţiilor sale
centrale şi locale, adică în legătură cu existenţa şi funcţionarea instituţiilor de drept public.
Angajamentele financiare apar sub forma resurselor care generează creanţe (drepturi de
încasare) sau sub forma cheltuielilor care pot genera obligaţii (datorii care trebuie plătite).
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti publice sunt obiect al dreptului
constituţional şi al dreptului administrativ.
Legislația stabileşte:
 caracterul obligatoriu al resurselor şi cheltuielilor;
 caracterul nerambursabil al constituirii resurselor;
 faptul că vărsămintele pentru constituirea resurselor nu sunt de tip contraprestaţie
directă şi imediată;
 metodologia derulării relaţiilor între buget şi particulari, între entităţi publice sau
între acestea şi cele private;
 atribuţiile şi obligaţiile celor ce administrează bani publici;
 caracterul de patrimoniu public al fondurilor constituite conform acestor relaţii;
 obligativitatea gestiunii unor astfel de fonduri de către administraţia de stat (centrală
şi locală);
 metodologia gestiunii fondurilor publice.
Existenţa finanţelor publice are un caracter obiectiv, și anume, pentru a servi la
realizarea unor sarcini şi obiective bine determinate. Acest lucru se realizează prin cele două
funcţii pe care le exercită: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. Între aceste două funcţii
există o legătură strânsă, o interacţiune continuă, în sensul că prima funcţie creează câmp larg
de acţiune celei de-a doua şi invers.
Funcţia de repartiţie
Funcţia de repartiţie cunoaşte două faze distincte, însă organic legate între ele:
constituirea fondurilor şi distribuirea acestora.
La constituirea fondurilor financiare participă întreaga masă de contribuabili, în rândul
cărora se regăsesc1:
 regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat;
 societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
 organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu caracter lucrativ;
 instituţiile publice şi unităţile subordonate acestora;
 populaţia;
 persoanele fizice şi juridice rezidente în străinătate.
Din veniturile acestora se prelevă la dispoziţia statului sau a altor entităţi de drept
public, o parte mai mult sau mai puţin importantă, forma pe care o îmbracă prelevarea fiind şi
ea extrem de diversă: impozite, taxe, contribuţii de asigurări sociale şi asigurări de sănătate,

