Lev Nikolaevici Tolstoi

Spovedanie

Traducerea: Anca Irina Ionescu

I
Am fost botezat şi crescut în credinţa creştină pravoslavnică. Mi-a fost propovăduită
încă din copilărie şi pe tot parcursul adolescenţei şi al tinereţii mele. Dar la vârsta de 18 ani,
când am părăsit universitatea după anul al doilea de studii, nu mai credeam în nimic din ceea
ce fusesem învăţat.
Judecând după unele amintiri, nu am crezut niciodată cu adevărat, ci am avut numai
încredere în ceea ce fusesem învăţat şi în ceea ce credeau adulţii din jurul meu; dar această
încredere era foarte firavă.
Îmi amintesc că odată, pe când aveam unsprezece ani, un băiat care între timp a murit
de mult, Volodenka M., elev de liceu, a venit duminică la noi şi ne-a adus ca noutate de
ultima oră vestea unei descoperiri care avusese loc la liceu. Descoperirea era că Dumnezeu nu
există şi că tot ceea ce ni se spune despre el sunt numai născociri (eram în anul 1838). Îmi
amintesc că fraţii mei mari s-au arătat foarte interesaţi de această noutate şi m-au chemat şi pe
mine la sfat. Ţin minte că ne-am înfierbântat foarte tare cu toţii şi am primit această veste ca
pe ceva foarte captivant şi întru totul posibil.
Şi îmi mai amintesc că, atunci când dintr-odată fratele meu mai mare, Dmitri, pe
atunci student la universitate, cu impulsivitatea care îi era caracteristică, s-a dăruit credinţei şi
a început să meargă la toate slujbele, să ţină post, să ducă o viaţă curată şi morală, râdeam cu
toţii de el, inclusiv cei mai în vârstă, şi l-am poreclit, nu ştiu de ce, Noe.
Îmi amintesc că Musin-Puşkin, pe atunci tutore la Universitatea din Kazan, ne-a invitat
la el la o petrecere dansantă şi a încercat apoi să-l convingă în batjocură pe fratele meu, care
refuzase să vină, recurgând la argumentul că şi David dansase în faţa chivotului. Atunci îl
compătimisem din cauza acestor glume ale celor mai mari şi ajunsesem la concluzia că
trebuie să învăţ catehismul şi să merg la biserică, dar nu trebuie să iau toate chestiunile
acestea prea tare în serios. Şi îmi mai amintesc că l-am citit pe Voltaire pe când eram încă
foarte tânăr, iar batjocurile lui nu numai că nu mă indignaseră, dimpotrivă, mă amuzaseră
foarte tare.
Desprinderea mea de credinţă s-a produs la fel cum s-a produs şi se produce acum la
oamenii cu aceeaşi formaţie culturală ca şi noi. După cum mi se pare, ea se produce în
majoritatea cazurilor în felul următor: oamenii trăiesc aşa cum trăiesc toţi, pe baza unor
principii care nu numai că nu au nimic comun cu învăţăturile credinţei, dar sunt în cea mai
mare parte în contradicţie cu acestea; învăţăturile credinţei nu fac parte din viaţa noastră, în
relaţiile cu ceilalţi oameni nu ne lovim niciodată de ele şi, în viaţa reală, niciunul dintre noi nu
trebuie să le facă faţă. Iar dacă ne lovim totuşi de ele, este ca şi când ar fi vorba de un
fenomen extern, fără legătură cu viaţa.
Acum, la fel ca şi atunci, nu se poate şti după felul de viaţă al omului, după faptele lui,
dacă este credincios sau nu. Iar dacă există o diferenţă între cei care mărturisesc deschis
credinţa pravoslavnică şi cei care o neagă, aceasta nu este în favoarea celor dintâi. Acum, la
fel ca şi atunci, recunoaşterea deschisă şi mărturisirea credinţei se întâlneşte în cea mai mare
parte la oamenii mărginiţi, rudimentari şi imorali, dar care se cred foarte importanţi.
Inteligenţa, integritatea, sinceritatea, generozitatea şi moralitatea se întâlnesc în cea mai mare
parte la oamenii care se declară necredincioşi.

1
 În şcoli se predă catehismul şi elevii sunt trimişi la biserică; funcţionarilor li se cer
certificate de împărtăşanie. Dar un om din mediul nostru, care nu mai merge la şcoală şi nici
nu este în slujba statului, şi acum şi în vechime putea să trăiască zeci de ani fără să-şi
amintească nici măcar o dată că trăieşte printre creştini şi că este el însuşi considerat
mărturisitor al credinţei creştine pravoslavnice.
Astfel că, şi acum, ca şi în trecut, învăţătura creştină, acceptată prin încredere şi
menţinută prin presiunea exterioară, păleşte încet sub influenţa cunoştinţelor şi a experienţelor
de viaţă, contrare învăţăturii credinţei, iar omul trăieşte adesea multă vreme imaginându-şi că
învăţătura credinţei care i-a fost insuflată din copilărie încă mai este întreagă în el, atunci când
de fapt, de mult nu a mai rămas nici urmă din ea.
S., un om inteligent şi cinstit, mi-a povestit cum a încetat el să mai creadă.
Pe când avea deja douăzeci şi şase de ani, era la vânătoare şi, pregătindu-se de culcare
în adăpostul de noapte, începuse să-şi spună rugăciunile de seară aşa cum avea obiceiul încă
din copilărie. Fratele lui mai mare care era împreună cu el la vânătoare, stătea culcat pe spate
în fân şi se uita la el. Când S. a terminat şi se pregătea să se culce, fratele l-a întrebat: „Tu încă
mai faci asta?“ Şi nu şi-au mai spus nimic altceva. Iar din acea zi S. a încetat să se mai roage
şi să meargă la biserică. Şi iată că au trecut treizeci de ani şi nu se roagă, nu se împărtăşeşte şi
nu merge la biserică. Şi asta nu pentru că ar fi cunoscut convingerile fratelui său şi ar fi aderat
la ele, nici pentru că ar fi luat vreo hotărâre în sufletul lui, ci numai pentru că acele cuvinte
rostite de fratele lui au fost ca bătaia unui deget într-un zid care stătea gata să se prăbuşească
sub propria greutate; cuvântul acela a demonstrat că, acolo unde el credea că este credinţa, era
de mult un loc gol, şi pentru că vorbele pe care le rostea, crucile şi mătăniile pe carele făcea în
timp ce se ruga, erau în realitate acţiuni lipsite de semnificaţie. Dându-şi seama de această
lipsă de sens, nu a mai putut să continue.
Aşa a fost şi continuă să fie, cred eu, în cazul celor mai mulţi oameni. Vorbesc despre
oamenii cu aceeaşi formaţie culturală ca noi, vorbesc despre oamenii cinstiţi cu ei înşişi, şi nu
despre cei care fac din obiectul credinţei un mijloc de a-şi atinge cine ştie ce scopuri de
moment. (Aceşti oameni sunt necredincioşii cei mai înveteraţi, căci dacă pentru ei credinţa
este un mijloc pentru atingerea unor scopuri de viaţă oarecare, atunci în mod sigur aceasta nu
este credinţă.) Oamenii cultivaţi de felul nostru se află în situaţia în care lumina cunoaşterii şi
a vieţii a dărâmat construcţia artificială, iar ei fie au observat deja acest lucru şi au eliberat
locul, fie încă nu au observat.
Învăţătura credinţei transmisă mie în copilărie a dispărut la mine la fel ca şi la alţii, cu
singura mică deosebire că, întrucât eu am început foarte de timpuriu să citesc şi să gândesc,
am conştientizat renunţarea la credinţă foarte devreme. De la vârsta de şaisprezece ani am
încetat să mă mai rog, să merg la biserică şi să ţin post. Am încetat să mai cred în ceea ce mi
se spusese în copilărie, credeam totuşi în ceva. În ce anume credeam, asta n-aş fi putut spune
nicicum. Credeam în Dumnezeu sau, mai degrabă, nu-l negam pe Dumnezeu, dar care
Dumnezeu ‒ asta nu puteam spune; nu-l negam pe Isus Hristos şi învăţătura lui, dar n-aş fi
putut spune în ce consta învăţătura lui.
Acum, amintindu-mi acele vremuri, văd clar că, pe atunci, credinţa mea ‒ ceea ce îmi
punea în mişcare viaţa în afară de instinctele animalice ‒ singura mea credinţă sinceră era
credinţa în perfecţiune. Dar în ce consta această perfecţiune şi care era scopul ei, asta nu aş fi
putut spune. Încercam să mă perfecţionez intelectual, învăţam tot ce mă îndemna viaţa; mă
străduiam să-mi perfecţionez voinţa ‒ îmi alcătuiam reguli pe care mă sileam să le respect; mă
perfecţionam fizic prin fel de fel de exerciţii care îmi dezvoltau forţa şi agilitatea; prin diverse
privaţiuni învăţam ce înseamnă rezistenţa şi răbdarea. Şi consideram că toate acestea
înseamnă perfecţionare. Punctul de pornire pentru toate celelalte era, se înţelege, perfecţiunea
morală, dar curând aceasta a fost înlocuită de perfecţiune, în general, adică de dorinţa de a fi
mai bun nu faţă de mine însumi sau în faţa lui Dumnezeu, ci în faţa celorlalţi oameni. Şi,

