Curs Yumeiho Email

Terapia “Yumeiho” Curs pentru gradele 1 si 2 ( uz intern !
SAIONJI MASAYUKI
18.11.1943 – 28.02.2005
Fondatorul Terapiei Yumeiho – OTSUKI MASAYUKI cunoscut mai ales sub pseudonimul
SAIONJI MASAYUKI s-a nascut in data de 18.11.1943 in orasul Tokyo – Japonia.
In tinerete, desi pasionat de medicina traditionala orientala, la insistentele tatalui sau urmeaza
cursurile universitatii “MEIJI” din Tokyo, facultatea de comert. In anii de studentie este atras
mai mult de studiul limbii si caligrafiei chineze decat de principiile si regulile comertului. In
consecinta, va renunta in timp la cursurile universitare in favoarea perfectionarii caligrafiei
chineze.
Timp de trei ani este instructor de caligrafie chineza. Viziteaza deseori China pentru a-si
perfectiona tehnica, acolo intrand in contact cu medicina traditionala chineza prin intermediul
cartilor antice pe care le studia din punct de vedere caligrafic. Principiile teoretice, filosofia si mai
ales procedeele terapeutice manuale prezentate in aceste lucrari il fascineaza si decide sa si le
insuseasca.
In anul 1975 il intalneste pe Shuichi Ono Hidekazu, un cunoscut maestru de Seitai Ho –

[metoda terapeutica manuala avand ca scop echilibrarea fiziologiei umane plecand de la ajustarea
posturala respectiv prin aplicarea unor procedee de echilibrare functionala mio-articulara,
punctoterapie, masaj si manipulari articulare].
Maestrul Shuichi Ono Hidekazu isi fundamentase procedeele terapeutice bazandu-se pe studiul
indelungat al tehnicilor de reabilitare Zheng Ti Fa, aplicate in cadrul manastirilor budiste din
China (printre altele si in faimoasa manastire Shao Lin).
Timp de 6 ani studiaza diverse metode terapeutice manuale traditionale orientale, indeosebi cele
chineze si japoneze (Tui-na, Zheng Ti Fa, An-Ma, Shiatsu, Do In, Seitai-ho, etc.).
In anul 1980 deschide un cabinet privat in Tokyo. Tot in acest an incepe studiul limbii Esperanto
care ii va fi de un real folos, ulterior, in promovarea metodei terapeutice proprii.
In anul 1981 finalizeaza studiile incepute in cadrul scolii nationale japoneze de Shiatsu si
terapii traditionale orientale (NIHON – SHIATSU SENMON GAKKO);
Tot in anul 1981 pune bazele unui sistem terapeutic inovator, numit initial “Masaj Divin” iar
mai apoi “Terapia prin Indreptarea Coxalelor si Presopunctura” sau “Terapia Yumeiho”.
In anul 1982 fondeaza, impreuna cu un grup de colaboratori apropiati, organizatia numita: “Liga
pentru generalizarea la scara intregii umanitati a terapiei de indreptare a coxalelor, prin
masaj si puncto-terapie” iar apoi, in acelasi an, pune bazele fundatiei “AKAHIGE”, al carei
presedinte este pana in anul 2005, scopul fundatiei fiind raspandirea terapiei Yumeiho la nivel
international.
In anul 1983 este licentiat ca Maestru de masaj Shiatsu si punctoterapie, licenta fiind sustinuta
in cadrul Fundatiei de Examinare pentru Studii si Practici de Terapie Orientala, singura
institutie acreditata de Ministerul Sanatatii din Japonia, sa acorde astfel de titluri, fiind astfel
acreditat oficial ca maestru in terapii manuale traditionale japoneze.
In anul 1987 pune bazele “Institutului International de Medicina Preventiva Practica din
Tokyo” al carui director este pina in anul mortii, 2005.
Incepand cu anul 1989 este invitat in diverse tari ale lumii pentru a-si prezenta terapia, aceste
vizite fiind organizate in principal de grupuri si organizatii ale vorbitorilor de Esperanto.
Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 1

Societatea Română de Yumeiho©
In anul 1990 este invitat pentru a preda terapia Yumeiho in cadrul Spitalului Militar Central
al Aviatiei din Moscova – Rusia. Incepe astfel o colaborare care va dura peste 10 ani, pe
parcursul timpului fiind facute, in colaborare cu aceasta institutie, numeroase studii si cercetari
stiintifice cu privire la eficienta profilactica si curativa a terapiei Yumeiho.
In anul 1992 este invitat in calitate de “lector de inalta calificare” la Universitatea de Medicina
si Farmacologie Traditionala din orasul Jiaozuo, provincia Hunan – China.
In anul 1994, Institutul de Cercetari in Medicina Traditionala de pe langa Ministerul

Sanatatii din Rusia, ii confera titlul onorific de Doctor in Medicina Traditionala.
In anul 1995, la Moscova, prezinta cu succes terapia Yumeiho in fata Consiliului Stiintific al
Academiei Internationale de Stiinte pentru concursul vizand titlul de Doctor in Stiinte
Medicale. Tot in acest an, 1995, Academia Internationala de Stiinte din San Marino ii
acorda titlul de Doctor in Stiinte Medicale Traditionale.
In perioada 1990 – 1995 viziteaza frecvent Moscova, respectiv Centrul de Cercetari Stiintifice
de pe langa Spitalul Militar Central al Aviatiei Militare unde instruieste peste 130 de medici
militari in aplicarea terapiei Yumeiho. Beneficiarii aplicarii terapiei sunt in special pilotii si
cosmonautii, aplicarea terapiei Yumeiho fiind recomandata si aplicata atat in scopul prevenirii
aparitiei bolilor profesionale (specifice activitatii acestora) cat si pentru tratarea bolilor in fazele
incipiente.
In perioada 1989 – 2004 calatoreste in peste 40 de tari, cu scopul popularizarii terapiei

Yumeiho si al pregatirii practicantilor acesteia din afara granitelor Japoniei.
Pana in anul 2004 terapia Yumeiho a fost raspandita in 73 de tari. In multe dintre acestea
creandu-se centre de practica si instruire precum si organizatii profesionale.
In anul 1993 viziteaza pentru prima data Romania (Timisoara), cu prilejul lansarii cartii
“MIRACOLUL SECOLULUI XX”, traducerea in limba romana din esperanto fiind facuta de d-na
prof. univ. Rodica Popa si d-na Dr. Florica Popa.
La data de 28 februarie 2005, Dr. SAIONJI MASAYUKI, fondatorul Terapiei Yumeiho si

director al Institutului International de Medicina Preventiva Practica din Tokyo, trece la
cele vesnice in urma unui nefericit accident.
Activitatea publicistica:
In anul 1987, in Japonia, i se publica prima carte (cu numele “ Yumeiho – tratarea rapida a
diferitelor suferinte”) in care Dr. Saionji Masayuki isi prezinta conceptul teoretic propriu
asupra cauzelor patologiei umane si metoda terapeutica proprie, evoluata din acesta.
In perioada 1987 – 1991 scrie si publica, atat in China cat si in Japonia, 7 lucrari despre
terapia manuala proprie “YUMEIHO”. Cartile “Insanatosire rapida prin Terapia Yumeiho” si
“Cum se poate preveni moartea subita” ajung best-sellere.
In perioada 1987 – 2004 publica numeroase articole si interviuri in ziare si reviste cum ar fi:
“THE JAPAN TIME” – 1989; “PASSPORT TO THE NEW WORLD” – 1994; “LA REVUO ORIENTA” –
1996; si altele.
In anul 1989 traduce si publica prima editie, in limba esperanto, a cartii cu titlul “Yumeiho”.
In perioada 1991- 2004 cartea “Terapia Yumeiho” este tradusa in 26 de limbi si tiparita in
peste 20 de tari. In anul 1993, cu titlul: “MIRACOLUL SECOLULUI XX”, se publica traducerea
in limba romana a cartii “YUMEIHO” (din versiunea in esperanto, editia 1989).
SORIN IGA – instructor Yumeiho; delegat al Institutului International de medicina Preventiva

Practica din Tokyo – Japonia
2 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

Terapia “Yumeiho” Curs pentru gradele 1 si 2 ( uz intern ! )
SĂNĂTATE PRIN TERAPIA MANUALĂ JAPONEZĂ
YUMEIHO
DESPRE TERAPIA YUMEIHO

Este alcătuită dintr-un ansamblu de procedee terapeutice manuale şi exerciţii fizice
complexe, având ca scop reabilitarea echilibrului, a simetriei, şi a funcţionalităţii organismului
uman.
Procedeele terapeutice manuale, aplicate în scop profilactic sau corectiv în cadrul terapiei
Yumeiho, constau în: tehnici de manipulare osteo-articulare şi gimnastică mio-articulară pasivă;
procedee de punctoterapie (similare presopuncturii şi reflexoterapiei); tehnici şi procedee speciale
de masaj; elemente de stretching (întinderi, elongaţii efectuate în scop curativ sau profilactic);
Exerciţiile practicate în cadrul terapiei yumeiho constau în: gimnastică specială (YUMEIHO
TAISO), tehnici de respiraţie, tehnici de relaxare, etc.
ISTORICUL TERAPIEI YUMEIHO

Tehnicile şi procedeele speciale de masaj precum şi celelalte aplicaţii terapeutice manuale
incluse în practica Yumeiho derivă din elemente ale medicinei tradiţionale Chineze şi Japoneze,
cum ar fi practica ancestrală Zheng Ti Fa (aplicaţii terapeutice manuale practicate în cadrul
cunoscutei mănăstiri SHAO-LIN). Parte din aceste metode terapeutice au fost aduse în Japonia în
anul 1948 de către maestrul japonez SHUICHI OHNO HIDEGATSU.
Doctorul MASAYUKI SAIONJI, elev al maestrului OHNO, în urma unui studiu de peste 20
de ani efectuat asupra diverselor practici terapeutice tradiţionale extrem orientale, a sistematizat
şi perfecţionat terapia făcând-o cunoscută sub denumirea de “YUMEIHO” (numele complet fiind:
KOTSUBAN YUMEIHO TAISO) sau YUMEIHO - DO. În consecinţă maestrul dr. Saionji Masayuki
este considerat fondatorul terapiei Yumeiho.
Prima instituţie oficială creată în scopul aplicării, instruirii şi răspândirii terapiei Yumeiho a fost
înfiinţată în anul 1980 în Tokyo. Începând cu acelaşi an, terapia este răspândită în întreaga lume prin
intermediul INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE MEDICINĂ PREVENTIVĂ PRACTICĂ din TOKYO –
JAPONIA. Actualmente funcţionează, atât în Japonia cât şi în întreaga lume (în peste 30 de ţări), centre
medicale, cabinete private, clinici, în care se practică cu succes terapia YUMEIHO. Experienţa clinică şi
investigaţiile efectuate prin metode ştiinţifice au dovedit complexitatea efectelor terapiei asupra corpului
uman.
EFICIENŢA CURATIVĂ ŞI PROFILACTICĂ

Pe parcursul timpului s-au făcut numeroase statistici, studii şi cercetări ştiinţifice cu
caracter medical în ceea ce priveşte eficienţa curativă şi profilactică a terapiei Yumeiho. Aceste
studii au fost efectuate atât de către instituţii medicale de renume cât şi de către medici şi
practicanţi independenţi din întreaga lume. Unul dintre cele mai ample studii a fost efectuat pe
parcursul a 10 ani la Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Spitalului Militar Central al Aviaţiei
din Moscova – Rusia. În urma rezultatelor obţinute, terapia Yumeiho a fost oficial implementată
ca metodă de profilaxie şi reabilitare în tratarea aviatorilor şi cosmonauţilor. De asemenea
începând cu anul 2000, terapia Yumeiho se predă ca disciplină aparte în cadrul Universităţii de
Medicină Militară din Moscova.

ORGANIZAREA LA NIVEL MONDIAL ŞI NAŢIONAL
Centrul de Yumeiho din Tokyo, respectiv Institutul Internaţional de Medicină
Preventivă Practică din Tokio (I.I.M.P.P.) este coordonatorul tuturor activităţilor legate de
terapia yumeiho la nivel mondial. De asemenea, tot acesta reglementează activităţile de practică şi
instruire, respectiv şcolarizare, în concordanţă cu legislaţia ţărilor în care se desfăşoară aceste
activităţi. În acest scop, institutul are instructori colaboratori, delegaţi prin contracte şi scrisori de
împuternicire, care răspund de buna desfăşurare a activităţilor în plan regional (ţări, continente)
sau local (organizaţii, grupuri de practicanţi, oraşe, etc).
În România, practica, instruirea, organizarea şi răspândirea terapiei Yumeiho sunt
organizate şi/sau coordonate de către Societatea Română de Yumeiho, prin intermediul
terapeuţilor - instructori sau al persoanelor delegate şi acreditate de către această instituţie.
SOCIETATEA ROMÂNĂ DE YUMEIHO

Societatea Română de Yumeiho este singura instituţie abilitată să reprezinte, în
România, interesele Centrului de Yumeiho - Institutul Internaţional de Medicină
Preventivă Practică din Tokyo – Japonia.
 Este o asociaţie profesională nonprofit, nonguvernamentală, înfiinţată în anul 2000
la cerinţa fondatorului terapiei Yumeiho, dr. Saionji Masayuki.
 Scopul principal al asociaţiei profesionale este promovarea şi acreditarea Terapiei
Yumeiho în România, precum şi introducerea acesteia în conceptul de medicină
integrativă. Pe plan profesional are sprijinul domnului prof. dr. Saionji Masayuki,
fondatorul terapiei, maestru în masaj Shiatsu şi Presopunctură, şi al d-lui Hashimoto
Shigeru, director al Institutului Internaţional de Medicină Preventivă Practică cu
sediul în Tokyo – Japonia.
ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ROMÂNE DE YUMEIHO

 Organizează şi susţine cursuri de iniţiere şi perfecţionare în Masaj Profilactic şi Terapia
Yumeiho; absolvenţilor li se eliberează, după caz, Atestate, Diplome sau Certificate de
Perfecţionare.
 Oferă servicii cu caracter profilactic şi curativ - respectiv aplicaţii profilactice şi
terapeutice yumeiho precum şi alte metode terapeutice manuale orientale.
 Încheie contracte de colaborare reciproc avantajoase cu instituţii, societăţi sau alte
asociaţii care găsesc interes în profilaxia propriilor angajaţi şi în susţinerea terapiei
coxale sau a metodelor terapeutice manuale.
 Asigură informarea şi pregătirea continuă a practicanţilor terapiei în scopul creşterii
nivelului de performanţă profesională. În acest scop se organizează seminarii, stagii de
pregătire, grupuri de studiu, conferinţe, etc.
REGLEMENTĂRI PRIVIND PRACTICA ŞI INSTRUIREA

Terapia Yumeiho este structurată pe 5 nivele de pregătire teoretică şi practică. Pentru
fiecare nivel se organizează cursuri şi stagii de pregătire. Numai începând cu nivelul 3 se poate
practica Yumeiho în scop terapeutic. Formarea unui terapeut durează minim 2 ani. Formarea
unui instructor durează între 3 ani (cursuri de iniţiere) şi 5 ani (instructor cursuri de
perfecţionare). Instructorii în terapia yumeiho se selectează dintre posesorii gradelor 3, 4 şi 5.
Aceştia participă la seminarii şi cursuri speciale, iar în funcţie de rezultatele obţinute se stabilesc
şi nivelele de competenţă în instruire.
Condiţiile de examinare, cerinţele şi normele de reglementare, atât a practicii cât şi a
instruirii, sunt prezentate în regulamentul (internaţional valabil) stabilit de maestrul dr. Saionji
Masayuki şi de o comisie a I.I.M.P.P. din Tokio condusă de maestrul Hashimoto Shigeru.

Pot instrui sau/şi practica această terapie numai absolvenţii cursurilor speciale pentru
terapeuţi, respectiv pentru instructori. Atât terapeuţii cât şi instructorii trebuie să fie posesori ai
documentelor care atestă absolvirea şi competenţa. Aceste documente pot fi eliberate de I.I.M.P.P.
din Tokio (obligatoriu pentru instructori!) sau/şi de către organizaţiile naţionale sau regionale
(pentru practicanţi şi terapeuţi). Este important de menţionat faptul că terapeuţii (deci începând
cu gr. 3) şi instructorii (gr. 3, 4, 5,) trebuie să fie înregistraţi oficial atât la I.I.M.P.P. din Tokio cât
şi la organizaţiile profesionale la care sunt arondaţi teritorial.
Toate aceste reglementări sunt necesare atât pentru evitarea apariţiei erorilor în practică şi
instruirea terapiei, cât şi pentru a asigura instruirea, perfecţionarea, respectiv informarea
continuă a practicanţilor terapiei Yumeiho.
Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo;

®
YUMEIHO
SĂNĂTATE PRIN ECHILIBRU
TERAPIA CARE ARE CA OBIECTIV RESTAURAREA ECHILIBRULUI

FUNCŢIONAL AL BIOMECANICII ŞI FIZIOLOGIEI CORPULUI UMAN
(NOŢIUNI TEORETICE ELEMENTARE)

Din multitudinea de metode corectiv – terapeutice dedicate tulburărilor de statică şi dinamică
ale aparatului locomotor uman, Yumeiho este singura terapie care îşi bazează teoria şi practica pe
studiul relaţiei de interdependenţă dintre poziţia dominantă a centrului de greutate al corpului şi
potenţialul maladiv, respectiv patologia umană. Aceasta deoarece centrul de greutate al corpului
uman este corelat cu verticalitatea şi cu echilibrul (în cel mai integral sens cu putinţă), elemente
indispensabile vieţii noastre sănătoase.
Verticalitatea omului (poziţia bipedă), se poate menţine datorită unui efort sinergic la care
participă diverse structuri ale corpului: schelet, musculatură, ligamente, elemente ale sistemului
nervos (atât vegetativ cât şi central), aparat cardio-vascular, etc. Aceste structuri care alcătuiesc
fiinţa noastră au dezvoltat pe parcursul timpului funcţii şi arhitecturi adaptate (chiar specializate)
în menţinerea verticalităţii, atât în timpul mişcării cât şi în timpul staticii. De fapt statica în sine
nu există, chiar şi atunci când noi considerăm că suntem în repaus absolut ne aflăm în mişcare -
muşchii efectuează o permanentă ajustare a poziţiei noastre generând mişcări la limita
perceptibilă, respiraţia, aparatul circulator, generează oscilaţii, deplasări, modificări de poziţie.
Dată fiind amplitudinea infimă a acestor mişcări, le putem considera neglijabile şi astfel definim
această stare ca fiind statică.
Poziţia verticală este asigurată în principal de axul coloanei vertebrale. Capacitatea coloanei
vertebrale de a ne menţine verticalitatea şi echilibrul este dependentă de starea funcţională a
musculaturii care o stabilizează (“ancorează”), de starea articulaţiilor intervertebrale şi a
ţesuturilor moi adiacente, şi nu în ultimul rând de starea structurilor pe care se sprijină. Baza
coloanei vertebrale se sprijină pe bazin (centura pelviană), care la rândul lui este susţinut de
membrele inferioare.
De asemenea poziţia verticală impune distribuţia greutăţii întregului corp la nivelul tălpilor,
iar pentru realizarea echilibrului static vertical trebuie ca proiecţia centrului de greutate al
corpului să se situeze în interiorul perimetrului delimitat de marginile laterale, anterioare şi
posterioare ale tălpilor.
În concluzie, corpul omenesc în ortostatism (stând în picioare) trebuie să îşi distribuie în
mod egal greutatea pe cele două membre inferioare; se sprijină pe piciorul stâng dacă cel drept
oboseşte, şi viceversa. Dacă ambele membre inferioare obosesc, unul dintre ele va suporta primul
greutatea şi va resimţi suprasolicitarea, apoi celălalt. Aceasta se repetă alternativ. Cu cât mai
serioasă este oboseala, cu atât mai frecventă este alternarea distribuţiei greutăţii pe cele două
membre inferioare.
Centrul de greutate al corpului îşi schimbă în permanenţă poziţia, în funcţie de
circumstanţele şi necesităţile noastre de mişcare sau echilibru static. Spre exemplu oscilaţiile
laterale ale centrului de greutate se impun şi sunt indispensabile pentru realizarea mersului,
când greutatea corpului trebuie transferată alternativ asupra membrelor inferioare.
În afara acestor oscilaţii ale centrului de greutate al corpului, fireşti în timpul mersului sau
al ortostatismului prelungit, sunt situaţii în care centrul de greutate este situat într-o poziţie