1
Drăcea, M., coord., Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p.41
contribuţii pentru constituirea unor fonduri speciale cu destinaţie economică sau socială,
amenzi, penalizări, vărsăminte din profitul regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu
capital de stat, venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat, bunuri confiscate sau
fără stăpân, împrumuturi de stat primite de la persoane fizice şi/sau persoane juridice, rate din
împrumuturi acordate anterior de stat şi care sunt rambursate, donaţii, ajutoare şi alte
transferuri primite, alte venituri.
Constituirea fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii PIB între diverse
persoane fizice şi juridice, pe o parte, şi stat, pe de altă parte.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie constă în distribuirea fondurilor
mobilizate anterior şi generează relaţii financiare între stat, pe de o parte, şi beneficiarii
acestor fonduri, persoane fizice şi juridice, pe de altă parte. Concret, are loc stabilirea
cheltuielilor publice pe destinaţii: acţiuni social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură),
protecţie şi asigurări sociale, acţiuni cu caracter economic, apărare publică etc. În fond, acest
proces de distribuire este un act de decizie politică, întrucât de regulă, cererea de resurse
financiare, ca expresie a nevoii sociale (care are, în principiu, un caracter nelimitat), depăşeşte
cu mult oferta de resurse financiare posibil de mobilizat, care are o determinare obiectivă,
funcţie de nivelul de dezvoltare al economiei. Aceasta implică inventarierea, cuantificarea şi
ierarhizarea nevoilor sociale, stabilirea de către autoritatea publică a anumitor opţiuni în
funcţie de anumite criterii, conform cu obiectivele fiecărei etape de dezvoltare.
Prin intermediul finanţelor are loc şi o redistribuire a resurselor financiare pe plan
internaţional, care se realizează pe următoarele căi:
a) primirea de împrumuturi externe, care, pe de o parte, completează resursele
financiare ale ţării, iar pe de altă parte, antrenează cheltuieli cu rambursarea ratelor
scadente şi plata dobânzilor aferente;
b) acordarea de împrumuturi externe, care, pe de o parte, presupune plăţi din resursele
financiare ale ţării, iar pe de altă parte, generează încasări de rate scadente, inclusiv
dobânzi achitate de debitori;
c) achitarea de cotizaţii şi contribuţii datorate organismelor internaţionale de către stat
sau alte entităţi de drept public şi chiar organizaţii internaţionale pe teritoriul ţărilor
membre (de exemplu prelevările asupra importului de produse agricole, practicat în
cadrul U.E.);
d) renunţarea la unele drepturi fiscale în conformitate cu unele convenţii internaţionale,
încheiate între state (de exemplu convenţii vamale sau convenţii pentru evitarea
dublei impuneri);
e) primirea şi acordarea de ajutoare externe, fie în cadrul unor programe elaborate de
organismele de asistenţă internaţională (de exemplu TEMPUS, SAPARD), fie
pentru înlăturarea consecinţelor grave ale unor calamităţi naturale, războaie,
revoluţii.
 Această redistribuire pe plan internaţional se realizează pe baza unor acorduri şi
convenţii bi şi/sau multilaterale, ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de rambursabilitate
sau cu titlu definitiv, cu sau fără contraprestaţie directă.
Funcţia de control
O dată cu creșterea intervenției statului în economie și implicit a dimensiunii și rolului
finanțelor publice, a sporit şi necesitatea şi importanţa funcţiei de control. Statul, prin
instituțiile abilitate, este interesat să supravegheze şi să controleze următoarele aspecte legate
de finanțele publice:
 modalităţile de mobilizare a resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor
generale ale societăţii;
 destinaţia pe care o capătă resursele, cu luarea în seamă a priorităţilor stabilite de
organele competente;
 utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, socială,
sau de altă natură;
 armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă, referitor la
dimensionarea resurselor mobilizate la dispoziţia statului şi la destinaţia pe care ele o
capătă.
Controlul exercitat de stat are o sferă largă de manifestare, cuprinzând toate domeniile
vieţii sociale, care ţin de sectorul public, respectiv activitatea economică, cultural-educativă,
de protecţie şi asigurări sociale, de menţinere a ordinii publice, de apărare a ţării2.
În fiecare din aceste domenii, controlul vizează cel puţin trei aspecte, şi anume:
 sarcinile specifice ce revin fiecărui domeniu şi modul de realizare a lor;

efortul financiar din partea statului pe care îl implică desfăşurarea activităţii
respective;
 efectele utile ce se obţin şi care pot fi cuantificate şi evaluate în bani.
Primul obiectiv se urmăreşte de organe specializate de control, pe domenii de
activitate, întrucât fiecare domeniu are sarcini specifice, al căror mod de îndeplinire nu poate
fi evaluat decât de asemenea organe. Ele urmăresc şi eforturile şi efectele utile, ce nu pot fi
cuantificate şi exprimate în bani. Celelalte două obiective sunt comune tuturor domeniilor de
activitate şi sunt urmărite de organe de control cu profil economico-financiar, capabile să facă
judecăţi de valoare necesare stabilirii priorităţilor şi opţiunilor, cu prilejul trierii nevoilor
sociale.
Controlul asupra activităţii economice în general, ca şi cel asupra laturii economice
(efort-efect) a celorlalte activităţi sociale, este un control mijlocit de bani (un control prin leu
în România).

2
Drăcea, M., coord., Finanțe publice, Editura Universitaria, Craiova, 1999, p.45
 Atribuţii de control în domeniul finanţelor publice au numeroase organe, începând cu
Parlamentul, care exercită un control politic cu ocazia aprobării proiectului de buget şi a
contului de încheiere a execuţiei bugetare. Controlul financiar propriu-zis se exercită de către:
- organele Ministerului Finanțelor Publice (MFP), Trezoreriei, băncilor comerciale care
participă la execuţia de casă a bugetului;
- organele specializate de control din ministere, departamente, întreprinderi de stat şi
instituţii publice, care exercită controlul financiar propriu;
- direcţiile judeţene ale finanţelor publice şi administraţiile financiare, Garda
Financiară, precum şi Curtea de Conturi, ca organ specializat de control financiar cu
atribuţii exclusive de control în sectorul public.

Exemple
Guvernul este autoritatea executivă care are responsabilitatea elaborării
proiectului de buget de stat pe care îl supune aprobării Parlamentului și răspunde de
gestiunea fondurilor publice și execuția bugetului de stat.
Parlamentul aprobă bugetul de stat, legile de rectificare a acestuia și contul general
privind execuția bugetului public național.

