Romanul realist, obiectiv, modern, de tip balzacian

Enigma Otiliei
de George Calinescu
-tema si viziunea despre lume intr-un roman realist-obiectiv, de tip balzacian
-particularitati de compozitie intr-un roman realist-obiectiv, de tip balzacian
-particularitati de constructie a unui personaj
- relatiile dintre doua personaje

Perioada interbelica a reprezentat in literatura epica o perioada controversata, caracterizata prin noi
transformari politice si sociale. Se remarca acum o tendinta a culturii romanesti de a depasi spiritual
provinciar si de sincronizare cu elementele culturii europene, ceea ce conduce la aparitia in literature a
tendintelor catre modernizare si de valorificare mai insisitenta a spiritului national. Una dintre speciile
literare care retine atentia este romanul, cea mai ampla specie a genului epic, cu o actiune complexa,
evoluand pe mai multe planuri narative, la care participa un numar mare de personaje bine individualizate
si cu intriga complicata. Romanul apare in lit romana la jum sec XIX, reprezentative fiind Ciocoii vechi si
noi, de Nicolae Filimon, Mara de Ioan Slavici, si va cunoaste, mai tarziu, in perioada interbelica, sec XX,
o inflorire fara precedent deoarece va deveni specia literara dominanta, realizandu-se sincronizarea cu
proza europeana.
Acum in proza romaneasca in evolutia romanului se dezvolta doua directii: preferinta pentru romanul
traditional cu tematica sociala si de inspiratie rurala, scris in formula obiectiva, reprezentat fiind de M.
Sadoveanu si de L. Rebreanu, si pe de alta parte valorificarea romanului de analiza psihologica, modern,
citadin si scris in formula subiectiva, reprezentat fiind de Mircea Eliade, C. Petrescu si Anton Holban. Se
distinge vocea lui G. Calinescu, scriitor care respinge proustianismul, pledand pentru modelul balzacian,
care radiografiaza societatea.
Spirit modernist, G. Calinescu este o personalitate a literaturii si a culturii romane cu o contributie
esentiala datorita stilului original, a maiestriei sale artistice indeosebi datorita tendintei psihologice si
moderniste, nelipsite in lucrarile sale, a influentei stilului balzacian, caracterizat prin tendinta de grandios si
enorm, gustul pentru arhitectura, perspectiva panoramica. Teoretician al romanului romanesc, George
Calinescu respinge proustianismul si pledeaza pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul obiectiv de tip
balzacian. Ca romancier, G Călinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic, optând asadar pentru
romanul realist, balzacian, epic şi obiectiv, social si citadin ce apartine perioadei interbelice, inscriindu-se in
directia modernismului lovinescian.

1
.
 Preferinţele sale clasicizante se reflecta in fiecare roman care întruchipeaza un anume personaj
care reprezintă autorul însuşi la vârste diferite: „Cartea nunţii” – 1933, „Enigma Otiliei” – 1938, „Bietul
Ioanide”-1953 şi „Scrinul negru” – 1960. In 1938, cand apare romanul ,,Enigma Otiliei,, romanul
romanesc se afla intr-o per de ascensiune si de sincronizare cu valorile europene.
Opera literara Enigma Otiliei este un roman prin amploare, cu o actiune desfasurata pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, la care participa numeroase personaje si reprezinta una dintre cele mai
importante creatii din proza calinesciana, prin care autorul realizeaza sincronismul cu literatura universala, prin
adoptarea tehnicii balzaciene. Totodata este un roman realist de inspiratie citadina, tributar tehnicii balzaciene
prin constructie, adica prin “atenta observatie a socialului, prezentarea critica a unor aspecte ale societatii
bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, dar aminteste si de caragialism prin viziunea asupra lumii
burgheze, prin tema si conflict, prin constructia inchisa, prin realizarea personajelor dar depaseste modelul
realismului clasic prin spiritual critic si polemic, prin elemente ale modernitatii.
Deasemenea, romanul este balzacian si citadin prin tema, prin motivul paternitatii si al
mostenirii, zugravirea unor caractere bine individualizate, specificul secventelor descriptive, gustul pentru
detaliu, pentru arhitectura, pentru enorm si grandios, autorul realizand descrieri arhitectonice, descrieri ale
interioarelor, ale locuintelor personajelor, observarea umanitatii sub latura morala, o fresca a Bucurestiului de
dinainte de Primul Razboi Mondial, o societate pe fundalul careia se proiecteaza formarea si maturizarea unui
tanar. Naratiunea la persoana a III-a si mentinerea naratorului omniscient”(Gheorghe Glodeanu), preferinta
pentru tipologia personajelor care reprezinta tipuri umane clasificate in functie de trasatura dominanta si
interesul pentru relatia individului cu societatea sunt doar cateva dintre trasaturile romanului balzacian care
depaseste modelul realismului clasic, al balzacianismului, prin spiritul critic si polemic, realizand un “roman de
critic, in care realismul, balzacianismul si obiectivitatea au devenit program estetic”(Nicolae Manolescu). Desi
adopta un ton obiectiv, naratorul nu este absent, el se ascunde in spatele mastilor sale, care sunt personajele,
fapt dovedit si de limbajul uniformizat.
Analizand perspectiva narativa, Nicolae Manolescu inscrie romanul in categoria doricului (Arca lui
Noe), evidentiind unele deosebiri evidente fata de creatia lui Blazac: ,,Naratorul calinescian este un specialist si
apeleaza la un limbaj profesional. Daca Balzac are vocatia de a crea viata, G. Calinescu o are pe aceea de a
comenta. Balzacianismul calinescian nu este numai polemic, ci, prin excelenta, critic,,
Cartea depaseste modelul realismului clasic prin spiritul critic si polemic, prin elemente ale
modernitatii cum ar fi: ambiguitatea personajelor, tehnicile moderne de caracterizare, cum ar fi
relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi realizand un portret complex şi contradictoriu,

2
.
pluriperspectivismului ( reflectarea poliedrică), la nivel formal, prezenţa unor limbaje diferite, ce
apropie tehnicile narative de colajul avangardiştilor, introducerea unor secvenţe specifice genului dramatic
într-o structură narativă (Cap. al XVIII-lea este realizat scenic: moş Costache, după un prim infarct, zace
bolnav. În camera lui membrii familiei Tulea, Stănică, jucând cărţi, vorbesc cu totală indiferenţă faţă de
ceilalţi.)
Este un roman obiectiv, cu viziune dindarat, perspectiva la persoana III, un narator detasat si
neimplicat in faptele prezentate,omniscient, stie mai mult decat personajele sale si omnipresent, controleaza
evolutia personajelor asemeni unui regizor universal. Desi adopta un ton obiectiv, naratorul comunica cu
receptorul prin postura de spectator si commentator al comediei umane. Este un roman social deoarece
ofera o imagine complexa a realitatilor sociale de la inceputul sec al XX-lea.
Autorul porneste de la realitate pentru a infatisa imaginea societatii romanesti bucurestene de la inceputul
secolului al XX-lea. Accentul este pus asupra socialului si asupra problematicii imbogatirii, elemente
caracteristic balzaciene, la fel ca si problema paternitatii, ilustrata de primul titlu al operei (Parintii Otiliei).
Inscriindu-se in directia moderismului lovinescian prin caracterul citadin, romanul Enigma Otiliei surprinde
societatea romaneasca de la inceputul secolului al XX-lea prezentata detaliat, urmarindu-se mediul familial,
universitar, mediul restaurantelor, al cinematografelor si al plimbarilor cu trasura, arhitectura specifica si
preocupatiile oamenilor: casatorie, cariera, imbogatirea prin orice mijloace. Spatiul citadin este surprins si
descris in toate dimensiunile lui. Imaginea acestei societati constituie fundalul pe care se proiecteaza formarea
unui tanar, care traieste experienta iubirii si a relatiilor unor familii, precum si istoria unei mosteniri.
In primul rand, viziunea despre lume a scriitorului realist se reflecta in romanul Enigma Otiliei prin
tema, structura simetrica, circulara, specificul secventelor descriptive (in tehnica balzaciana), realizarea
personajelor (preocuparea pentru aspectul moral, tipologiile, modalitatile de caracterizare).
Titlul, desi initial evidentiaza motivul balzacian, al paternitatii, cel sub care este publicat ulterior
romanul deplaseaza accentual pe ambiguitatea personajului feminine, in caracterizarea caruia autorul foloseste
tehnica pluriperspectivismului sau a relativizarii perspectivelor. Titlul Parintii Otiliei, reflecta ideea balzaciana
a paternitatii, pentru ca fiecare din personaje determina cumva soarta orfanei Otilia, ca niste “parinti”. Autorul
schimba titlul din motive editoriale si deplaseaza astfel accentul de la tema specific realista a paternitatii la
misterul prin care se caracterizeaza comportamentul protagonistei.
Prin tema, romanul este balzacian si citadin. Caracterul citadin este un aspect al modernismului
lovinescian. Fresca a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea prezentata in aspectele ei
esentiale, sub determinare social-economica, imaginea societatii constitue fundalul pe care se proiecteaza

