Unitatea de învățare nr.

Sistemul principiilor dreptului internaţional

CUPRINS
5.1. Definiţii. Consideraţii generale
5.2. Principiile generale de drept
5.3. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
Importanţă şi caractere
5.4. Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia din 1970
5.5. Alte principii fundamentale prevăzute în Actul Final de la Helsinki
5.6. Lucrare de verificare

Obiectivele unității de învățare nr. 5

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- identificați principiile dreptului internațional;
- cunoașteți elementele fundamentale referitoare la principiile dreptului
internațional și principiile generale de drept;
- înțelegeți principalele reguli referitoare la aspecte importante ale vieții
internaționale, cum ar fi folosirea forței sau dreptul popoarelor la
autodeterminare.

5.1. Definiţii. Consideraţii generale

– Principiile dreptului internaţional reprezintă construcţii juridice în jurul unor valori considerate
importante pentru relaţiile internaţionale, pentru evidenţierea acestora, promovarea lor în sistemul
normelor şi instituţiilor juridice ce guvernează conduita internaţională a statelor şi, mai ales, protecţia
acestora. Putem aprecia că, reflectând un anume set de nevoi sociale la un moment dat, conştiinţa
juridică a societăţii internaţionale reprezintă un element important care asigură trecerea de la nivelul
structural la nivelul normativ.
– Principiile de drept internaţional îşi găsesc geneza în conştiinţa juridică a naţiunilor, ca idei care
apoi, printr-un proces de însumare a judecăţilor de apreciere, construiesc valori sociale. În momentul
în care aceste valori capătă rezonanţă juridică printr-o recunoaştere internaţională largă, ele încep a fi
protejate juridic, intrând practic (sub formă de principiu) în spaţiul dreptului internaţional – unde îşi
construiesc conţinutul normativ.
– Principiile sunt, de regulă, definite în teoria dreptului ca idei conducătoare ale întregului sistem de
drept. Credem, însă, că principiile dreptului internaţional nu sunt „idei călăuzitoare” şi nu sunt nici
norme. Caracterul lor normativ este determinat nu de faptul că sunt norme, ci de faptul că ele conţin
norme.
– Având în vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept internaţional ca fiind o
prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresie
unei valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept
internaţional.
– Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat, conceptual vorbind, ca fiind format
din principiile generale de drept (la care face referire
art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie), principiile fundamentale ale dreptului
internaţional şi principiile specifice (de ramură) ale dreptului internaţional.
– Principiile generale de drept, menţionate de art. 38 ca mijloc pe care CIJ îl poate utiliza pentru
soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu comun al experienţei şi conştiinţei
juridice a statelor („civilizate”), care sintetizează, în formule ce vin uneori chiar din dreptul roman,
anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor
statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora.
– Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au drept conţinut norme
de aplicaţie universală, cu nivel maxim de generalitate şi caracter imperativ, ce dau expresie şi
protejează valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului internaţional.
Ele determină conţinutul celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului sistem al dreptului
internaţional, conţinând norme juridice ale căror trăsături le caracterizează ca principii fundamentale.
– Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau expresie unei valori
internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului internaţional,
reprezentând nucleele de bază ale ramurilor respective.
– Principiile dreptului internaţional formează, după cum am mai arătat, un sistem coerent, în
cadrul căruia se stabilesc legături de determinare şi de influenţare reciprocă. Astfel, este firesc ca
principiile fundamentale să reprezinte cadrul principal de referinţă pentru principiile specifice, limitele
în care pot să apară acestea. Pe de altă parte, includerea unui principiu într-o categorie sau alta nu este
imuabilă.
– Pe de altă parte, există o legătură directă între sistemul principiilor şi sistemul normelor dreptului
internaţional – care, la rândul lor, se structurează într-o ierarhie proprie, mergând de la norme
«individuale», dispozitive, la norme imperative. Pe de altă parte, principiile conţin norme – şi dinamica
acestora asigură dinamica conţinutului principiilor – iar, pe de altă parte, pentru celelalte norme,
principiile constituie o „sursă de inspiraţie” şi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot fi
adoptate şi aplicate.