Identificați sursele de constituire a fondurilor financiare publice.

Să ne reamintim...
Relațiile financiare publice iau naștere în procesul repartiției PIB. Finanțele
publice îndeplinesc două funcții principale, și anume: funcția de repartiție și
funcția de control. Pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor sale, statul are nevoie
de importante resurse bănești ce sunt reflectate în cadrul bugetelor publice.

U1.5 Finanţele private

Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor
necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate în condiţii normale
de profitabilitate. Profitabilitatea normală apare atunci când agentul economic obține un câştig
pe care el îl consideră satisfăcător în condițiile de risc asumate și care îi permite să-şi continue
activitatea. În teoria modernă a finanţelor, acest câştig este interpretat şi ca o recompensă
destinată agentului economic pentru asumarea riscului de a-şi fi angajat resursele în
activitatea pe care o desfăşoară. În acest sens, apare problema arbitrajului, adică a opţiunii
între variante. Problema este definită, în contextul menţionat, ca o alegere între mai multe
variante rentabilitate - risc, referitoare la modalitatea de utilizare a resurselor financiare
disponibile la un moment dat.
 Teoria finanţelor a abordat în ultimii 50 de ani o mulţime de probleme de mare interes
pentru participarea eficientă a agenţilor economici pe piaţa financiară, multe dintre acestea
fiind azi consacrate ca teorii. Dintre acestea, le vom aborda pe cele mai renumite pentru
contribuţia la dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin impactul practic deosebit în
fundamentarea deciziei şi comportamentului agenţilor economici pe piaţa financiară.
a) Teoria portofoliului, creată de Henry Markovitz în anii '50 şi publicată în articolul
Portfolio Selection (Journal of Finance, vol. 7, nr. 1, martie 1952) şi în lucrarea Portfolio
Selection: Efficient Diversification of Investments, New York, Willey, 1959.
Contribuţia majoră a acestei teorii la dezvoltarea de fond şi pragmatică a finanţelor
constă în aceea că, în decizia financiară, se ia în considerare în mod sistematic covarianţa
preţurilor marii majorităţi a activelor financiare. Un operator raţional, atunci când constituie
un portofoliu de active financiare, trebuie să ţină seama de implicaţiile unui titlu oarecare
asupra ansamblului portofoliului, diversificându-l pe acesta din urmă pe seama unui arbitraj
între risc şi rentabilitate, astfel încât portofoliul format să răspundă cel mai bine obiectivelor
investitorului, în condițiile concrete existente pe piață.
b) Modelul preţului de echilibru pe piaţa financiară, elaborat de William Sharpe şi
publicat în articolul A Simplified Model for Portfolio Analysis (Management Science, vol. 9,
nr. 1, ianuarie 1963) şi în lucrarea Portfolio Theory and Capital Markets, New York, McGraw
Hill, 1970.
Modelul lui Sharpe este cunoscut sub numele de modelul C.A.P.M. (Capital Asset
Pricing Model) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează analiza
valorilor mobiliare şi evaluarea performanţelor administrării averii. Concluzia teoriei
dezvoltate de Sharpe este că, pe o piaţă concurenţială, riscul trebuie remunerat şi că acesta nu
poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor, adică prin compunerea portofoliilor din
active ale căror câștiguri nu sunt corelate în mod pozitiv. Acest risc nediversificabil este
măsurabil prin procedee statistice (varianţă, dispersie) şi este cunoscut în limbajul de
specialitate sub numele de coeficientul beta. Chiar dacă prin utilizarea acestui coeficient
câştigul pe piaţa financiară nu poate fi garantat, modelul C.A.P.M. rămâne totuşi până azi
abordarea fundamentală cea mai convingătoare în problema portofoliilor şi a pieţei financiare.
Ipoteza eficienţei acestei pieţe, pe care de altfel este fondat modelul, continuă să nu fie
unanim acceptată, fiind obiect de controversă între susţinătorii analizei financiare