3
.
formarea/maturizarea tanarului Felix Sima, care, inainte de a-si face o cariera, traieste experienta iubirii si a
relatiilor de familie.
Tema este este de factura realista, viaţa burgheziei bucureşte de la începutul secolului al XX-lea,
prezentată în aspectele ei esenţiale, sub determinarea social-economică a banului (tema moştenirii) care
influenteaza adanc viata individului, ii confera demnitate si putere in raport cu semenii sai, pe fundalul careia
se proiecteaza destinul tânărului Felix Sima care înainte de a face carieră trăieşte experienţa iubirii, dar si
experienta relatiilor de familie si istoria unei mosteniri. Aceasta tema fundamental se dezvolta in trei arii
tematice: tema mostenirii, tema paternitatii, tema iubirii.
Realizat in maniera balzaciana, incipitul descriptive al romanului fixeaza veridic in detaliu cadrul
temporal (intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece) si spatiul (descrierea strazii
Antim, din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interioarelor), din perspectiva lui Felix, intrusul,
un tanar de 18 ani, al carui portret este constituit din detalii vestimeare, in maniera balzaciana imbracat in
uniforma de licean. Acest motiv literar motiveaza rolul de instant narativa a lui Felix care devine observator si
personaj reflector in raport cu lumea necunoscuta pe care o va stapani.
Sunt prezentate si celelalte personaje, sugereaza conflictul si traseaza principalele planuri epice. Este
accentuat fiecare detaliu al lumii pe care o descrie, autorul nu doreste sa realizeze o iluzie a vietiiprin copierea
realitatii, ci realizeaza o caricatura a societatii bucurestene de la inceputul sec XX. Criticul literar Nicolae
Manolescu eticheteaza aceasta modalitate de surprindere a realitatii ca apartinand ochiului unui estet, opera
vlocuitorii strazii si ceea ce sunt in realitate. Este mimata cultura si grandoarea, stilurile arhitectonice
incompatibile sunt combinate la intamplare.
Aflat in relatie de simetri cu incipitul, finalul reia descrierea strazii Antim si a casei lui mos Costache,
zece ani mai tarziu, atunci cand lui Felix ii revin in minte cuvintele lui mos Costache ,,Aici nu sta nimeni,, este
inchis, prin rezolvarea conflictului si este urmat de un epilog. Deasemenea, modernitatea finalului este data de
caracterul deschis al acestuia care pastreaza ambiguitatea in privinta destinului Otiliei. Finalul este realizat prin
descrierea strazii si a casei lui mos Costache din perspectiva lui Felix, intrusul / strainul din familia
Giurgiuveanu, in momente diferite, ale existentei sale. Este valorificata tehnica simetriei si a circularitatii
sustinute si de replica pe care mos Costache i-o adreseaza lui Felix, in momentul in care tanarul apare in poarta
casei sale si pe care doctorul Sima de mai tarziu si-o aminteste in finalul romanului: “nu-nu sta nimeni aici, nu
cunosc”.
Compozitional, romanul este alcatuit din douazeci de capitole, fara titlu, care se succed cronologic,
cu o actiune construita pe doua planuri narative, care urmaresc destinul unor personaje, prin acumularea

4
.
detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, personaje surprinse in devenire, in confruntarea cu lumea si cu ei insisi,
care genereaza un conflict de ordin moral, dezvoltand tema parvenirii si planul membrilor clanului Tulea, al
lui Stanica genereaza un conflict de ordin economic, dezvoltand tema paternitatii etc. Secventele narrative sunt
construite pe baza inlantuirii, naratorul respecta principiul chronologic al prezentarii faptelor.
De asemenea, cele douazeci de capitole au in debutul lor precizari temporale de tipul ,,intr-o seara,, ,,a
doua zi,, ,, cu timpul,, care au drept efect mentinerea cititorului ancorat in timpul diegetic. Un plan urmareste
lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei
Marculescu. Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a
studia medicina, locuieste in casa tutorelui sau Costache Giurgiuveanu si traieste iubirea adolescentina pentru
Otilia. Autorul acorda interes planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societatii.
Acţiunea romanului se desfasoara liniar, intr-un ritm lent, debutează cu sosirea tânărului Felix, orfan,
absolvent al Liceului Internat din Iaşi, la Bucureşti, în casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urma
Facultatea de Medicină si respecta momentele subiectului, precipitandu-se doar cu inceputul cap al XVIII-lea.
Expozitiunea este realizata dupa metoda realist-balzaciana: situarea exacta a actiunii in timp si
spatiu, veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice, descrierea strazii in maniera realista, finetea
observatiei si notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitectonice ale străzii casei lui moş Costache
sunt surprinse de „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia este atribuită
personajului intrus, care caută o anumită casă. Naratorul are intenţia de a familiariza cititorul cu mediul, prin
procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la case, la interioare, la fizionomia şi la gesturile
locatarilor prin tehnica focalizării, pătrunzând astfel în psihologia personajelor din acest mediu, prin
reconstituirea atmosferei.
Personajul intrus, Felix isi incepe calatoria initiatica intr-un spatiu strain, intr-o lume a necunoscutului
si observă strada şi casa lui Moş Costache, care prin detaliile surprinse, sugerează contrastul dintre pretenţia de
confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi realitate: inculţi (aspectul de kitsch), zgârciţi (case mici cu
ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsători (impresia de paragină).
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi
avere, dar nu şi fondul cultural, contribuind la descrierea mediului social caruia ii apartine Giurgiuveanu.
Pătruns în locuinţă, Felix cunoaste personajele romanului, reunite in salonul casei lui G. ceea ce
prilejuieste prezentarea personajelor in ipostaze definitorii, surprinderea relatiilor dintre ele si fixarea
conflictului. El îşi cunoaşte unchiul, un omuleţ straniu, care îi răspunde bâlbâit: „nu-nu stă nimeni aici, nu
cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Felix are aici misiunea de