5.2. Principiile generale de drept

- Articolul 38 alin. (1) pct. c) prevede principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate
printre modalităţile aplicate de CIJ pentru soluţionarea diferendelor ce-i sunt supuse.
- Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevalează caracterizarea lor ca principii
acceptate pe plan intern şi făcând parte din dreptul naţional al tuturor statelor.
- Unii autori au interpretat textul în sensul că ar fi vorba despre principii comune atât ordinii
juridice interne, cât şi ordinii juridice internaţionale (de exemplu: principiul reparării actului ilicit,
autoritatea lucrului judecat, nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză − Nemo iudex sine actor,
ceea ce nu este interzis este permis).
- Alţi autori, luând în considerare partea de început a art. 38 din Statutul CIJ (Curtea soluţionează
„conform dreptului internaţional litigiile care-i sunt supuse spre soluţionare”) interpretează această
sintagmă ca referindu-se la „principiile fundamentale ale dreptului internaţional”.
- Necesare îndeosebi pentru «acoperirea» lacunelor dreptului internaţional, principiile generale de
drept pot fi folosite, ca repere, în pregătirea codificării şi dezvoltării dreptului internaţional sau în
interpretarea normelor de drept internaţional.
- Principiile generale de drept nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.

5.3. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Importanţă şi caractere

Principiile fundamentale reprezintă axa centrală a dreptului internaţional, determinând conţinutul

celorlalte principii, instituţii şi norme, orientarea dreptului internaţional.
Caractere:
 - Maximă generalitate (reprezintă abstractizarea a ceea ce este esenţial din întregul sistem al
dreptului internaţional public, având rol diriguitor şi dominant pentru acest sistem) tridimensională,
sub aspectul:
• domeniilor de aplicare
• conţinutului juridic
• sferei creatorilor şi destinatarilor
- Aplicaţie universală (sunt rezultatul convergenţei voinţelor cvasimajorităţii statelor şi se extind şi
la alte subiecte de drept internaţional);
- Caracter juridic obligatoriu;
- Caracter imperativ (sunt norme ius cogens);
- Dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept
internaţional.
Două remarci:
1. Între principii nu se pot face ierarhizări
2. Sunt interdependente: „În interpretarea şi aplicarea lor, principiile care preced sunt legate între
ele şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte” (Declaraţia 2625 a Adunării Generale
ONU din 1970).
- Caracter dinamic (nu sunt statice, evoluează, deşi mai lent decât normele dreptului internaţional,
în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, a raporturilor pe care le consacră).
- Sunt consacrate, în principal, în Carta ONU (art. 2), Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1970
referitoare la „principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state,
în conformitate cu Carta ONU” [Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970], Actul Final al CSCE de la
Helsinki (1975), Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (1990) şi altele. Recent, Declaraţia adoptată
de Reuniunea la Nivel Înalt a Adunării Generale ONU, la 24 septembrie 2012, privind „Statul de Drept
(Rule of Law) la Nivel Naţional şi Internaţional” reafirmă aceste principii.
- Declaraţia din 1970 consacră şapte principii, la care Actul Final mai adaugă trei (inviolabilitatea
frontierelor, integritatea teritorială, respectul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale).
Primele două sunt desprinse din principii deja consacrate în reglementările anterioare. «Acoperite»
din punct de vedere juridic de acestea (de principiul suveranităţii, nediscriminării, nerecurgerii la forţă
sau la ameninţarea cu forţa), aşa cum se poate vedea din modul de definire a conţinutului lor în Actul
Final, raţiunea stabilirii lor este preponderent politică şi se explică prin conjunctura internaţională a
momentului.
- S­a mai susţinut în doctrină şi existenţa altor principii (principiul dezarmării, principiul securităţii
colective, principiul solidarităţii internaţionale), dintre care cel puţin două sunt din ce în ce mai
palpabile: principiul bunei vecinătăţi şi principiul primatului dreptului internaţional.

Tema de reflecție 5.1.

Prin ce se deosebesc principiile fundamentale ale dreptului internațional de principiile generale de drept
menționate în articolul 38 (1) c) din Statutul CIJ?

