Identităţi alternative

– variaţiile identităţii în spaţiul public postcomunist –Carmen Musat (Caietele Echinox )

Identităţi problematice in spatial romanesc postcomunist (este perioada

de transformare politică și economică sau " tranziție " în fostele state comuniste situate în părți
ale Europei și Asiei , în care noile guverne au avut ca scop crearea unor
economii capitaliste libere pe piață ).
Pînă în 1989, accesul la informaţiile despre perioada interbelică (desemnează intervalul de 21
de ani între cele două războaie mondiale (1918-1939), sau despre primul deceniu de regim
comunist era limitat cu stricteţe de cenzura partidului-stat. Manualele de istorie – unul singur
pentru fiecare an de învăţămînt – propuneau o interpretare a evenimentelor istorice conformă nu
cu adevărul istoric sau cu logica faptelor, ci cu interesele partidului comunist care dobîndea
astfel, în ochii generaţiilor născute după 1945, legitimitate şi credibilitate. Mai mult decît atît,
biografiile oamenilor politici, precum şi cele ale scriitorilor sau artiştilor romåni – indiferent din
ce epocă – au fost sistematic “aranjate”, ocultate sau adaptate în funcţie de criterii preponderent
( superior ) ideologice, manipularea istoriei fiind una dintre practicile frecvente, de altfel, ale
regimului totalitar (puterea aparține, în totalitate, unei persoane sau unui grup de persoane.).
După ’89, a survenit o schimbare radicală în modul nostru de raportare la trecut. Faptul că în
prim-planul vieţii publice au apărut o serie de personalităţi care au traversat secolul, care au
cunoscut, de-a lungul existenţei lor, epoci şi regimuri politice diverse, apoi reeditarea unor cărţi
interzise, surghiunite în timpul dictaturii proletariatului în “fondul secret” al bibliotecilor publice
şi inaccesibile publicului decenii la rînd, recuperarea exilului, toate acestea contribuie în mod
decisiv nu doar la reconsiderarea ierarhiilor existente pînă în 1989, ci la cunoaşterea multiplelor
faţete ale unei realităţi – politice, sociale, economice, culturale – distorsionate în anii regimului
comunist. Dacă pînă în 1989, marii scriitori interbelici, precum şi cei care supravieţuiseră
instaurării comunismului în Romånia, semnînd ”pactul cu diavolul”, erau percepuţi exclusiv prin
prisma operelor lor (mai ales de către generaţiile născute după 1945), ultimul deceniu a fost cel
al “marilor descoperiri biografice”, al revelaţiilor identitare, care au declanşat, în repetate rînduri,
dezbateri acerbe în mass media de la noi. Efectul imediat al dezvăluirilor de ordin biografic a
fost iniţierea unui amplu proces de revizuire a identităţilor, care atinge atît personalităţile a căror
existenţă s-a încheiat deja – fiind vorba, aşadar, despre o revizuire post mortem –, cît şi o serie de
persoane publice contemporane nouă, grav compromise în timpul dictaturii comuniste şi aflate
acum în plină campanie de reconstrucţie a identităţii lor sociale.
De altfel, există un paralelism evident între modul precaut ( prevazator) în care ne raportăm la
trecut – temători să abordăm subiecte “dificile”, cum ar fi opţiunile prolegionare ale lui Mircea
Eliade sau abdicarea morală a lui G. Călinescu, după instaurarea comuniştilor la putere – şi
modul în care reacţionăm în faţa tentativelor repetate ale unor personaje precum Corneliu Vadim
Tudor, Adrian Păunescu, Eugen Florescu şi alţii eiusdem farinae de a-şi construi identităţi
sociale alternative, eludînd aspectele incomode, “detaliile” compromiţătoare, atitudinile servile
faţă de Puterea comunistă sau faptele reprobabile comise cu bună-ştiinţă pînă în 1989. Mizînd pe
lacunele memoriei colective şi pe indiferenţa societăţii civile, utilizînd mass media, în special
televiziunea, ca instrument de modelare şi promovare a unor imagini-clişeu – Justiţiarul, Poetul
Naţional, Patriotul, Bunul Samaritean etc. – dincolo de care se ascund identităţile personale
autentice, cele reale şi nu cele inventate ad usum Delphini, cei numiţi mai sus ilustrează elocvent
categoria identităţii în ruptură.
La începutul anilor ’90, iniţiativa dezbaterii articolelor legionare semnate de Mircea Eliade în
tinereţe a întîmpinat o rezistenţă redutabilă, care venea, în mod surprinzător, din partea unor
intelectuali recunoscuţi pentru vederile lor democratice. S-a spus atunci că, înainte de a comenta
devierile de dreapta ale unora dintre personalităţile culturale marcante ale epocii interbelice,
trebuie cunoscut şi sancţionat trecutul imediat, cedările, trădările şi crimele celor care au devenit,
în timp, “unelte” ale partidului comunist. Aceeaşi atitudine reticentă, acelaşi refuz de a discuta
deschis contradicţiile şi discontinuităţile ipostazelor identitare ale unor scriitori precum Mihail
Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Tudor Arghezi ş.a. a caracterizat scena culturală
românească şi atunci cînd a fost vorba despre modul lamentabil în care s-au comportat aceştia
după cel de-al doilea război mondial. În ambele situaţii, societatea românească, mai
conservatoare şi debordînd de complexe (cîteva dintre acestea au fost abordate de Mircea Martin
într-una dintre cele mai serioase analize a operei călinesciene, G. Călinescu şi complexele
literaturii române), pare mai degrabă predispusă să înalţe şi să lustruiască statui sau să accepte,
pasiv, comportamente duplicitare, decît să adopte o atitudine critică. Acest reflex condiţionat,
evident cînd este vorba despre personalităţile trecutului, funcţionează la fel de prompt şi în cazul
contemporanilor noştri care vin din regimul comunist cu identităţi “pătate” de o colaborare prea
strînsă cu regimul totalitar.
Pentru cei născuţi după 1960, după ce partidul comunist părea să se fi instalat pentru totdeauna la
putere, accesul la istorie, fie ea generală sau culturală, a fost permanent cenzurat de instituţiile
partidului-stat. Percepute exclusiv în ipostaza lor de persona, personalităţile istoriei şi cele ale
culturii noastre – indiferent că era vorba despre :tefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Mircea
Eliade sau G. Călinescu – erau ignorate ca persoane. Regimul totalitar comunist nu avea nevoie
de biografii, ci de legende, putîndu-se lesne dispensa de oamenii concreţi, imperfecţi deoarece
erau mult prea umani, pentru a-i înlocui cu ficţiuni eroice ireproşabile. Fuga de realitate a
îmbrăcat şi forma refuzului consecvent de a accepta că domnitorii, scriitorii sau artiştii au şi
biografii concrete, nu doar destine exemplare, redactate oficial şi consacrate post mortem. Nu e
de mirare aşadar că recuperarea tardivă a unor biografii problematice, marcate de simpatii
legionare sau de compromisuri grave cu puterea comunistă, a declanşat reacţii atît de
surprinzător-asemănătoare, care încercau să acrediteze ideea inoportunităţii oricărei discuţii pe
marginea discontinuităţilor identitare.