5
.
observator obiectiv a personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Ca pe o scenă sunt
prezentate pe rând portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în
manieră clasică, trăsături de caracter, precum şi, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elemente de
biografie. Toate acestea prefigurează cele două planuri narative şi conflictul. Replicile maliţioase ale Aglaei
anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoere a Otiliei, motivează ataşamentul lui Felix.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui moş Costache si
destinul tânărului Felix Sima. Desi detine o multitudine de imobile si de actiuni, acesta nu pune in practica
niciun plan pentru a asigura viitorul Otiliei. Desi are o afectiune sincera pentru fata, amana momentul
infierii acesteia de dragul banillor si de teama de Aglae. Al doilea plan din intriga il surprinde pe Felix,
indragostit de Otilia si care, la randul ei il iubeste pe tanar iar dupa moartea lui mos Costache ii lasa
tanarului libertatea de a-si implini visul si se casatoreste cu Pascalopol, un om matru care ii poate oferi
intelegere si protective. Competitia pentru mostenirea batranului se da intre clanul Tulea care incearca sa
impiedice infierea Otiliei si mos Costache care este proprietar de immobile, restaurant si actiuni. Desi are
planuri marete pentru Otilia, nu pune in aplicare niciunul dintre ele. Stanica Ratiu urmareste ascensiunea in
plan social si in final el va fi cel care va fura banii lui mos Costache, provocand moartea acestuia. In acest
plan se infatiseaza atat aspect morale, avaritia si parvenitismul, cat si aspect ale vietii de familie, relatia
dintre copii si parinti, soti, conditia de orfan. O scena reprezentativa pentru a contura relatiile din familie
este cea din cap 18, in care, printr-o reprezentare scenic, in maniera moderna, autorul surprinde reactiile
membrilor familiei fata de starea lui mos Costache, pentru care Felix, Otilia si Pascalopol manifesta o grija
sincera, in timp ce membrii familiei Tulea sunt interesati de averea batranului.
Planul formarii tanarului Felix, student la medicina, urmareste experientele pe care acesta le traieste in
casa lui mos Costache, in special iubirea adolescentina pentru Otilia. Traieste o profunda gelozie pe
Pascalopol dar nu ia nicio decizie in acest sens, deoarece pentru el e mai importanta dorinta de a-si face o
cariera. Otilia il iubeste pe Felix, dar dupa moartea lui mos Costache ii ofera tanarului libertatea de a se
realize profesional, casatorindu-se cu Pascalopol, care ii poate oferi intelegere si protectie. In epilogul
romanului, aflam ca Pascalopol i-a redat libertatea Otiliei, constient fiind de diferenta de varsta si de
temperament, iar Otilia a devenit sotia unui conte exotic.
Desfasurarea actiunii este prezentata prin cele doua conflicte dintre familia lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii
decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina
şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache, pentru care Otilia devine un ideal feminine. Un alt intrus

6
.
este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru
Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i umple singurătatea si pentru care
fata va ramane un simplu mister si o enigma.
A doua familie înrudita si vecină şi înrudită, este cea a surorii sale, Aglae, care aspiră la
moştenirea averii bătrânului este clanul Tulea, alcătuit din soţul, Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia,
Aurica şi Titi, ultimii doresc sa se casatoreasa, cum de altfel se casatoresc Stanica cu Olimpia si in cele din
urma Felix care ajunge si el sa se insoare. În această familie pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea
ca soţ al Olimpiei. Istoria unei moşteniri implică două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul
averii lui moş Costache, (Aglae împotriva Otiliei), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică
pentru averea bătrănului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului
Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Punctul culminant reprezinta momentul, cand dupa infarct, mos Costache devine din ce in ce mai
speriat de maorte, consulta doctori, consuma bani pe medicamente si invita preotii sa ii sfinteasca casa. El
ii daruieste lui Pascalopol 100.000 de lei pentru Otilia. Stanica afla unde sunt banii si ii fura. Afland
acestea, mos Costache este surprins si moare.
Deznodământul surprinde momentul in care Olimpia este părăsită de Stănică, Aurica nu-şi
poate face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia, dar cu ocazia razboiului devine doctor, apoi professor
universitar. Se intalneste intamplator cu Pascalopol in tren si afla ca a divortat de Otilia, casatorindu-se cu
un om bogat din Buenos Aires. Fotografia aratata nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioara Otilia.
Amintirile se naruiesc in cuvintele lui mos Costache ,,aici nu sta nimeni,,.
G. Călinescu realizează în romanul său o frescă socială, a societăţii bucureştene de la începutul secolului
XX, aducând în prim plan aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţia dintre soţi,
căsătoria, orfanul.
Deasemenea,căsătoria (temă balzaciană) face parte din preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână,
are obsesia căsătorie; Titi se tulbură erotic; Pascalopol doreşte să aibă o familie şi se căsătoreşte cu Otilia;
Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire,
după ce-şi va face o carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se însoară pentru a-şi face o
situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată.În clanul Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae
conduce autoritar, Simion brodează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternităţii
(balzacian) este înfăţişat diferenţiat. Orfanii au doi protectori: Costache şi Pascalopol. Moş Costache este
zgârcit, dar îşi iubeşte sincer fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului,

7
.
striveşte personalitatea copiilor ei, anulându-le şansa împlinirii matrimoniale. Intenţia naratorului este de a
scoate în evidenţă unele aspecte sociale pe care le supune observaţiei şi criticii în manieră realistă:
avariţia, lăcomia şi parvenitismul.
Limbajul prozei narative: Desi adopta un ton obiectiv, naratorul se ascunde in spatele mastilor sale, care
sunt personajele, fapt dovedit in limbajul personajelor, fiind folosite aceleasi mijloace lingvistice,
indifferent de situatia sociala sau de cultural lor. Este folosita fraza ampla, preferinta in descriere pentru
grupul nominal substantive+adj.
In opinia mea ,,Enigma Otiliei,, este un roman realist balzacian prin prezentarea critica a unor aspect ale
societatii bucurestene de la inceputul sec al XX-lea, prin tema paternitatii si a mostenirii, prin structura si
specificul secventelor descriptive, realizarea unor tipologii care depaseste modelul realismului classic prin
spiritul critic si polemic, pin elementele modernitatii, despre care critical literar Nicolae Manolescu afirma
ca este de un ,,balzacianism fara Balzac.,,
9.Personajele.
Adoptand tiparul classic al romanului balzacian, creator de tipologii, si incadrandu-si personajele intr-o
,,umanitate canonica,, G. Calinescu propune prin romanul sau o serie de personaje a caror constructive se
indeparteaza in mod original de modelul balzacian. Scriitorul redimensioneaza caracterul personajelor pe
coordonate originale.
Prin urmare, partea cea mai rezistenta a romanului este reprezentata de tipologia personajelor
construite in maniera realista, atent urmarite in latura morala si in plan social. Lumea in care cititorul
patrunde este una pestrita, incerta ca identitate morala, dar in vesnica miscare si agitatie, surprinsa intr-o
maniera comica. Pe fundalul burgheziei bucurestene pe care se contureaza istoria unei mosteniri, argument
al temei sociale, dar si element de raportare a tipurilor umane portretizate, se proiecteaza mai multe tipuri
umane semnificative: mos Costache, tipul avarului, Aglae, tipul babei absolute, Stanica Ratiu, tipul
avaristului, Aurica, tipul fetei batrane, Simion Tulea, tipul senilului, Pascalopol, tipului omului de lume,
Felix, tipul intelectualului in formare, a tanarului ambitios iar pozitiile lor sociale sunt dictate de avere.
Prin urmare, personajele sunt cuprinse in vartejul bataliei pentru mostenirea lui Costache Giurgiuveanu, a
carui avere devine tinta atat membrilor clanului Tulea, cat si a lui Stanica Ratiu. Competitia pentru avere
ofera prilejul scriitorului de a observa umanitatea sub latura morala. Obsesia banului, o boala a societatii,
exagereaza viciile personajelor, preocupate de inavutire si de a urca scara sociala. Referitor la constructia
personajelor, Al. Piru aprecia: ,,Calinescu realizeaza romanul citadin cu cea mai bogata galerie de caractere
din literature romana. Pe de alta parte sunt personaje tip, construite dupa formula balzaciana, prin