predominantă (adică stă cel mai mult timp) diferită de cea normală. Spre exemplu pe parcursul a
10 minute de mers, centrul de greutate (greutatea corpului) ar fi trebuit să se situeze, în medie,
timp de circa 5 minute pe membrul inferior drept şi 5 minute pe membrul inferior stâng. Dacă
centrul de greutate al corpului este situat dominant în partea stângă a corpului, timpul de sprijin
pe piciorul drept va fi mai scurt (sub 5 minute). În acest caz membrul inferior stâng va fi
suprasolicitat, şi oboseşte mai repede. Uzura articulară, solicitarea musculaturii, “încărcarea”
acestui membru fiind mai mari, se creează premizele unor suferinţe musculare şi articulare. De
asemenea pentru menţinerea echilibrului coloana vertebrală trebuie să se curbeze suplimentar.
În timpul ortostatismului (sprijin bipodal), greutatea proiectată la nivelul fiecărui membru
inferior trebuie să fie aceeaşi (distribuită în mod egal). Deci o persoană cu o greutate de 70 kg,
care stă în picioare timp de 10 minute trebuie să îşi sprijine pe fiecare membru câte 35 kg, în
medie timp de câte 5 minute. Dacă acest lucru nu este posibil din diferite cauze, atunci putem
spune că centrul de greutate al corpului (respectiv proiecţia greutăţii corpului la nivelul
membrelor inferioare) se află într-o poziţie dominantă anormală. În cazul exemplului mai sus
menţionat, dacă se sprijină numai 30 kg pe un membru şi celălalt trebuie să suporte 40 kg, sau
timpii de sprijin sunt semnificativ diferiţi (3 minute un membru şi 7 minute celălalt), sau
combinaţii între excesul de greutate şi timpul de sprijin suplimentar (membrul stâng suportă în
medie circa 3 minute 30 kg iar cel drept trebuie să suporte în consecinţă 40 kg timp de 7 minute).
Cauzele care pot influenţa modul în care se distribuie greutatea la nivelul membrelor
inferioare, respectiv situarea dominantă a centrului de greutate, sunt diverse, unele chiar extrem
de complexe. Aceasta deoarece menţinerea echilibrului corpului uman în câmpul gravitaţional
implică acţiunea a diverse sisteme şi structuri ale fiinţei (sistem nervos, aparat locomotor). Dintre
cele mai frecvente cauze putem menţiona: anomalii funcţionale sau/şi de poziţie ale oaselor
coxale (dislocarea coxală, leziuni ale articulaţiilor bazinului, etc.); leziuni ale articulaţiilor sau/şi
scheletului membrelor inferioare (fracturi, luxaţii, entorse, artroze, artrite, etc.); leziuni ale
ţesuturilor de susţinere şi mobilizare ale bazinului şi ale membrelor inferioare (tendinite, leziuni
musculare, atonii, contracturi, paralizii musculare, etc.); afecţiuni neurologice (hemiplegie,
sciatică, etc.). Toate aceste suferinţe determină distribuţia inegală a greutăţii la nivelul membrelor
inferioare în scopul protejării membrului cu afecţiuni dureroase, sau în consecinţa incapacităţii
funcţionale a acestuia (parţială sau totală).
Pe termen scurt, această asimetrie funcţională nu generează (de obicei) tulburări majore.
Însă în cazul în care afecţiunile mai sus menţionate nu sunt sau nu pot fi tratate, sau sunt
tratate necorespunzător, rămânând sechele, vor apărea tulburări serioase mai întâi la nivelul
aparatului locomotor şi mai apoi (în consecinţă) la nivelul întregului organism. Spre exemplu, o
luxaţie la nivelul gleznei netratată corespunzător poate genera în timp o scolioză, care la rândul ei
generează artroză vertebrală - afecţiune în urma căreia apar, de obicei, tulburări neurologice
diverse (funcţie de segmentul vertebral afectat).
Complexitatea funcţională a organismului uman nu permite afirmarea unor enunţuri
categorice în ceea ce priveşte evoluţia unor situaţii, respectiv a premiselor patologice. Se poate
doar analiza logica desfăşurării unor posibile evenimente care în cele din urmă duc la instalarea
bolilor. Adică se ia în calcul probabilitatea statistică de a se instala o suferinţă plecând de la nişte
observaţii concrete.
Dintre multitudinea cauzelor care generează dezechilibru în distribuţia greutăţii la nivelul
membrelor inferioare, cea mai frecvent întâlnită este anomalia de poziţie a oaselor coxale, sau/şi
tulburările funcţionale apărute la nivelul articulaţiilor sacroiliace (care sunt punctul de joncţiune
al oaselor coxale cu osul sacru respectiv, coloana vertebrală). Aceste tulburări funcţionale,
asimetria de poziţie a oaselor coxale respectiv subluxarea articulaţiei sacroiliace, le vom numi în
cele ce urmează “dislocare coxală”.
DISLOCAREA COXALĂ, SUBLUXAŢII ŞI TULBURĂRI FUNCŢIONALE ALE

ARTICULAŢIILOR SACROILIACE
După cum am specificat în paginile precedente, anomaliile de poziţie ale centrului de
greutate se datorează în mare parte unor tulburări funcţionale apărute la nivelul centurii pelviene

sau/şi la nivelul membrelor inferioare. În cele ce urmează vom analiza tipurile de dislocare a
oaselor coxale, precum şi efectele dislocării coxale asupra organismului (stării de sănătate).
Dislocarea coxală produce tulburări funcţionale şi în cele din urmă îmbolnăviri prin două
cauze (mecanisme) mai mult sau mai puţin distincte: prima cauză este suprasolicitarea asimetrică
a aparatului locomotor în consecinţă unei poziţii (predominante) anormale a centrului de greutate
al corpului, iar cea de a doua este dată de efectele dislocării coxale în sine (tulburările generate de
subluxaţia articulaţiei sacroiliace pe plan local: algii, contracturi ale musculaturii regionale, etc; şi
la distanţă: tulburări circulatorii la nivelul membrului inferior corespunzător dislocării coxale,
etc.)
Observaţie: Termenul de “dislocare coxală” este folosit pentru a numi orice tulburare,
asimetrie, anomalie, în ceea ce priveşte situarea, simetria oaselor coxale.
Informaţii generale despre dislocarea oaselor coxale

- Conform statisticilor 99% dintre oameni prezintă dislocare coxală.
- Dislocarea coxală dreaptă este cea mai des întalnită; mai des la femei decât la bărbaţi.
- O mare parte a dislocărilor coxale se pot produce intrauterin sau în timpul travaliului.
- În timpul vieţii apare posibilitatea schimbării tipului (părţii) dislocării coxale (fie în urma
unor accidente, fie în urma unor activităţi sportive intense, fie chiar în urma unui tratament, etc.)
- Dacă musculatura regiunii lombare este foarte tensionată atunci dislocarea coxală este
fixată.
- Dacă musculatura regiunii lombare este suficient de moale (atona) atunci pot apărea
dislocări coxale în urma oboselii, respectiv a suprasolicitării coloanei vertebrale lombare. Dacă
oboseala (încărcarea) se menţine timp suficient de îndelungat, atunci dislocarea se poate produce
şi la nivelul părţii opuse. După dispariţia oboselii sau a suprasolicitării, situaţia se poate
normaliza.
- Dislocarea coxală are o importantă relaţie cu articulaţia sacroiliacă. Tulburările de statică
şi dinamică ale acestor articulaţii influenţează biomecanica întregului corp uman. Tonusul
(starea) musculaturii care deserveşte articulaţia este oglinda stării acesteia. Corpul uman
funcţionează ca un întreg, afectarea unui segment se va răsfrange, în diferite grade de afectare,
asupra întregului ansamblu funcţional al acestuia.
- Dislocarea coxală este deseori prezentă, însă prezenţa acesteia nu poate fi corelată
întotdeauna cu instalarea imediată a îmbolnăvirilor.
- Patologia indusă de dislocarea coxală are două componente: directă, prin patologia indusă
la nivel regional (lombar, pelvis, membru inferior); şi indirectă, prin tulburările apărute în
consecinţa schimbării poziţiei dominante a centrului de greutate al corpului.
Dislocarea coxală este cauza principală a descentrării centrului de greutate.
În ce stadiu este dislocarea oaselor coxale?
În condiţii normale linia care uneşte marginea superioară posterioară a oaselor coxale (spina
iliacă posterioară) trebuie să fie orizontală atât în poziţia ortostatică cât şi în decubit ventral, şi să
fie paralelă cu linia umerilor (linia care uneşte acromioanele) cu liniile care unesc părţile
superioare şi unghiurile inferioare a omoplaţilor (vezi Anexa nr. 1, fig. A).
Coloana vertebrală trebuie să fie perpendiculară pe linia care uneşte spinele iliace
posterioare.
Membrele inferioare trebuie să aibă aceeaşi lungime, să fie simetrice atât ca aspect
(lungime, volum, formă) cât şi funcţional – biomecanic (tonus, elasticitate, rezistenţă la efort).
Vom detalia în cele ce urmează situaţia în care coxalul drept este dislocat.

Stadiile dislocării osului coxal drept:
1. Membrul inferior drept este mai scurt - centrul de greutate este cel mai adesea situat
dominant la stânga faţă de poziţia mediană, normală.
2. În urma suprasolicitării articulaţiei sacroiliace stângi aceasta va ceda, în timp, suferind
şi ea o dislocare. În acest caz membrele inferioare se vor egaliza treptat sub aspectul lungimii.
Centrul de greutate se va muta treptat în partea dreaptă.
3. Articulaţia sacroiliacă dreaptă va ceda suplimentar, ea fiind deja afectată. Centrul de
greutate se va muta iarăşi spre stânga. Acesta este stadiul tipului combinat (boli cronice); sub
aspectul simptomatologiei va prezenta o combinare a caracteristicilor stadiilor 1 şi 2.
Primul stadiu al dislocării coxale:

Semne ale dislocării coxale drepte: Pacientul aşezat în decubit ventral (culcat pe burtă),
osul coxal de pe partea dreaptă se prezintă mai înalt decât cel din stânga (spina iliacă posterioară
dreapta mai ridicată); în decubit dorsal (culcat pe spate) spina iliacă anterioară dreapta este mai
ridicată (sau mai joasă decât cea din stânga).
În clinostatism ventral, membrul inferior corespunzător coxalului dislocat se observă a fi
mai scurt, iar umărul drept va fi situat mai sus decat stângul. (Vezi Anexa nr 1, fig. B).
Observaţie: Termenul de “scurt” se referă la aspect şi nu la o scurtare propriuzisă a osaturii!
Osul coxal dislocat se răsuceşte înspre înapoi, prezentându-se mai înalt decât stângul.
Articulaţia coxofemurală din partea dreaptă se răsuceşte intern din cauza dislocării coxalului
drept, în consecinţă membrul inferior drept se prezintă mai scurt decât cel stâng.
Stând sau mergând, în condiţii normale, greutatea corpului se repartizează egal pe cele
două membre inferioare, însă, în cazul dislocării coxalului drept, persoana tinde să-şi mute
centrul de greutate spre stânga, deoarece membrul inferior drept este mai scurt (funcţional) decât
stângul, iar membrul inferior stâng trebuie să suporte mai mult decât jumătate din greutate. În
consecinţă corpul trebuie să se încline spre dreapta. Pentru a menţine echilibrul corpului,
vertebrele toracale inferioare şi lombare se curbează spre dreapta, iar vertebrele toracale
superioare şi cervicale inferioare spre stânga, capul se va înclina spre dreapta (curburi
compensatorii). Linia coxalelor devine înaltă în partea stângă şi joasă în partea dreaptă, iar linia
umerilor este similară ca în poziţia culcat (Vezi Anexa nr.1, fig. C).
Dacă osul coxal drept dislocat se mişcă spre înainte, stângul va arăta mai înalt decât dreptul.
Umărul drept, influenţat de curbarea spre dreapta a coloanei vertebrale, se mişcă spre înainte, iar
corpul se răsuceşte spre stânga.
Al doilea stadiu al dislocării:

Dacă dislocarea coxalului drept rămâne necorectată timp îndelungat, puţin câte puţin la
nivelul piciorului stâng se va instala o oboseală cronică datorată supraîncărcării (suprasolicitării
biomecanice). Însă, în tot acest timp, membrul inferior drept încă mai poate totuşi suporta
greutatea corpului. Iar când greutatea se transmite membrului inferior drept (pentru protejarea
celuilalt), articulaţia coxală dreaptă, care deja s-a curbat intern, se roteşte puţin cate puţin spre
exterior, iar membrul inferior drept devine tot mai lung. Deoarece greutatea corpului se
proiectează acum asupra membrului inferior drept, partea superioară a coloanei vertebrale ar
trebui să se curbeze spre stânga. Însă ea este deja curbată spre dreapta şi nu se mai poate
îndrepta ca şi înainte (în condiţii normale), ea poate numai să utilizeze curbura sa spre stânga
(prezentă la nivelul segmentelor superioare) pentru a menţine echilibrul corpului. Iată de ce
coloana vertebrală şi chiar întregul corp iau forma literei "S". Pentru a menţine echilibrul, în
condiţiile coloanei vertebrale superiore curbate, linia umerilor se ridică în stânga şi coboară în
dreapta. Umerii se mişcă spre înainte şi se rotesc spre dreapta. Un astfel de corp este numit "corp
de şarpe". (Vezi Anexa nr. 1, fig. D).

Al treilea stadiu al dislocării coxale:
Când situaţia continuă să se înrăutăţească, agravându-se, membrul inferior drept, care ar
trebui să fie relativ mai lung decât cel stâng, devine la fel de lung ca şi stângul, în ciuda dislocării
coxalului drept, când persoana este culcată ventral. În cazurile severe, membrul inferior drept
devine chiar ceva mai lung decât stângul, pentru a-l proteja de suportarea unei sarcinii prea mari,
(pe care acesta nu o mai poate suporta). Într-o situaţie şi mai gravă, se produce dislocarea
coxalului stâng care va fi evidentă, deşi membrele inferioare par identice ca lungime. Această
dislocare a coxalului stâng, apărută ca o necesitate compensatorie a efectelor dislocării coxale
drepte se numeşte dislocare secundară (sau compensatorie).
În această situaţie dislocarea coxală se complică; greutatea corpului va fi proiectată
alternativ asupra membrelor inferioare, de la cel drept la cel stâng şi invers, iar coloana vertebrală
va suferi curbări compensatorii suplimentare (scolioza complexă). Articulaţiile sacroiliace se vor
disloca suplimentar (alternativ) în acest stadiu, agravând permanent tulburările deja prezente.
Caracteristicile combinate ale dislocării oaselor coxale (dreapta şi stânga) se numesc "tipul
mixt" sau “tipul combinat”.
Tulburările, suferinţele, apărute la nivelul coloanei vertebrale se vor manifesta prin
extindere la nivelul întregului corp: la articulaţiile umerilor, coatelor, pumnilor şi degetelor, chiar
şi la coaste, iar prin intermediul a diferite mecanisme fiziologice vor afecta şi funcţia organelor
interne favorizând sau chiar producând îmbolnăvirea acestora. Similar, dislocarea coxală în sine
va genera suferinţe la nivelul membrelor inferioare: la articulaţiile genunchilor, gleznelor şi
degetelor, tulburări circulatorii, suferinţe musculare etc. În consecinţă se poate afirma că
anomalia apărută iniţial la nivelul uneia dintre articulaţiile sacroiliace respectiv dislocarea unui
os coxal va influenţa negativ, mai devreme sau mai târziu, articulaţiile întregului corp, şi prin
extensie starea generală de sănatate a omului.
Ce fel de suferinţe se pot produce datorită dislocării coxale?

Bolile produse de dislocarea coxală, respectiv anomaliile de poziţie ale centrului de greutate
al corpului sunt foarte diverse. Studii statistice îndelungate au dus la următoarele concluzii:
(1) Tipul dislocării coxalului drept (tipul tensionării articulaţiei coxale drepte, al situării
centrului de greutate preponderent spre stânga) - tip de afectare a sistemului nervos vegetativ
parasimpatic – tulburări funcţionale (cel mai adesea hiperfuncţii) ale organelor digestive, respectiv
ale ficatului, vezicii biliare, stomacului, intestinelor, care pot avea ca şi consecinţă următoarele
semne clinice: slăbire accentuată (sau incapacitatea de a creşte în greutate), diaree, dureri
abdominale, etc. De asemenea s-a constatat creşterea frecvenţei bolilor şi tulburărilor ginecologice
precum şi a altor afecţiuni.
(2) Tipul dislocării coxalului stâng (tipul tensionării articulaţiei coxale stângi, al situării
centrului de greutate preponderent spre dreapta) – tipul afectării sistemului nervos vegetativ
simpatic – tulburări funcţionale (mai des hipofuncţii) ale inimii şi plămânilor, adipozitate -
obezitate, constipaţie, răceli frecvente şi altele.
(3) Tipul mixt - tipul dislocării coxalului drept combinat cu tipul tensionării articulaţiei
coxale stângi sau tipul suprasolicitării articulaţiilor coxale drepte şi stângi, sau tipul dislocării
coxalului stâng combinat cu tipul tensionării articulaţiei coxale drepte, sau tipul tensionării
articulaţiei coxale drepte şi stângi – prezintă următoarele simptome: apetit selectiv, greutate
corporală variabilă, constipaţie şi diaree (alternativ), în general combinarea simptomelor
corespunzătoare tipurilor (1) şi (2).
Patologia prezentată mai sus are doar scop didactic - orientativ, manifestările fiecărui tip de
dislocare coxală fiind dependente de o multitudine de factori variabili, fapt care nu permite o
încadrare perfectă (în tipare şi tabele) a tuturor manifestărilor patologice aflate în relaţie cu
dislocarea coxală.
Terapia Yumeiho nu este concepută pentru a trata anumite probleme de sănătate, strict
definite (o anumită durere, sau un anumit semn clinic), astfel suferinţele sunt categorisite în
sindroame, acestea sunt analizate şi abordate etiologic (cauzal), iar conduita terapeutică este
adaptată fiecărui sindrom, ţinând cont de particularitaţile fiecărui caz (pacient) în parte.
ANALIZA RELAŢIEI DINTRE POZIŢIA CENTRULUI DE GREUTATE ŞI
POTENŢIALUL MALADIV
În paginile precedente am analizat efectele produse de dislocarea coxală asupra corpului,
respectiv asupra stării de sănătate a acestuia. Deoarece majoritatea afecţiunilor nu se produc ca
urmare a efectelor directe produse de dislocarea coxală, ci în urma modificărilor biomecanice şi
fiziologice induse de poziţia dominantă anormală a centrului de greutate, vom analiza succint în
cele ce urmează relaţia dintre poziţia dominantă a centrului de greutate (C. G.) al corpului şi
potenţialul maladiv.
Vom începe prin a aminti câteva dintre enunţurile de bază în ceea ce priveşte subiectul
nostru (detalii sunt prezentate în capitolul despre biomecanica aparatului locomotor):
 Schimbarea poziţiei dominante a centrului de greutate al corpului influenţează direct
apariţia bolilor.
 Un bun echilibru este cel mai important factor în păstrarea sănătăţii, însă nu singurul.
 Centrul de greutate îşi schimbă în permanenţă poziţia.
 Când C. G. se situează predominant (ca durată în timp) lateral stânga sau dreapta, cu
sau fără modificarea poziţiei sale în plan antero-posterior, îl putem defini ca fiind
descentrat (transpoziţionat, dislocat).
 Transpoziţia (descentrarea, dislocarea) centrului de greutate (C.G.) se manifestă ca
diferenţa de distribuţie a greutăţii la nivelul membrelor inferioare (m. inf.).
Gradul afectării stării de sănătate depinde de o serie de factori determinanţi cum ar fi:
 tipul constituţional al subiectului (greutatea corporală suplimentară poate grăbi sau
agrava manifestările patologice, caracteristici constituţionale ale musculaturii şi ale
articulaţiilor);
 obişnuinţe şi necesităţi ocupaţionale (sedentarism, stereotipii de mişcare ocupaţionale
etc.);
 vârsta;
 sexul;
 traumatisme şi altele.
Gradele descentrării (transpoziţiei, dislocării) C. G.

1. “Situaţie normală” Pentru a se putea păstra o bună stare de sănătate, greutatea
distribuită suplimentar, preponderent, pe un membru inferior nu trebuie să fie mai mare de 10%
din jumătatea greutăţii totale a corpului.
(pentru facilitarea înţelegerii analizei a se vedea exemplul practic *)
2. “Mare atenţie, posibilitate crescută de îmbolnăvire” între 10 – 30% din ½ greutăţii
totale (G.) a corpului. Procentul (gradul) nu este întotdeauna direct proporţional cu instalarea
bolilor, aceasta deoarece poziţia C.G. poate oscila rapid dintr-o predominantă în alta (stg. – dr.),
mai ales în timpul mişcărilor zilnice. Numai dacă procentul de greutate suplimentară pe unul din
m. inf. se păstrează suficient de mult timp se va instala patologia (sau se va agrava cea existentă).
3. “Mare pericol” reprezentat de un grad de distribuţie inegală a greutăţii la nivelul
membrelor mai mare de 30% din ½ din G. Peste acest procent apar cu certitudine serioase
tulburări funcţionale la nivelul a diferite structuri (nu numai cele aparţinând aparatului
locomotor) urmate îmbolnăviri.
Dacă se distribuie mai multă greutate pe piciorul stâng (atenţie: în timpul mersului sau al
ortostatismului prelungit) vom considera ca fiind o descentrare spre stânga a centrului de
greutate.

