DEZVOLTARE DURABILĂ PENTRU MEDIUL URBAN

Influenţa oraşelor asupra mediului domină din ce în ce mai mult discuţiile asupra dezvoltării
durabile în contextul în care cele mai multe probleme de mediu îşi au originea în oraşe. Oraşele
concentrează un număr tot mai mare de oameni şi activităţi umane şi ca atare ele necesită cantităţi tot
mai mari de resurse naturale şi generează cantităţi imense de deşeuri.
Urbanizarea implică schimbări de mediu majore care reflectă în mod evident felul în care
oamenii folosesc resursele naturale (O’Riordan, 2000). Aceasta accelerează tranziţia de la
combustibilii tradiţionali la cei moderni şi implicit intensifică consumul de energie şi impactele asupra
mediului. Ca atare, nivelul consumului de energie şi nivelul emisiilor atmosferice generate de o naţiune
sunt chestiuni corelate cu gradul ei de urbanizare.
Oraşele oferă posibilităţi majore de a economisi mult şi de a folosi resursele naturale într-un
mod eficient. De exemplu, aşezările urbane compacte folosesc mai eficient energia decât cele
dispersate în teritoriu. Prin urmare, felul în care sunt proiectate şi administrate oraşele poate fi crucial
pentru dezvoltarea durabilă a mediului urban.
Un oraş devine durabil în condiţiile stabilirii unor strategii manageriale pe termen scurt, mediu
şi lung. Aşezările urbane sunt sisteme structurate din multe componente biofizice şi socio-economice
intercondiţionate. Felul în care ele sunt organizate şi administrate determină nivelul presiunii umane
asupra mediului urban. De exemplu, locuitorii unui oraş aleg un sistem de transport privat sau
individual pentru a face drumul dintre casă şi locul de serviciu în funcţie de eficienţa sistemului de
transport public (probleme de costuri şi timp). Această eficienţă depinde la rândul ei de implementarea
a numeroase decizii colective privind managementul urban şi investiţiile în transporturile publice
(Lawrence, 1997).
Termenul de durabilitate este folosit în limbajul ştiinţific pentru a indica o condiţie economico-
socială ce poate fi menţinută nedefinit fără diminuarea progresivă a calităţii mediului. Aplicată
sistemelor economice, durabilitatea implică menţinerea capacităţii naturale a ecosistemelor de a
susţine populaţia umană pe termen lung (Elliot, 1998).
Există totuşi diferite interpretări despre ceea ce ar trebui susţinut şi pentru ce orizont de timp.
De fapt, aceste interpretări reflectă, în esenţă, viziunea utilitaristă şi cea conservaţionistă asupra
valorificării resurselor mediului (Alberti, Susskind, 1996).
O provocare mare este aceea de a înţelege ce implică durabilitatea în practică. În momentul
de faţă se cunosc relativ puţine aspecte despre durabilitatea economiilor dezvoltate şi în curs de
dezvoltare. În termeni practici, durabilitatea este greu de cuantificat. Traiectoriile şi scenariile distincte
ale dezvoltării economice în diferite ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare sugerează faptul că nici o
strategie, oricât de corectă ar fi, nu se va aplica în mod egal tuturor ţărilor.
Modurile de utilizare a resurselor sunt puternic influenţate de sistemul economic, mediul şi
cultura fiecărei naţiuni în parte. Pentru societatea urbană, cultura este cea care formează „liantul” între
economie şi mediu (Selman, 2000).

Principiile dezvoltării durabile în contextul mediului urban. Durabilitatea are principii

aplicabile la nivel global, regional sau local. În acest context, se pot menţiona patru idei care pot fi
interpretate ca principii ale durabilităţii cu aplicabilitate în mediul urban (Alberti, Susskind, 1996):
a. „Durabilitatea necesită invenţie, nu numai descoperire”. Este esenţial să fie cunoscut
felel cum funcţionează mediul şi cum interacţionează dezvoltarea umană cu acesta, dar trebuie să
ţinem cont în orice situaţie de percepţiile şi valorile umane. Nu există reguli universale care pot fi
aplicate oricând şi în orice context economic sau de mediu. Durabilitatea trebuie să implice toate
grupurile interesate (factorii economici, experţii, opinia publică) în stabilirea strategiilor urbane.
b. „Durabilitatea este mai degrabă un prilej decât o constrângere”. Actorii implicaţi în
atingerea durabilităţii (actori instituţionali şi non-instituţionali) trebuie să se angajeze să satisfacă
nevoile generaţiilor prezente şi viitoare.
c. „Durabilitatea este un proces, nu un rezultat”. În Brundtland Report (1987) se menţiona
ideea că: “durabilitatea nu este o stare fixă de armonie, ci mai degrabă un proces de schimbări, în
care exploatarea resurselor naturale, direcţia investiţiilor, orientarea dezvoltării tehnice şi schimbarea
instituţională ţin cont de nevoile umane prezente şi viitoare”.
d. „Durabilitatea implică o alegere conştientă; ea nu se întâmplă pur şi simplu”.
Durabilitatea necesită un management articulat. Guvernele locale şi naţionale – în parteneriat cu
sectorul privat şi organizaţiile non-guvernamentale – trebuie să lucreze împreună pentru a atinge
responsabilităţile lor globale.

