C. III.

Legea nr. 64/1995- între adoptare şi adaptare

Procesul de adoptare a unei legislaţii în materia falimentului, adecvate noului context

economic, început imediat după 1990, a cunoscut mai multe etape.Astfel, la 27 aprilie 1991,
Guvernul trimitea Parlamentului un prim proiect al unei legi a falimentului, rămas însă
nefinalizat.
După 1992, în cadrul negocierilor cu Fondul Monetar Internaţional s-a cerut adoptarea
unei noi legi a falimentului, care să preia principalele inovaţii apărute în materie în ultimele
decenii în ţările occidentale. Drept răspuns, în februarie 1993 a fost înaintat Parlamentului un
nou proiect de lege, refăcut, de inspiraţie neolatină, având la bază modelele francez şi italian, în
spiritul întregii noastre legislaţii civile şi comerciale. Proiectul nu a fost însă promovat,
preferându-se un altul care a avut ca model legea americană (United States Bankrupty din 1978,
cu modificările ulterioare din 1984 şi 1986), proiect devenit Legea nr. 64/1995.
Dacă, în vremea întocmirii Codului comercial, majoritatea firmelor aparţineau
comercianţilor persoane fizice, ceea ce a făcut ca numai 9 articole să cuprindă “Dispoziţiuni
privitoare la falimentul societăţilor comerciale”, schimbările economice şi sociale au adus în
prim planul activităţii comerciale societatea comercială. Din apropape 500.000 de firme
înmatriculate la Registrul Naţional al Comerţului până la 31 martie 1995, cel mult 1/10
aparţineau comercianţilor persoane fizice. De aceea, noua Lege, 64/1995 avea să aibă în vedere
în principal societatea comercială.
Intrată în vigoare la 29.06.1995, Legea 64/1995 se deosebea de carteaa III-a a Codului
comercial prin structură şi concepţie, principalele note distincte fiind:
- Legea acordă precădere redresării întreprinderii debitorului asupra lichidării averii acestuia;
- Termenii de “faliment”şi “falit” sunt înlocuiţi cu cei de “insolvabilitate”şi “debitor”;
- Legea pune accentul pe societăţi în loc de comercianţi persoane fizice;
- încercarea de a se defini “averea debitorului”;
- posibilitatea desemnării unui administrator sau, după caz, a unui lichidator printre persoanele
de specialitate care vor ajuta pe judecătorul sindic;
- eliminarea sentinţei declarative de faliment, cu efectele sale;
- sistarea oricăror acţiuni pentru recuperarea creanţelor împotriva debitorului şi reciproc a
curgerii termenelor de prescripţie a acelor acţiuni;
- înlocuirea moratoriului şi a concordatului prin posibilitatea de reorganizare a activităţii
debitorului, în baza unui plan, în vederea redresării;
- prin încheierea procedurii, descărcarea definitivă a debitorului de restul obligaţiilor, rămas
neacoperit;
- înlocuirea dispoziţiilor referitoare la infracţiuni şi la reabilitare prin instituirea răspunderii
membrilor organelor de conducere.
Doctrina s-a arătat reticentă faţă de viabilitatea acestei soluţii legislative de inspiraţie
americană. “Modelul american, care presupune o lege modernăşi evoluată, liberală şi amplă a
fost adoptat, dar reproducerea a reieşit pe alocuri trunchiată şi lacunară, iar pe alocuri stufoasă,
insuficient sistematizată şi cu unele obscurităţi.”
Noua lege reprezintă “un implant anglo-saxon într-o legislaţie civilă şi comercială de tip
franco-italian, care va conduce la mari dificultăţi de receptare şi articulare deoarece legea
americană se bazează pe o altă concepţie decât cea tradiţionalistă a Codului comercial, foloseşte
o altă terminologie juridică, un alt sistem de soluţionare a cererilor şi contestaţiilor, o altă tehnică
legislativă. Principala dificultate se va releva în lipsa unor soluţii jurisprudenţiale care să
faciliteze aplicarea legii la cazurile ce vor fi aduse judecăţii în viitor”.