2
foarte curând, această strădanie de a fi mai bun în faţa oamenilor a fost înlocuită de dorinţa de
a fi mai puternic decât alţi oameni, adică mai vestit, mai important, mai bogat decât ceilalţi.

II

Cândva voi povesti istoria vieţii mele, inclusiv povestea atât înduioşătoare, cât şi plină
de învăţăminte a celor zece ani ai tinereţii mele. Cred că foarte mulţi oameni au trecut prin
aceleaşi încercări. Doream din toată inima să fiu bun; dar eram tânăr, eram plin de patimi,
eram singur, absolut singur, când căutam binele. De fiecare dată când încercam să scot la
iveală ceea ce se afla în străfundul inimii mele, faptul că doresc să fiu bun din punct de vedere
moral, eram întâmpinat cu dispreţ şi batjocură; şi imediat ce mă lăsam în voia patimilor
mârşave, eram lăudat şi încurajat.
Ambiţia, dorinţa de putere, cupiditatea, destrăbălarea, trufia, mânia, setea de răzbunare
‒ toate acestea erau la mare respect. Lăsându-mă în voia acestor patimi, deveneam asemenea
celor mai vârstnici şi simţeam că aceştia sunt mulţumiţi de mine. Buna mea mătuşică la care
locuiam, făptura cea mai curată din lume, îmi spunea întruna că nu-şi doreşte nimic altceva
pentru mine decât să am o relaţie cu o femeie măritată: „Rien ne forme un jeune homme
comme une liaison avec une femme comme il faut“1; şi îşi mai dorea şi o altă fericire pentru
mine ‒ să devin adjutant, preferabil al ţarului; şi cea mai mare fericire ‒ să mă căsătoresc cu o
fată foarte bogată şi să am, ca urmare a acestei căsătorii, cât mai mulţi robi.
Nu pot să-mi amintesc de aceşti ani fără oroare, fără dezgust şi durere de inimă.
Am ucis oameni în război, i-am provocat la duel ca să-i ucid, am pierdut la cărţi, am
risipit roadele trudei mujicilor, i-am omorât, am trăit în desfrânare, am înşelat. Minciuna,
hoţia, depravarea de toate felurile, beţia, violenţa, crima… Nu a existat nicio nelegiuire pe
care să n-o comit şi pentru toate acestea eram lăudat, eram şi sunt considerat de colegii mei de
generaţie drept un om relativ moral. Şi aşa am trăit timp de zece ani.
Pe atunci am început să scriu, îndemnat de înfumurare, de cupiditate şi trufie. În
scrierile mele făceam acelaşi lucru ca şi în viaţă. Pentru ca să dobândesc gloria şi banii pentru
care scriam, trebuia să ascund ceea ce este bun şi să scot la iveală răul. Şi aşa am şi făcut. De
câte ori nu am ascuns viclean în scrierile mele, sub o aparentă indiferenţă şi chiar uşoară
batjocură, acele năzuinţe ale mele spre bine, care constituiau sensul vieţii mele. Şi am reuşit şi
am fost lăudat.
La vârsta de douăzeci şi şase de ani, după război, am venit la Peterburg şi am făcut
cunoştinţă cu scriitorii. M-au primit ca pe unul de-ai lor, m-au linguşit. Şi până să mă
dezmeticesc, părerile despre viaţă ale acelor scriitori cu care mă întâlneam au pus stăpânire pe
mine şi au anihilat în mine absolut toate încercările mele anterioare de a deveni mai bun.
Aceste păreri au pus la baza vieţii mele destrăbălate o teorie care o justifica.
Opinia despre viaţă a acestor oameni, tovarăşii mei de condei, era că viaţa cunoaşte o
dezvoltare generală şi că la această dezvoltare contribuim în special noi, oamenii care
gândesc, iar dintre cei care gândesc influenţa cea mai importantă o exercităm noi, artiştii,
poeţii. Misiunea noastră era să-i învăţăm pe oameni. Şi pentru ca să nu ne punem nouă înşine
întrebarea firească: „Ce ştiu eu şi ce pot să-i învăţ pe alţii?“, în această teorie se spunea că nici
nu trebuie să-ţi pui această întrebare, căci artistul şi poetul îi învaţă pe alţii în mod inconştient.
Eu mă consideram un artist şi un poet admirabil şi de aceea mi-a fost foarte uşor să-mi
însuşesc această teorie. Eu ‒ artistul, poetul ‒ scriam, îi învăţam pe alţii, fără să ştiu nimic. Iar
pentru aceasta eram plătit, aveam o hrană foarte bună, locuinţă, femei, anturaj, mă bucuram de
faimă. Se vede că ceea ce îi învăţam pe alţii era ceva foarte bun.