fundamentale şi adepţii analizei tehnice.
c) Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului, elaborată de
Merton Miller şi Franco Modigliani (laureaţi ai premiului Nobel pentru economie, 1987) şi
publicată în articolele The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of
Investments (American Economic Review, vol. 48, nr. 3, iunie, 1958) şi Corporate Income
Taxes and the Cost of Capital: a Correction (American Economic Review, vol. 53, nr. 3,
iunie, 1963).
 Până la apariţia acestei teorii, abordările şi regulile în materie de teorie financiară erau
bazate pe ipoteze strict empirice privind comportamentul operatorilor pe piaţa financiară, fără
nici o încercare fezabilă de a modela interacţiunea operatorilor şi procesul generator al
preţului de echilibru. Teoria lui Miller şi Modigliani arată că pe o piaţă financiară eficientă nu
există o rată de îndatorare sau o rată de distribuţie optime. S-a încercat o atenuare a
caracterului tranşant al acestei afirmaţii prin aşa numita „teorie a compromisului” (Stewart
Myers - Determinants of Corporate Borrowing în Journal of Financial Economics; vol. 5, nr.
2, noiembrie 1977). Merton Miller a combătut această teorie într-o notă (1977) către Asociaţia
Americană de Finanţe, arătând că practica financiară are următoarele caracteristici:
 preocuparea managerilor de a menţine o rată de îndatorare rezonabilă;
 tendinţa de a promova o rată de distribuire a profitului mai mare decât ar justifica-o
interesul fiscal al acţionarilor, manifestată în cazul unui mare număr de societăţi
comerciale.
d) În anii '70 au început să se dezvolte şi alte teorii, pornind mai ales de la inovaţiile
în materie de active financiare şi piaţă financiară. Este vorba, în primul rând, de apariţia
activelor de tip opţiuni (1973), pentru care s-a încercat formularea unor principii de evaluare.
De asemenea, este vorba de încercările de aplicare a teoriei semnalelor la problemele
financiare, pornind de la asimetria informaţiei între participanţii la piaţă, precum şi de
formularea teoriei de agent, care formalizează interacţiunea (conflictul de interese) între
acţionari şi manageri. Această din urmă abordare ridică noi probleme în teoria firmei: firma
nu mai este privită ca o entitate compactă ce ia decizii pentru a-şi maximiza funcţia de
utilitate definită univoc, ci ca un organism complex, al cărui comportament este rezultanta
unui proces de echilibru şi arbitraj între interesele adesea divergente ale diferitelor grupuri,
categorii, indivizi care o formează. O astfel de abordare permite un demers de integrare mai
profundă a teoriei financiare a firmei în teoria controlului managerial formulată în anii '30
de Berle şi Means şi reactivată la începutul anilor '80 de John Kenneth Galbraith (Ştiinţa
economică şi interesul public).
Obiectul finanţelor private vizează în principal următoarele aspecte:
 constituirea și sporirea capitalului social;
 repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor);
 plasarea eventualelor disponibilităţi excedentare;
 obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a
activităţii lucrative;
 mobilizarea creanţelor și lichidarea obligațiilor comerciale și fiscale;
 identificarea și atragerea celor mai convenabile surse de finanțare a investițiilor
productive.
În exercitarea atribuțiilor sale, managerul financiar colaborează îndeaproape cu
specialiștii în drept comercial și fiscal ai firmei, pentru a se asigura respectarea cadrului
legislativ al desfăşurării operaţiunilor financiare ale firmei, adică principiile, regulile,
instrumentele agreate, precum şi aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni.
În acest sens, operaţiunile financiare ce decurg din obiectul finanţelor private se
derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie/managerului firmei în cauză, cu
respectarea prevederilor contractelor economice/financiare încheiate cu terţii și a cadrului
legal existent.