1
 Aceste principii pot ajuta în managementul operaţional al spaţiilor urbane. Pentru oraşe,
dezvoltare durabilă are relevanţă şi sub aspectul impactului pe care o are asupra locuitorilor.
Autorităţile locale ar trebui să cunoască nevoile tuturor generaţiilor umane, limitele unor resurse
naturale şi capacitatea oraşelor de a absoarbe presiunile activităţilor umane (Selman, 2000).
Definirea durabilităţii urbane este influenţată de dezvoltarea oraşului şi expansiunea lui
teritorială. În momentul de faţă, procesele de planificare spaţială urbană sunt componente de politică
pentru majoritatea ţărilor preocupate de implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Procesul
de luare a deciziei integrează mecanismele legislative, stimulentele economice şi acţiunile voluntare
cele mai importante la nivelul oraşului.

Problemele mediului urban. În ultimele două decenii există o tendinţă marcantă în

majoritatea ţărilor de trecere de la o lume predominant rurală la una predominant urbană. Până în anul
2010, 50% din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare (2,5 miliarde locuitori) şi 75% din populaţia lumii
dezvoltate (1,2 miliarde locuitori) va trăi în oraşe. Cu o creştere anuală estimată la 2,5%, până în 2025
se aşteaptă ca populaţia urbană să atingă peste 6 miliarde de locuitori (populaţia totală din prezent).
Sărăcia, impactele sociale şi de mediu generate de fenomenul de urbanizare rapidă constituie
importante provocări pentru managamentul durabilităţii urbane. În ţările în curs de dezvoltare procesul
de urbanizare se desfăşoară atât de rapid încât depăşeşte posibilitatea guvernelor locale de a asigura
locuinţe adecvate, infrastructură şi alte servicii esenţiale (canalizare, apă curentă, energie).
În anul 1950, oraşul Lagos din Nigeria avea o populaţie de 300000 de locuitori, în anul 2003
depăşea 8 milioane şi se preconizează o dublare a acesteia în decada următoare. În prezent mai mult
de un sfert din populaţia urbană a lumii trăieşte în locuinţe aflate sub standardul de trai decent şi cel
puţin 500 milioane de oameni nu au acces la surse sigure de apă. Principalele cinci aglomeraţii
urbane în anul 2000 erau (conform Bonnet, 2000) Mexico (31 milioane locuitori), Sao Paolo (25,8
milioane), Tokyo-Yokohama (24,2 milioane), New York (22,8 milioane) şi Shanghai (22,7 milioane).
Adesea lipsa sau administrarea precară a infrastructurii urbane influenţează în mod negativ
mediul local şi naţional. De cealaltă parte, odată cu creşterea nivelului veniturilor şi a industrializării
creşte şi presiunea creată de activităţile umane asupra mediului. În esenţă, metropolizarea generează
o serie de probleme cum ar fi cosmopolitismul, segregarea socială, şomajul, sărăcia, insecuritatea,
presiunea funciară şi specula imobiliară, degradarea calităţii vieţii şi a mediului înconjurător (Bonnet,
2000).
În lumea dezvoltată, cu o metropolizare ridicată, procesul de suburbanizare este o provocare
importantă pentru guvernele locale care încearcă să asigure un mediu durabil. Cele mai multe din
oraşele care au îmbunătăţit condiţiile de mediu înfruntă alte probleme urbane. Regulamentele stricte
din multe oraşe au permis reducerea masivă a emisiilor de dioxid de sulf şi a particulelor provenite din
încălzirea domestică, rafinării şi traficul rutier (particule în suspensie, oxizi de azot şi dioxidul de
carbon).
În unele metropole americane concentraţiile dioxidul de sulf şi ale plumbului au scăzut în mod
semnificativ dar particulele în suspensie, monoxidul de carbon şi ozonul „rău” sunt încă probleme
majore ale mediului urban. Intensificarea circulaţiei urbane în oraşe pe modelul tendinţelor de
transport suburban va înrăutăţii problemele de mediu existente.
Examinarea problemelor de mediu din oraşele lumii dezvoltate şi în curs de dezvoltare
evidenţiază relaţia între dezvoltarea economică şi calitatea mediului urban. În momentul de faţă,
oamenii de ştiinţă se referă la relaţia dintre durabilitatea locală şi cea globală concentrându-se asupra
folosirii resurselor naturale, energiei, transporturilor, a utilizării terenurilor şi asupra sănătăţii publice.
Se consideră că principalele probleme cu care se confruntă mediile urbane sunt următoarele:
a. Impactul în mediul urban. Rees şi Wockernagel (1992, citaţi de Alberti, Susskind, 1996) au
introdus conceptul de „amprentă urbană ecologica” cu înţelesul de „zonă complexă solicitată, din
punct de vedere funcţional, ca suport pentru activităţile unui anumit oraş”. Acest concept cuprinde
relaţia dintre durabilitatea locală şi cea globală. Oraşele depind de resursele naturale ale unor regiuni
vaste iar acest aspect nu le asigură durabilitatea pe termen lung (Barrow, 1997). Aceste oraşe (ex.
Mexico, Rio de Janeiro, Shanghai) vor fi afectate de consecinţele problemelor globale de mediu cum
ar fi schimbarea climei, acidifierea şi epuizarea apei potabile.
b. Energia în mediul urban. Impactul energiei urbane asupra mediului local şi global depinde
de necesităţile activităţilor antropice, generarea deşeurilor şi tipul de combustibil utilizat. Contribuţia
sectorului de transport şi consumul de energie urbană este în creştere ca rezultat al descentralizării
urbane. Utilizarea energiei este mai concentrată în oraşe. Acţiunile locale pentru a mări eficienţa
energiei vizează introducerea de alternative energetice pentru a reduce impactul global şi pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii la nivel local (Norman, Clive, 2000).