1
Nimic nu-l formează mai bine pe un tânăr decât o relaţie cu o femeie decentă (în limba franceză în original).

3
 Această încredere în importanţa poeziei şi în dezvoltarea vieţii era o credinţă. Iar eu
eram unul din preoţii ei. Să fii preotul ei era foarte avantajos şi plăcut. Iar eu am trăit destul de
mult timp în această credinţă, fără să pun la îndoială adevărul ei. Dar, în al doilea şi, mai ales,
în al treilea an al acestei vieţi, am început să mă îndoiesc de infailibilitatea credinţei mele şi
am început s-o studiez. În primul rând, începusem să observ că preoţii acestei credinţe nu erau
de acord între ei. Unii spuneau: „Noi suntem cei mai buni şi cei mai folositori învăţători, îi
învăţăm pe alţii ceea ce trebuie, iar ceilalţi îi învaţă incorect.“ Iar ceilalţi spuneau: „Nu, noi
suntem cei adevăraţi, iar voi îi învăţaţi incorect.“ Şi se certau, polemizau, se înjurau, se
înşelau, se păcăleau unii pe alţii. Pe lângă aceasta, erau şi mulţi printre noi cărora nu le păsa
cine are şi cine nu are dreptate şi îşi urmăreau numai scopurile lor egoiste cu ajutorul
activităţii noastre. Toate acestea m-au făcut să pun sub semnul îndoielii adevărul credinţei
noastre.
În afară de aceasta, având anumite îndoieli cu privire chiar la adevărul credinţei
scriitorilor, am început să-i observ cu atenţie pe preoţii ei şi m-am convins să aproape toţi
preoţii acestei credinţe, adică scriitorii, erau oameni imorali şi, în cea mai mare parte, oameni
răi, cu caractere josnice ‒ cu mult inferiori faţă de cei pe care îi cunoscusem în viaţa mea
anterioară de destrăbălare şi din timpul războiului ‒ dar încrezuţi şi mulţumiţi de ei înşişi, cum
nu pot fi decât oamenii într-adevăr sfinţi sau cei care nici nu ştiu ce este aceea sfinţenia. Mi s-
a făcut silă de oameni, mi s-a făcut silă de mine însumi şi am înţeles că această credinţă este o
amăgire.
Dar ciudat este că, deşi am înţeles repede minciuna credinţei şi m-am lepădat de ea, nu
am renunţat la rangul pe care mi-l dăduseră aceşti oameni, adică la statutul de artist, de poet şi
învăţător. Îmi imaginam ca un naiv că eu sunt poet, artist şi că pot să-i învăţ pe toţi ceilalţi,
fără ca eu să ştiu eu însumi ce anume îi învăţ. Şi chiar aşa am şi făcut.
Din apropierea de aceşti oameni m-am ales cu alt viciu ‒ o mândrie dureros de
exacerbată şi convingerea dementă că sunt chemat să-i învăţ pe oameni, fără să ştiu nici eu ce
anume.
Acum, amintindu-mi de acele vremuri, de atitudinea mea de atunci şi de felul cum
gândeau acei oameni (dintr-aceştia, de altfel, sunt şi acum cu miile), totul mi se pare jalnic,
cumplit şi ridicol ‒ am exact acelaşi sentiment pe care îl trăieşti într-o casă de nebuni.
Pe atunci, cu toţii eram convinşi că trebuie să vorbim şi să vorbim, să scriem, să
tipărim ‒ cât mai curând, cât mai mult, că toate acestea sunt necesare pentru binele omenirii.
Şi mii de oameni ca noi publicau şi scriau şi îi învăţau pe alţii, înjurându-se şi denigrându-se
unul pe altul. Şi fără să ne dăm seama că nu ştim nimic, că la cea mai simplă întrebare a vieţii:
ce e bine şi ce e rău ‒ nu ştim să răspundem; vorbeam toţi în acelaşi timp, fără să ne ascultăm
unul pe altul, fiind uneori îngăduitori unul cu altul şi lăudându-ne unul pe altul pentru ca şi
faţă de mine alţii să fie îngăduitori şi să mă laude, alteori enervându-ne şi răcnind unul la
altul: exact ca în casa de nebuni.
Mii de muncitori munceau din răsputeri zi şi noapte, culegeau şi tipăreau milioane de
cuvinte, iar poşta le distribuia în toată Rusia, iar noi îi tot învăţam şi îi tot învăţam pe alţii şi
nu reuşeam nicicum să-i învăţăm tot şi ne tot supăram că ne ascultă prea puţin.
Era foarte ciudat, dar acum înţeleg. Motivaţia noastră adevărată, intimă era faptul că
dorim să câştigăm cât mai mulţi bani şi să primim cât mai multe laude. Pentru atingerea
acestui scop nu ştiam să facem nimic altceva, decât să scriem cărţi şi ziare. Şi asta şi făceam.
Dar pentru a face o treabă atât de inutilă şi a avea convingerea că suntem oameni foarte
importanţă, ne trebuia o motivaţie care să ne justifice activitatea. Şi iată ce s-a inventat: tot
ceea ce există este raţional. Tot ceea ce există se dezvoltă. Totul se dezvoltă prin iluminare.
Iluminarea se măsoară prin răspândirea cărţilor şi a ziarelor. Şi noi suntem plătiţi şi respectaţi
pentru că scriem cărţi şi ziare şi pentru că suntem cei mai folositori şi mai buni oameni. Acest
raţionament ar fi fost foarte bun, dacă am fi fost cu toţii de acord cu el; dar, întrucât pentru

4
fiecare idee expusă de cineva, apare o idee diametral opusă expusă de altcineva, trebuie să
mai reflectăm. Dar nu observam acest lucru. Eram plătiţi, oamenii din anturajul nostru ne
lăudau, aşa că fiecare dintre noi considera că are dreptate.
Acum îmi este clar că nu exista nicio diferenţă faţă de casa de nebuni; pe atunci,
bănuiam numai vag acest lucru şi, la fel ca toţi nebunii, spuneam despre toţi că sunt nebuni,
numai eu nu.