Identificați sursele de finanțare a activității agenților economici. Analizați

conjunctura economică actuală și precizați care ar putea fi posibilitățile agenților
economici de relansare sau de dezvoltare pe piața internă și externă.

Să ne reamintim...
Obiectul finanțelor private include: constituirea (modalitatea de constituire) a
capitalului social, repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea
acţionarilor), plasarea eventualelor disponibilităţi, obţinerea/crearea mijloacelor
financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii lucrative, mobilizarea
creanţelor, lichidarea obligaţiilor.
Cele mai renumite teorii, prin contribuţia la dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin
impactul practic deosebit în fundamentarea deciziei şi comportamentului agenţilor economici
pe piaţa financiară, sunt: teoria portofoliului, modelul prețului de echilibru pe piața financiară,
teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului, alte teorii apărute după 1970
(teoria semnalelor, teoria de agent, teoria controlului managerial).

U1.6 Relaţiile de credit

Agenții economici nu dispun întotdeauna de totalitatea resurselor financiare necesare
pentru a-şi constitui activele imobilizate şi circulante implicate de derularea proceselor
productive. Pentru a şi le procura, aceștia intră în relaţie cu anumiţi parteneri, cel mai adesea
specializaţi, care au posibilitatea să le pună la dispoziţie asemenea resurse financiare. Acest
tip de raporturi între agenţii economici se include în sfera relaţiilor de credit, componentă a
relaţiilor financiare în sensul cel mai larg de cuprindere a lor.
Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a PIB sau a componentelor sale,
relaţii reprezentând mobilizarea unor disponibilităţi băneşti în vederea acoperirii unor nevoi
temporare de finanțare.
Caracteristicile relaţiilor de credit sunt:
a) au caracter rambursabil, adică transferul bănesc este temporar. Agentul care
utilizează fondurile ce fac obiectul transferului bănesc, numit debitor, poate utiliza mijloacele
numai o perioadă de timp determinată, după care trebuie să le returneze celui de la care şi le-a
procurat. Agentul care oferă fondurile, numit creditor, este proprietarul de fapt şi de drept al
respectivelor mijloace;
b) sunt purtătoare de dobândă, respectiv renunțarea temporară la utilizarea
disponibilităților bănești ce fac obiectul relaţiilor de credit trebuie remunerată. Dobânda este
prețul împrumutului și se constituie ca un câștig al împrumutătorului, respectiv un cost pentru
împrumutat. Costul remunerării se poate exprima în unități monetare (suma plătită periodic
creditorului) sau procentual, ca o rată a dobânzii (ceea ce permite comparația cu o serie de
indicatori macro și microeconomici, exprimați sub formă procentuală: inflație, rata creșterii
economice etc.).
Relaţiile de credit generează creditarea ca mod de finanţare a necesarului de resurse.
Este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare în completarea celor
proprii, deși pot exista și excepții (creditele pe termen scurt pot finanța integral achiziția de
materii prime sau alte operațiuni de exploatare).
În finanţarea investiţiilor se apelează în mod frecvent la credit. Practica bancară
recentă prevede participarea investitorului cu resurse financiare proprii la co-finanțarea
investiției, într-o proporție de cel puțin 20% din valoarea acesteia. Această practică este
benefică pentru stimularea unui climat investiţional, deoarece conferă investitorilor două
avantaje importante:
 evită imobilizarea resurselor financiare proprii pe perioade îndelungate, oferind
alternativa fructificării lor în susţinerea şi derularea activităţilor care se preconizează