O altă consideraţiune insufficient luată în seamă de iniţiatorii legii afost tendinţa firească
a României de integrare în structurile Uniunii Europene care ar fi justificat din plin adoptarea
unei legi inspirate dintr-un model european. Ulterior adoptării Legii nr. 64/1995, au apărut o
serie de discuţii generate de noţiunea de lichidare judiciară care se confundă pentru nespecialişti
cu lichidarea organizatăîn baza legii nr. 31/1990, numităşi „lichidare administrativă”. Dorinţa de
evitarea acestor confuzii a condus la adoptarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 58/1997 prin care
Legea nr. 64/1995 a devenit Legea privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului”,
consacrându-se legislativ un termen tradiţional, acela de „faliment”.
Legea nr.64/1995 a fost substanţial modificată prin Legea nr.99/27.05.1999 privind unele
măsuri pentru accelerarea reformei economice.Aceasta a abrogat Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 58/1997. Noua reglementare, intrată în vigoare la data de 27.06.1999, s-a aplicat
inclusive procedurilor care erau deschise la data respectivă.
Principalele modificări aduse Legii 64/1995 prin Legea nr. 99/1999 se referă la:
- conferirea de puteri de execuţie mai largi administratorului şi lichidatorului preluând din
atribuţiile judecătorului-sindic, căruia îi revin atribuţii de control şi conducere generală a
procedurii, conform statutului de magistrat;
- simplificarea procedurilor de lucru ale organelor ce reprezintăcreditorii, inclusiv de convocare,
votare etc;
- diversificarea modalităţilor de vânzare a unor bunuri din averea debitorului, prin întărirea
atribuţiilor de aprobare ale judecătorului-sindic şi simplificarea formalităţilor,
- sprijinirea procedurii de reorganizare prin acordarea unei priorităţi înalte creanţelor băncilor
care sprijină financiar planurile de reorganizare;
- reglementarea mai suplă a căilor de atac împotriva deciziilor administratorului (lichidatorului)
şi a hotărârilor judecătorului-sindic.
Modificarea adusă Legii falimentului de Legea 99/1999 a fost considerată oportună şi
totodată progresistă repunând organele judecătoreşti în rolul lor firesc şi preocupându-se de
flexibilizarea şi accelerarea procedurii, măsuri care nu pot să ducă decât la atingerea scopului
avut învedere de legislaţia falimentară.
Ultima modificare legislativă în materie, O.G. nr.38/2002, reprezintă reflectarea în plan
legislativ a preocupărilor pentru o cât mai eficientă gestionare a problematicii comercianţilor
aflaţi în dificultate
După cum se arată în Expunerea de motive, Ordonanţa îşi propune ca, în baza
observaţiilor formulate pe marginea textului legii de către doctrină, instanţele judecătoreşti,
administratorii sau lichidatorii desemnaţi în cadrul procedurilor, precum şi de către instituţiile
publice implicate în aplicarea legii, în calitate de creditori ai debitorilor aflaţi în încetare de plăţi
sau de supraveghetori ai desfăşurării activităţii economice în condiţii de deplină legalitate,
precum: Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, Ministerul
Finanţelor Publice, Garda Financiară, Ministerul de Interne, să introducă amendamentele
necesare în vederea :
 -eliminării confuziilor şi deficienţelor sesizate ;
-introducerii unor soluţii mai eficiente pentru derularea cu celeritate a procedurii;
-realizării unui echilibru sensibil între protejarea intereselor creditorilor, expresie a
principiului securităţii creditului, pe de o parte şi încurajarea reorganizării activităţii debitorilor,
cu consecinţele ei favorabile în plan social, de cealaltă parte.
O.G.38/2002 a fost aprobată, cu modificări, prin Legea 82/2003. Nu putem, de asemenea,
să nu semnalăm adoptarea, la sfârşitul anului 2002, a unui proiect de lege reglementând
raporturile de drept international privat în materia insolvenţei, primul de acest fel din legislaţia
română: Legea 637 din 7 decembrie 2002, intrată în vigoare la 1 iulie 2003. Într-un context
economic în care dezvoltarea unei pieţe a comerţului global a condus la mărirea cazurilor de
insolvenţă transfrontalieră, legea urmăreşte realizarea unei armonizări legislative cu cadrul
normativ al Uniunii Europene, precum şi în vederea creării de instrumente eficiente de cooperare
în această materie cu state din afara Uniunii Europene, preluând dispoziţiile Legii Model a
UNCITRAL referitoare la insolvenţa transfrontalieră şi ale Regulamentului Consiliului Uniunii
Europene nr.1346/2000 cu privire la procedurile de insolvenţă.