III

Şi aşa am trăit lăsându-mă în voia acestei nebunii încă şase ani, până m-am însurat. În
această perioadă am plecat în străinătate. Viaţa în Europa şi apropierea de oamenii progresişti
şi învăţaţi ai Europei mi-a conformat încă şi mai mult credinţa în perfecţiune cu care trăiam,
pentru că am găsit aceeaşi credinţă şi la alţii. Această credinţă a luat la mine forma obişnuită
pe care o îmbracă în cazul majorităţii oamenilor cultivaţi ai vremurilor noastre. Această
credinţă se exprima prin cuvântul „progres“. Pe atunci mi se părea că, prin acest cuvânt, se
exprimă ceva. Nu înţelegeam încă faptul că, torturat ca orice om de întrebarea cum este mai
bine să trăiesc, îmi răspundeam: să trăieşti în conformitate cu progresul; spuneam exact
acelaşi lucru pe care îl spune un om purtat de o barcă în voia valurilor şi a vântului când i se
pune principala şi pentru el unica întrebare: „Încotro să mergem?“ iar el, fără a răspunde la
întrebare, spune: „Ne duce barca undeva.“
Pe atunci nu-mi dădeam seama de aceasta. Numai rareori ‒ nu raţiunea, ci
sentimentele se răzvrăteau împotriva acestei superstiţii generale a vremurilor noastre, prin
care oamenii îşi ascund lor înşişi faptul că nu-şi înţeleg viaţa. În timpul şederii la Paris,
vederea unei execuţii îmi dezvăluise şubrezenia superstiţiei mele despre progres. Când am
văzut cum se separă capul de trup şi unul şi altul se prăbuşesc cu o bufnitură surdă în ladă, am
înţeles ‒ nu cu raţiunea, ci cu toată simţirea ‒ că nici un fel de teorii ale raţionalităţii existenţei
sau ale progresului nu puteau justifica această faptă şi chiar dacă toţi oamenii din lume, după
indiferent ce teorii, de la crearea lumii încoace ar considera că acest lucru este necesar ‒ eu
ştiu că nu este necesar, că este rău şi de aceea trebuie să-mi întemeiez judecăţile cu privire la
ceea ce este rău şi bine nu pe ceea ce spun şi fac oamenii, nu pe progres, ci pe ceea ce spune
inima mea. O altă împrejurare care m-a făcut să-mi dau seama că superstiţia progresului este
insuficientă pentru viaţă a fost moartea fratelui meu. Un băiat inteligent, bun, serios, s-a
îmbolnăvit de tânăr, a suferit timp de peste un an şi a murit în chinuri, fără să înţeleagă de ce
trăise şi încă şi mai puţin de ce moare. Niciun fel de teorii nu au putut să-mi răspundă la
aceste întrebări nici mie, nici lui, în timp ce murea încet şi în dureri.
Dar acestea au fost numai cazuri rare de îndoială, în esenţă, continuam să trăiesc
mărturisind numai credinţa în progres. „Totul se dezvoltă şi eu mă dezvolt; şi motivul pentru
care mă dezvolt şi eu laolaltă cu toate celelalte va ieşi singur la lumină.“ Aşa fusesem nevoit
să-mi formulez credinţa pe atunci.
Întorcându-mă din străinătate, m-am instalat la ţară şi am început să mă ocup de
şcolile ţărăneşti. Această îndeletnicire era în mod deosebit pe placul inimii mele, pentru că nu
avea în ea acea minciună devenită vizibilă pentru mine şi care mă irita în cazul activităţii de
profesor de literatură. Şi acţionam tot în numele progresului, dar aveam deja o atitudine critică
faţă de progres. Îmi spuneam că progresul în anumite manifestări ale lui era realizat în mod
incorect şi de aceea trebuie să le lăsăm toată libertatea oamenilor primitivi, copiilor de ţărani,
dându-le voie să aleagă acea cale a progresului pe care o vor dori.
În esenţă, mă învârteam în jurul aceleiaşi probleme nerezolvate, care consta în a-i
învăţa pe alţii fără să ştiu ce îi învăţ. În sferele superioare ale activităţii literare îmi era clar că
nu se poate să înveţi pe alţii fără să ştii ce anume îi înveţi, deoarece văzusem că fiecare
propovăduieşte altceva şi prin disputele dintre ei nu fac decât să-şi ascundă unul faţă de altul

5
ignoranţa; însă aici, cu copiii ţăranilor, mă gândeam că pot să evit această dificultate lăsându-i
pe copii să înveţe ceea ce vor. Acum, când îmi amintesc, mi se pare ridicol cum mă zbăteam
ca să-mi satisfac această toană ‒ să-i învăţ, deşi în străfundul sufletului meu ştiam prea bine
că nu pot să-i învăţ nimic folositor pentru că nu ştiu nici eu însumi ce anume este folositor.
După un an petrecut la şcoală, am plecat pentru a doua oară în străinătate, ca să aflu acolo
cum să fac aceasta, cum să fiu în stare să-i învăţ pe alţii fără să ştiu nimic.
Şi mi s-a părut că învăţasem toate acestea în străinătate şi, înarmat cu toată această
înţelepciune, în anul eliberării iobagilor m-am întors în Rusia. Asumându-mi un rol de
mediator, am început să învăţ şi poporul incult din şcoli, dar şi pe oamenii cultivaţi, prin
intermediul ziarului pe care am început să-l public. Treaba se pare că mergea bine, dar
simţeam că nu sunt pe deplin sănătos mintal şi asta nu mai putea să dureze mult timp. Şi poate
că aş fi ajuns încă de pe atunci la disperarea care m-a cuprins la vârsta de cincizeci de ani,
dacă nu ar mai fi existat încă o latură a vieţii pe care încă n-o cunoşteam şi care îmi promitea
salvarea: era viaţa de familie.
Timp de un an m-am ocupat de mediere, de şcoli şi de revistă şi eram atât de epuizat
mai ales de faptul că mă simţeam derutat ‒ lupta din cadrul medierii mi se părea nespus de
anevoioasă, activitatea în şcoli confuză, iar tevatura de la revistă nesuferită, căci consta în
unul şi acelaşi lucru: în dorinţa de a-i învăţa pe toţi şi a ascunde faptul că nu ştiu ce îi învăţ ‒
încât m-am îmbolnăvit mai mult sufleteşte decât fizic, am renunţat la tot şi am plecat în stepă,
la başkiri, să respir aer curat, să beau kumâs2 şi să duc o viaţă animalică.
Iar când m-am întors de acolo m-am însurat. Noile condiţii ale vieţii fericite de familie
mi-au abătut total atenţia de la orice dorinţă de a căuta sensul general al vieţii. Toată viaţa
mea s-a concentrat în această perioadă asupra familiei, a soţiei şi a copiilor şi, din acest motiv,
şi asupra creşterii mijloacelor de trai. Dorinţa mea de perfecţionare, înlocuită deja de mai
înainte de năzuinţa generală spre progres, era acum înlocuită direct de dorinţa ca mie şi
familiei mele să ne fie cât mai bine.
Şi aşa au mai trecut alţi cincisprezece ani.
Deşi pe parcursul acestor cincisprezece ani am considerat scrisul drept un moft,
continuam totuşi să scriu. Gustasem deja din ispita scrisului, din ispita recompensei băneşti
uriaşe şi a aplauzelor pentru o muncă fără însemnătate şi m-am dedicat acesteia ca unui mijloc
de îmbunătăţire a situaţiei mele materiale şi de a-mi înăbuşi în suflet toate întrebările
referitoare la sensul vieţii, în general, şi la sensul vieţii mele, în special.
Scriam şi propovăduiam ceea ce era pentru mine unicul adevăr, şi anume că trebuie să
trăieşti în aşa fel încât să-ţi fie cât se poate de bine în familie.
Şi aşa am trăit, dar acum cinci ani a început să mi se întâmple ceva cumplit: aveam la
început minute de perplexitate, de oprire a curgerii vieţii, de parcă n-aş fi ştiut cum trebuie să
trăiesc, ce să fac, îmi pierdeam cumpătul şi mă cuprindea deprimarea. Dar asta a trecut şi am
continuat să trăiesc la fel ca mai înainte. Apoi aceste minute de perplexitate au început să se
repete tot mai des şi în aceeaşi formă. Acele opriri ale curgerii vieţii se manifestau
întotdeauna prin aceleaşi întrebări: De ce?
Şi mai departe?
La început mi s-a părut că sunt întrebări fără rost şi deplasate.
Mi se părea că toate aceste probleme sunt cunoscute şi că, dacă voi dori să mă ocup
vreodată de rezolvarea lor, dacă mi se va năzări aşa ceva, atunci am să găsesc şi răspunsurile.
Dar întrebările au început să se repete tot mai des şi mai des, cerând tot mai insistent şi mai
insistent răspunsuri şi, aşa cum se întâmplă cu nişte puncte care cad mereu în acelaşi loc, şi
aceste întrebări fără răspunsuri s-au transformat într-o pată mare neagră.