a se efectua cu obiectul investiţiei;
 cointeresează investitorul să folosească în mod eficient banii împrumutați, deoarece
altfel riscă să-și piardă și propriul capital.
Creditul bancar poate fi utilizat pentru finanțarea activității firmelor care înregistrează
variații sezoniere în volumul de activitate. Volumul unei activităţi de producţie, de exemplu,
înregistrează pe parcursul unui an variaţii lunare, cu nivele intermediare, un nivel minim şi un
nivel maxim. Activele circulante necesare reflectă fidel aceste nivele de activitate, generând
nevoi de finanțare de mărime corespunzătoare.
De aceea, în practică, agenţii economici angajează mai degrabă resursele financiare
proprii la nivelul mediu sau la nivelul minim de activitate şi apelează la credite, ca sursă
alternativă de finanţare, pentru nevoile ce depăşesc nivelul de autofinanţare ales.
Condiţia esenţială pentru apelarea şi utilizarea creditării, ca mijloc de completare a
resurselor financiare proprii, este eficienţa utilizării acestor mijloace, astfel încât banii
creditorilor să contribuie la atingerea obiectivului de creștere a valorii firmei și nu să
determine reducerea valorii capitalurilor ce aparțin acționarilor/proprietarilor firmei.
Pentru aceasta, câștigurile pe care le obține firma din activitatea sa productivă (din
exploatare) trebuie să poată asigura plata dobânzilor (remunerarea creditorilor), rambursarea
ratelor scadente și să permită și obținerea unui excedent ce va fi folosit pentru dezvoltarea
firmei în viitor.
 Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici ale relaţiilor
de credit.
În raport cu durata relaţiilor de credit, creditele se clasifică în trei categorii:
 pe termen scurt;
 pe termen mediu;
 pe termen lung.
Duratele de timp ce identifică aceste termene sunt diferenţiate în funcţie de alte
caracteristici ale respectivelor relaţii. Astfel, în cazul creditului bancar pentru nevoi curente,
termenul scurt este identificat prin durate de la 1 la 90 de zile, termenul mediu prin durate
între 90 şi 365 de zile, iar termenul lung prin durate de peste 1 an. În cazul creditului de
investiţii, însă, duratele sunt de până la 1 an pentru termenul scurt, între 1 şi 3-5 ani pentru
termenul mediu şi peste 5 ani pentru termenul lung. Această variabilitate a duratei apare în
mod specific şi la alte categorii de credite.
În raport cu calitatea partenerilor ce intră în relaţii de credit, creditele se clasifică
în trei mari categorii:
 credit bancar, în care creditor este o instituţie bancară;
 credit public, în care debitor este statul;
 credit comercial, acordat între partenerii de afaceri, în care condiţiile de creditare le
propune creditorul şi care are costuri mai mari față de creditul bancar, datorită
riscurilor mai mari pe care le implică această categorie financiară.
Un agent economic poate acorda credit comercial după cum urmează:
 în calitate de furnizor, livrând bunuri și/sau servicii în contul promisiunii de a plăti a
debitorului (clientului), în formă titlurizată (pe baza unei cambii, cec sau alt
instrument de credit formal) sau netitlurizată (doar pe baza facturii de livrare);
 în calitate de client, în contul unui avans bănesc pe care l-a acordat unui furnizor,
care se obligă să-i livreze bunuri și/sau servicii la o dată ulterioară
Un agent economic poate primi credit comercial în următoarele ipostaze:
 în calitate de furnizor, când primeşte un avans de la un client în contul unei livrări
ulterioare, astfel încât el îşi creează o obligaţie comercială;
 în calitate de client, când furnizorul să-i livreze bunuri și/sau servicii în contul
promisiunii de a plăti la o dată ulterioară.