Concluzii
Analiza evoluţiei istorice a instituţiei falimentului ne permite să desprindem câteva
tendinţe:
Prima constă în atenuarea sensibilă a caracterului represiv al falimentului, în reducerea
decăderilor care însoţesc declararea falimentului şi atenuarea continuă a situaţiei juridice a
debitorului, fondată iniţial pe motive umanitare pentru ca, mai recent, să se întemeieze pe raţiuni
economice, pentru că, aşa cum foarte plastic se exprima un distins autor, “datornicul de azi este
adeseori clientul zilei de mâine.”​74
O altă tendinţă se referă la diminuarea răspunderii persoanelor din conducerea societăţii
declarate în faliment. În condiţiile economice actuale, recursul la libera iniţiativă este
indispensabil, iar un loc de muncă stabil este prea rar pentru a mai interzice celui care eşuează să
reînceapă activitatea, să facă orice pentru a supravieţui, evitându-se cel puţin şomajul.
 Abandonarea aplicării unei proceduri de faliment unice indiferent de calitatea sau starea
patrimonială a debitorului şi crearea unor procedure flexibile este o altă caracteristică ce poate fi
desprinsă din această scurtă analiză din perspectivă istorică.
Dar evoluţia istorică a instituţiei falimentului este poate cel mai bine pusă în lumină de
schimbarea de optică asupra scopului procedurii.
Astfel, într-o primă etapă, legislatorul a dorit să pedepsească pe comercianţii care nu-şi
onorau datoriile. Ulterior, el a dorit să protejeze creditorii neplătiţi. În sfârşit, mult mai recent, el
s-a preocupat de a asigura supravieţuirea întreprinderilor care meritau să fie salvate. Dar aceste
finalităţi n-au fost niciodată exclusive, din contră. Descoperirea unui obiectiv nou nu exclude
vechile finalităţi, chiar dacă caracterul instituţiei se modifică.
În prezent, dreptul procedurilor colective trebuie să răspundă în acelaşi timp la trei
chestiuni: ​salvarea întreprinderii, menţinerea forţei de muncă şi acoperirea pasivului.​ De aici şi
diversitatea intereselor prezente într-o procedură colectivă, pe cât de numeroase pe atât de greu
de conciliat, ceea ce a făcut ca dreptul procedurilor colective să fie considerat un drept
eminamente “​conflictual”.
Astfel, dacă interesul întreprinderilor în dificultate este de a obţine amânări ale plăţilor şi
remiterea unor datorii, pentru creditori, din contră, esenţialul este să fie plătiţi repede şi, în
măsura posibilului, complet. Pe de altă parte, colectivitatea însăşi nu se poate dezinteresa de
soarta unei întreprinderi a cărei dispariţie ar însemna creşterea şomajului, degradarea mediului
economic al unei regiuni şi ar face posibilă încetarea unei producţii naţionale, impunând
recurgerea la importuri.
Evoluţia instituţiei falimentului este un proces de adaptare a dreptului la această realitate
social-economică, o încercare de a găsi soluţiile care, mai mult decât în alte domenii, trebuie să
fie, înainte de toate, practice. Numai aşa, dreptul procedurilor colective poate rămâne un“​drept
realist”​.
Concluzionând, nu putem decât să achiesăm la aserţiunea reputatului prof. Yves Guyon
potrivit căruia, “dreptul procedurilor colective a devenit,de-a lungul anilor, din ce în ce mai
complex, fără a ajunge vreodată la rezultate satisfăcătoare”, fiind un domeniu care “serveşte ca
banc de probă pentru varietatea tehnicilor juridice”. Aceasta întrucât, aşa cum aprecia acelaşi
autor, în cazul unui faliment toată lumea pierde, ceea ce face din dreptul procedurilor colective
“un drept al eşecului”, un domeniu în care “nu există legi bune, ci doar legi mai puţin proaste
decât altele”.