2
Băutură alcoolică din lapte de iapă.

6
 S-a întâmplat ceea ce se întâmplă cu orice bolnav care suferă de o boală internă
mortală. La început apar nişte semne neglijabile de indispoziţie, cărora bolnavul nu le dă nicio
atenţie, apoi aceste semne se repetă din ce în ce mai des şi se contopesc într-o suferinţă
continuă. Suferinţa creşte şi bolnavul nu mai apucă să se dezmeticească şi să-şi dea seama că
ceea ce luase drept o indispoziţie este pentru el mai important decât orice altceva pe lume, că
aceasta este moartea.
Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Am înţeles că nu este vorba de o indispoziţie
întâmplătoare, ci de ceva mult mai serios, iar dacă aceleaşi întrebări continuă să se repete
înseamnă că trebuie să se răspundă la ele. Şi m-am străduit să răspund. Întrebările mi se
păreau stupide, simple, puerile. Dar, imediat ce le-am abordat şi am încercat să le rezolv, m-
am convins, în primul rând, că nu sunt puerile şi simple, ci cele mai importante şi mai
profunde probleme ale vieţii şi, în al doilea rând, că nu pot nici în ruptul capului să le rezolv,
oricât m-aş strădui. Înainte să mă ocup de moşia de la Samara, de educaţia fiului, de scrierea
cărţii, trebuia să ştiu de ce fac toate acestea. Deocamdată nu ştiu şi nu pot să fac nimic. Printre
gândurile mele despre gospodărie, care mă preocupau foarte mult pe atunci, mi-a venit dintr-
odată în minte următoarea întrebare: „Foarte bine, vei avea 6000 de deseatine3 în gubernia
Samara, 300 de cai şi pe urmă?“ Şi rămâneam complet buimăcit şi nu ştiam ce să gândesc mai
departe. Sau, în timp ce mă gândeam cum ar putea poporul să ajungă la bunăstare, dintr-odată
îmi spuneam: „Şi ce-mi pasă mie de asta?“
Sau, gândindu-mă la gloria pe care mi-o vor aduce lucrările mele îmi spuneam:
„Foarte bine, ai să fii mai vestit decât Gogol, decât Puşkin, Shakespeare, Molière şi decât toţi
scriitorii din lume ‒ ei şi ce-i cu asta?“ Şi nu puteam să răspund nimic.

IV

Viaţa mea se oprise în loc. Puteam să respir, să mănânc, să beau, să dorm, şi nu

puteam să nu respir, să nu mănânc, să nu beau şi să nu dorm; dar asta nu era viaţă, pentru că
nu existau dorinţe a căror satisfacere să mi se pară rezonabilă. Dacă îmi doream ceva, ştiam
dinainte că, indiferent dacă îmi satisfac sau nu-mi satisfac dorinţa, nu are nicio importanţă.
Dacă ar fi venit o vrăjitoare şi mi-ar fi propus să-mi îndeplinească dorinţele nu aş fi
ştiut ce să-i spun.
Iar dacă atunci când sunt beat există în mine nu dorinţe, ci obişnuinţa veche de a avea
dorinţe, când sunt treaz, ştiu că toate acestea sunt amăgiri, că nu am ce să-mi doresc.
Nu puteam să-mi doresc nici măcar să cunosc adevărul, pentru că descoperisem în ce
constă. Adevărul era că viaţa este lipsită de sens.
Era ca şi când aş fi trăit puţin, aş fi rătăcit puţin, aş fi ajuns la prăpastie şi aş fi văzut că
înainte nu mai este nimic decât pieirea. Şi nu te poţi opri, nu poţi merge înapoi, nu poţi
închide ochii ca să nu vezi că înainte nu este nimic altceva decât amăgirea şi a vieţii, şi a
fericirii şi a suferinţelor adevărate şi a morţii adevărate ‒ anihilarea deplină.
Mi se făcuse lehamite de viaţă, un fel de forţă de neînvins mă împingea să facă ceva ca
să scap de ea. Nu se poate spune că doream să mă sinucid. Era o forţă similară cu năzuinţa
mea anterioară spre viaţă, dar în sens contrar. Mă străduiam din toate puterile să mă
îndepărtez de viaţă. Gândul la sinucidere mi-a venit la fel de firesc cum îmi veneau mai
înainte gândurile despre desăvârşirea vieţii. Gândul acesta era atât de ispititor, încât trebuia să
folosesc împotriva lui toată viclenia de care eram în stare, pentru a nu-l duce la îndeplinire
prea repede. Singurul motiv pentru care nu voiam să mă grăbesc era că doream să-mi folosesc
toate puterile ca să-mi descâlcesc gândurile! Iar dacă nu mi le descâlcesc, îmi spuneam eu,
mai am timp.

3
Măsură de suprafaţă egală cu 1,092 ha.

7
 Şi iată că atunci, eu, omul fericit, am scos un şnur din camera mea ‒ în care seara eram
întotdeauna singur când mă dezbrăcam ‒ pentru ca nu cumva să mă spânzur de bârna dintre
dulapuri şi am încetat să mai merg cu arma la vânătoare, ca să nu mă las ispitit prea uşor de
această modalitate lesnicioasă de a-mi pune capăt zilelor. Nici eu nu ştiam ce vreau: îmi era
frică de viaţă, mă străduiam să mă îndepărtez de ea, dar, în acelaşi timp, mai speram ceva de
la ea.
Şi asta se întâmpla cu mine exact atunci când eram înconjurat din toate părţile de ceea
ce poate fi considerat drept o fericire desăvârşită. Aveam o soţie bună, iubitoare şi pe care o
iubeam, copii buni, o avere mare, care creştea şi se înmulţea fără niciun efort din partea mea.
Şi eram respectat de cei apropiaţi şi de cunoscuţi, mai mult ca oricând până atunci, eram
lăudat de străini şi puteam considera, fără să mă amăgesc, că mă bucur de o anumită faimă. Şi,
pe lângă aceasta, nu numai că nu eram nesănătos la trup şi la suflet, dar dimpotrivă,
dispuneam de o forţă trupească şi sufletească cum rar întâlneam la cei de o vârstă cu mine: din
punct de vedere fizic, puteam să muncesc la cosit ţinând pasul cu mujicii; din punct de vedere
intelectual puteam să lucrez opt-zece ore în şir, fără a resimţi niciun fel de consecinţe în urma
acestui efort. Şi în această stare am ajuns la concluzia că nu mai pot să trăiesc dar, temându-
mă de moarte, trebuia să recurg la fel de fel de tertipuri faţă de mine însumi ca să nu-mi iau
viaţa.
Starea mea sufletească de atunci s-ar putea exprima în felul următor: viaţa mea era un
fel de farsă răutăcioasă şi stupidă pe care mi-o joacă cineva. Cu toate că nu admiteam că
există „cineva“ care mă crease, această formă de reprezentare ‒ că cineva îmi făcuse o farsă
prostească şi răutăcioasă aducându-mă pe lume ‒ era cea mai firească formă de caracterizare a
stării mele.
Îmi imaginam fără să vreau că acolo sus este cineva care se bucură acum când se uită
la mine, pentru că 30-40 de ani am trăit învăţând, dezvoltându-mă, crescând la trup şi la
suflet, iar acum, când mintea mi s-a maturizat pe deplin şi am ajuns pe acea culme a vieţii de
pe care aceasta ţi se dezvăluie în totalitate, stau ca un prostănac pe această culme, înţelegând
foarte clar că în viaţă nu este, nu a fost şi nu va fi nimic. „Şi îi vine să râdă…“
Dar indiferent dacă acest cineva care râde de mine exista sau nu, situaţia mea nu era
mai uşoară. Nu puteam să atribui niciun fel de sens raţional nici unui fapt şi nici întregii mele
vieţi. Mă miram numai cum de nu înţelesesem acest lucru chiar de la bun început. Toate
acestea le sunt cunoscute tuturor de mult. Azi-mâine vor veni bolile, moartea (şi chiar veneau)
împotriva oamenilor dragi, împotriva mea şi nu va mai rămâne nimic, în afară de duhoare şi
viermi. Faptele mele, indiferent care vor fi fost, vor fi date uitării mai devreme sau mai târziu,
iar eu nu voi mai fi. Atunci de ce să ne mai străduim atât?
Cum poate omul să nu vadă asta şi să trăiască ‒ asta este uimitor! Poţi să trăieşti numai
dacă eşti îmbătat de viaţă; dar când te trezeşti din beţie, nu se poate să nu vezi că totul nu este
decât o amăgire, o amăgire prostească! Tocmai asta este, că nu există nimic amuzant şi
ingenios, ci numai crud şi stupid.
Există o fabulă orientală care povesteşte despre un călător surprins în stepă de o fiară
sălbatică furioasă. Ca să scape de aceasta, călătorul se aruncă într-un puţ secat, dar pe fundul
lui vede un balaur cu botul căscat, gata să-l mănânce. Şi nefericitul, neîndrăznind să se caţăre
afară din puţ ca să nu fie ucis de fiara sălbatică, neîndrăznind nici să sară în fundul puţului ca
să nu fie înghiţit de balaur, se agaţă de o creangă sălbatică crescută într-o crăpătură a zidului
şi se ţine de ea. Mâinile îi amorţesc, simte că în curând va trebui să cadă victimă primejdiei
care îl pândeşte din ambele părţi. Dar continuă să se ţină şi, în timp ce se ţine, priveşte şi vede
doi şoareci, unul negru şi unul alb, care merg în jurul crengii şi o rod de jur împrejur. Dintr-o
clipă în alta aceasta se va rupe şi el va cădea în botul balaurului. Călătorul vede aceasta şi ştie
că va muri în mod inevitabil. Dar în timp ce atârnă aşa, se uită de jur împrejur şi găseşte pe
frunzele crengii câteva picături de miere, întinde limba spre ele şi le linge. Tot aşa şi eu mă ţin