*Exemplu:
Unei persoane, având 70 kg, i se cântăreşte distribuţia greutăţii corporale la nivelul fiecărei
tălpi în parte cu balanţa electronică computerizată, pe parcursul unui minut, a trei minute şi a
zece minute, (obs: fiecare talpă fiind aşezată pe câte un taler al balanţei!);
În condiţii ideale indicatorul fiecărui taler ar trebui să afişeze 35 kg, practic însă aceasta se
întâmplă extrem de rar (statistic la numai 2 persoane din o mie !). Deci în cazul nostru se vor
observa oscilaţii ale centrului de greutate manifestate prin modificări ale greutăţii distribuite asupra
tălpilor, astfel încât dacă pe parcursul primului minut persoană s-a sprijinit preponderent pe
membrul inferior stâng timp de 37 secunde, cu o medie de 38 kg rezultă că asupra acestui membru
au fost distribuite suplimentar 3 kg (38 kg măsurate minus 35 kg optim-normal). Jumătatea
greutăţii pacientului este 35 kg, iar 3 kg reprezintă sub 10% din aceasta, în concluzie în acest caz
nu este pericol de îmbolnăvire, diferenţa de greutate fiind în limite rezonabile, normale.
După trecerea a trei minute, încărcarea medie a membrului inferior stâng creşte de la 38 kg
la 40 kg. Deci diferenţa de 5 kg, faţă de optim, reprezintă peste 10% din jumătatea greutăţii
totale, persoana fiind încadrată ca având riscuri de îmbolnăvire. La trecerea a zece minute de
analiză, se indică 42 kg, suplimentare fiind în acest caz 7 kg (adica 20% din ½ masei corporale
totale). În concluzie, această persoană va fi încadrată ca având risc mediu de îmbolnăvire.
Atunci când lipsesc mijloacele tehnice de investigare, (balanţa
computerizată, balanţa mecanică specială diferenţiată, etc.) analiza şi
categorisirea gradului de descentrare a centrului de greutate (respectiv solicitarea
diferenţiată a membrelor inferioare) se poate face urmărind anumite semne
clinice. Se vor urmări: - simetria membrelor inferioare sub toate aspectele cum ar
fi lungime, volumul, tonusul şi forma grupelor musculare respectiv, prezenţa şi
distribuţia adipozităţii, vascularizare, culoarea, elasticitatea şi particularităţi ale
tegumentelor, etc. - teste funcţionale comparative ale acestora (analiza mobilităţii
articulaţiilor respectiv amplitudine, calitate, percepţie; a tonusului musculaturii;
calitatea – intensitatea reflexelor; etc.); - patologia prezentă precum şi date despre
evoluţia în timp a stării de sănătate a membrelor inferioare cât şi a întregului
organism în general.
Analiza situaţiei în care Centrul de Greutate este situat predominant la
stânga.
Subiectul stă cu spatele la examinator. Se va observa o asimetrie de tonus şi volum ale
muşchilor spatelui şi membrelor inferioare greutatea corporală fiind distribuită predominant la
nivelul membrului inferior stâng. În această situaţie apare posibilitatea crescută de patologie
(suferinţa) la nivelul părţii superioare drepte. Aceasta va fi foarte tensionată din necesitatea
atitudinii compensatorii a coloanei vertebrale. La nivelul membrelor inferioare, cele mai serioase
simptome se vor manifesta la nivelul articulaţiilor şi muşchilor piciorului de bază (de sprijin
principal), în cazul nostru stângul, din cauza prea marii greutăţi (încărcări). Îmbolnăviri pot apare
şi la nivelul piciorului drept din cauza prea marii tensionări a musculaturii şoldului (vezi capitolul
despre dislocarea coxală) totuşi nu la fel de serioase.
În poziţiile de repaus, culcat şi şezând, îmbolnăvirile se produc datorită tonusului crescut
peste limitele normale la nivelul musculaturii şi nu datorită greutăţii excesive, ca în timpul
mersului sau al ortostatismului.
Aprecierea situării C. G. funcţie de oscilaţiile ponderale.

Analiza provizorie a poziţiei (situării) C.G. : dacă pacientul slăbeşte atunci este 70% şansă
de a avea descentrare spre stânga a C.G. Pentru creşterea în greutate se poate incrimina în
acelaşi procent cauzalitatea descentrării spre dreapta a C. G.
Perioada de timp în care pacientul câştigă/pierde în greutate depinde de gradul (procentul)
descentrării, şi a menţinerii acesteia în timp.

În continuare se vor indica bolile (sindroamele) care pot apare în urma descentrării (dislocării,
transpoziţiei) centrului de greutate spre stânga, respectiv dreapta.
Poziţionarea dominantă spre stânga a C.G. poate genera:

 Slăbire accentuată;
 Suferinţă a organelor digestive cum ar fi: stomac, duoden, veziculă biliară, ficat,
intestine. Diaree frecventă.
 Suferinţe ginecologice: menstruaţie dureroasă şi/sau neregulată, sterilitate , afecţiuni
ale uterului şi ale organelor anexe cum ar fi: fibroame, chisturi, anexite etc.
 Afecţiuni ale vezicii urinare, ureterului, uretrei şi rinichiului drept.
 Accidente vasculare cerebrale la nivelul emisferei cerebrale drepte.
 În general afecţiuni ale tuturor organelor situate în partea dreaptă (ochi, urechi, dinţi
etc.)
Poziţionarea dominantă spre dreapta a C.G. poate genera:

 Obezitate. Supraponderabilitate. Constipaţie.
 Tulburări funcţionale şi îmbolnăviri ale sistemului cardio-vascular. Infarct miocardic,
cardipatii ischemice, aritmii cardiace etc.
 Afecţiuni ale aparatului respirator (răceli frecvente, bronşite, astm bronşic, pneumonii
etc.)
 Diabet, şi alte suferinţe ale pancreasului.
 A.V.C. la nivelul emisferei cerebrale stângi.
 Afecţiuni ale organelor situate în partea stângă cum ar fi: splină, ochi, ureche, dinţi etc.
În general, după boli severe, poziţia dominantă a centrului de greutate se schimbă.
Diagnosticul poziţiei dominante (dislocării) a C.G. al corpului uman.
În primul rând (şi cel mai important) se va diagnostica poziţia C.G. după simptomatologie!
 Întrebaţi cu atenţie şi precizie despre oscilaţiile în greutate avute de pacient pe
parcursul timpului.
 Controlaţi elasticitatea articulaţiilor coxale, în 70% din cazuri este mai elastică
articulaţia situată pe partea piciorului “de bază” (membrul inferior de sprijin
preponderent).
 Comparaţi capacitatea de extensie la nivelul articulaţiei genunchiului, în poziţia culcat.
În 70% din cazuri piciorul de bază este mai elastic.
 Piciorul de bază este cel mai adesea mai lung. Este vorba de o diferenţă aparentă de
lungime între membrele inferioare. Această diferenţă se observă în consecinţa situării
mai sus a uneia dintre articulaţiile coxofemurale, în consecinţa dislocării osului coxal
corespunzător.
 Umărul de pe partea membrului inferior de bază este cel mai adesea mai jos.

Reacţii de agravare a simptomatologiei apărute pe parcursul aplicării
terapiei.
Cauzele acestora.
Uneori, starea pacientului se poate agrava pe parcursul aplicării terapiei Yumeiho, apărând
chiar simptome suplimentare. Acest fenomen se datorează cel mai adesea reacţiilor organismului,
apărute în consecinţa corectării poziţiei centrului de greutate, respectiv readaptarea biomecanică
şi fiziologică a întregului organism. Ca şi alte potenţiale cauze mai putem menţiona:
- mobilizarea toxinelor din ţesuturi în consecinţa procedeelor de masaj aplicate, fapt care
generează o suprasolicitare hepato-renală în vederea eliminării acestora. Pacienţii acuză stare de
oboseală după aplicarea terapiei, greţuri, uneori cefalee ş.a. Simptomele dispar în câteva ore, în
condiţiile unei hidratări corespunzătoare. În cazul pacienţilor cu funcţiile hepatice şi renale
alterate ca urmare a unor suferinţe, se recomandă evitarea aplicării unui masaj energic încă de la
primele şedinţe. Toxinele trebuie mobilizate treptat, astfel încât să nu suprasolicite mecanismele
de epurare ale organismului.
- manipularea, masajul sau pur şi simplu mobilizarea unor structuri musculare şi
articulare (ligamente) cu elasticitate redusă sau nulă. Punerea în mişcare a unei articulaţii, în
limite fiziologice normale, în condiţia în care aceasta nu a fost folosită corespunzător de către
pacient timp îndelungat, poate genera algii (dureri) locale sau regionale. Acest fapt se datorează
solicitării ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor care deservesc articulaţia peste limitele uzuale.
Simptomele dispar după aplicarea a cel mult încă 2-3 şedinţe.
Asemenea reacţii sunt mai evidente şi mai des întâlnite la pacienţii care au probleme grave,
sau care prezintă o sensibilitate (reactivitate) ridicată la anumite procedee. În cazul celor care
beneficiază de un tratament scurt şi intermitent, reacţiile apărute sunt nesemnificative sau nule.
Reacţii apar chiar şi la oamenii sănătoşi. Ele dispar puţin câte puţin pe parcursul
tratamentului. În general, apar de 2 sau 3 ori la aceia care beneficiază de o serie de circa 20 de
şedinţe, peste acest numar, agravările instalându-se numai ocazional (foarte rar). Asemenea
reacţii semnifică o bună eficienţă curativă, o reactivitate sporită a corpului la procedeele curative
aplicate, în concluzie, o vindecare (ameliorare) apropiată.
Atenţie!!!: Nu trebuie confundate aceste reacţii cu ineficienţa terapeutică sau cu agravarea
patologiei ca urmare a aplicării incorecte sau improprii a terapiei!
De ce se produc reacţiile la îndreptarea coxalelor, respectiv redistribuirea greutăţii
corporale? Vom detalia succint mecanismul producerii acestora pe modelul dislocării articulaţiei
sacroiliace drepte.
În ortostatism, în cazul dislocării coxalului drept, greutatea corpului se transferă
predominant pe membrul inferior stâng. Aplicând terapia Yumeiho, se va urmări corectarea
poziţiei coxalului şi eliminarea tulburărilor apărute, respectiv echilibrarea distribuţiei greutăţii
corporale la nivelul membrelor inferioare. Prin transferarea greutăţii suplimentare de pe membrul
inferior stâng pe cel drept, tonusul muscular şi insuficienta circulaţie a sângelui în partea dreaptă
superioară a corpului s-a îmbunătăţit. Deoarece greutatea transferată nu poate fi strict
controlată, deseori se produce o dislocare temporară a coxalului stâng. Fapt care este posibil şi
datorită tonusului crescut al musculaturii regiunii lombare şi a şoldului, aceasta fiind obisnuită
să compenseze o suprasarcină în acţiunea de stabilizare a coloanei lombare şi a şoldului. Ca
rezultat apare ridigizarea muşchilor şi a ţesuturilor conjunctive în partea stângă superioară a
corpului, care cauzează simptome în locurile mai vulnerabile ale acesteia sau face posibilă
evoluţia, respectiv manifestarea unor simptome vechi.
Se recomandă să nu se întrerupă aplicarea terapiei de teama acestor reacţii. Ele se vor
diminua în intensitate până la dispariţia completă, puţin câte puţin prin aplicarea consecventă a
terapiei.
Aceste reacţii sunt piatra de hotar ce indică eficienţa terapeutică, respectiv însănătoşirea.
De aceea pacienţii trebuie să le accepte bucuroşi. Este numai o înţelegere greşită aceea că
pacienţii suferă o înrăutăţire a stării de sănătate acceptând terapia Yumeiho.

CUM SĂ RECUNOAŞTEM ANOMALIILE FUNCŢIONALE ŞI DE
POZIŢIE ALE ARTICULAŢIILOR BAZINULUI
Cum să vă autoexaminaţi coxalele:

Puţini oameni au coxalele situate simetric şi cu o biomecanică perfect normală. De aceea
este necesar să cunoaştem dacă oasele şoldului se dislocă sau nu, şi la ce nivel se manifestă
tulburările.
Α. Dislocarea evidentă la inspecţie.

Dislocarea, respectiv anomaliile de poziţie a oaselor coxale, menţinute suficient timp produc
modificări vizibile la nivelul întregului corp uman (asimetrii de: formă, tonus, mişcare, statică
etc.)
1. Semne faciale
Corpul uman normal este simetric faţă de un plan sagital. Consecinţele dislocării coxale
sunt deseori manifestate şi prin pierderea acestei simetrii. Exemple concrete ar fi următoarele:
- un ochi este mai puţin deschis; o pleoapă are margine dublă în timp ce cealaltă este netedă; o
sprânceană atârnă în jos; şanţul vertical dintre sprâncene apare numai de o parte; deviaţie de
sept nazal, o nară este mai mică (lumen mai îngust); şanţul nazolabial dispare; comisurile gurii
nu sunt la acelaşi nivel; bărbia deviază; o ureche este mai joasă decât cealaltă; ridurile formate pe
frunte sunt mai evidente într-o parte; etc.
( a se vedea fig. din Anexa nr. 3 )
2. Semne vizibile la corp şi la mişcările acestuia.

Nu numai faţa, ci şi alte părţi ale corpului precum şi mişcările involuntare ale acestora
evidenţiază dislocarea coxală. Se pot remarca următoarele aspecte: persoane având capul
poziţionat lateral sau chiar uşor răsucit, un umăr evident mai ridicat decât celălalt, braţe diferite
ca lungime, coloana vertebrală înclinată, degetele picioarelor răsucite intern sau extern sau în
formă de X, membrele inferioare diferite ca mărime (lungime, volum, tonus, elasticitate, aspect,
vascularizare etc.), nu poate dormi decât culcat ventral (pe burtă) sau pe o parte, care merge într-
un mod evident anormal, mereu cu răni pe un membru inferior (clavus, iritaţii, etc.) şi altele.
Femei ai căror sâni sunt asimetrici (unul este evident mai mic), care au avut o naştere dificilă,
care au permanent suferinţe genitale situate predominant unilateral (anexita), etc.
B. Cum să descoperiţi dislocarea coxală după poziţii şi mişcări?

În viaţa cotidiană adesea inconştient, reflex, abordăm diferite poziţii şi mişcări. Analizând
aceste poziţii şi mişcări, putem afla daca există o anomalie de poziţie a oaselor coxale,
consecinţele acestor anomalii precum şi tipurile de dislocare coxală.
Semnele tipului de dislocare a coxalului drept:
1. Poziţia culcat ventral.

Linia care uneşte spinele iliace posterioare se evidenţiază ca fiind mai ridicată în dreapta
(osul coxal fiind răsucit din articulaţia sa cu sacrul). La palparea cu policele, efectuată bilateral,
simetric şi concomitent, se va observa că osul coxal drept este mai înalt decât stângul (atât în
plan orizontal cât şi în plan vertical). Pliurile cutanate formate de apăsare vor fi mai evidente şi

uneori mai numeroase pe partea dreaptă. Deoarece coxalul drept este mai înalt decât stângul,
membrul inferior drept este ridicat, şi se prezintă ca fiind mai scurt decât stângul (fapt evidenţiat
când călcâiele sunt alăturate, vezi fig. B.)
În consecinţa dislocării coxalului drept, se vor produce o serie de tulburari regionale cum ar
fi: tensionarea, contractura, muşchilor din regiune; insuficienţa circulatorie sanguină cronică la
nivelul şoldului drept; afectarea funcţională a articulaţiilor coxofemurală şi sacroiliacă; etc.
În consecinţă, amplitudinea extensiei articulaţiei coxofemurale drepte este limitată, şoldul
drept fiind situat mai sus (ridicat în plan vertical) în poziţia culcat ventral.
Fig. A Fig. B Fig. C
Când persoana cu coxalul drept dislocat se află culcat ventral, membrul lui inferior stâng se
curbează inconştient, iar membrul lui inferior drept se menţine întins.
2. Poziţia culcat dorsal

Stând pe spate, omul cu coxalul drept dislocat adesea ia următoarele trei
poziţii:
 Membrul inferior stâng este aşezat peste cel drept, când acestea se încrucişează (vezi
fig.A)
 Membrul inferior drept este întins şi membrul inferior stâng este curbat (vezi fig.B)

 Membrul inferior stâng se răsuceşte în afară şi degetele piciorului stâng sunt aproape
de marginea patului, în timp ce cele drepte sunt mai îndepărtate (vezi fig.C).
Fig. A. Fig. B. Fig. C.
3. Poziţia culcat lateral

 Membrul inferior drept este aşezat sub cel stâng, când ele se încrucişează.
4. Şezând pe scaun
În timpul şederii, jumătatea de sus a corpului se înclină spre dreapta, deoarece membrul
inferior drept este mai scurt decât stângul. Pentru a menţine echilibrul (realizarea echilibrului
compensator) la nivelul părţii de sus a corpului, capul se va înclina în mod reflex (natural) spre
stânga (vezi Anexa nr. 4 fig. E).
Deoarece articulaţia coxală dreaptă este mai rigidă, gamba stângă este totdeauna înaintea
celei drepte, încrucişându-se (vezi Anexa 4 fig.A).
Dacă intenţionat se pune gamba dreaptă înaintea celei stângi, se simte disconfort;
Dacă se pune gamba stângă peste cea dreaptă, va apare o senzaţie de tensiune şi ulterior
de oboseală, într-un timp foarte scurt (vezi Anexa 4 fig.B). Când gambele nu sunt încrucişate
gamba stângă se întinde mai tare decât cea dreaptă (vezi Anexa 4 fig.C).
Când gambele sunt alăturate, degetele piciorului stâng sunt înaintea degetelor piciorului
drept (vezi Anexa 4 fig.D). Dacă persoana îşi alătură gambele, corpul său se înclină spre stânga.
5. Poziţia stând.
Dacă membrul inferior drept devine relativ mai scurt, coxalul stâng se ridică. Linia coxalelor
se ridică în partea stângă (vezi fig.A). Situaţia este opusă aceleia din poziţia culcat ventral !.
Omul rugat să ia poziţia "de repaus", întotdeauna întinde mai întâi membrul inferior stâng oblic
spre înainte, distribuindu-şi greutatea corporală pe membrul inferior drept, iar când acesta
oboseşte, el se va sprijini în principal pe membrul inferior stâng. Această oscilaţie a centrului de
greutate se datorează elasticităţii mai mari a articulaţiei coxale stângi (vezi fig.B). Când persoana

cu o suferinţă a articulaţiei sacro-iliace drepte stă în picioare, greutatea corporală va fi distribuită
preponderent pe membrul inferior drept, căruia îi pune în faţă pe cel stâng (vezi fig.C).
Fig A. Fig B. Fig C Fig. D

Persoana care are osul coxalul drept dislocat trebuie să-şi distribuie greutatea corporală
predominant asupra membrul inferior stâng, în timpul mersului. Pentru a menţine echilibrul,
coloana vertebrală se curbează spre dreapta, iar corpul se va înclina spre stânga. Ca rezultat,
umărul stâng coboară. Pentru a restabili echilibrul corpului, capul se înclină spre dreapta (fig. D).
Persoana cu un umăr evident coborât, a cărei coloană vertebrală este deja serios curbată, trebuie
să accepte această terapie cât mai curând posibil.
6. Poziţia şezând.
Japonezii stau de obicei în genunchi cu piciorul stâng peste cel drept.
Cu cât mai des se abordează aceasta poziţie, de către o persoană având dislocare a
coxalului drept, cu atât mai mult se va agrava dislocarea.
Pentru a sta în genunchi pe o parte, trebuie să-şi direcţioneze ambii genunchi spre stânga.
Dacă îşi va înclina genunchii spre dreapta, persoana în cauză nu va avea stabilitate şi va simţi un
mare disconfort.
Aceste tulburări apar în consecinţa creşterii gradului dislocării oaselor şoldului.
Când se stă în genunchi cu gambele încrucişate, gamba stângă este pusă intern faţă de cea dreaptă.
7. Coborârea scărilor.
Când se coboară scările se roteşte intern gamba

stângă, deoarece aceasta este mai lungă decât cea dreaptă.
Chiar şi în timpul mersului încet, gamba stângă se va

balansa.
Semne ale tipului dislocării coxalului stâng şi ale tipului mixt (combinat)
În stadiul iniţial, tiparul dislocării osului coxal stâng (articulaţiei sacroiliace stângi) este
identic cu cel drept. Diferenţa apare numai ca direcţie –(parte)- de manifestare a simptomatologiei
(simetric opusă sub aspectele morfo-patologice şi complementară sub aspectul tulburărilor
neurovegetative).
Ambele tipuri pot evolua spre tipul mixt. De aceea se poate aprecia că persoana care nu are
caracteristici clare privind tipul dislocării coxale (drepte sau stângi) aparţine de tipul combinat.
Alte semne
Dislocarea coxală stângă sau dreaptă generează, prin diferite mecanisme, complexe
tulburări morfo-fiziologice la nivelul întregului organism. Unele dintre aceste manifestări au un
caracter subtil, mai dificil de remarcat, dar cunoaşterea, respectiv observarea acestora este foarte
utilă pentru stabilirea tipului dislocării coxale precum şi a evoluţiei în timp a acesteia. Deci în
afara semnelor (tulburărilor) mai sus menţionate se pot remarca şi următoarele:
1. Observarea formei corpului şi a părului:

Tipul de dislocare a coxalului drept – persoană astenică, hipoponderală, care încărunţeşte
precoce.
Tipul de dislocare a coxalului stâng – persoană supraponderală mergând până la obezitate,
suferind de calviţie.
Tipul combinat – persoană care pe parcursul timpului a suferit oscilaţii ponderale majore
(pierderi – câştigări, respectiv câştigări – pierderi semnificative în greutate) cu un păr rar şi
cărunt.
2. Descrierea ombilicului:
Tipul de dislocare a coxalului drept - persoana cu ombilicul deviind spre stânga.
Tipul de dislocare a coxalului stâng - persoana cu ombilicul deviind spre dreapta.
3. Uzura tălpilor la pantofi:

Tipul de dislocare a coxalului drept - talpa stângă este mult mai uzată decât cea dreaptă şi
neegală deoarece membrul inferior drept este mai slab, în consecinţă cel stâng trebuie să
compenseze fiind suprasolicitat (suportă predominanţa spre stânga a proiecţiei centrului de
greutate al corpului).
Tipul de dislocare a coxalului stâng - contrar tipului de mai sus.
Tipul mixt - una din tălpi este mai uzată.
4. Întinderea degetelor:
Tipul de dislocare a şoldului drept:
 persoana care poate opune policele mâinii stângi celorlalte degete alăturate de la
aceeaşi mână mai mult decât la mâna dreaptă (vezi fig.A)
 acela care poate răsfira degetele mâinii stângi mai larg decât cele de la mâna dreaptă
(vezi fig.B).

 acela care poate face semnul "V" cu degetele mâinii stângi mai larg decât cu degetele
mâinii drepte (vezi fig.C).
Fig A. Fig B. Fig C.
5. Abducţia halucelui.
Tipul de dislocare al coxalului drept - abducţia halucelui stâng
este atât de puternică, încât acesta se află deasupra sau
dedesubtul degetului doi de la picior, deoarece corpul se sprijină
numai pe gamba stângă.
Tipul de dislocare a coxalului stâng - contrar tipului de mai sus.
Tipul combinat - abducţia halucelui este mai severă, se constată
simultan la ambele picioare. Personele sănătoase, cu o
încălţăminte normală nu prezintă aceste tulburări, iar dacă
prezintă acest fenomen datorită unor pantofi incomozi, acesta
este mai puţin grav deoarece greutatea corporală se sprijină în
mod egal pe membrele inferioare.
6. Pocnetul degetelor.
Tipul de dislocare al coxalului drept - articulaţiile degetelor de la mâna dreaptă şi picior nu
pocnesc chiar dacă sunt trase unul după altul, sau pocnesc încet, comparativ cu cele de la
mâna şi piciorul stâng. În cazul acestui tip de dislocare coxală, muşchii de la membrul
inferior drept sunt mai rigizi decât cei de la cel stâng, iar sângele şi limfa circulă mai dificil
în membrul inferior drept. Aceste tulburări influenţează negativ şi articulaţiile degetelor. În
acest caz, greutatea corpului se mută în special pe membrul inferior stâng pentru a-l proteja
pe cel drept slăbit, cauzând lipsa de exersare (respectiv mobilizare insuficientă sau
incompletă) a membrului inferior drept. Ca urmare, tulburările apărute la nivelul
membrului inferior drept se vor agrava. Din cauza rigidităţii sunt mai greu de mobilizat
articulaţiile de la degetele mâinii şi ale piciorului drept. De asemenea încărcătura exagerată
pe membrul inferior stâng conduce la tensionarea membrului superior drept, afectând
negativ mobilitatea tuturor articulaţiilor acestuia.
Tipul de dislocare al coxalului stâng - contrar tipului de mai sus.
Tipul combinat – sunetul de certificare a reuşitei manipulării articulaţiilor degetelor mâinii
şi picioarelor apare selectiv (numai la anumite degete), asimetric, slab, incomplet sau nu se
produce sub nici o formă.
7. Aprecierea după simptome.