5.4. Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia din 1970

5.4.1. Principiul egalităţii suverane

Conform Declaraţiei, statele „au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii
internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”.
Are două componente – suveranitatea şi egalitatea.
- Suveranitatea este, în prezent, conceptul fundamental al dreptului internaţional, având în
vedere că dreptul internaţional este, în cea mai mare parte, expresia acordului de voinţă realizat între
state suverane (elementul principal pe care este clădită astăzi organizarea statală şi internaţională).
Este un concept politic şi juridic, care aparţine atât dreptului intern (dreptului constituţional), cât şi
dreptului internaţional, având prin urmare o componentă internă (supremaţia), cât şi una externă
(independenţa), aflate în conexiune permanentă.
 - Caracterele «clasice» ale suveranităţii:
1. indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine mai multor titulari);
2. inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau entităţi internaţionale);
3. exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranităţi);
4. caracter originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului şi nu îi este atribuită din afară, iar
prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate – politic, economic, social etc.).
În prezent, toate aceste caractere au cunoscut unele mutaţii, ca urmare a evoluţiilor societăţii
internaţionale după al doilea război mondial, şi în special după 1989.
Notă: Suveranitatea, ca „animus” al statului, apărută odată cu statul, îl va însoţi pe acesta
până la dispariţia sa în calitate de concept, dar asta nu înseamnă că pe parcursul acestei
evoluţii istorice nu a suferit modificări ale trăsăturilor sale: indivizibilitatea a fost deja afectată
de redirecţionarea autorităţii de stat spre niveluri infra şi suprastatale, exclusivitatea este
afectată de o serie de fenomene precum creşterea interdependenţelor şi integrarea europeană
care presupune punerea în comun a exerciţiului unor atribute de suveranitate, inalienabilitatea
la rândul său este modificată de fenomenele integraţioniste, caracterul originar şi plenar – de
realitatea creării unor state de către comunitatea internaţională, a unor administraţii
internaţionale sau modificări constituţionale operate de comunitatea internaţională.
Efectele suveranităţii evoluează la rândul lor: prezumţia de regularitate suferă de asemenea
modificări, acţiunile statului fiind suspuse tot mai mult controlului internaţional în multiple
domenii, iar autonomia constituţională (libertatea statului de a decide propriul sistem politic,
social) este înlocuită de legitimitatea democratică.

- Este necesar să facem distincţia între suveranitatea-substanţă şi suveranitatea-exerciţiu. Dacă

substanţa suveranităţii este imuabilă, neputând fi afectată (suveranitatea rămâne parte componentă a
celui mai important principiu fundamental al dreptului internaţional – egalitatea suverană), exerciţiul
său nu a fost niciodată şi nu poate fi absolut.
Exerciţiul suveranităţii trebuie făcut raţional, prin autolimitarea sa în funcţie de cerinţele
interdependenţelor internaţionale şi în funcţie de dreptul internaţional: o exercitare excesivă a
suveranităţii, de natură să afecteze alte suveranităţi, este echivalentă cu un abuz de drept, la fel ca şi o
limitare excesivă a exerciţiului, care duce la anihilarea substanţei suveranităţii în cauză.
În concluzie, autolimitarea raţională a exerciţiului suveranităţii, în interesul comunităţii
internaţionale, este însăşi garanţia existenţei şi funcţionării sale optime, precum şi a statului, este
garanţia supravieţuirii şi adaptării evolutive a statului ca subiect primar al dreptului internaţional şi ca
actor principal al relaţiilor internaţionale.
- Suveranitatea, adaptată, rămâne conceptul fundamental al dreptului internaţional, fiind în
continuare esenţială pentru procesul de formare a dreptului internaţional şi pentru definirea esenţei
statului ca element principal al sistemului internaţional, în ciuda mutaţiilor mediului internaţional şi a
creşterii rolului normativ al altor actori non-statali.
Faptul că suveranitatea se reinventează prin adaptare şi îşi păstrează locul în calitate de concept
fundamental, acceptând limitarea sa de către dreptul internaţional şi interesul prevalent al comunităţii
internaţionale – expresie a valorilor comune ale comunităţii internaţionale – este un pas esenţial pentru
realizarea principiului supremaţiei dreptului internaţional în societatea internaţională.
- Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele elemente:
a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;
b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;
c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
d) integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;
e) fiecare stat are dreptul de a­şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul politic, social, economic şi
cultural;
f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună-credinţă de obligaţiile sale
internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;
g) dreptul de a­şi stabili legile proprii, de a defini şi conduce liber relaţiile sale internaţionale, de a
aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, dreptul de
neutralitate.
 - Egalitatea – statele au o capacitate egală de a dobândi drepturi şi de a asuma obligaţii. Egalitatea
are o dimensiune diplomatico­juridică şi o dimensiune economică (definită, în opinia unor autori,
de necesitatea asigurării aşa-numitei egalităţii compensatorii).