8
.
descrierea mediului si a fizionomiei, reducerea trasaturilor de character, Stanica, Giugiuveanu, Felix,
Aurica, Simion si personaje atipice, Pascalopol si Otilia, deoarece au trasaturi care ii individualizeaza fand
imposibila incadrarea lor intr-un anumit tip uman. Personajele intra in scena unul cate unul, isi definesc
statutul moral. Particularitatile fiecarui personaj se desprind prin caracterizarea acestora in care autorul
foloseste atat tehnici traditionale, caracterizarea directa, realizata de narator, cat si tehnici moderne,
comportamentismul si pluriperspectivismul, folosite in caracterizarea personajului Otilia. Cele mai multe
portrete sunt de factura clasica. Eroii sunt conceputi potrivit gandirii estetice a scriitorului, care afirma ca a
avut in vedere. In conturarea trasaturilor fiecarui personaj, naratorul recurge la o gama variata de procedee,
o trasatura a formulei estetice modern fiind ambiguitatea: Felix nu este ambitiosul, lipsit de scrupule, ci un
adolescent orfan, capabil de a iubi dezinteresat, dar hotarat sa isi faca o cariera, Pascalopol o iubeste pe
Otilia in acelasi timp patern si viril, mos Costache nu este un avar dezumanizat si nutreste o iubire paterna
pentru Otilia. In general, caracterizarea personajelor cele mai multe statice se realizeaza ca in romanul
realist balzacian, prin tehnica focalizarii, prin procedee de caracterizare indirecta, iar caracterul lor se
dezvaluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existentei lor, prezentarea mediului, descrierea
locuintei, a camerei, fizionomiei si obiceiurilor. Analiza psihologica este realizata cu minutiozitatea
scriitorului realist prin monologul interior si prin dezvaluirea mediate a fluxului gandirii, prin stilul indirect
liber. In mod direct, naratorul ofera precizari despre gradele de rudenie, starea civila, biografia
personajelor, reunite la inceputul romanului la jocul de table.
Planul formării tânărului Felix, urmăreşte experienţele trăite de acesta în casa unchiului său,
formarea ca intelectual, dar mai ale iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia
nici o decizie, fiind preocupat mai ales de realizarea profesională. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după
moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul, şi se căsătoreşte cu Pascalopol,
care-i poate oferi înţelegere şi protecţie.
Naiv, fără experienţa vieţii, lipsit de afecţiunea necesară vârstei, are o singură ambiţie: să studieze
medicina şi să-şi facă o carieră strălucită; dealtfel destul de sârguincios şi inteligent, Felix se remarcă în
primul an de studiu, publicând unele observaţii într-o revistă de specialitate. Viaţa nu se învaţă din cărţi şi
Felix are ocazia s-o constate zi de zi: bătrânul Costache e un ascuns om de afaceri (ca orice veritabil avar
şi capitalizează banii, din pasiunea de a strânge. Singur, cu o fată vitregă, Otilia, pe care n-a adoptat-o, deşi
nu e lipsit de o reală afecţiune pentru ea, bătrânul e cuprins de un dublu egoism, pe măsura înaintării în
vârstă. Pe de o parte, patima banului; pe de alta, iluzia că viaţa lui se va prelungi indiferent. Avertizat de o
uşoară paralizie, începe să se gândească, sub îndemnul lui Pascalopol, la asigurarea viitorului Otiliei;

9
.
luptele între speranţa lui de a se însănătoşi, egoismul de a nu se deposeda de avere, iniţiativele şi reticenţele
de a depune o sumă pe numele fetei şi rezistenţa tenace, la toate asalturile de a fi spoliat de soră-sa, Aglae,
vecină cu el, mamă a unei fete bătrâne Aurica, şi unui băiat , întârziat la minte, degenerat sub raport fizic şi
etic, neisprăvitul Titi, fac din existenţa ştearsă, monotonă, a unui avar, o tragedie atât de umană.
Zgârcitul Costache nu e un monstru, ci expresia unei psihologii nefericite. În jurul lui foiesc egoismele şi
mai aprige ale moştenitorilor: Aurica, Titi, Aglae, Stănică.
Egoismul în declin al avarului asediat de rapacitate moştenitorilor surprinde într-o compoziţie amplă,
meschinăria, durerea, cinismul, a două celule sociale, cum ar spune Bourget, gata să se anuleze una pe alta.
Stănică uzează de o adevărată strategie ca să pună mâna pe averea bătrânului. Stănică face parte din
galeria profitorilor caragialieni, el estre un tip jovial, de excroc sentimental, de intrigant pe mai multe
fronturi, avocat fără procese şi om de afaceri suspecte, arivist aprig şi fără scrupule. El jefuieşte pe moş
Costache de grosul banilor, căsătorindu-se apoi cu o cocotă. Avocat prin vocaţie, circulă în diferite medii
în aşteptarea unei lovituri. Stănică este pretutindeni, întreabă de toate, dă sfaturi în toate direcţiile, este
părinte, consilier pentru orice, înduioşându-se de propriile lui improvizaţii sentimentale. Este băgăreţ şi
insistent, insolent, intrigant, ascultător pe la uşi, isteţ, descurcăreţ. Stănică e „un Caţavencu al ideii de
paternitate”, agită demagogic ideea familiei, deşi nu-şi asumă responsabilităţi faţă de soţie şi copil.
Egoismul cel mai divers este surprins în lupta dinre cele două familii, în tipuri nuanţat reliefate. Dacă
partea cea mai importantă din moştenirea bănească a lui Costache revine lui Stănică, Aglae se consolează şi
ea cum poate, ciupind de bani pe Pascalopol, la cărţi, şi ţinând sub teroare pe soţ, pe Simion, maniacul care
înnebuneşte şi care e uitat de toţi, la ospiciu. Femeie voluntară, ea face şi desface viaţa nătângului fiu, Titi,
ea hrăneşte cu iluzii rare pe Aurica, fată urâtă, bătrână, rea şi invidioasă. Fizionomia ei exprimă răutatea, iar
vorba secretă venin, cu faţa „gălbicioasă”, buze subţiri, „acre”, nas „încovoiat şi acut, ochi bulbucaţi, obraji
brăzdaţi de câteva cute mari”.
Aflând că Felix va locui la Costache Giurgiuveanu, exclamă: „ - N-am ştiut: faci azil de orfani”.
Pe Otilia şi pe Pascalopol îi răneşte prin insinuări urâte, observând că moravurile se strică din cauza
„zănaticelor şi înfiptelor”, care „ se spânzură de gâtul bărbaţilor”. Ura este sentimentul dominant al acestei
femei şi în mod paradoxal ea izvorăşte din iubire pentru copiii ei. Mătuşa o detestă pe Otilia, în care vede
„o prefăcută”, care le pune în pericol moştenirea, „o dezmăţată” care-i suflă partidele Auricăi; de aceea se
opune înfierii Otiliei.
În mod paradoxal, Aglae este personajul avar din roman, este tipul „babei absolute, fără cusur în rău”.

10
.
 Nu numai problema banului agită personajele din romanul lui G. Călinescu: viziunea sa este bilaterală;
căci dacă în latura erotică, Titi, Aurica şi chiar Stănică sunt nişte rataţi, un alt grup de personaje se
învârtesc în jurul dramei sexuale. Aurica este slabă, uscată, cu faţa pergamentoasă, părul rărit, cu ochii
înconjuraţi de gropi mari şi vinete, vopsită violent, este tipul fetei bătrâne, acrite, invidioase, complexată, în
căutarea permenentă de „partide”. Îi asediază succesiv şi insistent pe Pascalopol, Felix, Weissman, în ideea
unei căsătorii.
Titi Tulea, repetent tembel, debil mintal, preferatul Aglaei, infantil apatic; îi place să se legene, să
copieze cărţi poştale, are fixaţii erotice.
Simion Tulea este soţul subordonat soţiei sale, alienat, decăzut din drepturile sale de familie: tace,
brodează şi are uneori accese de furie. Reprezintă punctul terminal al dezagregării membrilor familiei
Tulea. Cel mai interesant cuplu, în care pasiunea erotică se desfăşoară în ample evoluţii, este acela format
de Otilia şi Leonida Pascalopol, om bogat, de distincţie socială şi sufletească netăgăduită, de persuasiune
amoroasă, oscilând între sexualitate şi afecţiune paternă. Tip de rafinat, de blazat voluptuos, cu rezerve de
candoare sufletească, moşierul îndrăgostit de Otilia ascunde o poezie a sentimentelor şi o delicateţe a
pasiunii lui crepusculare.
In ceea ce priveste arta narativa, succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire
(respectarea cronologiei faptelor), completată prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului.
Unele secvenţe narative se realizează scenic (capitolul I şi al XVIII-lea), prin dispunera personajelor, prin
spontaneitatea dialogului sau elocvenţa discursului, notarea gesturilor şi vestimentaţiei, ca în didascalii.
Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (strada, arhitectura,
decorul interior- camera) şi a vestimentaţiei susţin impresia de univers autentic (mimesis), iar prin
observaţie şi notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă/ de conturare a
caracterelor. Imaginea Bărăganului este redată într-o descriere de tip romantic: proiecţia realităţii în plan
fantastic, gustul pentru grandios.
In ceea ce priveste stilul, naratorul omniscient adoptă un ton obiectiv, se ascunde în spatele măştilor sale,
care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. În limbajul personajelor sec utilizează
aceleaşi mijloace lingvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura lor. Amestecul de stiluri (juridic şi
colocvial).În discursul casnic al lui Stănică are efect comic. Se utilizează fraza amplă. Se observă
preferinţa în descriere pentru grupul nominal şi pentru epitetul neologic (faţa juvenilă, tăietura elinică a
nasului, aspect bizar etc ).