Tipul de dislocare al coxalului drept - hemicranie dreaptă, scăderea acuităţii vizuale a
ochiului drept, obstrurarea fosei nazale drepte, durere de dinţi în partea dreaptă, otită
medie dreaptă, durere în umărul drept, uşoară durere în partea dreaptă a gâtului, durere în

partea dreaptă a coloanei vertebrale, mişcarea greoaie a încheieturii mâinii drepte, nevralgia
intercostală dreaptă, durere în partea dreaptă a abdomenului, diaree, dismenoree şi alte
simptome apărute în partea superioară dreaptă a corpului.
Tipul de dislocare a coxalului stâng - contrar tipului de mai sus, doar diareea este înlocuită
de constipaţie.
Tipul combinat - simptomele apar în părţile - dreaptă şi stângă a corpului concomitent sau
alternativ. Constipaţia şi diareea alternează.
8. Aprecierea prin "întinderea" membrelor inferioare.

Tipul de dislocare al coxalului drept - senzaţie puternică de întindere sau durere care
cuprinde muşchii coapsei şi ai gambei drepte când se apleacă înainte, cu cele două mâini
tinzând să atingă degetele picioarelor, având membrele inferioare apropiate la o lăţime de
umăr; manifestari similare apar şi atunci când şezând pe podea cu membrele inferioare
desfăcute se înclină trunchiul spre membrul inferior drept.
Tipul de dislocare al coxalului stâng - aceeaşi durere este simţită în membrul inferior stâng.
Tipul combinat - aceeaşi durere este simţită în ambele membre inferioare.
INFORMAŢII CU CARACTER GENERAL PRIVIND APLICAREA TEHNICII

YUMEIHO
Terapia Yumeiho poate fi aplicată de către marea majoritate a persoanelor, însă numai un
practicant cu experienţă poate avea reale succese profilactice sau curative. Aplicarea incorectă,
insuficientă sau fără discernamânt a procedeelor şi tehnicilor cuprinse în practica yumeiho nu
numai că nu poate avea efecte curative reale (decât pur circumstanţial sau accidental!), dar
va cauza cel mai probabil agravări, tulburări şi traumatisme neaşteptate.
Practicantul trebuie să aibă în vedere în primul rând următoarele reguli elementare:
1. Pacientul să poarte haine lejere, subţiri şi moi (exclus materiale sintetice!), să-şi scoată
pantofii, ochelarii, ceasul, bijuteriile, etc.
2. Terapeutul să poarte haine din ţesături naturale, lejere, care să-i confere o nestânjenită
libertate de mişcare. De asemenea, aplicarea terapiei se va efectua cu un echipament
corespunzător, care nu va fi folosit şi la alte activităţi.
3. Tratamentul trebuie făcut pe o saltea de o consistenţă corespunzătoare (nici prea tare
nici prea moale). În situaţii extreme se poate improviza ceva similar unei saltele
(plapumă, pături suprapuse, etc.)
4. Temperatura în cameră trebuie să fie moderată.
5. Spaţiul de aplicare a terapiei, în cazul în care nu se efectuează într-un cabinet
consacrat, trebuie să fie aerisit, curat şi cu suficientă suprafaţă de mişcare.
6. Pacientul să se relaxeze deplin şi să-şi păstreze psihicul liniştit.

7. Terapeutul trebuie să se concentreze asupra procedeelor efectuate, să nu privească la
televizor sau să poarte discuţii cu pacientul, etc.
8. Să se pună pernă sub pieptul pacienţilor sensibili când aceştia sunt culcaţi ventral în
timpul tratamentului. Atingerea nemijlocită a pieptului de saltea poate cauza uşoare
traumatisme ale cartilagiilor costale.
9. În timpul tratamentului pacienţilor copii, bătrâni, corpolenţi sau foarte slabi,
terapeutul trebuie să fie atent la sfera de mişcare a articulaţiilor şi să nu uzeze prea
mult de forţa sa.
10. Terapeutul trebuie să fie foarte atent şi să nu abuzeze de forţa sa în timpul
tratamentului pacientului cu o articulaţie operată a genunchiului sau a şoldului, etc.
11. Terapeutul trebuie să nu se implice în tratarea unor cazuri care îi depăşesc
competenţa, respectiv fără consimţământul medicului.
12. Terapeutul trebuie să explice clar pacientului în ce constă procedeele efectuate, scopul
acestora, şi să prevină asupra posibilităţii apariţiei durerilor atât în timpul aplicării
terapiei cât şi după terminarea şedinţei (agravări – acutizări cu caracter reactiv).
13. Pacientul să nu înceteze brusc luarea medicamentelor, ci să reducă doza puţin câte
puţin conform efectelor curative ale terapiei.
14. Să se înceapă terapia asupra părţii corpului pacientului uşor abordabilă şi puţin câte
puţin să se crească conţinutul terapeutic. Nu se masează partea corpului a cărei
eficienţă curativă nu este certă.
15. Pacientul trebuie să primească o şedinţă de tratament zilnic. Pacienţii grav bolnavi sau
puternici pot primi două şedinţe de tratament într-o zi. Pacienţii lipsiţi de timp pot
primi un tratament la două zile sau cel puţin unul pe săptămână. Pentru aplicaţiile în
scop profilactic ale terapiei yumeiho, o şedinţă completă la un interval de 1-2 luni este
suficientă.
16. Este ideal ca tratamentul să se efectueze sistematic, după un program clar stabilit de
terapeut. Pacientului căruia nu i se poate face un tratament sistematic din diferite
motive, chiar un tratament parţial îi poate da un efect curativ mulţumitor. Mai ales
tratamentul pentru îndreptarea oaselor poate atinge 80% din întreaga eficienţă
curativă.
17. Tratamentul multiplu nu este inutil. Cu cât mai mult este aplicat tratamentul, cu atât
mai flexibil devine corpul. În general, după 20-30 de şedinţe de tratament dintr-o serie
terapeutică deja se pot reduce simptomele. După aceea se poate defini proiectul curativ
următor în conformitate cu situaţia concretă.
18. Pacienţii nu trebuie să se suprasolicite fizic sau psihic, să ducă o viaţă cumpătată şi să
urmeze indicaţiile medicului sau ale terapeutului. Altfel ei nu pot obţine o eficienţă
curativă mulţumitoare.
19. Este important de menţionat că nu trebuie încetat tratamentul din cauza dispariţiei
simptomelor, el trebuie continuat până când s-a normalizat complet starea pacientului.
Numai aceasta poate preveni repetarea bolii şi apariţia altei boli grave.
20. Atât practicantul cât şi pacientul trebuie să respecte în detaliu normele de igienă
personală elementară.
Bineînţeles că aria de recomandări adresate atât pacienţilor cât şi practicanţilor terapiei
yumeiho este mult mai largă, ţinând cont de cazuri şi circumstanţe. Deci bunul simţ şi logica
trebuie să ghideze desfăşurarea şedinţei de Yumeiho.
Alte observaţii:
Elasticitatea corpului omenesc este diferită, de aceea numărul de şedinţe necesare pentru a
relaxa muşchii este diferit în funcţie de situaţia particulară a fiecărui pacient în parte. Prin masaj,
terapeutul poate şti dacă se relaxează corpul. Muşchii extrem de rigizi sunt greu de masat. Când

muşchii se relaxează, ei se pot presa profund numai cu policele, atunci în mod firesc se pot creşte
intensitatea şi aria de masaj prin presare - frământare. După capacitatea şi caracteristicile
mişcării în diferite articulaţii, observate pe parcursul aplicării terapiei, se poate aprecia nivelul de
relaxare al organismului, chiar şi starea generală de sănătate. Când muşchii şi ţesuturile
conjunctive sunt rigide, sfera de mişcare a articulaţiilor se micşorează. Dacă nu se aude nici un
clacment în timpul manipulării, se presupune fie o incompletă relaxare a corpului, fie tehnica
incorectă sau suferinţe majore la nivelul articulaţiilor testate.
Trebuie să facem o apreciere sintetică conform tuturor semnelor şi simptomelor observate la
pacient, şi mai ales să ţinem cont de rezultatele explorărilor clinice şi funcţionale (biomecanice).
OBSERVAŢII CU CARACTER GENERAL PRIVIND TEHNICA MANIPULĂRILOR

ARTICULARE
(pentru candidaţii la gradul 2)
Manipulările osteo-articulare vor fi efectuate numai de practicanţii competenţi.

Respectiv cei care au absolvit cu succes cursurile de iniţiere şi perfecţionare în terapia yumeiho
până la nivelul gradului 3 inclusiv. Posesorii gradului 1 nu vor efectua procedee de manipulare
sub nici o formă. Posesorii gradului 2 vor putea practica manipularile (numai o anumită parte a
acestora şi sub o anumită formă, fără riscuri) în scop didactic, numai asupra persoanelor clinic
sănătoase şi la indicaţiile şi sub supravegherea unui instructor competent (cu drept de instruire a
tehnicilor de manipulare).
Dat fiind riscul sporit de a se produce accidente, efecte nocive, în urma aplicării procedeelor
de manipulare (în special cele care vizează regiunea cervicală a coloanei vertebrale), se recomandă
prudenţă maximă şi chiar renunţarea la aplicarea lor atunci cand aveţi rezerve privind
capacitatea voastră de a le efectua fără riscuri.
În rigiditate: articulaţiile nu se pot extinde şi nu se pot manipula nici după aplicarea
corectă a tuturor tehnicilor care vizează articulaţiile respective; bineînţeles nu se aude sunetul de
îndreptare. Pacientul simte o durere puternică sau nu simte nimic.
Un anumit grad de relaxare: Manipularea articulaţiilor poate avea în consecinţă
producerea unui sunet metalic slab. La nivelul coloanei vertebrale, numai la nivelul a câteva
dintre articulaţiile intervertebrale (una sau două vertebre) se produce sunetul specific reuşitei
manipularii. Pacientul simte durere.

În relaxare: Tehnicile de manipulare sunt încununate de reuşită, articulaţiile în cauză
emit un sunet clar. Muşchii şi ţesuturile conjunctive (atât cele periarticulare cât şi în general
vorbind) sunt moi, elastice, de consistenţă şi colorit corespunzator unei bune stări de sănătate.
Pacientul nu simte durere.

Efecte cu caracter general ale terapiei Yumeiho
1. produce căldură, învigorare şi plăcere.

2. înlătură oboseala, dă o senzaţie de confort.
3. previne bolile grave.
4. creşte imunitatea.
5. înalţă corpul.
6. înfrumuseţează chipul.
7. face corpul mai elastic şi învigorează mişcările.
8. îmbunătăţeşte funcţia sexuală.
9. armonizează funcţiile psihice.
* AUTORI:
Masayuki Saionji;
 fondator al terapiei Yumeiho;
Hashimoto Shigeru ;
 Director al Institutului Internaţional de Medicină Preventivă Practică din Tokyo –
Japonia
* Traducere, revizuire şi completare:

Sorin Iga ; Instructor yumeiho, gr 5.
 Preşedinte al Societăţii Române de Yumeiho
 Reprezentant internaţional al I.I.M.P.P. din Tokyo
TIMIŞOARA – 2008 - © S.R.Y şi I.I.M.P.P. din Tokyo

Indicaţii cu caracter general privind aplicarea tehnicilor de masaj, elongaţii,

presopunctură şi manipulare articulară conţinute în terapia Yumeiho:
Cel mai important este să aplicaţi principiul “Primum non nocere!”, adică:
“În primul rând să nu faci rău!”
Apoi cele ce urmează:

(Informaţiile de mai jos sunt prezentate aleatoriu, nu în ordinea importanţei sau tematic;
scopul acestora este de a reaminti cele învăţate la curs unde au fost prezentate detaliat)
 Procedeele care nu vă sunt familiare sau despre care aveţi încertitudini, simţiţi
nesiguranţă, teama la aplicarea lor, nu se vor aplica persoanelor suferinde. Exersaţi
graduat, întâi pe persoane sănătoase (rude, cunoştiinţe, prieteni). Exersaţi pe colegi
practicanţi Yumeiho, astfel puteţi să vă optimizaţi mai uşor tehnica.
 Învăţaţi contraindicaţiile aplicării terapiei Yumeiho şi nu vă abateţi de la ele. Chiar
dacă aveţi informaţii că unii terapeuţi o fac totuşi, riscurile asumate sunt foarte
mari.
 Se va doza intensitatea apăsării conform cu cerinţele/starea ţesuturilor masate şi în
funcţie de toleranţa la durere a pacientului.
 Apăsarea se va efectua, pe cât posibil, perpendicular pe regiunea masată.
 Observaţi propria respiraţie şi apoi pe cea a pacientului. Efectuaţi în mod repetat
procedeele în timpul expirului dumneavoastră şi apoi exersaţi pe inspir. Apoi
exersaţi pe apnee pozitivă şi pe cea negativă. Observaţi diferenţele. La apăsarea
toracelui (masarea muşchilor sacro-spinali) este bine ca atât dumneavoastră cât şi
pacientul să expiraţi. Nu cereţi pacientului să-şi modifice voluntar ciclul respirator!
Se pot întâmpla incidente semnificative (hiper sau hipo ventilaţie!). Coordonaţi
aplicarea procedeele cu ciclul respiratoriu natural al pacientului.
 Când este necesar, explicaţi cu răbdare pacientului ceea ce intenţionaţi să faceţi şi
scopul tehnicii respective (la solicitarea acestuia sau pentru a da sentimentul de
siguranţă). Preveniţi pacientul când intenţionaţi să efectuaţi procedee de care este
posibil să se teamă sau care-l pot stresa (de exemplu manipulările articulare).
 Nu se aplică manevre brutale la copii, persoane în vârstă, bolnavi cronici, astenici,
obezi, etc. Manipulările articulare în aceste cazuri se vor efectua numai când sunt
neapărat necesare şi fără a insista sau forţa. Se “tatonează” prin elongaţii limita
maxima a mobilităţii şi foarte blând se încearcă manipularea articulaţiei cu
probleme. În caz de nereuşită, reîncercaţi şedinţa următoare. Scopul nu este de a
obţine clacmentul cu orice preţ.
 Procedeele de manipulare osteo-articulară precum şi tehnicile de elongaţie (întinderi
ale ţesuturilor moi) se vor efectua cu maximum de prudenţă şi numai atunci când
aveţi certitudinea că starea de sănătate a pacientului permite aplicarea acestora.
 În aplicarea tuturor tehnicilor şi procedeelor conţinute în terapia Yumeiho ţineti cont
şi de diferenţa de greutate dintre dumneavoastră şi pacient! (mai ales dacă este
semnificativă). De asemenea ţineţi cont şi de diferenţa constituţională. O strângere
blândă aplicată de un terapeut puternic (constituţie atletică) poate fi resimţită ca
fiind foarte puternică de către o persoană mai “firavă” (casectică, astenică, copil,
femeie, etc.).
 În cazul articulaţiilor rigide, sunetul care semnifică succesul manipulării poate fi
obţinut numai după circa 6-8 şedinţe. Nu insistaţi să-l obţineţi cu orice preţ. Este
cauza principală a accidentelor (traumelor) din timpul aplicării terapiei Yumeiho.

 Aplicarea abuzivă a procedeelor de manipulare asupra articulaţiilor elastice poate
genera laxitate articulară, cu urmări grave asupra stării de sănătate a pacientului.
Uzual articulaţiile fără probleme de mobilitate se manipulează o dată la 30 zile. Iar
cele care cedează foarte uşor (laxe sau foarte elastice) se manipulează o dată la 60 de
zile (maxim!).
 În cazul suferinţelor de severitate medie sau superioară se va cere consimţământul
medicului curant pentru aplicarea terapiei.
 În general, suferinţele acute se constituie în contraindicaţii ale aplicării terapiei.
 Îmbrăcămintea practicantului Yumeiho va fi curată, lejeră, permiţându-i acestuia
aplicarea nestânjenită a procedeelor.
 Pacientul şi terapeutul trebuie să aibă îmbrăcămintea confecţionată din materiale
naturale, preferabil, din bumbac sau in.
 Atenţie la bijuterii, ceasuri, curele, fermoare, nasturi voluminosi, etc. Pot stânjeni
activitatea practicantului sau/şi răni pacientul în timpul aplicării procedeelor.
 Temperatura în încăperea unde se aplică terapia trebuie sa fie optimă, atât pentru
pacient cât şi pentru practicant.
 Atenţie la igiena personală, atât a practicantului cât şi a pacientului.
 Evitaţi pe cât posibil să atingeţi zonele intime ale pacientului/pacientei. Atunci când
se impune un masaj în regiunea învecinată acestora, observaţi cu atenţie (“simţiţi”
reacţia persoanei). Dacă remarcaţi o tensionare a acesteia (din motive de pudoare şi
nu de durere) este mai bine să renunţaţi la a masa acea regiune sau să schimbaţi
procedeeul (chiar dacă se pierde eficienţa).
 Pe cât posibil nu consumaţi băuturi alcoolice înaintea aplicării terapiei Yumeiho.
Sau limitaţi cantitatea (un pahar vin, o bere – 500ml).
 Nu se va aplica terapia Yumeiho persoanelor în stare de ebrietate, bolnavilor psihici
(vezi şi contraindicaţiile aplicării terapiei Yumeiho).
 Practicantul nu trebuie să mănânce consistent mai devreme de 3 ore înaintea
aplicării terapiei. Pacientul trebuie să aibă minim 4 ore de la ultima masă
semnificativă!
 Pacientul va fi aşezat pe o saltea, de o grosime şi o consistenţă corespunzătoare
realizării maximului de efect terapeutic, protejând totuşi toracele pacientului.
 Se va evita aplicarea cu intensitate mare a procedeelor asupra regiunilor care au
suferit traumatisme sau/şi intervenţii chirurgicale, în antecedente, chiar dacă
aparent nu prezintă urmări evidente.
 Practicantul va urmări permanent starea pacientului; se va evita creerea unui
disconfort semnificativ sau de lungă durată. La apariţia unor stări de rău evident se
va întrerupe aplicarea procedeelor şi pacientul va fi îndrumat spre medic.
 Frecvenţa şi durata şedinţelor se stabileşte ţinând cont de particularităţile fiecărui
caz în parte. Ca şi informaţii generale, durata unei şedinte poate varia între 5 şi 180
de minute, iar frecvenţa şedintelor poate fi între 2/zi (şedinte scurte ca durată şi mai
puţin “dure” pentru cazuri severe) până la 1 la 60 zile (de ex. în cazul aplicării
terapiei Yumeiho în scop profilactic).
 Ariile în care sunt prezente contracturi musculare severe, rebele la procedeele
standard, se vor masa intens şi îndelungat, însă nu mai des de 1 şedinţă la 3 zile
(risc de traumatizare-inflamare a ţesuturilor!).
 Încercaţi să “intraţi în pielea pacientului” să simţiţi empatic ce simte el atunci când
aplicaţi un procedeu. Rememoraţi senzaţiile avute de dumneavoastră când aţi
suportat aceleaşi procedee.