8
de creanga vieţii, ştiind că mă aşteaptă în mod inevitabil balaurul morţii, gata să mă sfâşie şi
nu pot să înţeleg de ce mi-a fost hărăzit mie acest chin. Şi mă străduiesc şi eu să sug mierea
care mă desfăta altă dată; dar această miere nu mă mai bucură, iar şoarecele alb şi cel negru ‒
ziua şi noaptea ‒ rod creanga de care mă ţin. Văd limpede balaurul, iar mierea nu mi se mai
pare dulce. Văd un singur lucru ‒ balaurul inevitabil şi şoarecii ‒ şi nu-mi pot lua ochii de le
ei. Iar aceasta nu este fabulă, acesta este adevărul, adevărul incontestabil şi înţeles limpede de
toată lumea.
Iluzia anterioară a bucuriilor vieţii care ascundea groaza de balaur nu mă mai
amăgeşte. Indiferent cât de mult mi-aş spune: nu poţi să înţelegi sensul vieţii, nu te mai gândi
la el, trăieşte-ţi viaţa ‒ nu pot să fac asta, pentru că am făcut-o deja prea mult înainte. Acum
nu pot să nu văd ziua şi noaptea, care aleargă una după alta şi mă duc către moarte. Văd
numai aceasta, pentru că numai acesta este adevărul. Restul este numai minciună.
Cele două picături de miere, care mi-au abătut privirile mai mult timp de la adevărul
aspru ‒ iubirea faţă de familie şi faţă de scrierile mele literare, pe care le numeam artă ‒ nu-mi
mai par dulci.
„Familia…“, îmi spuneam eu; dar familia înseamnă soţia, copiii; şi ei sunt tot oameni.
Sunt în aceeaşi situaţie ca şi mine: trebuie fie să trăiască în minciună, fie să vadă
adevărul cumplit. La ce bun să trăiască? La ce bun să-i iubesc, să-i apăr, să-i cresc şi să
veghez asupra lor? Pentru aceeaşi disperare care este în mine sau pentru o minte îngustă?
Iubindu-i, nu pot să le ascund adevărul ‒ fiecare pas al cunoaşterii duce către acest adevăr. Iar
adevărul este moartea.
„Arta, poezia…?“ Fiind mult timp sub influenţa succesului şi a laudelor oamenilor,
încercam să mă conving singur că aceasta este o lucrare care se poate face, indiferent de faptul
că va veni moartea, care va distruge totul ‒ şi pe mine, şi lucrările mele şi amintirea lor; dar
curând am văzut că şi aceasta este tot o amăgire. Îmi era clar că arta este o podoabă a vieţii,
ceva care te seduce spre viaţă. Dar viaţa şi-a pierdut pentru mine puterea de seducţie şi atunci
cum pot să-i seduc pe alţii? Atât timp cât nu mi-am trăit propria viaţă şi o viaţă străină m-a
purtat pe valurile ei, atât timp cât am crezut că viaţa are sens, chiar dacă nu puteam să-l
exprim, reflectarea vieţii de orice fel în poezie şi în artă îmi producea plăcere, priveam vesel
viaţa în această oglindă a artei; dar când am început să caut sensul vieţii, când am simţit
nevoia să trăiesc eu însumi, această oglindă mi-a devenit fie inutilă, nefolositoare şi ridicolă,
fie chinuitoare. Ceea ce vedeam în oglindă nu mă mai putea consola pentru faptul că situaţia
mea era stupidă şi disperată. Mă puteam bucura de aceasta atunci când în fundul sufletului
meu credeam că viaţa mea are sens. Atunci acest joc de lumini şi umbre din viaţă ‒ între
comic, tragic, înduioşător, splendid şi teribil ‒ mă consola. Dar când ştiam că viaţa este lipsită
de sens şi cumplită, jocul din oglindă nu mai putea să mă distreze. Niciun fel de dulceaţă a
mierii nu mai putea fi dulce pentru mine, când vedeam balaurul şi şoarecii care îmi rodeau
sprijinul.
Dar asta nu e totul. Dacă aş fi înţeles pur şi simplu că viaţa nu are sens, m-aş fi putut
împăca liniştit cu această înţelegere, aş fi putut să accept că aceasta este soarta mea. Dar nu
mă puteam mulţumi cu aceasta. Dacă aş fi fost precum omul care trăia într-o pădure de unde
ştia că nu există ieşire, aş fi putut să trăiesc acolo; dar eram ca un om care se rătăcise în
pădure şi era îngrozit de faptul că se rătăcise. Se zbuciumă dorind să găsească drumul, ştie că
fiecare pas îl încurcă şi mai rău, dar nu poate să nu se zbuciume.
Asta era groaznic. Şi ca să scap de această groază, voiam să mă omor. Eram îngrozit
de ceea ce mă aştepta, ştiam că această groază este mai cumplită decât situaţia ca atare, dar nu
puteam s-o alung şi nu puteam nici să aştept răbdător sfârşitul. Oricât de convingătoare erau
reflecţiile că oricum se va rupe un vas în inimă sau va plesni ceva şi totul se va termina, nu
puteam să aştept răbdător sfârşitul. Groaza de întuneric era prea mare şi doream să scap cât

9
mai repede de el cu ştreangul sau cu glonţul. Şi iată că acest sentiment mai puternic decât
orice m-a împins la sinucidere.