5.4.2. Principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a­şi hotărî singure soarta)

- Declaraţia vorbeşte despre „principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a
dispune de ele însele”.
- De remarcat că titularul acestui drept/principiu este poporul, naţiunea (nu alt subiect de drept
internaţional). El nu poate fi exercitat de către o minoritate naţională.
- Declaraţia defineşte acest principiu: „Toate popoarele au dreptul de a­şi hotărî statutul lor politic
în deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală
şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei”.
- Pe de altă parte, Declaraţia include şi limitele principiului: „Nicio dispoziţie din paragrafele
precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra
sau ar ameninţa, în total sau în parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran şi
independent, care se conduce conform principiului egalităţii în drepturi şi dreptului popoarelor de a
dispune de ele însele enunţat mai sus şi având un guvern care reprezintă ansamblul poporului aparţinând
teritoriului, fără distincţie de rasă, credinţă sau culoare.”
Pornind de la acest text, se poate face distincţie între autodeterminarea externă şi cea internă, condiţia
de exercitare a primei fiind, în opinia unor autori, imposibilitatea practică a exercitării celei de-a doua.

5.4.3. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii, neintervenţiei)

- Timp de secole, intervenţia a fost considerată un mijloc licit de conduită internaţională.
- Revoluţia Franceză afirmă necesitatea neintervenţiei poporului francez în afacerile interne ale altor
popoare şi inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale Franţei (art. 119 al
Constituţiei din 1793). Ca reacţie, legitimismul intervenţiei este consacrat de Congresul de la Viena
(1815).
- Doctrina Monroe (1823) stabileşte inadmisibilitatea intervenţiei statelor europene pe continentul
american.
- Doctrinele Calvo, Drago (1866 şi 1902).
- Conţinut – obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile care ţin de competenţa naţională a unui
alt stat (care aparţin domeniului rezervat).
Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă de intervenţie, nu numai cea armată (orice formă
de ingerinţă sau ameninţare îndreptată împotriva personalităţii unui stat sau împotriva elementelor lui
politice, economice, culturale).
- Trebuie subliniat că tot mai multe probleme considerate ca aparţinând exclusiv, în trecut,
competenţei interne a statelor ies în prezent în afara domeniului rezervat. Chiar conceptul domeniului
rezervat este contestat.

5.4.4. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

- Până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand­Kellogg, războiul era considerat ca
normal şi legitim în practica dreptului internaţional.
- Articolul 2 pct. 4 din Carta ONU arată că „Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor
internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integrităţii
teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite”.
- Declaraţia din 1970 arată că războiul de agresiune constituie crimă contra păcii care angajează
responsabilitatea statelor în conformitate cu dreptul internaţional.
- Adunarea Generală a ONU a adoptat, în 1974, Rezoluţia 3314 (XXIX) privind definirea agresiunii
(armate). Celelalte forme de agresiune nu sunt (încă) definite, deşi prin «forţă» se înţelege orice act de
violenţă sau constrângere, nu numai forţa militară, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau
de orice altă natură, toate fiind considerate ilicite.
- Dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii:
 a) folosirea forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate;
b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
- Unii autori adaugă o a treia situaţie: exercitarea dreptului de autodeterminare externă.

5.4.5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale

- Conţinut: Carta ONU (art. 2 pct. 3) stipulează: „Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele
lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia
să nu fie puse în primejdie”.
• În art. 33 pct. 1 sunt indicate şi mijloacele de reglementare: tratative, anchetă, mediere, conciliere,
arbitraj, pe cale judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la alegerea părţilor
• Declaraţia adoptată de Reuniunea la Nivel Înalt a Adunării Generale ONU, la 24 septembrie 2012,
privind „Supremaţia Dreptului (Rule of Law) la Nivel Naţional şi Internaţional”: „Reafirmăm obligaţia
tuturor statelor de a-şi soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, inter alia prin
negociere, anchetă, bune oficii, mediere, conciliere, arbitraj şi reglementare judiciară sau alte mijloace
paşnice la alegerea lor.”
• Conţinutul se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţia generală de soluţionare pe cale paşnică,
respectiv prin dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare
- Trebuie făcută distincţia diferend internaţional /situaţie internaţională:
• diferend = o neînţelegere între două sau mai multe state care şi­au formulat deja pretenţiile sau
contrapretenţiile cu argumente de drept internaţional (poziţiile lor sunt evident delimitate şi justificate
juridic);
• situaţie = o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce fricţiuni între
ele şi care poate evolua sau nu într­un diferend.