 Învăţaţi să vă ghidaţi după ceea ce simţiţi când masaţi. Din timp în timp lăsaţi
mâinile să “gândească” în locul dumneavoastră.
 Practicantul terapiei Yumeiho trebuie să fie complet relaxat pe tot parcursul şedinţei.
Starea psihică a terapeutului se reflectă în modul în care aplică procedeele.
Problemele care vă frământă, emoţiile, vor fi resimţite fizic şi psihic de pacient. în
general, un terapeut tensionat nu va putea avea un pacient relaxat.
 Pe cât posibil, evitaţi să dialogaţi cu pacientul pe parcursul şedinţei de Yumeiho.
Limitaţi dialogul la strictul necesar. Însă dacă pacientul insistă (simte nevoia) să vă
povestească diverse (mai ales despre problemele sale majore) ascultaţi-l, însă fără a
vă implica prea mult în discuţie.
 Folosiţi-vă intuiţia, însă atenţie: un bun terapeut trebuie sa aibă o tehnică
desăvârşită, multă experienţă practică, cunoştinţe teoretice aprofundate şi numai
după aceea să-şi utilizeze şi dezvolte intuiţia.
 Gradele (DAN–ii) în Yumeiho sunt etaloane ale măiestriei practicantului, deci a
calităţii tehnicilor şi nu sunt corelaţi volumului de procedee asimilate (a
cantităţii/numărului). Mai bine mai putin şi aproape perfect decât mai mult şi
aproape bine.
 Dacă se întâmplă să aveţi sentimentul că ştiţi totul despre terapia Yumeiho …. de
fapt nu ştiţi nimic. Adică nu aţi atins momentul în care să “simţiţi” terapia Yumeiho.
Când însă, după suficient de mulţi ani de practică, începeţi să conştientizaţi că nu
ştiţi nimic despre Yumeiho, atunci începeţi cu adevărat să învăţaţi Yumeiho. Abia
atunci ştiţi ceva despre Yumeiho! Aceasta deoarece fiecare pacient în parte are
nevoie de o manieră de abordare terapeutică particulară. Chiar la acelaşi pacient
şedinţele nu pot fi similare, făcute după un tipar standard. În acest fel nu putem
anticipa cu certitudine conduita terapeutică. Nu pacientul trebuie să se adapteze la
actul terapeutic, ci actul terapeutic trebuie adaptat la cerinţele pacientului (situaţia
de moment a pacientului în concordanţă cu istoricul patologiei sale, anamneză)
 Explicaţi pacientului faptul că nu sunteţi “făcător de minuni” şi că aşa zisele
“vindecări miraculoase” se întâmplă, statistic, una la câteva sute de pacienti, iar
când se întâmplă nici măcar terapeutul nu ştie precis de ce s-a întâmplat astfel! Şi
în cazul altui pacient oricat ar încerca să reproducă circumstanţele terapeutice
pentru obţinerea “vindecării miraculoase” nu ar reuşi.
 Învăţaţi în permanenţă. Deseori cel mai bun profesor este pacientul însuşi!
 Maestrul Saionji Masayuki spunea că abia după efectuarea regulată a circa 800 –
1000 de şedinţe Yumeiho practicantul începe să “simtă” ceea ce face. Să simtă
Yumeiho. Pacienţii însă, în general, încep să simtă cu adevărat efectul terapiei
Yumeiho după ce au primit circa 6 – 12 şedinţe.
 Şi cel mai important pentru terapeut este să nu uite că la efectuarea procedeelor şi
tehnicilor Yumeiho participă toată fiinţa lui, tot trupul, toată mintea şi tot sufletul.
Altfel rezultatele curative vor fi efemere sau nu vor fi deloc.
I.I.M.P.P.- Tokyo S.R.Y.

Sorin Iga
Instructor Yumeiho

CONTRAINDICAŢIILE APLICĂRII TERAPIEI YUMEIHO
Aplicarea procedeelor incluse în terapia yumeiho fără a se ţine seama de

contraindicaţii poate avea un efect dăunător, chiar dacă acestea sunt corect
efectuate.
Schematic, contraindicaţiile aplicării procedeelor terapeutice manuale se împart în: generale
şi parţiale, definitive şi temporare.
Contraindicaţia generală presupune interzicerea aplicării oricărei tehnici de masaj sau
manipulare pe oricare regiune a corpului. Aceasta poate fi temporară sau definitivă.
Contraindicaţia parţială se referă fie la permisiunea aplicării procedeelor doar pe anumite
zone ale corpului, fie la aplicarea selectivă doar a anumitor tehnici sau procedee terapeutice.
Contraindicaţia definitivă se hotărăşte doar în cazul unor boli cronice grave incurabile
care s-ar putea agrava prin aplicarea terapiei yumeiho.
Contraindicaţiile temporare, întâlnite frecvent, sunt impuse de boli, tulburări sau leziuni
uşoare şi trecătoare.
Vom prezenta pe larg contraindicaţiile aplicării terapiei yumeiho:
Cele mai frecvente contraindicaţii sunt date de suferinţele dermatologice (boli de piele,
afecţiuni tegumentare). Este foarte important de reţinut faptul că masajul, manipularea,
stimularea, etc. se pot aplica doar pe o piele perfect sănătoasă. Nu se va executa masaj, sau
procedee similare, persoanelor care prezintă la nivelul tegumentului boli de natură parazitară sau
inflamatorie, cum ar fi: infecţii parazitare (scabie, etc.), infecţii fungice (micoze), eczeme, erupţii,
plăgi, arsuri sau alte manifestări patologice care s-ar putea extinde, agrava sau ar putea genera
contaminări. Nu se va face masaj pe regiuni ale pielii care acoperă un proces inflamator profund
(furuncule, abcese, flegmoane sau alte colectări purulente). Nu se vor aplica procedee de masaj în
regiunile care au suferit intervenţii chirurgicale recente cu ţesuturile (cicatriceale) incomplet sau
necorespunzător vindecate.
Menţionăm o serie de afecţiuni generale sau regionale în cazul cărora este contraindicată
aplicarea terapiei yumeiho:
 intoxicaţii acute de orice fel;
 stări febrile (infecţioase sau de altă natură);
 afecţiuni infecţioase osoase şi osteoarticulare (osteita, osteomielita, artrita, etc.);
 osteoporoza medie sau avansată;
 tuberculoză cu diferite localizări: pulmonară, osteoarticulară, cutanată etc.;
 tromboflebite, flebotromboze, arterite, cu manifestări acute (sau dacă sunt prezente
complicaţii);
 afecţiuni cardio-circulatorii acute: angina pectorală, infarct miocardic, tulburări de
ritm, insuficienţă cardiacă decompensată şi manifestă, anevrisme confirmate, embolii
cu diferite localizări, hipertensiunea arterială în decompensare etc.;
 ateroscleroză cu manifestări periferice sau centrale (coronariană, cerebrală, renală,
intestinală etc.);
 suferinţe pulmonare acute;
 afecţiuni acute ale tubului digestiv: gastrice, intestinale, hepatice, biliare şi pancreatice
etc.; în cazurile colitei ulceroase (ulcero-hemoragice, boala Crohn), litiazei biliare,

colecistitei, ulcerului gastric sau/şi duodenal netratat corespunzator (sau în puseu
acut), de asemenea se contraindică aplicarea terapiei Yumeiho.
 boli renale severe (pacient supus dializei);
 boli de sânge, mai ales cele cu manifestări (sau tendinţe) hemoragice (fragilitate capilară
severă, hemofilia, tratamente cu medicaţie anticoagulantă, etc.)
 stări de oboseală şi debilitate severă;
 în bolile psihice cu caracter excitant şi confuzional sau în starea de ebrietate.
 traumatismele severe (echimoze, hematoame, rupturi ale muşchilor sau ţesuturilor de
orice fel), fracturi neconsolidate sau insuficient consolidate, (în aceste cazuri terapia se
va aplica numai după confirmarea clinică a vindecării leziunilor şi după evaluarea
eventualelor sechelelor rămase).
 herniile de disc cu manifestări neurologice severe, luxaţiile vertebrale, etc.
 cancerul, de orice fel, la orice nivel (dacă nu este altă recomandare dată de oncolog),
 herniile de orice fel (eventraţii, hernie hiatală, etc.)
Se va evita aplicarea terapiei Yumeiho în timpul menstruaţiei, mai ales dacă este mai
abundentă sau supra-abundentă (în hipermenoree se contraindică aplicarea terapiei !)
Nu se va aplica terapia Yumeiho mai devreme de 2-3 ore după servirea mesei, în timpul unei
furtuni, după mese copioase.
Dată fiind diversitatea suferinţelor şi mai ales particularitatea cu care ele se manifestă şi
evoluează în fiecare caz, nu se poate face o listă precisă a tuturor contraindicaţiilor. În consecinţă,
aplicarea terapiei la pacienţii cu afecţiuni severe, se va face cu discernământ şi numai cu acordul
medicului specialist, curant.
Ca regulă generală, se recomandă ca în toate cazurile în care aveţi dubii, sau consideraţi că
aplicarea terapiei poate produce efecte negative sau nesigure, să aplicaţi principiul hipocratic
,primum non nocere!" adică „în primul rând să nu faci rău!" renunţând la efectuarea terapiei
Yumeiho.

INDICAŢIILE APLICĂRII TERAPIEI YUMEIHO
A întocmi un grupaj de indicaţii medicale adresate masajului, manipulărilor osteoarticulare,

punctoterapiei, gimnasticii, respectiv a tuturor tehnicilor şi procedeelor incluse în terapia
Yumeiho (şi a metodelor terapeutice similare) - cum se obişnuieşte în alte domenii ale fizioterapiei
- este o tentativă şi o misiune aparent facilă, dar totodată dificilă şi, paradoxal, inutilă şi absurdă.
De ce ? Pentru că indicaţiile acestor aplicaţii terapeutice sunt nenumărate. Chiar dacă dorim să
încercăm o clasificare a acestora, riscăm să ne expunem criticii, datorită hazardului şi
omisiunilor. Prezentăm o expunere aproximativă a acestor indicaţii, cu scopul de a reduce la
minimum ignorarea sau necunoaşterea lor.
 Tulburări de statică şi dinamică ale aparatului locomotor cum ar fi: asimetrii de bazin,
cifoze, scolioze, hiperlordoze şi combinaţii şi complicaţii ale acestora (cifoscolioze, etc.).
Distribuţia necorespunzătoare a greutăţii corpului la nivelul bazinului respectiv la
nivelul membrelor inferioare (prevenirea patologiei induse de aceste tulburări sau
ameliorarea patologiei prezente); Rigiditate musculo-articulară, laxitate ligamentară;
Tulburări de mers, echilibru, statică, datorate cauzelor mai sus menţionate şi a
complicaţiilor induse, etc.
 Nevralgii şi neuromialgii, indiferent de localizarea, substratul anatomo-funcţional şi
cauza acestora (cu excepţia cauzelor care se constituie în contraindicaţii, vezi hernia de
disc lombară cu sciatică): reumatismale, neurologice, post-traumatice, psihogene,
afecţiuni articulare, miozite, miofascite, miogeloze, celulite, nevrite şi polinevrite,
retracţii musculo-tendinoase, contracturi musculare, hipotrofii şi atrofii musculare de
diferite cauze (centrale şi periferice, neurologice şi post-traumatice, postinflamatorii şi
postinfectioase etc.);
 Afecţiuni şi suferinţe ale aparatului cardiovascular, periferice şi centrale: staze venoase
şi limfatice, cu edeme circulatorii periferice, ischemii vasculare periferice în stadii
funcţionale, incipiente, hipertensiuni arteriale în stadii funcţionale;
 Tulburări gastro-intestinale cum ar fi: tulburări funcţionale ale tranzitului intestinal de
origine vegetativă, constituţională sau ca urmare a dietei necorespunzătoare (tranzit
intestinal diminuat, constipaţia, diareea fără cauze infecţioase). Diskinezii biliare, staza
pilorică (cauzată de stress), etc.
 Afectări psihogene de diferite etiologii: multiple forme de nevroză astenică, spasmofilii,
tetanii cronice, distonii neurovegetative;
 Afecţiuni dismetabolice: obezitate, diabet, gută;
 Afecţiuni din sfera ginecologică: hipotrofii şi dezaxări ale uterului, ptoze, aderenţe,
inflamaţii cronice etc.
 Pregatirea gravidei pentru naştere;
 Pediatrie: anemii diverse, rahitism, sindroame hipoanabolice de diferite cauze;
 Geriatrie: tratament de întreţinere şi stimulare a musculaturii scheletice, a articulaţiilor
şi a metabolismului diminuat, etc. După explorări paraclinice permisive (biologice,
laborator etc.).
 Stresul. Tulburări induse de stres cum ar fi: insomnii, anxietate, agitaţie, tensiuni
musculare dureroase, oboseala cronică psihică şi fizică, tulburări neurovegetative
diverse, etc. Prevenirea apariţiei stresului sau a instalării tulburărilor induse de stres.
Incapacitatea persoanei de a se relaxa.
 Diminuarea sau chiar eliminarea efectelor nocive induse de sedentarism;
 Pregatirea sportivului pentru performanţă; Recuperarea capacităţii de mişcare şi efort la
sportivi.

 Recuperarea pacienţilor care au suferit imobilizări prelungite;
 Ameliorarea, corectarea şi creşterea ventilaţiei pulmonare. în cazurile în care se
diminuează capacitatea ventilatorie prin rigidizarea cutiei toracice (contracturi
musculare, artroze vertebrale toracale, etc.), sau printr-o respiraţie incorectă
(insuficientă).
Bineînţeles că pe lângă indicaţiile mai sus menţionate, mai mult sau mai puţin precise, sunt
numeroase alte cazuri în care aplicarea terapiei Yumeiho poate fi benefică.
În cazul fiecărei indicaţii, pot să apară particularităţi specifice fiecărui caz în parte, care să
determine contraindicarea aplicării terapiei sau a anumitor tehnici şi procedee incluse în aceasta.
Spre exemplu: nevralgia sciatică este una din indicaţiile aplicarii terapiei Yumeiho, cu condiţia să
nu fie generată de o hernie de disc (în acest caz sunt interzise manipularile vertebrale). Şi chiar şi
în acest caz pot fi întâlnite situaţii diferite, individualizate de la caz la caz. În consecinţă,
selectarea, evaluarea şi monitorizarea pacienţilor este indispensabil a se efectua de către medici
specialisti.
În cazul persoanelor confirmate de către medic ca fiind clinic sănătoase, aplicarea terapiei
se poate face integral, în siguranţă. Abordarea se va face preponderent în plan profilactic. Adică se
vor corecta acele tulburări (anomalii) funcţionale care crează disconfort sau care pe termen lung
pot induce stări patologice.
Observaţie:
Un terapeut cu o vastă experienţă, şi cu o pregatire medicală adecvată, va putea aborda
chiar şi cele mai dificile cazuri, obţinând rezultate cel puţin satisfăcătoare.
Revizuire şi completare: SORIN IGA - instructor yumeiho

NOŢIUNI ELEMENTARE DE ANATOMIE, BIOFIZICĂ ŞI BIOMECANICĂ ALE

APARATULUI LOCOMOTOR
1. GRAVITAŢIA ŞI VIAŢA
Viaţa a apărut şi a evoluat sub influenţa neîntreruptă a gravitaţiei.
Gravitaţia determină caracteristicile mişcării fiinţelor, aceasta deoarece este cea mai
importantă forţă care acţionează asupra corpului uman. Toate celelalte forţe care intervin în
statica şi dinamica organismului rezultă direct sau indirect din interacţiunea cu forţa
gravitaţională.
Viaţa este bazată pe mişcare (dinamica), în cel mai integral sens cu putinţă, iar mişcarea
este o “răzvrătire” împotriva gravitaţiei, deci viaţa însăşi este o “luptă” împotriva gravitaţiei.
Ce este gravitaţia (G.) ?

Gravitaţia este o deformare a continuităţii spaţiu-timpului care se transmite cu viteza
luminii. Altfel spus este o vibraţie, o undă, a însuşi spaţiu-timpului. Undele gravitaţionale
generează câmpul gravitaţional.
Conform legilor fizicii, orice corp supus atracţiei gravitaţionale, altfel spus aflat într-un
câmp gravitaţional, tinde să efectueze o mişcare de apropiere către centrul corpului generator de
câmp gravitaţional.
În consecinţă, orice corp aflat în câmpul gravitaţional al pământului este “atras” spre
centrul acestuia. Conceptul de greutate este consecinţa acestui fenomen. Greutatea este definită
ca fiind produsul dintre masa corpului supus atracţiei gravitaţionale şi acceleraţia gravitaţională
(G = m x g).
Forţa gravitaţională acţionează întotdeauna vertical, de sus în jos. Împotriva ei, forţele
interne cumulate acţioneză în sens contrar, de jos în sus.
Învingerea forţei de atracţie gravitaţionale presupune un consum mare de energie, şi o
uzură a structurilor care compun aparatul locomotor al tuturor fiinţelor vii.
Fiinţele care trăiesc în mediu lichid, unde efectele graviaţiei sunt diminuate, au nevoie de
un consum energetic (respectiv efort) semnificativ mai mic în comparaţie cu cele de pe uscat. (Vezi
principiul lui Arhimede).
Centrul de greutate (C.G.)

Forţele gravitaţionale acţionează asupra tuturor structurilor şi elementelor componente al
corpului uman. Astfel începând cu elementele nediferenţiate (atomii, moleculele, celulele, care ne
alcătuiesc corpul) şi continuând cu structuri bine definite (organe interne, cap, mâini, picioare,
etc.) gravitaţia are un “punct” în care îşi exercită acţiunea. Spre exemplu, fiecare atom din
structura membrului superior este supus forţei gravitaţionale, însă rezultanta tuturor acestor
forţe se va situa într-un punct considerat a fi centrul de greutate al membrului superior.
Deci: punctul de referinţă asupra căruia acţionează forţa de atracţie gravitaţională se
numeşte Centru de Greutate (C.G.).
Situarea centrului de greutate depinde atât de poziţia corpului cât şi de poziţia relativă a
segmentelor care-l compun. Fiecare segment având propriul C.G. prin însumarea forţelor G. care
acţionează asupra acestora se obţine o rezultantă care va acţiona asupra corpului luat ca întreg.
Observaţie: dat fiind faptul ca situarea centrului de greutate al corpului depinde de poziţia
centrelor de greutate ale tuturor segmentelor corpului, atât în mişcare cât şi în statică, putem
înţelege de ce modificarea pe termen lung a poziţiei dominante a centrului de greutate va influenţa
cu certitudine starea întregului organism. Ca exemplu, dacă centrul de greutate al membrului

superior se modifică, se va modifica şi biomecanica acestuia. Această modificare implică
schimbări deseori majore în felul în care sunt solicitate articulaţiile şi structurile care le
alcătuiesc şi le deservesc (muşchi-tendoane, ligamente, uzura cartilagiilor articulare, etc.)
Centrul de greutate al omului, în condiţii normale, este situat pe axa de simetrie verticală a
corpului, într-un plan paralel cu solul, care intersectează corpul la nivelul abdomenului inferior
(cca. 3 cm. sub ombilic).
Noţiunea de echilibru este definită în funcţie de capacitatea de a realiza armonios mişcarea
sau de a păstra o poziţie statică (stabilă). Echilibrul este direct dependent de poziţia centrului de
greutate al corpului.
Influenţa gravitaţiei asupra omului

Câmpul gravitaţional determină caracteristicile şi proprietăţile sistemului osos (dimensiune,
consistenţă, poziţie, rezistenţă). După cum am constatat, însăşi noţiunea de echilibru este
consecinţa atracţiei gravitaţionale. Atât voinţa cât şi capacitatea noastră de mişcare se vor supune
limitelor date de acţiunea gravitaţiei, respectiv capacitatea de reacţiune a corpului la atracţia
gravitaţională.
Biomecanica aparatului locomotor este ştiinţa care studiază statica, mişcarea fiinţelor în
câmpul gravitaţional. Astfel, omul caută să definească legile, condiţiile mişcării şi adaptarea lor la
influenţa câmpului gravitational.
Noţiuni ca: înălţare, creştere, zbor, urcare, definesc lupta omului împotriva forţei care-l
atrage permanent către pământ.
Se poate spune că omul îşi petrece o parte din viaţă “înălţându-se din ţărână” şi cealaltă
parte întorcându-se spre aceasta. Căci “din ţărână ne-am născut şi în ţărână ne vom întoarce”.
Strigătul lutului din noi ne cheamă pe tot parcursul vieţii. Omul s-a adaptat pe parcursul
mileniilor la această luptă evoluând până la a sfida (e drept temporar) atracţia gravitaţională.
Spre exemplu, sistemul nervos (atât vegetativ cât şi central) a evoluat adaptându-se la
necesitatea de echilibru static şi dinamic, precum şi la cerinţele orientării în spaţiu şi timp ale
individului.
Din necesitatea de mişcare şi stabilitate, aparatul locomotor a evoluat dând naştere unor
legi precise de biomecanică.
Sistemul cardio-vascular este perfect adaptat influenţei gravitaţionale.
Relaţia Centru de Greutate – echilibru – sănătate