„Dar poate că am trecut ceva cu vederea, poate că nu am înţeles ceva?“ mi-am spus eu
de câteva ori. „Nu se poate ca această stare de disperare să fie specifică oamenilor.“ Şi căutam
o explicaţie pentru întrebările mele în toată cunoaşterea pe care o acumulaseră oamenii. Am
căutat îndelung şi cu mult chin, şi nu din curiozitate deşartă şi nici apatic, ci chinuit şi
înverşunat, zi şi noapte, am căutat aşa cum caută un muribund salvarea. Şi n-am găsit nimic.
Am căutat în toate domeniile cunoaşterii şi nu numai că nu am găsit, dar m-am
convins că toţi cei care au căutat la fel ca mine nu găsiseră nici ei nimic. Şi nu numai că nu au
găsit nimic, dar au recunoscut deschis că acelaşi lucru care mă adusese pe mine la disperare ‒
lipsa de sens a vieţii ‒ este singura cunoştinţă indubitabilă accesibilă omului.
Am căutat pretutindeni şi, datorită vieţii pe care mi-o petrecusem în studiu, precum şi
faptului că prin legăturile mele cu lumea învăţaţilor aveam acces la toţi savanţii din cele mai
diferite ramuri ale cunoaşterii, iar aceştia nu refuzau să-mi dezvăluie cunoştinţele lor nu
numai trimiţându-mă la cărţi, ci şi prin discuţii ‒ am aflat tot ceea ce răspunde ştiinţa la
întrebarea despre viaţă.
Multă vreme nu mi-a venit să cred că ştiinţa nu are alt răspuns la întrebările vieţii
decât ceea ce spune. Văzând gravitatea şi seriozitatea tonului cu care ştiinţa îşi afirma
convingerile fără a avea nimic comun cu problemele vieţii omeneşti, mi s-a părut mult timp că
îmi scapă mie ceva. Mă simţeam intimidat în faţa cunoaşterii şi mi se părea că incongruenţa
dintre răspunsuri şi întrebări este provocată nu de limitele ei, ci de ignoranţa mea. Dar pentru
mine nu era vorba de glumă, nu era o distracţie, ci o chestiune esenţială de viaţă şi am fost
nevoit volens nolens să ajung la concluzia că întrebările mele sunt întrebări legitime, care
servesc drept bază pentru toată cunoaşterea şi că nu sunt eu vinovat cu întrebările mele, ci este
vinovată ştiinţa, dacă are pretenţia că ştie să răspundă la aceste întrebări.
Întrebarea mea, cea care m-a dus la sinucidere la vârsta de cincizeci de ani, era
întrebarea cea mai simplă care se regăseşte în sufletul fiecărei fiinţe omeneşti de la cel mai
prostuţ copilaş la cel mai înţelept bătrân, este întrebarea fără de care viaţa nu este posibilă, aşa
cum simţeam eu. Întrebarea este următoarea: „Ce se va alege din ceea ce fac astăzi, ce voi
face mâine, ce se va alege din toată viaţa mea?“
Cu alte cuvinte, întrebarea va fi următoarea: „La ce bun să trăiesc, la ce bun să doresc
ceva, la ce bun să fac ceva?“ Şi întrebarea se mai poate exprima şi altfel: „Există oare în viaţa
mea un sens care nu va fi distrus în mod inevitabil de moartea care mă aşteaptă?“
La această întrebare exprimată în mod diferit am căutat răspuns în cunoaşterea
omenească. Şi am descoperit că în privinţa acestei întrebări toate cunoştinţele umane se
împart în două emisfere contrarii, în două extreme opuse la care se găsesc doi poli: unul este
negativ, celălalt pozitiv, dar nici la unul, nici la celălalt nu există răspunsuri la întrebările
vieţii.
O anumită serie de cunoştinţe nici nu recunoaşte întrebarea, în schimb, răspunde precis
şi limpede la propriile întrebări formulate independent: aceasta este seria ştiinţelor
experimentale, în al căror punct extrem se află matematica; a doua serie de ştiinţe recunoaşte
întrebarea, dar nu răspunde la ea: acestea sunt ştiinţele speculative, iar în punctul lor extrem se
află metafizica.
Încă din fragedă tinereţe m-au interesat ştiinţele speculative, dar după aceea m-au atras
şi matematica şi ştiinţele naturii şi, atât timp cât nu mi-am formulat clar întrebarea, atât timp

10
cât întrebarea n-a crescut singură în mine, cerând insistent un răspuns, m-am mulţumit cu
acele răspunsuri contrafăcute pe care le oferă cunoaşterea.
În domeniul experienţei îmi spuneam: „Totul se dezvoltă, se diferenţiază, tinde spre
complexitate şi perfecţionare şi există anumite legi care guvernează această mişcare. Tu faci
parte dintr-un tot. Cunoscând, pe cât posibil, totul şi cunoscând legile dezvoltării, vei cunoaşte
atât locul tău în acest tot, cât şi pe tine însuţi.“ Oricât mi-ar fi de ruşine, trebuie să recunosc că
a existat o vreme când se părea că eram mulţumit cu aceasta. Era exact acea perioadă când
deveneam au însumi tot mai complicat şi mai dezvoltat. Muşchii mei creşteau şi se întăreau,
memoria se îmbogăţea, iar eu, simţind această creştere în mine, era firesc să gândesc că
aceasta este legea întregii lumi, în care voi găsi şi rezolvarea problemelor vieţii mele. Dar a
venit momentul în care creşterea mea a încetat şi am simţit că nu mă mai dezvolt, că mă usuc,
muşchii îmi slăbesc, dinţii îmi cad şi am văzut că această lege, nu numai că nu-mi explică
nimic, dar nici măcar nu există, nu a existat şi a nu a putut să existe o astfel de lege, iar eu
luam drept lege ceea ce găsisem în mine într-un anumit moment al vieţii. Am abordat mai
sever definirea acestei legi; şi mi-a devenit clar că nu pot exista legi ale unei dezvoltări
infinite. Îmi era clar că a spune: în spaţiul şi timpul infinit tot se dezvoltă, se perfecţionează,
se complică, se diferenţiază ‒ înseamnă să nu spui nimic. Toate acestea sunt cuvinte fără
însemnătate, deoarece în infinit nu există nimic nici complicat, nici simplu, nici faţă, nici
spate, nici mai bine, nici mai rău.
Important este faptul că întrebarea mea personală: „Ce sunt eu cu dorinţele mele?“
rămâne absolut fără răspuns. Şi am înţeles că aceste cunoştinţe sunt foarte interesante, foarte
atrăgătoare, dar că aceste cunoştinţe sunt exacte şi clare în măsură invers proporţională cu
aplicabilitatea lor la chestiunile vieţii: cu cât sunt mai puţin aplicabile la problemele vieţii, cu
atât sunt mai exacte şi mai clare, cu cât se străduiesc mai mult să dea răspunsuri la problemele
vieţii, cu atât devin mai neclare şi mai puţin atrăgătoare. Dacă te adresezi acelui domeniu al
cunoaşterii care se străduieşte să dea răspunsuri la întrebările vieţii ‒ fiziologiei, psihologiei,
biologiei, sociologiei ‒ vei întâlni o izbitoare sărăcie de gândire, o măreaţă neclaritate, o
pretenţie prin nimic justificată de a rezolva probleme aflate în afara sferei lor de acţiune şi
contradicţii necontenite între un gânditor şi ceilalţi, ba chiar între un gânditor şi el însuşi.
Dacă te adresezi acelui domeniu al cunoaşterii care nu se ocupă cu rezolvarea
problemelor vieţii, dar răspunde la întrebările sale ştiinţifice speciale, te extaziezi în faţa forţei
gândirii omeneşti, dar ştii dinainte că nu are răspunsuri la întrebările vieţii.
Aceste ştiinţe pur şi simplu ignoră problema vieţii. Ele spun: „La întrebarea ce eşti şi
pentru ce trăieşti, nu avem răspunsuri şi nu ne ocupăm de aceasta; dar dacă vrei să ştii legile
lumii, formulele chimice, legile dezvoltării organismelor, dacă trebuie să ştii legea corpurilor,
a formelor lor şi relaţia dintre cifre şi mărimi, dacă trebuie să ştii legile minţii tale, la toate
acestea aveam răspunsuri clare, precise şi indubitabile.
În general, atitudinea ştiinţelor experimentale faţă de problema vieţii poate fi
exprimată astfel: Întrebare: „De ce trăiesc?“ ‒ Răspuns: În spaţiul infinit de mare, în timpul
infinit de lung, particule infinit de mici se transformă într-o complexitate infinită, iar când vei
înţelege legile acestor transformări atunci vei înţelege de ce trăieşti.
Apoi, la modul speculativ, mi-am spus: „Toată omenirea trăieşte şi se dezvoltă pe baza
principiilor spirituale, a idealurilor după care se conduce. Aceste idealuri se exprimă în religii,
în ştiinţe, arte, în formele statalităţii. Aceste idealuri se ridică tot mai sus, iar omenirea se
îndreaptă spre o mai mare fericire. Eu sunt o parte a omenirii şi de aceea misiunea mea este să
contribui la conştientizarea şi realizarea acestor idealuri ale omenirii.“ Şi pe când îmi slăbise
mintea, m-am mulţumit cu aceasta; dar imediat ce problema vieţii a început să se contureze
clar în mintea mea, toată această teorie s-a prăbuşit într-o clipă.
Pe lângă imprecizia de rea credinţă prin care cunoştinţele de acest fel oferă concluzii
trase pe baza studierii unei mici părţi a populaţiei drept concluzii generale, pe lângă