2
 c. Transportul în mediul urban. Oraşele resimt un impact asupra mediului datorat dependenţei
de automobile. Poluanţii generaţi de trafic (particule în suspensie, oxizi de azot si dioxid de carbon)
sunt o problemă în continuă creştere pe măsura extinderii oraşelor. Smogul fotochimic este o
adevarată ameninţare în cele mai multe oraşe. Poluarea cu plumb este o problemă serioasă în special
în zonele aglomerate ale oraşelor din ţările în curs de dezvoltare. Traficul urban cauzează de
asemenea creşterea zgomotului şi impune strategii de obţinere a durabilităţii prin planificarea utilizării
terenului şi a transporturilor.
d. Sănătatea populaţiei în mediul urban. Urbanizarea produce schimbări importante în modul
de viaţă şi calitatea vieţii oamenilor. Creşterea urbană poate afecta sănătatea populaţiei prin presiunile
şi impactul ei asupra componentelor mediului. Urbanizarea amplifică şi distribuţia inegală a resurselor
având importante consecinţe pentru sănătatea populaţiei.
Toate aceste probleme reflectă necesitatea implementării politicilor, planurilor, programelor şi
proiectelor antropice durabile la nivelul mediului urban şi îmbunătăţirea calităţii vieţii locuitorilor
acestuia.

4. Managementul mediului urban. În momentul de faţă, se consideră că principalele

componente ale unui management urban durabil sunt reprezentate şi generate de:
a. Stabilirea priorităţilor managementului durabil. Managerii spaţiilor urbane trebuie să
realizeze un consens între toate părţile implicate (instituţii, populaţie, agenţi economici, ONG-uri)
pentru ca un proiect urban durabil să aibă succes. Aplicarea Agendei 21 la nivel local permite
implementarea strategiilor urbane durabile în Africa, Asia şi America Latină.
b. Alternative de evaluare a impactelor asupra mediului. Programele de evaluare a
impactelor asupra mediului (EIM) pot fi utile în aplicarea strategiilor de dezvoltare durabilă la scară
urbană. EIM este o parte esenţială în analiza impactelor diferitelor strategii alternative de dezvoltare
urbană (Gilpin, 1995).
c. Asigurarea resurselor instituţionale şi implementarea lor. În ciuda eforturilor de atingere a
dezvoltării durabile, multe oraşe sunt deficitare în privinţa resurselor financiare. Acest lucru se
întamplă mai ales în cazul dezvoltării urbane ce depinde de strategiile financiare internaţionale. Cu
fonduri locale şi internaţionale se poate îmbunătăţi eficacitatea programelor de dezvoltare urbană.
d. Evaluarea şi măsurarea nivelului de implementare a durabilităţii. Evaluarea reuşitei
acestor strategii este o problemă cheie la nivel local, regional, naţional şi internaţional. Toţi indicatorii
urbani (economici, sociali, ecologici şi politici) trebuie să susţină eforturile de atingere a dezvoltării
durabile în cadrul oraşelor. Alegerea unor seturi de indicatori urbani acceptati pe scară largă este o
preocupare permanentă a planificatorilor pentru măsurarea implementării durabilităţii.
e. Programele de cercetare. Dezvoltarea durabilă necesită noi abordări care să pună accentul
pe anumite componente ale mediului urban sau pe diferitele funcţii ale sistemului urban. O problemă
importantă este relaţia dintre calitatea mediului, calitatea vieţii şi sănătatea umană în spaţiul urban.
Alta este cea legată de implementarea unui sistem de monitorizare sistematică a activităţilor şi
impactelor din mediile urbane (date despre sursele de poluare, consumul de energie urbană, rata
îmbolnăvirilor ş.a.) (Alberti, Susskind, 1996).

Concluzii. Dezvoltarea durabilă este aplicabilă şi implementabilă la nivelul mediului urban în

condiţiile în care ea este gândită ca o dimensiune a politicilor de planificare urbană. Succesul unui
astfel de demers poate fi atins atunci când sunt luate în considerare, în interdependenţa lor, toate
problemele urbane actuale (metropolizarea, managementul deşeurilor, traficul urban, poluarea
diversă, energia, sănătatea populaţiei, impactele asupra componentelor de mediu ş.a.).