Biofizica şi biomecanica au stabilit cu precizie regulile interacţiunii om – gravitaţie, noţiunea
de echilibru fiind indisolubil legată de noţiunea de sănătate, centrul de greutate al omului fiind
punctul de referinţă în analiza echilibrului static şi dinamic al omului.
Iată câteva reguli pentru a avea un echilibru optim:
-Distribuţia greutăţii corporale a omului la nivelul tălpilor trebuie să fie simetrică - cerinţă
îndeplinită atunci când C.G. se situează în poziţia central mediană optimă.
-Centrul de greutate trebuie să fie situat cât mai aproape de sol, proiecţia sa să fie în
interiorul poligonului format de tălpi (perimetru delimitat de muchiile externe, vârfurile
degetelor şi calcanee);
-Suprafaţa de sprijin a tălpilor la nivelul solului să fie perfect plană.
Realitatea însă demonstrează că în foarte puţine cazuri se poate conta pe condiţii optime de
echilibru. Variaţiile caracteristicilor mediului şi ale capacităţii noastre de adaptare la acestea duc
la fluctuaţii semnificative ale echilibrului, atât pe termen scurt (minute, ore, zile) cât şi pe termen
lung (luni, ani).
Măsurătorile efectuate cu aparate de măsură computerizate (cântare “inteligente”) au
demonstrat faptul ca atunci când se măsoară diferenţiat stânga – dreapta distribuţia greutăţii la

nivelul membrelor inferioare, rareori se obţin valori identice sau aproximativ identice ( în numai
circa 1% din cazuri). Diferenţele constatate sunt generate de cauze diverse cum ar fi:
-asimetrii de lungime, volum, tonus ale membrelor inferioare;
-asimetrii de poziţie ale oaselor coxale;
-asimetrii de poziţie ale articulaţiilor coxo-femurale (sau/şi tulburări funcţionale ale
acestora);
-asimetrii funcţionale (de tonus, elasticitate, etc.) ale musculaturii şoldului.
-tulburări de statică şi dinamică ale articulaţiilor intervertebrale. Acestea pot fi consecinţa
tulburărilor mai sus menţionate sau le pot precede (uneori chiar genera);
-anomalii morfologice sau/şi funcţionale ale tălpii.
Toate aceste anomalii – tulburări mai sus menţionate pot avea cauze congenitale sau/şi
dobândite. Dintre cele dobândite am putea menţiona: sechele post-traumatice, boli degenerative,
suferinţe acute (ale muşchilor, oaselor, ligamentelor, tendoanelor, burse, sinoviale etc.), atitudini
şi posturi vicioase (profesionale, habituale).
Pentru a se putea mişca, a-şi menţine echilibrul atât dinamic cât şi static, omul dispune de
un ansamblu arhitectural extrem de complex şi de bine adaptat acţiunii forţelor gravitaţionale.
Arhitectura corpului uman este alcătuită din elemente de susţinere rigide (scheletul, oasele) şi din
elemente de susţinere moi (muşchi, ligamente, fascii, tendoane, etc.) Aceste elemente formează
structuri funcţionale adaptate necesităţilor noastre de mişcare şi de păstrare a echilibrului.
Cel mai important element al arhitecturii noastre este Coloana Vertebrală.
2. COLOANA VERTEBRALĂ – “ AXIS MUNDI”

Fiinţa noastră, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic (ca reper spaţio - temporal), este
structurată în jurul coloanei vertebrale.
Coloana vertebrală este cea mai importantă componentă a scheletului osos (şi a aparatului
locomotor, implicit). Ea serveşte ca punct de ancorare pentru toate celelalte elemente care
alcătuiesc corpul uman. Este axul central al structurii noastre psiho-fizice. În consecinţă, starea
sa se va reflecta asupra întregii noastre fiinţei.
Coloana vertebrală ne conferă simetria corpului şi direcţia de mişcare. Ea înconjoară şi
protejează sistemele noastre de comunicare (medulla spinalis/canal rahidian) şi face posibilă atât
mobilitatea cât şi stabilitatea noastră, datorită suprapunerii mai multor piese osoase (vertebrele).
Coloana vertebrală, în totalitatea ei trebuie înţeleasă în primul rând ca organ propriu al
corpului (numit în literatura de specialitate ca “organ axial”). Funcţionalitatea normală sau
anormală a acestui organ axial al corpului se răsfrânge atât asupra dispozitivului spaţial cât şi
asupra unor parametrii morfofiziologici ai diverselor viscere adăpostite în canalul rahidian
(măduva spinării, rădăcinile nervilor spinali, artera vertebrală, etc.) sau în cavităţile trunchiului
(inimă, ficat, plămân, stomac, intestine etc.). În concluzie coloana vertebrală are multiple roluri,
de susţinere (dinamică, statică) de protecţie, şi nu în ultimul rând de formogeneză (adică defineşte
forma corpului nostru!).
Asimetriile sesizate la nivelul corpului uman (de poziţie, formă, tonus, volum, asimetriile
funcţionale, etc.) sunt dependente de starea coloanei vertebrale, acestea sugerând atât
diagnosticul cât şi maniera de abordare terapeutică.
Terapia Yumeiho este concepută ca o metodă de “punere în ordine” a coloanei vertebrale,
precum şi de corectare, atât cât este posibil, a tulburărilor induse de patologia sau/şi disfuncţiile
acesteia.
În acest sens, abordarea se face atât dinspre exterior către interior (corectarea anomaliilor
oaselor bazinului, ale membrelor inferioare, acestea constituind baza, fundamentul, coloanei
vertebrale) cât şi de la interior către exterior (corectarea curburilor patologice ale coloanei sau ale

disfuncţiilor articulaţiilor intervertebrale, cu ulterioare repercursiuni pozitive asupra tuturor
membrelor, centurii pelviene şi centurii scapulare).
Simetria, factor decisiv în ceea ce priveşte fiinţa noastră (din punct de vedere estetic,
funcţional – biomecanic, psihic, etc.) este determinată şi definită de caracteristicile morfologice şi
funcţionale ale coloanei vertebrale.
Unul din cele mai importante roluri ale coloanei vertebrale este acela de a genera şi susţine
verticalitatea noastră în câmpul gravitaţional, atât în timpul mişcării cât şi în timpul repausului.
Verticalitatea noastră este dependentă şi de locul în care forţele de atracţie gravitaţionale,
(care acţionează asupra tuturor segmentelor corpului), îşi concentrează acţiunea, respectiv
centrul de greutate al corpului uman.
Echilibrul. Spunem despre o persoană că este echilibrată când există o armonie în tot ceea
ce o priveşte, adică prin însumarea “+” (a elementelor considerate pozitive) şi a “ – “ (a elementelor
considerate negative) să rezulte 0.
Deci echilibrul coloanei vertebrale este dat de armonia tuturor forţelor care acţionează
asupra sa. Un exemplu practic ar fi următorul: musculatura paravertebrală (sacro-spinală)
situată în dreapta să efectueze aceeaşi acţiune ca şi cea din stânga, respectiv musculatura feţei
anterioare a trunchiului şi a abdomenului să compenseze cu precizie lucrul mecanic al muşchilor
sacrospinali; etc. Orice tulburare în funcţionarea armonioasă a acestor structuri are drept
consecinţă perturbarea sau chiar pierderea echilibrului.
NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI BIOMECANICA ALE COLOANEI VERTEBRALE

Segment complex, de o mare importanţă funcţională, coloana vertebrală este alcătuită din
33 sau 34 de segmente osoase (vertebre), 344 de suprafeţe articulare, 23 de discuri intervertebrale
şi 365 de ligamente cu 730 de puncte de inserţie. Asupra coloanei vertebrale acţionează nu mai
puţin de 730 de muşchi cu acţiune directă. La toate acestea trebuind adăugate formaţiunile
nervoase (somatice şi vegetative), vasculare, etc.
Segmentele osoase care alcătuiesc coloana vertebrală se numesc vertebre. Vertebrele au o
parte anterioară numită corp şi o parte posterioară numită arc. Aceste două părţi închid între ele
canalul vertebral.
Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasă şi are forma unui cilindru scurt, care
prezintă două feţe (superioară şi inferioară) şi o circumferinţă.
Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior şi median prezintă o apofiză spinoasă,
lateral două apofize transverse şi deasupra şi dedesubt câte două apofize articulare (în total patru
apofize articulare dispuse vertical). Între apofiza spinoasă şi apofizele articulare se găsesc lamele
vertebrale. Porţiunile care leagă arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.
Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare din ele fiind alcătuită, în mod
normal, dintr-un număr fix de vertebre:
- regiunea cervicală: 7 vertebre;
- regiunea dorsală: 12 vertebre;
- regiunea lombară: 5 vertebre;
- regiunea sacrococcigiană: 9 – 10 vertebre;
Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofuncţionale legate de îndeplinirea celor
două funcţii importante ale coloanei vertebrale umane: funcţia de a suporta greutatea capului,
trunchiului şi a membrelor superioare şi funcţia de a asigura o mobilitate suficientă.
Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta, forma lor fiind
determinată de solicitările dinamice, în regiunea cervicală şi în cea lombară, diametrul transversal
al corpurilor vertebrale este proporţional mai mare decât cel anteroposterior, ceea ce explică
posibilităţile mai mari ale acestor regiuni de a realiza mişcările de flexie şi extensie.
Fiecare vertebră prezintă şi diferenţieri morfofuncţionale, rezultate în urma mecanismelor de
adaptare la solicitările staticii şi dinamicii bipede.
Articulaţiile. Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în :

- Articulaţiile corpurilor vertebrale - Suprafeţele articulare ale acestora sunt date de
feţele inferioare şi superioare (uşor concave). Între aceste suprafeţe osoase se găsesc
discurile intervertebrale. Acestea sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o
porţiune periferică fibroasă – inelul fibros – şi una centrală – nucleul pulpos. Nucleul
pulpos nu are o poziţie fixă, el mobilizându-se în cursul mişcărilor. Deplasările acestuia
sunt posibile, deoarece este deformabil elastic şi expansibil, aceste calităţi fiind legate de
conţinutul de apă. Nucleul se află astfel într-o permanentă presiune şi este uşor de înţeles
de ce orice defect al inelului fibros care-l înconjoară permite hernierea lui. Limita
inferioară a discurilor este alcătuită din lamele cartilaginoase, care protejează nucleul
pulpos de presiunile excesive. În ceea ce priveşte vascularizaţia, la individul adult prezenţa
vaselor de sânge se întâlneşte numai în condiţii patologice. Nutriţia cartilajului se face prin
imbibiţie prin lamele terminale ale suprafeţelor articulare vertebrale. Uşor de înţeles deci
de ce în condiţiile unor solicitări permanente ale articulaţiilor intervertebrale discul nu are
posibilitatea unei nutriţii corespunzatoare facilitându-se astfel degenerescenţa precoce a
acestuia, (prin diminuarea sau chiar pierderea proprietăţilor fizico-chimice ale acestuia).
Când discul este încărcat, diminuează în dimensiune şi se lăţeşte.
Trebuie remarcat faptul că nucleul pulpos are o mare forţă de imbibiţie, mărindu-şi volumul
în repaus, putând da (prin însumarea măririi volumului tuturor discurilor) o alungire de până la 3
cm. a coloanei vertebrale la subiectul tânăr, sănătos. Nucleul pulpos nu este inervat. Inelul fibros
este inervat de ramurile nervoase provenite din nervii sinuvertebrali care inervează şi ligamentul
vertebral comun posterior (aceasta explică şi caracterul durerii din hernia sau tasarea discului
intervertebral).
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu:
a) contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
b) favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea
mişcării;
c) transmit greutatea corpului în toate direcţiile diferitelor segmente ale coloanei vertebrale;
d) amortizeză şocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment în mod special în
cursul mişcărilor sau eforturilor.
În consecinţă menajarea discurilor intervertebrale faţă de solicitările inerente reprezintă o
obligativitate faţă de însuşi corpul nostru şi trebuie urmărită până şi în cursul luării celor mai
banale poziţii, cum ar fi, de exemplu, statul pe scaun. Când speteaza este înclinată înapoi lordoza
lombară normală dispare, articulaţia coxofemurală se extinde şi solicitarea discurilor
intervertebrale este mai importantă. În mod corect se stă astfel încât lordoza lombară să se
menţină, ceea ce atrage o mai bună echilibrare a coloanei vertebrale.
Tehnica unui exerciţiu fizic este cu atât mai corectă, cu cât respectă mai mult legile
biomecanice de protecţie împotriva solicitarilor discurilor intervertebrale.
- Articulaţiile lamelor vertebrale - Între lamele vertebrale nu există propriu zis articulaţii.
Totuşi, ele sunt unite prin ligamente speciale denumite ligamente galbene, alcătuite din
fascicule de fibre elastice, care prin structura lor permit apropierea şi îndepărtarea lamelor
vertebrale una faţă de alta.
- Articulaţiile apofizelor spinoase - Ca şi lamele vertebrale apofizele spinoase sunt unite
între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase şi ligamentul
supraspinos. Primele se găsesc între două apofize spinoase iar ultimul este un cordon ce
se întinde pe tot lungul coloanei vertebrale. În regiunea cervicală, ligamentul supraspinos
este deosebit de bine dezvoltat şi prin extremitatea lui proximală se inseră pe protuberanţa
occipitală externă; el este denumit ligamentul cervical posterior şi are rolul să menţină
pasiv capul şi gâtul pentru a nu se flecta înainte.
- Articulaţiile apofizelor transverse. Apofizele transverse sunt unite prin ligamente
intertransverse.
- Articulaţiile apofizelor articulare, sunt plane şi permit numai simpla alunecare a
suprafeţelor articulare una peste alta.

- Articulaţia occipitoatlantoidă, este o diartroză bicondiliană. Suprafeţele articulare ale
occipitalului sunt reprezentate de cei doi condili occipitali, care privesc în jos şi înainte şi
în afară şi au o formă convexă în toate sensurile.
- Suprafeţele articulare ale atlasului, sunt reprezentate de cele două cavităţi glenoide, ce
privesc în sus, înainte şi înăuntru şi au o formă concavă în toate sensurile. Toate aceste
patru suprafeţe articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin. Suprafeţele articulare sunt
unite între ele printr-o capsulă subţire, întărită de două ligamente, unul anterior şi altul
posterior.
Aparatul ligamentar principal al coloanei vertebrale este alcătuit din două ligamente
(ligamentul vertebral comun posterior şi ligamentul vertebral comun anterior), care formează două
benzi ce se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale.
Segmentul motor. La baza mobilităţii coloanei vertebrale se află segmentul motor, alcătuit
din discul intervertebral şi ligamentele acestuia, găurile de conjugare, articulaţiile interapofizare şi
apofizele spinoase cu ligamentele lor.
Segmentul motor poate fi împărţit într-un stâlp anterior şi unul posterior. Stâlpul anterior
este mai puţin mobil, mai solid, prezintă relativ rare inserţii musculare şi constituie elementul
principal de susţinere mecanică pasivă a coloanei vertebrale. Stâlpul posterior prezintă
numeroase inserţii musculare şi reprezintă elementul principal motor al coloanei vertebrale.
Vascularizarea măduvei spinării. Irigaţia măduvei spinării se realizează de o manieră cu
totul aparte şi cunoaşterea ei este indispensabilă cunoaşterii sindroamelor ischemice (de deficit
sau lipsă a circulaţiei sanguine), cu deficitele lor neurologice grave care pot să survină în urma
diverselor afecţiuni. Măduva cervicală este irigată de mai multe artere importante, care provin din
arterele spinale anterioare şi posterioare (ramuri ale arterei vertebrale şi ale arterei cerebeloase
posterioare). Măduva lombară este irigată de artere care provin din arterele sacrate laterale, iar
măduva dorsală este irigată de arterele cervicale şi lombare. Zona vasculară cea mai critică se
găseşte la nivelul D 4, la limita celor două teritorii vasculare.
Muşchii coloanei vertebrale.
Mişcările coloanei vertebrale sunt produse de un mare număr de muşchi, care se inseră fie
pe coloană, fie la distanţă de ea, cum sunt unii muşchi ai gâtului şi muşchii abdominali.
Muşchii gâtului: muşchiul sternocleidomastoidian; m. scaleni; m. drept anterior al capului;
micul drept anterior al capului; lungul gâtului; (pielosul gâtului; splenius al gâtului şi al
capului; fasciculul superior al m. trapez)
Muşchii abdomenului: marele drept al abdomenului; marele oblic al abdomenului; micul
oblic al abdomenului; transversul abdomenului; muşchii lomboiliaci (pătratul lombelor,
psoasul iliac).
Muşchii posteriori ai trunchiului: muşchiul trapez; m. marele dorsal; romboidul; unghiularul;
micul dinţat posterosuperior; micul dinţat posteroinferior; muşchii cefei (splenius, marele
complex, micul complex, transversul gâtului, marele şi micul drept posterior ai gâtului,
marele şi micul oblic posterior ai gâtului); muşchii spinali, se găsesc în şanţurile vertebrale
formate din apofizele spinoase şi coaste (m. sacrospinali, paravertebrali) sunt în număr de
trei: iliocostalul, lungul dorsal şi spinotransversalul; m. intertransversali şi muşchii
interspinoşi.
Statica coloanei vertebrale. Coloana vertebrală se poate compara cu un catarg a cărui
poziţie corectă depinde de întinderea parâmelor. O deficienţă a parâmelor poate să constituie o
cauză a devierii sau frângerii catargului.
CURBURILE COLOANEI. În ortostatism şi în repaus coloana vertebrală are o direcţie
verticală şi o formă uşor sinuoasă mai ales în plan sagital. Curburile atenuează şocurile şi
favorizează menţinerea echilibrului coloanei pe bazin, uşurând deci eforturile centurii musculare
a coloanei.
Această atitudine şi această formă se menţin datorită jocului tonicităţii musculare,
elasticităţii ligamentelor şi discurilor, precum şi datorită îmbinării anatomice a celor 24 de
segmente osoase din care este compusă coloana vertebrală, segmente care îşi adaptează unul
altuia diferitele suprafeţe articulare.

Atitudinea coloanei vertebrale depinde de vârstă, sex, profesiune, stare de oboseală, stare
psihică, stare de sănătate, etc.
Pentru păstrarea echilibrului în staţiune bipedă se instalează, la începutul celui de al doilea
an de viaţă, curbura lombară cu convexitatea înainte (lordoza compensatorie).
Echilibrul intrinsec. La adult, în staţiune verticală, linia gravitaţiei trece prin tragus, deci
înaintea articulaţiei atlantooccipitale, prin partea anterioară a umărului, uşor posterior faţă de o
linie care ar uni cele două capete femurale, prin mijlocul feţei externe a marelui trohanter,
anterior axului transversal al articulaţiei genunchiului şi puţin posterior celui tibiotarsian.
Datorită curburilor coloanei, proiecţia centrilor de greutate ai diferitelor segmente nu se
găseşte pe linia proiecţiei centrului general de greutate al corpului. De aceea, acţiunea gravitaţiei
determină de la o vertebră la alta, solicitări rotaţionale, care tind să accentueze curburile şi care
trebuie neutralizate, deoarece altfel coloana s-ar prăbuşi.
Elementele care se opun solicitărilor rotaţionale sunt ligamentele. La coloana dorsală
proiecţia centrului de greutate trece anterior coloanei. Aceasta s-ar prăbuşi înainte dacă nu ar
interveni forţa ligamentului vertebral comun posterior, a ligamentelor interspinoase şi a
ligamentelor galbene. Situaţia este inversă la coloana lombară şi cervicală; proiecţia centrului de
greutate trece posterior coloanei, iar forţele care se opun prăbuşirii sunt reprezentate de
rezistenţa ligamentului vertebral comun anterior. Ligamentele vertebrale au deci rolul de a
absorbi o bună parte din solicitări.
Alte elemente care au rolul de a absorbi solicitările sunt discurile intervertebrale. Ele nu
stau în tensiune ca ligamentele, ci sub presiune. Între aceste două categorii de elemente
anatomice, ligamentele pe de o parte şi discurile de alta, supuse unor forţe contrare, se stabileşte
o anumită stare de echilibru, denumită echilibru intrinsec.
În afara echilibrului intrinsec coloana dispune (după cum am menţionat) de un mare număr
de grupe musculare, care prin tonicitatea lor îi asigură şi un echilibru extrinsec, corsetul
muscular.
TIPURILE DE ŢINUTĂ Echilibrul coloanei vertebrale nu se realizează în acelaşi mod la toţi
indivizii normali. Aceasta face ca ţinuta coloanei vertebrale să difere de la individ la individ şi ea
trebuie pusă în legătură cu accentuarea sau diminuarea curburilor din planul anteroposterior, ca
urmare a gradului de înclinare înainte a bazinului.
Se deosebesc astfel cinci tipuri generale de ţinută:
 Spatele normal. Este tipul de ţinută în care curburile vertebrale prezintă o arcuire
normală. Este ţinută de drepţi “ostăşesc” , în care înclinarea bazinului este normală.
 Spatele rotund. Este un tip de ţinută foarte frecvent întâlnit. Convexitatea dorsală
coboară şi cuprinde şi vertebrele lombare, iar concavitatea regiunii lombare se micşorează
şi ca întindere şi ca profunzime. Bazinul este înclinat uşor înainte şi în jos.
 Spatele plat. Este un tip de ţinută mai puţin frecvent întâlnit. Convexitatea dorsală şi
concavitatea lombară dispar, dar înclinarea bazinului rămâne mică. Scapulele apar
reliefate înapoi. Acest tip de spate provoacă scoliozele cu evoluţia cea mai gravă.
 Spatele concav – plat (sau lordotic). Este şi mai puţin frecvent întâlnit. Concavitatea
lombară se accentuează mult prin înclinarea puternică a bazinului înainte, în timp ce
convexitatea dorsală dispare.
 Spatele concav – rotund. Este tipul de postură cel mai puţin întâlnit. Concavitatea
lombară se accentuează, de asemenea mult, dar concomitent se accentuează şi
convexitatea dorsală.
Coloana vertebrală trebuie considerată ca o unitate funcţională şi fiecare tip de postură
trebuie considerat ca o adaptare spontană la anumite condiţii deosebite de statică şi dinamică.
De asemenea trebuie luat în considerare rolul deosebit al bazinului în determinarea
atitudinii coloanei vertebrale. Bazinul se costituie în suportul funcţional al coloanei vertebrale,