11
.
 In opinia mea, ,,Enigma Otiliei,, este un roman realist de inspiratie citadina, obiectiv, de facture
balzaciana, care surprinde in maniera realista viata burgheziei bucurestene de la inceputul sec XX,
conturand caractere marcate de o trasatura dominanta, devenite tipologii de factura universala.
In concluzie, consider ca ,,Enigma Otiliei,, ramane un roman fundamental al literaturii romane, o
creatie originala, sinteza a clasicismului realistist de tip balzacian, cu elemente romantice si moderne.

Caracterizarea personajului

Romanul este cea mai ampla specie a genului epic, cu o actiune complexa, evoluand pe mai multe
planuri narative, la care participa un numar mare de personaje bine individualizate si cu intriga complicata.
Romanul apare in lit romana la jum sec XIX, reprezentative fiind Ciocoii vechi si noi, de Nicolae Filimon,
Mara de Ioan Slavici, si va cunoaste, mai tarziu, in perioada interbelica, sec XX, o inflorire fara precedent
deoarece va deveni specia literara dominanta, realizandu-se sincronizarea cu proza europeana.
In aceasta perioada, in proza romaneasca in evolutia romanului se dezvolta doua directii: preferinta pentru
romanul traditional cu tematica sociala si de inspiratie rurala, scris in formula obiectiva, reprezentat fiind
de M. Sadoveanu si de L. Rebreanu, si pe de alta parte valorificarea romanului de analiza psihologica,
modern, citadin si scris in formula subiectiva, reprezentat fiind de Mircea Eliade, C. Petrescu si Anton
Holban. Se distinge vocea lui G. Calinescu, scriitor care respinge proustianismul, pledand pentru modelul
balzacian, care radiografiaza societatea.
Spirit modernist, G. Calinescu este o personalitate a literaturii si a culturii romane cu o contributie
esentiala datorita stilului original, a maiestriei sale artistice indeosebi datorita tendintei psihologice si
moderniste, nelipsite in lucrarile sale, a influentei stilului balzacian, caracterizat prin tendinta de grandiose si
enorm, gustul pentru arhitectura, perspectiva panoramica. Teoretician al romanului romanesc, George
Calinescu respinge proustianismul si pledeaza pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul obiectiv de tip
balzacian. Ca romancier, G Călinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Fiecare roman
întruchipeaza un anume personaj care reprezintă autorul însuşi la vârste diferite: „Cartea nunţii” – 1933,
„Enigma Otiliei” – 1938, „Bietul Ioanide”-1953 şi „Scrinul negru” – 1960.
O ilustrare a convingerilor sale se regasesc in cel de-al doilea roman al sau, ,,Enigma Otiliei,, care
apare intr-o perioada cand romanul romanesc se afla intr-o per de ascensiune si de sincronizare cu valorile

12
.
europene si, dupa cum observa Nicolae Manolescu in lucrarea sa de referinta Arca lui Noe, prozatorul isi
depaseste programul esthetic, realizand ,,un balzacianism fara Balzac,, prin vocatia critica si polemica.
Opera literara Enigma Otiliei este un roman prin amploare, actiune desfasurata pe mai multe planuri,
cu un conflict complex, la care participa numeroase personaje si reprezinta una dintre cele mai importante
creatii din proza calinesciana, prin care autorul realizeaza sincronismul cu literatura universala, prin adoptarea
tehnicii balzaciene. Inscriindu-se in directia modernismului lovinescian prin caracterul sau citadin, ,,Enigma
Otiliei,, este un roman realist de inspiratie citadina, tributar tehnicii balzaciene prin constructie, adica prin
“atenta observatie a socialului, prezentarea critica a unor aspecte ale societatii bucurestene de la inceputul
secolului al XX-lea, dar aminteste si de caragialism prin viziunea asupra lumii burgheze bucurestene, prin
tema, prin constructia inchisa, prin realizarea personajelor dar depaseste modelul realismului clasic prin
spiritual critic si polemic, prin elemente ale modernitatii, o fresca a Bucurestiului de dinainte de Primul Razboi
Mondial, o societate pe fundalul careia se proiecteaza formarea si maturizarea unui tanar care traieste
experienta iubirii si a relatiilor unor familii cat si istoria unei mosteniri.
Analizand perspectiva narativa, Nicolae Manolescu inscrie romanul in categoria doricului (Arca lui
Noe), evidentiind unele deosebiri evidente fata de creatia lui Blazac: ,,Naratorul calinescian este un specialist si
apeleaza la un limbaj professional. Daca Balzac are vocatia de a crea viata, G. Calinescu o are pe aceea de a
comenta. Balzacianismul calinescian nu este numai polemic, ci, prin excelenta, critic,,
Cartea depaseste modelul realismului clasic prin spiritul critic si polemic, prin elemente ale modernitatii
cum ar fi: ambiguitatea personajelor, tehnicile moderne de caracterizare, cum ar fi relativizarea imaginii
prin reflectarea în mai multe oglinzi realizand un portret complex şi contradictoriu,
pluriperspectivismului ( reflectarea poliedrică), la nivel formal, prezenţa unor limbaje diferite, ce
apropie tehnicile narative de colajul avangardiştilor, introducerea unor secvenţe specifice genului dramatic
într-o structură narativă (Cap. al XVIII-lea este realizat scenic: moş Costache, după un prim infarct, zace
bolnav. În camera lui membrii familiei Tulea, Stănică, jucând cărţi, vorbesc cu totală indiferenţă faţă de
ceilalţi.)
Este un roman obiectiv, cu viziune dindarat, perspectiva la persoana III, un narator detasat si neimplicat in
faptele prezentate,omniscient, stie mai mult decat personajele sale si omnipresent, controleaza evolutia
personajelor asemeni unui regizor universal. Desi adopta un ton obiectiv, naratorul comunica cu receptorul prin
postura de spectator si commentator al comediei uman . Este un roman social deoarece ofera o imagine
complexa a realitatilor sociale de la inceputul sec al XX-lea.

13
.
 Viziunea despre lume a scriitorului realist se reflecta in romanul Enigma Otiliei prin tema, structura
simetrica, circulara, specificul secventelor descriptive (in tehnica balzaciana), realizarea personajelor
(preocuparea pentru aspectul moral, tipologiile, modalitatile de caracterizare).
Titlul, desi initial evidentiaza motivul balzacian, al paternitatii, cel sub care este publicat ulterior
romanul deplaseaza accentual pe ambiguitatea personajului feminine, in caracterizarea caruia autorul foloseste
tehnica pluriperspectivismului sau a relativizarii perspectivelor. Titlul Parintii Otiliei, reflecta ideea balzaciana
a paternitatii, pentru ca fiecare din personaje determina cumva soarta orfanei Otilia, ca niste “parinti”. Autorul
schimba titlul din motive editoriale si deplaseaza astfel accentul de la tema specific realista a paternitatii la
misterul prin care se caracterizeaza comportamentul protagonistei.
Tema este este de factura realista, viaţa burgheziei bucureşte de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în
aspectele ei esenţiale, sub determinarea social-economică a banului (tema moştenirii) care influenteaza adanc
viata individului, ii confera demnitate si putere in raport cu semenii sai, pe fundalul careia se proiecteaza
destinul tânărului Felix Sima care înainte de a face carieră trăieşte experienţa iubirii, dar si experienta relatiilor
de familie si istoria unei mosteniri.
Adoptand tiparul clasic al romanului balzacian, creator de tipologii, si incadrandu-si personajele intr-o
,,umanitate canonica,, G. Calinescu propune prin romanul sau o serie de personaje a caror constructie se
indeparteaza in mod original de modelul balzacian. Scriitorul redimensioneaza caracterul personajelor pe
coordonate originale.
Prin urmare, partea cea mai rezistenta a romanului este reprezentata de tipologia personajelor construite
in maniera realista, atent urmarite in latura morala si in plan social. Lumea in care cititorul patrunde este
una pestrita, incerta ca identitate morala, dar in vesnica miscare si agitatie, surprinsa intr-o maniera comica.
Pe fundalul burgheziei bucurestene pe care se contureaza istoria unei mosteniri, se proiecteaza tipuri umane
semnificative: mos Costache, tipul avarului,iar fara constiinta impartirii launtrice, iubitor de copii, Aglae,
tipul babei absolute, Stanica Ratiu, tipul avaristului, Aurica, tipul fetei batrane, Simion Tulea, tipul
senilului, Pascalopol, tipului omului de lume, Felix, tipul intelectualului in formare, a tanarului ambitios,
Otilia, tanara fata fermecatoare si cocheta, insesizabila, iar pozitiile lor sociale sunt dictate de avere. Prin
urmare, personajele sunt cuprinse in vartejul bataliei pentru mostenirea lui Costache Giurgiuveanu, a carui
avere devine tinta atat membrilor clanului Tulea, cat si a lui Stanica Ratiu. Competitia pentru avere ofera
prilejul scriitorului de a observa umanitatea sub latura morala. Obsesia banului, o boala a societatii,
exagereaza viciile personajelor, preocupate de inavutire si de a urca scara sociala. Referitor la constructia
personajelor, Al. Piru aprecia: ,,Calinescu realizeaza romanul citadin cu cea mai bogata galerie de caractere