Exemple
Un agent economic, pe parcursul derulării activității sale, se poate afla în
următoarele situații:
 să apeleze la un credit bancar pentru completarea surselor proprii de finanțare, pentru
care va plăti costul împrumutului, dobânda;
 să beneficieze de un credit comercial, negociat cu partenerul de afaceri;
  să acorde un credit comercial partenerilor de afaceri;
 să crediteze statul atunci când consideră oportună investiția în titluri de stat.

Studiați impactul financiar al unui credit bancar pentru finanțarea activității

curente și pentru finanțarea activității de investiții la nivelul unui agent economic.

Să ne reamintim...
Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a PIB sau a componentelor
sale, relaţii reprezentând mobilizarea unor disponibilităţi băneşti în vederea
acoperirii unor nevoi temporare. Acestea prezintă anumite caracteristici: au
caracter rambursabil și sunt purtătoare de dobândă. Creditele sunt de mai multe
categorii în funcție de calitatea participanților la procesul de creditare: credit bancar, credit
public, credit comercial.

U1.7 Relaţiile de asigurări şi reasigurări

Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economico-financiare ce se
stabilesc între asiguraţi şi asigurători.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul plății unei sume de bani
(prima de asigurare) îşi asigură bunurile sau se asigură împotriva acțiunii unor evenimente.
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) care preia riscurile
asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele produse sau achită sumele
asigurate.
Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de
asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau
unei terţe persoane, denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată.
Din punct de vedere juridic contractul de asigurare are următoarele caracteristici:
 este un contract sinalagmatic: părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente;
 este un contract oneros;
 are un caracter aleatoriu;
 este un contract de bună credinţă;
 este un contract de adeziune;
 este un contract succesiv – se execută eşalonat.
 este un contract consensual – devine valabil prin acordul de voinţă exprimat în formă
scrisă de cele două părţi.
Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenţa şi formarea unui fond
de asigurare la nivelul societăţii de asigurări. Acesta se formează în mod descentralizat pe
baza primelor de asigurare achitate de asiguraţi şi se utilizează în mod centralizat pentru:
 acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurări şi realizarea unui profit;
  acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate;
 constituirea fondurilor de rezervă la nivelul societăţii.
Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar formă bănească şi se constituie pe baza
principiului mutualităţii, care presupune participarea tuturor membrilor comunităţii de risc la
formarea sa, dar repartizarea acestuia se realizează numai către acei asiguraţi care suferă
prejudicii în urma producerii riscurilor asigurate.
Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asiguratori îmbracă două forme şi se
desfăşoară în dublu sens astfel:
 un flux se manifestă sub forma primelor de asigurare, iar sensul acestuia este de la
asiguraţi la asigurători;
 cel de-al doilea flux ia naştere în momentul producerii riscurilor sau evenimentelor
asigurate când societăţile de asigurări sunt obligate să achite despăgubirile sau
sumele asigurate, iar sensul este invers, de la asigurători la asiguraţi.
Astfel, relaţiile de asigurări sunt relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate,
care iau naştere în procesul constituirii şi repartizării fondului de asigurare gestionat de
societatea de asigurări.
Funcţiile îndeplinite de relaţiile de asigurare sunt:
1. Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi de
accidente (în cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere civilă) şi plata unor sume asigurate
(în cazul asigurărilor de persoane), atunci când în viaţa asiguraţilor intervin anumite
evenimente. Aceasta este funcţia care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării asigurărilor.
2. Funcţia de prevenire a pagubelor a apărut şi s-a dezvoltat îndeosebi după cel De-
al Doilea Război Mondial şi ea se exercită pe două căi principale, şi anume:
a) prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor
(construirea de diguri de protecţie împotriva inundaţiilor, lucrări de împăduriri,
desecări, irigaţii, finanţarea unor programe educaţionale pentru asiguraţi etc.);
b) prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să oblige pe asigurat la o conduită
preventivă permanentă (participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din
pagubă, obligaţia asiguratului pe linia eliminării sau limitării pagubelor etc.).
3. Funcţia financiară apare ca urmare a decalajului de timp între momentul încasării
primelor şi momentul plăţii despăgubirilor sau a sumelor asigurate, decalaj important,
îndeosebi în cazul asigurărilor de viaţă, dar şi a celorlalte categorii de asigurări. Astfel,
societăţile de asigurare concentrează temporar sume de bani foarte importante pe care apoi le
plasează pe piaţa capitalului (constituirea de depozite sau disponibilităţi curente la bănci,
acordarea de credite pe termen scurt sau efectuarea unor diverse operaţiuni pe seama
resurselor mobilizate) în scopul obţinerii unor venituri suplimentare şi al creşterii siguranţei
afacerilor.
4. Funcţia de repartiţie, cu cele două componente ale sale:
  de formare a fondului de asigurare pe baza primelor;
 de utilizare a acestuia pentru achitarea despăgubirilor sau a sumelor asigurate.
5. Funcţia de control, care urmăreşte modul de constituire şi de repartizare a fondului
de asigurare.

Exemple
Dezvoltarea continuă a industriei asigurărilor reprezintă o componentă
indispensabilă a progresului economic şi social, deoarece permite controlul
riscurilor, promovează metode de prevenire a riscurilor şi oferă garanţii necesare desfăşurării
activităţilor persoanelor şi companiilor. Este necesar ca persoanele fizice și juridice să
cunoască evenimentele generatoare de pagube, pentru a le preveni sau a se pune la adăpost.

Identificați tipurile de riscuri ce se manifestă în societate și modalitățile de

prevenire sau asigurare. Exemplificați tipuri de asigurări facultative și obligatorii
existente pe piața românească a asigurărilor.

Să ne reamintim...
Relațiile de asigurări iau naștere în procesul constituirii fondurilor de asigurări
și al utilizării acestora, fiind gestionate de instituții specializate, conform legii,
denumite societăți de asigurare. Asigurarea este o metodă de a ţine sub control
aspectele financiare ale unei situaţii viitoare necunoscute.

U1.8. Rezumat
Relaţia dintre finanţe publice – finanţe private
Între cele două componente ale sistemului financiar se stabilesc următoarele
deosebiri şi asemănări:
 finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele private
sunt generate de existenţa întreprinderii, ca celulă economică producătoare de profit;
 finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, pe când sfera de manifestare
a finanţelor private este la nivel microeconomic;
 scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice
prin intermediul bunurilor publice, iar în cazul finanţelor private se urmăreşte
gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului;
 finanţele publice se supun dreptului public, finanţele private dreptului comercial;
 la nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a
cheltuielilor publice, care trebuie efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor
economice, sociale, politice necesare existenţei statului, după care se stabilesc
veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli;
  la nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă
fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine, după care se stabileşte
nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite.
Atât finanţele publice cât şi finanţele întreprinderii se confruntă cu probleme de
echilibru financiar.