participând activ la statica şi dinamica acesteia. Orice disfuncţie la nivelul acestuia (suferinţă,
asimetrie funcţională sau statică) având severe repercursiuni asupra ansamblului funcţional –
biomecanic al coloanei vertebrale.
Bazinul împreună cu membrele inferioare se constituie în suportul biomecanicii coloanei
vertebrale.
Biomecanica organului axial (coloanei vertebrale). Mişcările coloanei, indiferent de
amplitudinea lor, sunt mişcări complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale. Ele se
realizează prin cumularea uşoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale, care au loc la nivelul
discurilor intervertebrale, precum şi la nivelul celorlalte articulaţii. Aceste mişcări sunt limitate de
rezistenţa ligamentelor, forma articulaţiilor intervertebrale şi de gradul de compresibilitate a
ţesutului fibrocartilaginos din care este alcătuit discul.
Micile deplasări intervertebrale sunt posibile numai graţie prezenţei nucleului pulpos, care
trebuie să aibă consistenţă, formă şi aşezare normale. Mişcările vertebrale se execută pe nucleul
pulpos ca pe un ax, nucleul jucând rolul unei adevărate bile mecanice (rulment). Se poate înţelege
că pe un astfel de suport toate mişcările sunt posibile; totuşi, acestea vor fi limitate ori călăuzite
de feluritele conformaţii şi poziţii ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale şi de
corsetul muscular al acesteia.
Prin tensiunea lichidului ce se află între elementele sale componente, nucleul pulpos are
proprietatea de a fi elastic. Datorită acestei proprietăţi sunt posibile mişcările coloanei vertebrale
şi sunt înlăturate efectele dăunatoare ale presiunilor excesive sau ale şocurilor suferite de rahis.
Într-o atitudine de flexie forţată are loc o apropiere a corpurilor vertebrale – în partea lor
anterioară – prin comprimarea parţială a discului în jumătatea lui anterioară şi prin împingerea
uşoară posterioară a nucleului pulpos, în extensie lucrurile se petrec invers. Dacă nucleul pulpos
trebuie considerat rulmentul pe care se execută mişcările coloanei vertebrale, inelul fibros rămâne
elementul cel mai important al discului intervertebral, care rezistă forţelor de compresiune şi
decompresiune.
Din punct de vedere al goniometriei normale coloana vertebrală prezintă mişcări complexe
rezultate din micromişcările cumulate ale tuturor articulaţiilor intervertebrale: flexie – extensie,
înclinare laterală, rotaţia, şi ca o rezultantă a acestora – circumducţia.
Mişcarea de flexie ventrală a trunchiului pe membrele inferioare se realizează prin
participarea nu numai a coloanei vertebrale ci şi a şoldurilor.
Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate să execute în întregime o mişcare de flexie, dar nu
toate segmentele participă în aceeasi măsură. Amplitudinea cea mai mare în flexie se realizează în
regiunea cervicală şi în cea lombară. Mişcarea de flexie are cea mai mare amplitudine la nivelul
ultimelor două vertebre dorsale şi al vertebrelor lombare.
Arcul cu concavitatea anterioară pe care-l formează coloana în întregul ei, nu este un arc de
cerc, ci o linie curbă, compusă din trei segmente, şi anume: unul cu raza mai mică, pe care il
formează coloana cervicală, unul cu raza mai mare pe care-l formează coloana dorsală, şi unul cu
raza mică, al regiunii lombare.
În mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în
timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase,
ligamentul supraspinos şi muşchii spatelui sunt puşi sub tensiune.
În poziţie ortostatică, muşchii care iniţiază mişcarea de flexie sunt cei ai peretelui
abdominal, mai ales dreptul abdominal şi cei doi oblici, psoasul iliac, precum şi muşchii
subhioidieni şi sternocleidomastoidieni. Odată mişcarea iniţiată, grupul antagonist al extensorilor
intră în acţiune şi graduează flectarea trunchiului, învingând forţele gravitationale.
În ceea ce priveşte mişcarea de extensie în poziţie ortostatică, în extensie, lucrurile se petrec

exact invers. Muşchii şanţurilor vertebrale, deci muşchii extensori, sunt cei care iniţiază
mişcarea, apoi mişcarea este controlată de grupul anterior. Dacă însă mişcarea de extensie se
realizează în poziţia de decubit ventral, extensorii vor continua să susţină mişcarea.

În mişcarea de extensie, porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt
comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este
blocată în ultima fază de intrare în contact a apofizelor articulare şi în ultima instanţă şi a
apofizelor spinoase.
Mişcarea de înclinare laterală are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Când are
loc şi un oarecare grad de răsucire a coloanei, atunci trunchiul se înclină şi mai mult lateral.
Mişcarea de rotaţie este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se roteşte puţin şi
numai dacă se înclină lateral, în coloana lombară mişcarea de răsucire se execută când coloana
este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloana este flectată, mişcarea de
răsucire din segmentul lombar nu este posibilă, deoarece condilii vertebrelor sunt aşezaţi vertical
în articulaţii şi opresc mişcarea; din aceeaşi cauză, în flexie nu se poate face nici înclinarea
laterală a segmentului lombar.
Biomecanica articulaţiei atlantoaxoidiene (dintre vertebrele atlas şi axis).
Mişcările care se realizează între atlas şi axis prezintă unele particularităţi, deoarece între
aceste două vertebre nu există nici o articulaţie între corpii vertebrali, atlasul neavând corp
vertebral. Atlasul nu prezintă nici apofize articulare inferioare, care sunt reduse la simple
suprafeţe articulare, aflate pe feţele inferioare ale maselor lui laterale. Împreună cu acestea,
apofizele superioare ale axisului realizează articulaţiile atlantoaxoidiene laterale, articulaţii plane
ca şi cele dintre apofizele articulare ale celorlalte vertebre.
Există însă în plus o articulaţie atlantoaxoidiană mediană de partea axisului realizată de
apofiza lui odontoidă, iar de partea atlasului de un inel osteofibros în care pătrunde apofiza
odontoidă.
În articulaţia atlantoaxoidiană se face numai mişcarea de rotaţie a capului. În timpul
acestei mişcări apofiza odontoidă rămâne pe loc, ca un pivot, în timp ce inelul atlasului se roteşte
în jurul ei. Pentru ca rotirea atlasului să fie posibilă, acesta alunecă pe feţele articulare axoidiene
laterale. Mişcarea de rotaţie permisă de complexul articular atlantoaxoidian este de numai 30º pe
ambele părţi (stg. , dr. ). Rotaţiile de amplitudini mari se fac prin participarea articulaţiilor
vertebrelor subiacente.
Biomecanica articulaţiei occipito-atlantoide. Această articulaţie permite mişcări de flexie
şi de extensie şi mişcări de înclinare laterală a capului dar nu permite mişcări de rotaţie.
Mişcarea de flexie – extensie se face în jurul unui ax transversal ce trece prin partea
superioară a cavităţilor glenoide ale atlasului, capul acţionând pe coloană ca o pârghie de gradul
1, unde forţa este dată de muşchii cefei, rezistenţa este dată de greutatea capului ce tinde să cadă
înainte, iar punctul de sprijin este pe coloană.
Amplitudinea de flexie a capului permisă de articulaţia occipitoatlantoidiană este de circa
20º, iar cea de extensie de 30º. Această amplitudine nu este suficientă decât pentru mişcările
capului, prin care se confirmă ceva. Mărirea amplitudinii de flexie extensie este posibilă numai
prin participarea vertebrelor subiacente.
Temă: muşchii flexori şi muşchii extensori ai capului, studiu vertebrelor cervicale
Mişcarea de înclinare laterală este limitată la numai 15º în articulaţia occipitoatlantoidă şi
se face în jurul unui ax sagital, care trece prin fiecare condil occipital.
Temă: identificaţi muşchii care intervin în mişcarea mai sus menţionată.

Atitudinile vicioase ale coloanei vertebrale

Începând cu vârsta de 7 ani coloana vertebrală se aseamănă cu a adultului în ceea ce
priveşte curburile ei fiziologice.
Atitudinea coloanei vertebrale nu este aceeaşi la toţi indivizii (vezi tipurile de ţinută).
Cifoza, este cea mai frecventă deviaţie a coloanei vertebrale. Este determinată de
accentuarea curburii dorsale şi apare într-un mare număr de afecţiuni. Clinic, se disting două
tipuri mari de cifoză: cifoza unghiulară (cu raza mică de curbură) şi cifoza arcuată (cu raza mare
de curbură). Cifoza unghiulară apare în afecţiunile care distrug unul sau mai multe corpuri
vertebrale, duc la o tasare a acestora (spondilite, osteoporoze primare, postmenopauză etc.).
Vârful unghiului reprezentat de o apofiză spinoasă care proemină, corespunde în aceste cazuri
vertebrei tasate. Cifoza arcuată apare în afecţiunile care interesează coloana vertebrală pe o
întindere mai mare (spondilita anchilopoietică, osteoporoze primare senile şi presenile,
insuficienţă vertebrală etc.).
Scolioza este deviaţia laterală permanentă a coloanei vertebrale, pe care bolnavul o poate,
eventual, diminua voluntar, dar nu o poate reproduce în sens invers. Denumirea scoliozei se face
în funcţie de partea convexităţii, de localizarea ei şi de numărul de curburi pe care le realizează:
cu o curbură, care poate fi totală sau cu rază mică şi cu mai multe curburi, dublă sau triplă.
Lordoza, reprezintă a treia deviaţie importantă a coloanei vertebrale şi este caracterizată
prin accentuarea flexiei dorsale a coloanei vertebrale. Localizarea principală a afecţiunii este la
nivelul regiunilor lombară şi cervicală, dar se poate întinde şi în regiunea dorsală şi uneori poate
să cuprindă spatele în totalitate (miopatii, platispondilie generalizată).
Torticolisul reprezintă o altă deviaţie a coloanei vertebrale, caracterizată prin înclinarea
laterală a capului, cu o uşoară rotaţie şi bărbia întoarsă de partea opusă leziunii. Şanţul median
al cefei este înclinat faţă de verticală, iar linia biauriculară (dintre pavilioanele urechilor) devine,
din orizontală, oblică. Linia orizontală a ochilor se menţine prin ridicarea umărului de partea
bolnavă, cu înclinarea coloanei, care formează curburi compensatorii, instalându-se iniţial o
atitudine scoliotică şi apoi (dacă suferinţa nu este tratată în timp util) o diformitate scoliotică.
PALPAREA. Prin palparea coloanei vertebrale se pot pune în evidenţă o serie de semne
extrem de valoroase cu privire la starea acesteia.
Raportul reperelor osoase şi forma lor. După cum s-a arătat şi la inspecţie, principalele
puncte de reper osoase sunt constituite de apofizele spinoase vertebrale, vârful omoplaţilor,
spinele şi marginea internă a omoplaţilor, spinele iliace posterosuperioare, spinele iliace
anterosuperioare, crestele iliace, unghiul costal şi tuberozitatea occipitală externă.
În mod normal, examenul apofizelor spinoase vertebrale de sus în jos arată: spinoasa
atlasului retrasă, cea a axisului uşor mai proeminentă, spinoasele 3, 4, 5, retrase, spinoasele 6 şi
7 proeminente, în special ultima care reprezintă un reper important. Prima spinoasă dorsală este
şi ea proeminentă dar mai retrasă decât a 7-a cervicală. De aici spinoasele sunt din ce în ce mai
puţin proeminente din cauza oblicităţii lor, până la spinoasele dorsale 10 şi 11, care sunt mai
perceptibile, în contrast cu a 12-a, care prezintă adesea o spinoasă scurtă sau chiar absentă.
Spinoasele primelor patru vertebre lombare se palpează bine; primele două largi, lăţite sau chiar
bifide, spinoasa vertebrei a 5-a lombară este mai retrasă în raport cu precedenta şi cu spinoasa
primei vertebre sacrate. La adult, linia care uneşte punctele cele mai înalte ale crestelor iliace
trece prin vârful spinoasei celei de a 4-a vertebre lombare, iar la copii trece între spinoasele
vertebrelor 4 şi 5.
Omoplatul este situat între a 2-a şi a 8-a coastă. Linia care uneşte vârfurile inferioare ale
omoplaţilor trece prin vârful apofizei spinoase a vertebrei a 9-a dorsală, iar linia care uneşte
punctele de emergenţă ale spinelor omoplaţilor trece prin vârful spinoasei celei de a 3-a dorsală.
Tonicitatea musculară. Se va determina gradul de contractură antalgică ale maselor
musculare paravertebrale, ce însoţeşte de regulă afecţiunile vertebrale dobândite. Astfel, o redoare
(limitare dureroasă a mişcării) şi o contractură paravertebrală lombară la un bolnav cu o stare
generală bună indică o malformaţie congenitală (sacralizare L.5), iar una constatată la un bolnav
cu o stare generală alterată indică o afecţiune inflamatorie sau un cancer vertebral.

De asemenea tonicitatea musculară trebuie evaluată şi din următoarele puncte de vedere: al
zonelor de curbură a coloanei vertebrale (la nivelul zonelor de tranziţie de la un tip de curbură la
altul: cervico-dorsal; dorso-lombar); al simetricităţii de volum, tonus, elasticitate, ale grupelor
musculare paravertebrale situate de o parte şi de alta a aceluiaşi segment al coloanei vertebrale.
Se vor evidenţia astfel diferenţe semnificative stânga – dreapta în cazul tuturor tipurilor de
curburi patologice ale coloanei vertebrale (cifoze, lordoze, scolioze sau combinaţii între acestea). În
cazul scoliozelor diferenţa de tonus (contractură) şi de volum a maselor musculare este evidentă
la toţi bolnavii, astfel, de obicei, pe partea convexităţii muşchii paravertebrali sunt evident mai
voluminoşi, faţă de grupa similara aflată pe parte concavităţii (aceasta datorita necesitatii
stabilizării coloanei).
Aprecierea tonusului muscular bilateral este decisivă în aplicarea mijloacelor corective la
nivelul diformităţilor coloanei vertebrale.
Coloana Vertebrală are ca bază de sprijin centura pelviană (bazinul).
3. CENTURA PELVIANĂ – BAZINUL
BAZINUL OSOS
Formaţiune anatomică complexă, bazinul face legatura dintre coloana vertebrală şi
membrele inferioare. Datorită poziţiei lui de intermediar şi prin analogie cu centura scapulară a
membrelor superioare, bazinul se mai numeste centura pelviană. Spre deosebire însă de centura
scapulară, care este deosebit de mobilă, centura pelviană este rigidă. Rolul ei nu este de a permite
mişcări de mare amplitudine, ci numai de a transmite greutatea corpului spre membrele
inferioare şi de a susţine viscerele abdominale. Are deci un rol static prin excelenţă.
Scheletul bazinului. Este alcătuit din două oase coxale, reunite anterior printr-o simfiză
pubiană şi posterior prin segmentul sacrococcigian al coloanei vertebrale, cu care oasele coxale se
articulează strâns.
Osul coxal este un os plat, de forma patrulateră, alcătuit din trei piese: iliacul, situat în sus
şi în afară, pubisul, situat înainte şi ischionul situat în jos.Toate aceste trei piese converg către
centrul osului coxal, care prezintă pe faţa lui externă cavitatea cotiloidă (se mai numeşte şi
acetabulum, delimitată de o margine, numită sprânceană cotiloidă). Cavitatea cotiloidă este
suprafaţa articulară oferită de osul coxal articulaţiei cu capul femurului.
Deasupra cavităţii cotiloide se întinde fosa iliacă externă, pe care se inseră muşchii fesieri.
în zona ei anterioară se inseră fesierul mic, în zona mijlocie, fesierul mijlociu şi în zona
posterioară, fesierul mare.
Dedesubtul cavităţii cotiloide se găseşte gaura obturatoare (ischiopubiană), de formă
aproximativ triunghiulară, formată de ramura orizontală a pubisului, corpul pubisului, ramura
descendentă a pubisului, ramura ascendentă a ischionului şi corpul ischionului.
Temă: observaţi inserţiile şi direcţiile de acţiune a tuturor muşchilor care participă la
biomecanica bazinului. Studiaţi detaliat conformaţiile oaselor bazinului. Identificaţi: faţa internă;
marginea superioară, marginea anterioară, marginea inferioară, marginea posterioară ale osului
coxal. Identificaţi muşchii care se inseră pe aceste regiuni.
Sacrul este un os median şi simetric, format din sudura celor cinci vertebre sacrate. Aşezat
în continuarea coloanei lombare, între cele două oase coxale, el închide partea posterioară a
bazinului. Este îndreptat oblic, în jos şi înapoi, formând cu ultima vertebră lombară un unghi
care proemină anterior numit promontoriu. Are forma unei piramide cvadrunghiulare şi prezintă o
bază, un vârf şi patru feţe (anterioară, posterioară şi două laterale).
Faţa anterioară a osului sacru este concavă şi prezintă 4 linii transversale, care indică
nivelurile de sudura ale vertebrelor. La capetele acestor linii, de o parte şi de alta a liniei mediane
a osului, se găsesc găurile sacrate anterioare, prin care ies ramurile anterioare ale nervilor
sacraţi.

Faţa posterioară este convexă şi prezintă în partea superioară, pe linia mediană, o creastă
sacrată şi în partea inferioară un canal sacrat. De o parte şi de alta a liniei mediane se găsesc
găurile sacrate posterioare prin care ies ramurile nervilor sacraţi posteriori.
Feţele laterale prezintă fiecare câte o faţetă articulară pentru articulaţiile cu faţetele
corespunzătoare ale oaselor coxale.
Baza sacrului, în poziţie ortostatică, priveşte în sus şi puţin înainte şi prezintă median o
suprafaţă articulară plană, ovalară, pentru articulaţia cu faţa inferioară a corpului celei de a 5-a
vertebre lombare.
Vârful sacrului este constituit dintr-o suprafaţă articulară pentru coccis şi din două mici
coarne – coarnele sacrului.
Coccisul este situat sub sacru, a cărui direcţie o continuă şi rezultă din sudura celor 4 sau
5 vertebre coccigiene. Are forma unei piramide triunghiulare cu baza în sus.
Articulaţiile. Segmentele osoase care alcătuiesc scheletul bazinului se articulează între ele
astfel: înainte prin simfiza pubiană şi înapoi prin articulaţiile sacroiliace. În plus, posterior mai
există şi articulaţia sacrococcigiană.
Simfiza pubiană este o articulaţie semimobilă. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu
cartilaj hialin, sunt unite între ele printr-un ligament interosos (care are un rol asemănator
discurilor intervertebrale, şi se găseşte localizat între cele două suprafeţe articulare) şi prin
ligamente periferice dispuse anterior, posterior, superior şi inferior. Aceste ligamente realizează o
adevarată capsulă fibroasă, care înconjoară articulaţia ca un manşon transversal.
Articulaţiile sacroiliace, sunt tot articulaţii semimobile. Feţele articulare ale sacrului şi ale
coxalului corespund exact, atât ca forma cât şi ca dimensiuni. Mijloacele de unire care
solidarizeză faţetele articulare ale sacrului cu ale coxalului sunt reprezentate de o capsulă
fibroasă, întărită anterior şi posterior de câte un ligament. Ligamentul sacroiliac posterior este
alcătuit din patru straturi.
În afara acestor ligamente proprii articulaţiilor sacroiliace sacrul mai este legat de oasele
coxale şi prin alte ligamente puternice extrinseci, numite ligamente sacrosciatice, care se întind
de la faţa posterioară a articulaţiilor sacroiliace la tuberozitatea ischiatică (marele ligament
sacrosciatic) şi la spina iliacă (micul ligament sacrosciatic).
Un alt ligament extrinsec deosebit de puternic, ligamentul iliolombar, se întinde deasupra
articulaţiei sacroiliace şi solidarizează ultimele două vertebre lombare la creasta iliacă.
Articulaţia sacrococcigiană este o articulaţie fără o importanţă funcţională semnificativă.
Conformaţia bazinului osos. Bazinul are forma unui trunchi de con cu baza mare în sus.
El se împarte în două etaje, micul bazin (situat inferior) şi marele bazin (situat superior). Inelul de
demarcaţie al celor două etaje se defineşte la nivelul marginii superioare a simfizei pubiene. El se
mai numeşte şi strâmtoarea superioară, limita inferioară a micului bazin fiind numită
strâmtoarea inferioară. Diametrele lor transversale, oblice şi anteroposterioare joacă, la femeie, un
rol important în desfăşurarea normală a naşterii. De aceea bazinul este diferit structurat la femeie
şi la bărbat. La femei este mai larg şi prezintă o strâmtoare superioară mai ovală în sens
transversal, iar scobitura sciatică este mai larg deschisă.
Statica bazinului. Sacrul se poate asemăna cu o pană introdusă între cele două oase
coxale. În momentul aplicării forţelor de greutate, el este reţinut să se prăbuşească în micul
bazin, datorită conformaţiei articulaţiilor sacroiliace şi puternicelor ligamente intrinseci şi
extrinseci ale acestor articulaţii. La nivelul sacrului forţele se descompun în forţe care acţionează
pe toată grosimea lui anteroposterioară.
Forţele de greutate se transmit prin coloana vertebrală direct sacrului, şi prin acesta
articulaţiilor sacroiliace, oaselor coxale, articulaţiilor coxofemurale şi extremităţilor superioare ale
femurelor.