14
.
din literatura romana. Pe de alta parte sunt personaje tip, construite dupa formula balzaciana, prin
descrierea mediului si a fizionomiei, reducerea trasaturilor de caracter, Stanica, Giugiuveanu, Felix,
Aurica, Simion si personaje atipice, Pascalopol si Otilia, deoarece au trasaturi care ii individualizeaza
facand imposibila incadrarea lor intr-un anumit tip uman. Personajele intra in scena unul cate unul, isi
definesc statutul moral. Particularitatile fiecarui personaj se desprind prin caracterizarea acestora in care
autorul foloseste atat tehnici traditionale, caracterizarea directa, realizata de narator, cat si tehnici moderne,
comportamentismul si pluriperspectivismul, folosite in caracterizarea personajului Otilia. Cele mai multe
portrete sunt de facture clasica. In conturarea trasaturilor fiecarui personaj, naratorul recurge la o gama
variata de procedee, o trasatura a formulei estetice modern fiind ambiguitatea: Felix nu este ambitiosul,
lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan, capabil de a iubi dezinteresat, dar hotarat sa isi faca o cariera,
Pascalopol o iubeste pe Otilia in acelasi timp patern si viril, mos Costache nu este un avar dezumanizat si
nutreste o iubire paterna pentru Otilia. In general, caracterizarea personajelor se realizeaza ca in romanul
realist balzacian, prin tehnica focalizarii, prin procedee de caracterizare indirecta, iar caracterul lor se
dezvaluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existentei lor, prezentarea mediului, descrierea
locuintei, a camerei, fizionomiei si obiceiurilor. In mod direct, naratorul ofera precizari despre gradele de
rudenie, starea civila, biografia personajelor, reunite la inceputul romanului la jocul de table. Desi autorul
plaseaza cu generozitate si rabdare accentul pe multe din personajele cartii, exista totusi o figura central
catre care converg toate energiile, din motive si interese diferite.
Costache Giugiuveanu, detinatorul averii ravnite de clanul Tulea, avarul imperfect al romanului, este un
ascuns om de afaceri (ca orice veritabil avar şi capitalizează banii, din pasiunea de a strange), tutorele
Otiliei, fiica celei de a doua sotii, si al lui Felix, functionand in roman drept un amestec bizar intre
imaginea clasica a zgarcitului si duiosia paterna. Spre deosebire de avarii cunoscuti in literature română şi
universală, Hagi Tudose, Eugenie Grandet, Giurgiuveanu este mentinut de autor mai degraba in zona
maniilor, decat a patimilor pentru aur. Batranul isi aduce o servitoare care sa il ingrijeasca, accepta prezenta
si sfaturile lui Pascalopol, iar pe ,,fe-fetita lui o iubeste sincer, caci o sorbea umilit din ochi si radea din
toata fiinta lui pana cand fata il prindea in bratele ei lungi.,, Umanizandu-si oarecum personajul,
Calinescu se indeparteaza de modelul balzacian, pastrandu-l intr-o sfera care produce rasul si compasiunea,
iar mai apoi indignarea si repulsia.
Discursul narativ dezvaluie numeroase fapte, gesture, intamplari care demonstreaza zgarcenia
batranului, dorinta lui permanenta de a-si spori averea. Se preteaza la o serie de lucruri aplicabile numai
prin lacomie, de la micile ,,ciupeli,, fata de Pascalopol sub pretext ca este ,,cam stramtorat,, pana la

15
.
obtinerea unor castiguri inseminate in urma vanzarii unor immobile. Incarca socotelile pentru intretinerea
lui Felix, inchiriaza locuinte unor student, le vinde manualele si trusele medicale pentru neplata chiriei,
administreaza restaurant si debite de tutun, incepe construirea unor case cu material ieftine, obtinute de la
demolari, se targuieste pentru propriile medicamente, se priveaza de hrana, imbracaminte, altfel spus, duce
o viata subordonata patimei de a tezauriza.
Nu numai actiunile sale sunt indicii ale psihologiei avarului, ci si mediul in care traieste. In
maniera balzaciana, romancierul descrie intai strada, apoi exteriorul si interiorul casei paraginite, pentru a
prefigura imaginea protagonistului: ,, strada era pustie si intunecata,, ,,casa avea un singur cot…,, "zidaria
avea crapatura scorojita in foarte multe locuri, si din crapaturile dintre fatada casei si trotuar ieseau
indtraznet buruienile", "usa de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat si descleiat de caldura si
ploaie…", "crapaturile lungi si neregulate ale peretilor dadeau incaperii un aer de ruina si raceala". Corelata
cu aceste detalii ale spatiului, tinuta vestimentara a batranului nu ilustreaza precaritatea, ci mania avarului
de a reduce orice cheltuiala, astfel el poarta ciorapi plini de gauri, nadragi plini cu sfoara.
Construit cu mijloacele realismului pe o schema clasică, nuantat cu ajutorul tehnicilor moderne,
Costache Giugiuveanu este avarul romanului calinescian, prea slab caracterologic pentru a deveni mai mult
decat atat. "Incercand sa-si smulga masca avarului, nu mai are puterea, in ultima instant de a pune o alta,
infinit mai frumoasa". (Florin Şindrilaru) Înfăţişarea fizică este precis conturată prin tehnica detaliului
semnificativă în prima secvenţă epică. Bătând la uşa unchiului său, Felix Sima are surpriza să fie
întâmpinat de un bătrân care-i deschide, dar susţine că ,,aici nu stă nimeni,,. Bizareria aceasta capătă chip
şi identitate proiectandu-se in perceptia lui si lamurindu-se treptat ca alcatuire groteasca "faţa aproape
spână părea pătrată", "cu buzele întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti
vizibili, …., clipeau rar si moale ca bufniţele supărate de o lumină brusc iar glasul era răguşit şi sincopat de
o bâlbâială permanent."
Acest ,,omuleţ subţire şi puţin încovoiat,, "a cărui varsta inaintata ramane totusi incerta" se apăra de orice
nou-venit prin negatii, fiindcă-l vedea ca ameninţare posibilă: ,,nu-nu-nu ştiu…nu-nu stă nimeni aici, nu
cunosc…"In circumstantele date, comportamentul lui moş Costache este justificat, iar mijloacele sale de
apărare împotriva rapacităţii sunt bâlbâiala, refuzul de a reglementa situaţia Otiliei: "Frica lui era obscură,
instinctive şi era însoţită mai ales de ipoteza halucinantă că s-ar putea să vină o clipă in care toti sa-l
jupoaie, sa-I ia toate, sa-l scoată din casa, in vreme ce el vede si nu se poate misca." Inserata in epic este
secventa de ,,teatru absurd,, in contextual careia i se subliniază batranului avar neputinta in urma primului
atac …,, In centru imaginii se afla "de o demnitate ridicolă" mos Costache, care bolnav, fără simtire, care