5.4.6. Principiul „pacta sunt servanda” (îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor

internaţionale)
- Este un principiu consacrat încă din antichitate. Este reglementat în art. 2 pct. 2 din Carta ONU şi
art. 29 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor.
- Conform Declaraţiei din 1970, fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile
asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă în virtutea principiilor şi normelor general
recunoscute ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte.
- Nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele trebuie să­şi
îndeplinească obligaţiile la care au consimţit liber.
- «Buna-credinţă» presupune executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor modalităţi
incorecte de a ocoli executarea lor.
- El se aplică nu doar tratatelor, ci şi cutumei.
- Condiţia esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună-credinţă trebuie să fie conforme
dreptului internaţional (de exemplu, în cazul tratatelor, acestea trebuie să fie licite).

5.4.7. Principiul cooperării

- Este un principiu care circumscrie obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale.
- Se datorează multiplicării subiectelor de drept internaţional, accentuării interdependenţelor,
apariţiei de probleme globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi găsirea de soluţii
internaţionale pentru acestea.
- Este consacrat în art. 1 pct. 3 din Carta ONU.

5.5. Alte principii fundamentale prevăzute în Actul Final

de la Helsinki

5.5.1. Principiul inviolabilităţii frontierelor

 Prevede obligaţia statelor de a „se abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor
frontiere”, de la „orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului
oricărui stat independent”.
Conform Actului Final, frontierele pot fi însă modificate, în conformitate cu dreptul internaţional,
prin mijloace paşnice şi prin acord.

5.5.2. Principiul integrităţii teritoriale

– Prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile
Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale, independenţei politice sau a unităţii oricărui stat
participant, şi în special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire a forţei sau o ameninţare
cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri
de folosire directă sau indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei
dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele.
– Se mai prevede că nicio astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi recunoscută ca legală.

5.5.3. Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

- Consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final de la Helsinki (1975), deşi unele referiri
găsim în Carta ONU, cele două Pacte privind drepturile omului etc.
- Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de ramură (nu principiu fundamental, se considera
că se referă doar la materia populaţiei), astăzi criteriul respectării drepturilor omului a devenit o coordonată
esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie pentru aderarea la diferite foruri şi forme de cooperare sau
integrare.

Temă de reflecție 5.2.

Considerați că toate principiile fundamentale enumerate în Declarația nr. 2625 (XXV) din 1970 reflectă
în egală măsură realitățile societății internaționale de astăzi?

5.6. Lucrare de verificare Unitatea 5

I. Răspundeți la următoarele întrebări
1. Dreptul la autodeterminare aparține:
a) popoarelor;
b) mișcărilor de eliberare națională;
c) popoarelor și minorităților naționale
2. Reprezintă excepții de la principiul interzicerii folosirea forței și amenințării cu forța:
a) intervenția umanitară;
b) lupta antiteroristă;
c) legitima apărare individuală sau colectivă.

II. Se dă următoarea situație de fapt:

Statul A, cunoscut în plan internațional ca fiind condus de un regim dictatorial, declanșează o operațiune
amplă pentru reprimarea opoziției politice, care cauzează numeroase victime în rândul civililor.
Președintele acestui stat este acuzat chiar de utilizarea armelor chimice împotriva propriei populații.
Întrebare: În ce condiții ar putea Statul B, o importantă putere economică și militară, să declanșeze o
operațiune militară pe teritoriul Statului A pentru oprirea dezastrului umanitar și pentru eliminarea
posibilității utilizării armelor chimice?

Răspunsuri pentru Lucrarea de verificare Unitatea 5

I. 1. a), 2. c).
II. Se va analiza posibilitatea intervenției militare prin prisma principiilor susmenționate

Bibliografie recomandată

1. C. Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 71­111

2. R.M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 52­54, 68-74
3. A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a 2-a, revăzută şi
adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 52-63
4. I. Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 272-
330
5. D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Bucureşti, 1997, p. 86­109.