Biomecanica.
În mod normal, la omul adult oasele coxale se mişcă concomitent cu sacrul şi practic,
bazinul poate fi considerat ca un întreg rigid. În realitate însă, chiar în aceste condiţii se produc
unele mişcări minime la nivelul articulaţiilor sacroiliace, aceste mişcări fiind mai accentuate la
tineri.
Mişcările articulaţiilor sacroiliace constau în mişcări de basculă ale sacrului în jurul unui
ax transversal, care trece prin partea superioară a osului. Aceste mişcări denumite nutaţie şi
contranutaţie vor fi deci mai puţin ample la nivelul bazei sacrului, dar destul de ample la nivelul
vârfului acestuia.
Mişcarea de nutaţie este mişcarea prin care baza sacrului se îndreaptă în jos şi înainte, în
timp ce vârful se îndreaptă în sus şi înapoi. Prin această mişcare, strâmtoarea superioară se
micşorează, dar sacrul, deplasându-se şi înfundându-se ca o pană între cele două oase coxale,
contribuie prin această mişcare la mărirea strâmtorii inferioare a bazinului.
Când se trece de la poziţia culcat la poziţia în picioare, sacrul este apăsat de coloana
vertebrală şi baza lui coboară cu câţiva milimetri.
Mişcarea de contranutaţie, este mişcarea prin care baza sacrului se îndreaptă în sus şi
înapoi, în timp ce vârful acestuia se îndreaptă în jos şi înainte. Prin această mişcare se măreşte
strâmtoarea superioară, în timp ce strâmtoarea inferioară se micşorează. Ea se realizează în
poziţia culcat sau când se execută mişcarea de hiperextensie a trunchiului.
În condiţii fiziologice deosebite, ca în timpul naşterii, datorită unui hormon de tip special,
denumit relaxină, aparatele capsuloligamentare ale tuturor articulaţiilor corpului se îmbibă cu
lichid interstiţial şi se relaxează.
Relaxarea aparatelor capsuloligamentare se soldează cu efecte imediate, în special la nivelul
coloanei vertebrale şi bazinului. La nivelul coloanei pot să apară rahialgiile gravidelor şi adesea
hernii de disc. La nivelul bazinului creşte amplitudinea de mişcare ale articulaţiilor sacroiliace şi
ale simfizei pubiene, ceea ce uşurează desfăşurarea normală a naşterii.
CONDIŢIILE ECHILIBRULUI BAZINULUI

În poziţie bipedă, în situaţia ideală în care membrele inferioare sunt egale ca lungime, şi
perfect sănătoase (simetrice funcţional), linia gravitaţională împarte linia care uneşte articulaţiile
coxofemurale în două segmente egale, astfel încât fiecare dintre membrele inferioare sunt situate
simetric faţă de linia gravitaţională.
În această situaţie greutatea suportată de fiecare articulaţie coxofemurală, respectiv fiecare
dintre membrele inferioare este identică şi egală cu greutatea corpului (minus greutatea
membrelor inferioare în cazul articulaţiei coxofemurale) împărţită în două. Afirmaţia precedentă
este valabilă numai pentru intervale scurte de timp, deoarece în realitate centrul de greutate
suferă mici deplasări (echilibru dinamic!) atât în plan frontal (antero-posterior) cât şi în planurile
laterale (stânga, dreapta). Aceste oscilaţii ale centrului de greutate al corpului sunt consecinţa a
numeroşi factori care influenţează tonusul musculaturii care stabilizează bazinul şi membrele
inferioare. Şi nu numai, chiar şi o uşoară înclinare a capului va modifica poziţia centrului de
greutate (acesta fiind determinat de însumarea acţiunii tuturor centrelor de greutate ale
segmentelor care alcătuiesc corpul).
În concluzie, pentru a putea menţine centrul de greutate al corpului într-o poziţie relativ
stabilă, echilibrată, situată optim, trebuie ca întreg ansamblul funcţional al aparatului locomotor
să fie în bună stare (mai ales membrele inferioare, centura pelviană şi nu în ultimul rând coloana
vertebrală). Foarte important este ca musculatura care menţine ortostatismul să acţioneze
simetric, sinergic, armonios.
În cazul în care apare o suferinţă, o tulburare funcţională, atât la nivelul articulaţiilor cât şi
la nivelul musculaturii şoldului şi a membrelor inferioare, centrul de greutate se va situa
predominant spre partea sănătoasă (mai capabilă de a susţine greutatea corpului).

Spre exemplu: dacă o persoană, care suferă de artroză la nivelul articulaţiei genunchiului
stâng, stă în poziţie ortostatică timp de 60 de minute, centrul de greutate al acesteia poate fi
situat în medie 40 minute spre dreapta (sprijin dominant pe membrul sănătos), şi numai 20
minute spre stânga (sprijin limitat pe membrul bolnav, pentru odihnirea membrului sănătos
suprasolicitat).
Mai trebuie menţionat faptul că asupra fiecărui şold acţioneză nu numai forţa de apăsare
dată de greutatea jumătăţii de corp aferente (în condiţii ideale) ci şi tensiunea generată de
acţiunea forţelor musculare de echilibrare.
În cazul sprijinului monopodal (pe un singur membru inferior), centrul de greutate va fi
proiectat asupra piciorului de sprijin, greutatea corpului fiind distribuită simetric deoparte şi de
alta a liniei proiecţiei centrului de greutate. Acest fapt se produce prin implicarea (modificarea
curburilor) coloanei vertebrale respectiv tensionarea asimetrică a grupelor musculare cu rol de
susţinere şi stabilizare a corpului. În condiţii normale, mers, repaus, sprijinul unilateral nu are
semnificaţii sau implicaţii patologice.
După cum am precizat mai sus, în cazul sprijinului monopodal, echilibrul optim este
realizat atunci când centrul de greutate este deplasat deasupra şoldului portant. Deplasarea
centrului de greutate (implicit şi a liniei de proiecţie a acestuia) în afara şoldului portant va
determina, pentru restabilirea echilibrului forţelor, o tensionare a adductorilor şoldului portant,
înclinarea considerabilă a trunchiului înspre membrul de sprijin, abducţia unuia din membrele
superioare şi adducţia celuilalt (depinzând de poziţia centrului de greutate, respectiv gradul şi
direcţia deplasării acestuia).
Exceptând situaţia ideală, de echilibru în codiţiiile în care linia de proiecţie a centrului de
greutate la nivelul solului travesează capul femural portant şi în care greutatea pe care o suportă
şoldul este egală cu greutatea corpului minus greutatea membrului de sprijin, în toate celelate
poziţii şoldul suportă greutăţi mult mai mari. Acest fapt se datorează pârghiilor osoase şi forţelor
compensatorii generate de grupele musculare care deservesc articulaţia coxofemurală. Astfel, la o
persoană cântărind 75 kg, în sprijin monopodal, asupra capului femural se va exercita o greutate
de circa 225 kg !
În condiţii patologice (contracturi musculare, paralizii, atonii musculare etc.) biomecanica
articulaţiei şoldului este grav afectată. În consecinţă, stabilitatea normală a bazinului va fi
compromisă, centrul de greutate al corpului se va situa predominant în partea contralaterală
articulaţiei afectate. Coloana vertebrală va suferi curbări patologice (scolioze, cifoze) pentru a
compensa lipsa de simetrie în statică şi dinamică, distribuţia greutăţii fiind predominantă asupra
unuia dintre membrele inferioare. În consecinţă întreg aparatul locomotor va fi afectat, fapt care
va induce modificări, tulburări şi ulterior suferinţe la nivelul întregului organism.
Iga Sorin : instructor yumeiho gr. 5;

Societatea Română de Yumeiho; 2003;
© Toate drepturile rezervate S.R.Y.

INSTITUTUL INTERNAŢIONAL DE MEDICINĂ PREVENTIVĂ PRACTICĂ DIN

TOKYO – JAPONIA
ŞI
REGULAMENTUL DE EXAMINARE ŞI PROMOVARE ÎN GRAD

In conformitate cu punctul 6.3.3. din statutul Societatii Romane de Yumeiho, sub coordonarea
acestei institutii se desfasoara cursuri de initiere si de perfectionare in Terapia YUMEIHO. Aceste
cursuri sunt organizate in colaborare cu Institutul International de medicina Preventiva
Practica din Tokyo – Japonia.
Prezentul regulament a fost conceput de domnul dr. Masayuki Saionji, fondatorul terapiei
Yumeiho si aprobat de dl. maestru Hashimoto Shigeru, director al Institutului International de
Medicina Preventiva Practica din Tokyo – Japonia.
Conditiile de examinare si promovare sunt urmatoarele:
1) Pentru obtinerea gradului 1 se cer urmatoarele:
• insusirea teoretica si practica, la nivel elementar, a terapiei Yumeiho-standard, mai putin

manipularile articulare aplicate la nivelul coloanei vertebrale;
• cunostinte elementare privind definirea si scopul terapiei;
• cunostinte elementare privind semnele de baza ale dislocarii coxale;
• cunostinte elementare privind contraindicatiile aplicarii terapiei;
• cunostinte elemetare de anatomia corpului uman (manual biologie clasa a-11-a).
Observatie ! : Absolventul nu are drept de practica terapeutica sau profilactica. Poate sa
efectueze masaj de relaxare.
• insusirea completa a procedeelor definite ca “Yumeiho-standard”.

• cunostinte despre cand si cum se produc dislocarile coxale.
• cunostinte fundamentale privind stadiile de dislocare coxala.
• definirea efectelor preventive si curative ale terapiei Yumeiho.
• contraindicatiile si indicatiile aplicarii tehnicilor Yumeiho.
• cunostinte de anatomie la nivel mediu.
Observatie ! : Absolventul are dreptul de a practica masaj yumeiho profilactic.
3) Pentru obtinerea gradului 3 (terapeut yumeiho) se cer urmatoarele:
• indeplinirea conditiilor prevazute la punctul 2;

• stapanirea procedeelor speciale si a aplicatiilor terapiei Yumeiho la persoane cu nevoi speciale
sau particularitati anatomice care impun abordari atipice (gravide, hemiplegici, obezi, etc.);
• aplicatiile terapeutice ale terapiei Yumeiho. Indicatii si contraindicatii;
• minimum un an de practica sub coordonarea unui medic si /sau a unui instructor din cadrul
societatii;
• cunoasterea mecanismului reactiilor aparute in consecinta modificarii pozitiei oaselor coxale;
• cunoasterea potentialului maladiv indus de dislocarile coxale; tipologia sindroamelor produse de
asimetrii de pozitie dominanta ale centrului de greutate al corpului uman;
• cunoasterea manierei de abordare terapeutica in conformitate cu pozitia dominanta a centrului
de greutate;
• cunoasterea semnelor si simptomelor auxiliare;
• recomandari si observatii privind aplicarea terapiei;

• cunostinte de anatomie si patologie la nivel peste mediu;
• raport de activitate, scris, cu prezentarea rezultatelor obtinute in urma aplicarii terapiei
yumeiho.
Observatie !: Absolventul are dreptul de a practica terapia yumeiho in scop profilactic si
terapeutic (in limitele competentei, si sub coordonare medicala calificata!)
3′) Pentru obtinerea gradului 3 cu drept de instruire ( instructor – terapeut yumeiho) se cer
urmatoarele:
• conditiile de la punctul 3;
• minim 3 ani de practica perseverenta a terapiei Yumeiho.
• participarea la cel putin doua stagii speciale de pregatire a instructorilor in terapia Yumeiho.
• instruirea a minim trei persoane (curs de initiere), a caror examinare v-a fi facuta de un
instructor posesor al minim gradului 4.
Observatie ! : Absolventul poate efectua cursuri de initiere in terapia yumeiho. Nu are dreptul de
a elibera documente de absolvire. Examinarea cursantilor sai v-a fi efectuata de un instructor cu
grad superior, cu competenta corespunzatoare – (minim gradul 4 cu drept de instruire pana la
gradul doi inclusiv, avand competenta de a elibera diplome sau/ si certificate de absolvire).
• minimum doi ani de practica terapeutica, dupa obtinerea gradului 3;
• cunoasterea limbii esperanto citit si vorbit;
• cunostinte de anatomie si patologie peste mediu;
• intocmirea de studii de cazuistica, rapoarte de activitate, in limba esperanto, si trimiterea
acestora la I.I.M.P.P. din Tokyo;
• desfasurarea de activitati de raspandire, popularizare, a terapiei yumeiho;
• contract de colaborare cu I.I.M.P.P. din Tokyo;
Observatie ! : Absolventul are dreptul de a practica yumeiho atat in scopuri profilactice cat si
terapeutice.
4′) Pentru obtinerea gradului 4 cu drept de instruire pentru gradele 1 si 2 se cer

urmatoarele:
• experienta ca instructor pentru gradul 1 minim 2 ani (minim 50 absolventi);
• instruirea unor candidati pentru gradul 2 (minim 3 persoane);
• organizarea de seminarii, cursuri, stagii atat de initiere cat si de perfectionare in terapia
yumeiho;
Observatie ! : Absolventul are dreptul de a organiza si sustine cursuri de initiere (gr. 1) si de
perfectionare (gr. 2). Elibereaza diplome editate de IIMPP din Tokyo, atestate ale S.R.Y. daca
obtine competenta necesara.
• minimum doi ani de practica terapeutica;
• organizarea de seminarii, studii si conferinte cu caracter medical in vederea raspandirii terapiei
yumeiho in randurile medicilor;
• colaborarea permanenta cu medicii in ceea ce priveste studiul si practica terapiei;
• intocmirea de rapoarte statistice si stiintifice cu privire la practica proprie;
• absolvirea unui curs special.
5′) Pentru obtinerea gradului 5 – cu drept de instruire pentru gradele 1, 2, 3, 3′-. (gradul de
maestru in terapia Yumeiho) se cer indeplinite urmatoarele:
• rezultate bune obtinute de practicantii instruiti (calitatea cursantilor);
• pentru gradul 3′ (formarea de terapeuti – instructori in terapia yumeiho) este necesara

absolvirea unor stagii speciale de pregatire cu maestrul dr. Hashimoto Shigeru director al
I.I.M.P.P. dim Tokyo – Japonia).
Observatii generale:
Examenele de la punctele 4 si 5 se sustin in conditii speciale de catre instructori delegati sau/si

de catre directorul I.I.M.P.P. din Tokyo.
Practicantii terapiei yumeiho, posesori ai gradelor 3, 4, si 5, vor fi evaluati minim o data la fiecare
trei ani de practica; Evaluarea se va face de instructori delegati si acreditati ai I.I.M.P.P. din
Tokyo.
Prezentul regulament este valabil pe teritoriul Romaniei, in conformitate cu legislatia in vigoare si
cu statutul Societatii Romane de Yumeiho.
In conformitate cu reglementarile propuse la nivel international de catre I.I.M.P.P. din Tokyo,
prezentul regulament poate suferi modificari, revizuiri, adaugiri, etc. De asemenea prezentul
regulament poate fi modificat pentru a se adapta legislatiei romane sau circumstantelor cu
caracter special.
Sorin Iga
presedinte S.R.Y.,
instructor – terapeut gradul 6,
reprezentant international al I.I.M.P.P. din Tokyo – Japonia


Bibliografie:
-“Hipbone Yumeiho therapy” – prof. dr. Saionji Masayuki; Xue Yuan (Academia) Publishing
House – Beijing
-“Anatomia omului – aparatul locomotor-“ Victor Papilian;
-“ Coloana vertebrală” – dr. N. Diaconescu; Dr. C. Veleanu; Dr. H. J. Klepp; Editura
Medicală;
-“Omul sistem biofizic” – biofizician G. Enescu; Editura Albatros;
-“Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor” dr. Clement C. Baciu; Editura
Sport-Turism

TIPURILE ŞI EVOLUŢIA DISLOCĂRILOR COXALE, DR. – STG.
Anexa 1:

Anexa nr. 2
Dislocarea
coxală
produsă la
nivelul
articulaţiei
sacroiliace

ANEXA nr. 3 : SEMNE FACIALE ALE DISLOCĂRII COXALE

ANEXA 4 / CURS YUMEIHO FUNDAMENTAL
A. B. C. D.
E.


CUPRINS
Capitolul I
 Despre terapia Yumeiho pag. 3
 Istoricul terapiei Yumeiho pag. 3
 Organizarea la nivel mondial şi naţional pag. 4
Capitolul II
 Noţiuni teoretice elementare pag. 6
 Analiza relaţiei dintre poziţia centrului de greutate şi potenţialul maladiv pag. 11
 Informaţii cu caracter general privind aplicarea tehnicii Yumeiho pag. 21
 Observaţii cu caracter general privind tehnica manipulărilor articulare pag. 23
Capitolul III
 Tehnici de bază ale terapiei Yumeiho (gradul 1) pag. 25
 Indicaţii cu caracter general ale terapiei Yumeiho pag. 41
 Precizări suplimentare la tehnica de bază (gradul 2) pag. 44
Capitolul IV
 Contraindicaţiile aplicării terapiei Yumeiho pag. 54
 Indicaţiile aplicării terapiei Yumeiho pag. 56
Capitolul V
 Exerciţii pentru prevenirea îmbolnăvirii, ameliorarea simptomelor şi păstrarea greutăţii
corporale în limite normale pag. 58
Capitolul VI
 Noţiuni elementare de anatomie, biofizică şi biomecanică ale aparatului locomotor pag.
63
 Noţiuni de anatomie şi biomecanică ale coloanei vertebrale pag. 66
 Atitudinile vicioase ale coloanei vertebrale pag. 72
Capitolul VII
 Regulamentul de examinare şi promovare în grad pag. 77
 Bibliografie pag. 80
 Anexe pag. 81

Curs Yumeiho Email

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Yumeiho Email

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Terapia “Yumeiho” Curs pentru gradele 1 si 2 ( uz intern !

In anul 1975 il intalneste pe Shuichi Ono Hidekazu, un cunoscut maestru de Seitai Ho –

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 1

In anul 1994, Institutul de Cercetari in Medicina Traditionala de pe langa Ministerul

In perioada 1989 – 2004 calatoreste in peste 40 de tari, cu scopul popularizarii terapiei

La data de 28 februarie 2005, Dr. SAIONJI MASAYUKI, fondatorul Terapiei Yumeiho si

SORIN IGA – instructor Yumeiho; delegat al Institutului International de medicina Preventiva

2 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

DESPRE TERAPIA YUMEIHO

ISTORICUL TERAPIEI YUMEIHO

EFICIENŢA CURATIVĂ ŞI PROFILACTICĂ

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 3

SOCIETATEA ROMÂNĂ DE YUMEIHO

ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ROMÂNE DE YUMEIHO

REGLEMENTĂRI PRIVIND PRACTICA ŞI INSTRUIREA

4 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo;

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 5

TERAPIA CARE ARE CA OBIECTIV RESTAURAREA ECHILIBRULUI

(NOŢIUNI TEORETICE ELEMENTARE)

6 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

DISLOCAREA COXALĂ, SUBLUXAŢII ŞI TULBURĂRI FUNCŢIONALE ALE

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 7

Informaţii generale despre dislocarea oaselor coxale

8 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

Primul stadiu al dislocării coxale:

Al doilea stadiu al dislocării:

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 9

Ce fel de suferinţe se pot produce datorită dislocării coxale?

Gradele descentrării (transpoziţiei, dislocării) C. G.

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 11

Aprecierea situării C. G. funcţie de oscilaţiile ponderale.

12 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

Poziţionarea dominantă spre stânga a C.G. poate genera:

Poziţionarea dominantă spre dreapta a C.G. poate genera:

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 13

14 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

Cum să vă autoexaminaţi coxalele:

Α. Dislocarea evidentă la inspecţie.

2. Semne vizibile la corp şi la mişcările acestuia.

B. Cum să descoperiţi dislocarea coxală după poziţii şi mişcări?

Semnele tipului de dislocare a coxalului drept:

1. Poziţia culcat ventral.

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 15

Fig. A Fig. B Fig. C

2. Poziţia culcat dorsal

16 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

Fig. A. Fig. B. Fig. C.

3. Poziţia culcat lateral

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 17

Fig A. Fig B. Fig C Fig. D

Când se coboară scările se roteşte intern gamba

18 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

1. Observarea formei corpului şi a părului:

3. Uzura tălpilor la pantofi:

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 19

Fig A. Fig B. Fig C.

7. Aprecierea după simptome.

20 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©

8. Aprecierea prin "întinderea" membrelor inferioare.

INFORMAŢII CU CARACTER GENERAL PRIVIND APLICAREA TEHNICII

Sorin Iga – preşedinte S.R.Y.; reprezentant internaţional - delegat al I.I.M.P.P. –Tokyo 21

22 Toate drepturile rezervate S.R.Y.©