16
.
nu vede si nu aude, stare de lucruri care-i indreptateste atitudinea de veghe autoritara. Mos Costache este
tacut, retinut la pat de o neputinta fizica, intocmai ca in gandul sau mai vechi, iar ceilalti se defines prin
locvacitate, printr-o verva nefireasca. Dihotomia tacere-cuvant descrie cel mai bine relatia dintre batran si
rudele sale in situtia data. In aceste secvente narative, raportarea la alte personaje ii permit romancierului o
diversificare a unghiurilor de vedere: pentru Otilia ,,papa,, este ,,un om bun,, care ,,are ciudatniile lui,,
,,cam avar", Pascalopol il vede drept "un om de treaba", Aglae "un risipitor", iar Stanica "pezevenghi".
Singur, cu o fată vitregă, Otilia, pe care n-a adoptat-o, deşi nu e lipsit de o reală afecţiune pentru
ea, bătrânul e cuprins de un dublu egoism, pe măsura înaintării în vârstă. Pe de o parte, patima banului; pe
de alta, iluzia că viaţa lui se va prelungi indiferent. Avertizat de o uşoară paralizie, începe să se gândească,
sub îndemnul lui Pascalopol, la asigurarea viitorului Otiliei, avand intentii generoase, luptele între speranţa
lui de a se însănătoşi, egoismul de a nu se deposeda de avere, iniţiativele şi reticenţele de a depune o sumă
pe numele fetei şi rezistenţa tenace, la toate asalturile de a fi spoliat de soră-sa, Aglae, vecină cu el, mamă a
unei fete bătrâne Aurica, şi unui băiat , întârziat la minte, degenerat sub raport fizic şi etic, neisprăvitul Titi,
fac din existenţa ştearsă, monotonă, a unui avar, o tragedie atât de umană.
Zgârcitul Costache nu e un monstru, ci expresia unei psihologii nefericite. În jurul lui foiesc
egoismele şi mai aprige ale moştenitorilor: Aurica, Titi, Aglae, Stănică, "convivii", participant la un joc de
cărţi necuviincios, având în vedere împrejurarea. Competiţia pentru averea lui Costache Giugiuveanu ii
ofera scriitorului prilejul de a observa umanitatea sub latura ei morala. Obsesia banului, boala a societatii,
exagereaza viciile personajelor, preocupate de inavutire, de a urca scara sociala. Uneori personajul isi
depaseste conditia de avar, sustragandu-se pasiunii pentru bani. In primul rand, iubind-o pe Otilia,
intentioneaza sa faca ceva pentru viitorul fetei, dar amanand la nesfarsit decizia adoptiei, de teama Aglaei,
nici nu reuseste sa se desparta fizic de bani, cedand doar o parte lui Pascalopol pentru a-l pune pe numele
fetei. Sentimentele sale paterne, duiosia fata de Otilia il umanizeaza. Pentru Felix, zgarcenia batranului e
mai mult o manie. "Zgarcenia lui Costache e o forma de rezistenta la lacomia mediului." Este un fricos, se
teme de hoti, are cosmaruri, traieste o frica "oscura si instinctiva" ca va fi furat de toti. De aceea are mania
de a tine banii langa el, sub dusumea, sub saltea, neputandu-se dezlipi de ei. Vorbeste mereu de intentia de
a-i face casa Otiliei, adunand material vechi de la demolari, pe care le insemneaza cu creta, pentru a nu-i fi
furate, disperarea cu care incearca sa se ocupe astfel de viitorul fetei fiind sub semnul comicului, deoarece
rezultatul este nul.
Egoismul în declin al avarului asediat de rapacitate moştenitorilor surprinde într-o compoziţie amplă,
meschinăria, durerea, cinismul, a două celule sociale, cum ar spune Bourget, gata să se anuleze una pe alta.

17
.
Avand in vedere caracterul si destinul lui, mos Costache este un personaj grotesc, ilustrativa fiind scena
mortii sale, o moarte aproape hilară. Agonia nu-i inabusa avaritia, pentru ca revenindu-si pentru un scurt
timp, batranul incearca sa ii vanda lui Weissmann o seringa pentru a-i face tratamentul. Farsa pe care i-o
face destinul lui mos Costache,i se implineste lucrul de care se temea cel mai mult, ca va veni clipa cand
toti vor veni sa-i ia toti banii, in timp ce el vede si nu se poate misca, se inscribe mai degraba in categoria
comicului grotesc, decat al tragicului.
Cel mai complex personaj al romanului, Otilia, numită de Gălinescu "eroina mea lirică" şi "mea în
afară" e studenta la Conservator, iubeşte pianul cu pasiune, citeşte proză romantică, versuri din poeţi
francezi, este un personaj modern in roman si se inscrie in ,,eternul feminin,,. Înzestrată cu un temperament
de artistă, este tipul adolescentei adorabile, inefabile, de femeie cochetă, luminoasă, naivă, cu instincte
sigure totuşi, cu abilităţi feminine foarte nuanţat urmărite, evoluând între adolescentul Felix şi bărbatul
experimentat Pascalopol, cu o artă de invidiat. Traieste drama singuratatii si cu un viitor ambiguu. Iubeste
hainele elegante, bijuteriile, parfumurile. Apare in multiple ipostaze, caracterizate prin atitudini: ii trateaza
pe toti cu dragalasenie si e învăluită într-un subtil nimb poetic, în acelaşi timp participand la un profund
realism, fiind tipul femeii frumoase si enigmatice, ce reprezinta psihologia fetei tinere, cu un comportament
derutant, dar fermecator. Copilaroasa si tandra, este in acelasi timp de o tulburatoare seriozitate.
Deasemenea, este personajul principal, central si modern, fiica adoptiva a lui mos Costache, pe
care il iubeste si il iarta intotdeauna, umilita constant de familia Tulea cu insinuarea ca e doar o orfana
tolerate, Otilia s-a maturizat inainte de vreme. Fire buna, cu o sensibilitate de artist, are o viziune formata
asupra lumii si analizeaza cu luciditate pe toti ceilalti: Aglae e o "vipera", Titi "cam prost", Pascalopol "om
bun, bogat si chic".
Siimbolul feminitatii imprevizibile, ea iubeste luxul, călătoria, muzica şi învăluindu-se parcă într-o
necurmată feminitate, Otilia rămâne într-o penumbră de mister, în tot romanul, fiind "un amestec de
inocenta si maturitate". Copilaroasa si exuberanta "imi vine uneori sa alerg, sa zbor", se da in leagan,
doarme in fan, canta la pian frumos "ca o grindina de primavara".
Pe de alta parte, maturitatea ei dobandita inainte de vreme o face sa fie uneori serioasa, blazata, cu
o conceptie bine conturata despre lume si viata, despre sine "noi nu traim decat 5-6 ani", "noi, fetele,
suntem mediocre, si singurul merit este acela ca-mi dau seama de asta". Enigma ei este însăşi feminitatea
ei, mereu proaspătă, de un magnetism care deformează şi pe avarul Costache şi chiar pe cei mai aprigi
duşmani ai săi. Totodata. Ambiguitatea ei este data de comportament. Ea "nu spunea lui Felix ca il iubeste,

18
.
ci numai se apara de invinuirea ca nu-l iubeste". Lui Felix ii spune : "Pascalopol nu crede ca il iubesc. El se
poarta cu mine asa cum s-a purtat de cand eram mica, de cinci ani. Mi s-ar parea curios sa fie altfel."
Este de adâncă psihologie scena în care Otilia vine, noaptea, să i se ofere lui Felix, în speranţa că
tinereţea va birui interesul. Platonismul mistic al tânărului este un semn că feminitatea ei nu se înşeală;
căsătoria cu Pascalopol, părăsirea lui şi fuga cu un conte străin sunt consecinţe fireşti ale aceleaşi feminităţi
profunde. Ea refuza sa isi ia orice fel de aranjamente de viitor fata de Felix, desi tine la el cu pasiune. Spre
a-I dovedi c ail iubeste doarme o noapte in camera lui, iar in dimineata urmatoare pleaca din tara cu
Pascalopol, casatorindu-se. Ea allege securitatea casatoriei cu Pascalopol nu doar din comoditate, ci tocmai
sa nu fie o piedica in calea realizarii lui, constienta de inconsecventa ei si dorind sa ramana pentru el o
amintire de nesters, traind iluzia ca il va salva pe Felix de un destin mediocre. Astfel, rămâne pentru Felix o
imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte tehnica modernă a perspectivelor multiple (poliedrică)
şi a observaţiei psihologice.
Otilia este surprinsa în trei etape diferite: în adolescenţă, după plecarea la Paris si după căsătorie.
De atfel, femeia din romanul modern citadin depăşeşte tiparul tradiţionalist, rural, nu numai prin încadrarea
într-un alt tip de spaţiu, ci şi prin libertăţile asumate: ea are acces la studiu, capacitatea de a lua decizii
individual, de a hotărî în privinţa propriului destin, deşi este încă dependentă financiar de partener. Otilia
nu este un exemplu singular, ei alăturându-i-se şi alte eroine ale romanelor vremii: Ela („Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu) sau Elena Drăgănescu („Concert din muzică de Bach”,
H. P. Bengescu).
Chipul adolescentin al fetei este descris de narator, din momentul sosirii lui Felix în casa unchiului
său, aşa cum observă tânărul „un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri”. Apoi
privirea coboară asupra vestimentaţiei, care sugerează supleţea, delicateţea, firea deschisă a fetei, o apariţie
romantică tulburătoare „subţiratică, într-o rochie foarte largă pe poale, strânsă tare la mijloc şi cu o mare
coreletă de dantelă pe umeri”, îi întinse „cu francheţe un braţ gol şi delicat”. Verisoara Otilia pe care o stia
doar din scrisori, il surprinde in mod placut, mai ales ca frumusetea ei contrasteaza cu portretul fetei
batrane Aurica, iar delicatetea ei cu rautatea Aglaei. Portretul ei se contureaza mai ales prin caracterizarea
indirecta.
In relatia cu Felix, Otilia este de la început ocrotitoare.Inca din seara sosirii lui Felix in casa lui
mos Costache, ea îl introduce în atmosfera familiei şi tot ea face prezentările. Adunate în jurul mesei
personajele reacţionează diferit faţă de apariţia lui Felix, fiecare conform interesului ce-l are în casa lui moş

19
.
Costache. Neavand o camera pregatita, ea ii ofera cu generozitate odaia ei, prilej pentru Felix de a
descoperi in amestecul de dantele, partituri, romane frantuzesti, cutii de pudra si parfumuri, o parte din
personalitatea Otiliei. Descrierea interiorului, tehnica balzaciana, reprezinta o forma de caracterizare a
personajului. Astfel, mediul de viaţă, camera o defineşte pe fată întru totul, înainte ca Felix să o cunoască:
Şi faţă de Pascalopol are inclinaţii materne (îi potrivea acul cu perlă din cravată).
Otilia e o fată ingenuă, care tulbură prin sinuozitatea reacţiilor, prin neprevăzutul comportării
(legătura dintre camera Otiliei şi personalitatea sa). Aici putem vorbi de motivul oglinzilor care este o
metaforă ce ar putea vorbi de firea imprevizibilă a eroinei, care scapă înţelegerii imediate, prin apele
oglinzilor, dar şi ca element indispensabil cochetăriei feminine (anticipează tehnica poliedrică). Prin
dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă camera se intuieşte firea exuberantă. Lucrurile fine, rochii,
pălării, pantofi puşi ca semn de carte, jurnale de modă franţuzeşti, cărţile, notele muzicale amestecate cu
păpuşi, alcătuiesc universul de viaţă cotidiană, spiritual, „ascunzişul feminin”, cum spune scriitorul.
Mediul participă la existenţa personajelor, el fiind îndelung impregnat de personalitatea celor care
îl populează. Relaţia dintre personaj şi mediu este asemănătoare cu aceea dintre scoică şi cochilia sa, după
cum observa Balzac.
Instabila si capricioasa, fata trece cu repeziciune de la o stare la alta, obişnuită să i se
îndeplinească toate dorinţele. Semnificative sunt secvenţele în care aleargă prin iarbă, cântă la pian sau
pune întrebări dezarmante. În aceste situaţii prezenţa Otiliei înviorează şi luminează atmosfera lugubră,
apăsătoare a casei. Ea răspândeşte în jurul ei graţie, inteligenţă, delicateţe, tumult de pasiuni; când cânta la
pian „părea că ştie multe şi intimida pe bărbaţi”, „moş Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuşi, n-ar fi
îndrăznit să contrarieze pe Otilia”, iar Georgeta o considera una dintre cele mai distinse pianiste.
Amestec de copilărie şi adolescenţă, cu instinct feminin sigur, naivă, ea are efecte tonice, tulburătoare
asupra lui Pascalopol, faţă de care se manifestă cu gesturi materne. Ea este feminitatea în procesul ei de
formare, remarcabil surprinsă de autor. Otilia evoluează între adolescentul Felix şi bărbatul experimentat
Pascalopol. Ea se reflectă diferit în cei din jurul său: moş Costache „o sorbea umilit din ochi şi râdea din
toată faţa lui spână”; pentru Pascalopol este o mare „ştrengăriţă”, cu un temperament de artistă, „o
rândunică”. Ilustrativa este scena care srprinde ultima intalnire dintre Felix si Otilia, inaintea plecarii ei din
tara, impreuna cu Pascalopol, pentru a intelege personalitatea tinerilor si a atitudinii lor fata de iubire. Daca
Felix este intelectualul ambitios, care nu suporta idea de a nu realiza nimic in viata, pentru care femeia
reprezinta un sprijin in cariera, Otilia este cocheta care crede ,,ca rostul femeii este sa placa, in afara de asta

20
.
neputand exista fericire. Daca Otilia concepe iubirea in felul aventuros al artistului, cu daruire si libertate
absoluta, Felix este dispus sa astepte oricat implinirea promisiunii de a se casatori cu Otilia. Dandu-si
seama ca ar putea reprezenta o piedica in calea realizarii sale profesionale, Otilia il paraseste pe Felix si
allege sa se casatoreasca cu Pascalopol.
Autocaracterizarea este un alt procedeu prin care ni se dezvăluie personalitate Otiliei: ”Ce tânăr de vârsta
mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt?... Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă...mă
plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.
Despre Otilia autorul spunea „Otilia este eroina mea lirică” , proiecţia mea în afară, o imagine feminină.
Flaubertian, aş putea spune şi eu, „Otilia c′est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie... este oglinda
mea de argint”.(G. Călinescu, Esenţa realismului).
Otilia este cel mai complex personaj al romanului, cel mai modern, atât prin tehnicile de realizare cât şi
prin problematica sa existenţială. Ea rezumă drama feminităţii, înscriindu-se în „Eternul feminin şi în
clipă”(C-tin Ciopraga).
Autorul însuşi arată că „Otilia nu e personajul principal”, „Otilta şi Felix sunt acolo în calitate de victime
şi de termeni angelici de comparaţie”.
Otilia este iubită diferit, de bărbaţii care o înconjoară: de Felix – juvenil, de Pascalopol – senzual, de
Costache – patern, de Stănică – la modul tutorelui.
O altă tehnică modernă de caracterizare este comportamentismul. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia
este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din
perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite de personaj. Această tehnică este dublată de
reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitate
peronajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Pentru moş Costache este ,,fe-
fetiţa,, cuminte si iubitoare, pentru Felix fata exub-eranta "admirabila, superioara", pentru Pascalopol
"femeie capricioasa, cu un temperament de artista", pentru Aglae "o fata desteapta", cu spirit practice,
pentru Stanica, o rivala in casatorie pentru Aurica, pentru colegii lui Felix "cea mai eleganta conservatoristă
si mai mandra".
In concluzie, perosnajul Otilia Marculescu este un perosnaj modern care reuseste sa confere un
nou statut feminitatii in romanul romanesc interbelic, impunandu-se drept unul dintre cele mai complexe
perosnaje feminine din proza romaneasca, mereu imprevizibila si misterioasa prin comportamentul ei, un
personaj realist modern care ilustreaza eternal feminine care fascineaza prin amestecul de sensibilitate si
profunda maturitate.

21
.
 22
.