11
contradicţia reciprocă dintre diverşii adepţi ai acestei opinii în legătură cu chestiunea în ce
constau idealurile omenirii, ciudăţenia ca să nu spunem stupizenia acestei opinii constă în
faptul că, pentru a răspunde la întrebarea pe care trebuie să şi-o pună orice om: „Ce este
aceasta?“ sau „De ce trăiesc?“ sau „Ce trebuie să fac?ׂ“, omul trebuie să rezolve mai întâi
problema: „Ce este viaţa unei omeniri necunoscute lui, din care îi este cunoscută numai o
parte infimă şi o perioadă de timp infimă.“ Pentru a înţelege ce este el, omul trebuie mai întâi
să înţeleagă ce este această omenire misterioasă, alcătuită din oameni la fel cu el care nu se
înţeleg pe ei înşişi.
Trebuie să recunosc că a existat o vreme când credeam şi eu în asta. Era perioada când
aveam idealurile mele preferate, care îmi justificau toanele şi mă străduiam să inventez o
teorie în conformitate cu care aş fi putut să-mi privesc capriciile ca pe o lege a umanităţii. Dar
atunci când în sufletul meu a apărut problema vieţii în toată claritatea ei, de răspunsul acesta
s-a ales praful. Iar eu am înţeles că, aşa după cum în ştiinţele experimentale există ştiinţe
adevărate şi pseudoştiinţe care se străduiesc să ofere răspunsuri la întrebări din afara sferei lor
de preocupări, şi în acest domeniu există o serie întreagă de cunoştinţe dintre cele mai
răspândite care încearcă să răspundă la chestiuni ce nu sunt de competenţa lor. Pseudoştiinţele
din acest domeniu ‒ ştiinţele juridice, sociale, istorice ‒ încearcă să rezolve problemele
omului prin faptul că fiecare pretinde că rezolvă în felul său problema vieţii întregii omeniri.
Dar, aşa după cum în domeniul cunoştinţelor experimentale omul care întreabă sincer
„Cum să trăiesc?“ nu se poate mulţumi cu răspunsul „Studiază în spaţiul infinit transformările
infinite în timp şi complexitate ale particulelor infinite şi atunci îţi vei înţelege viaţa“, tot aşa
un om sincer nu poate să se mulţumească nici cu răspunsul „Studiază viaţa întregii omeniri, al
cărei început şi sfârşit noi nu-l putem cunoaşte, şi atunci îţi vei înţelege viaţa“. Şi exact la fel
ca în pseudoştiinţele experimentale, şi aceste pseudoştiinţe sunt cu atât mai pline de
neclarităţi, incertitudini, stupidităţi şi contradicţii, cu cât se depărtează mai mult de obiectul
lor. Obiectul ştiinţei experimentale este studierea legăturii cauzale dintre fenomenele
materiale. Dacă ştiinţa experimentală abordează chestiunea cauzei ultime se ajunge la un
nonsens. Obiectul ştiinţei speculative este conştientizarea esenţei non-cauzale a vieţii. Dacă va
cerceta fenomenele cauzale precum cele sociale, istorice, se va ajunge la un nonsens.
Aşadar, ştiinţa experimentală oferă numai cunoştinţe pozitive şi dezvăluie măreţia
gândirii omeneşti, atunci când nu abordează în cercetările ei cauza ultimă.
Şi invers, ştiinţa speculativă este ştiinţă şi dezvăluie măreţia gândirii omeneşti numai
atunci când îndepărtează în totalitate chestiunile referitoare la succesiunea cauzală a
fenomenelor şi examinează omul numai prin raportare la cauza ultimă. Aşa este în acest
domeniu ştiinţa care reprezintă punctul extrem al acestei emisfere, metafizica, sau filozofia
speculativă. Această ştiinţă formulează clar întrebarea: „Ce sunt eu şi ce este întreaga lume?“
„Pentru ce exist eu şi pentru ce există întreaga lume?“ Şi de când există răspunde întotdeauna
la fel, filozoful numeşte fie idee, fie substanţă, fie spirit, fie voinţă esenţa vieţii care se găseşte
în mine şi tot ceea ce există, filozoful spune acelaşi lucru: că această esenţă există şi că eu
sunt acea esenţă; dar de ce există, asta nu ştie şi nu răspunde dacă este un gânditor corect. Eu
întreb: De ce există această esenţă? Ce va rezulta din faptul că este şi va fi? … Iar filozofia nu
numai că nu răspunde, dar este chiar ea cea care întreabă. Iar dacă este o filozofie adevărată,
atunci toată misiunea ei constă tocmai în acest lucru: să formuleze clar întrebarea. Şi dacă îşi
respectă strict misiunea, nici nu poate răspunde la întrebarea: „Ce sunt eu şi lumea întreagă?“
decât: „Tot şi nimic.“ Iar la întrebarea „De ce există lumea şi de ce exist eu?“ numai: „Nu
ştiu.“ Astfel, indiferent cum aş învârti aceste răspunsuri speculative ale filozofiei, nu voi
obţine nimic care să semene a răspuns şi asta nu pentru că ‒ aşa cum se întâmplă în domeniul
limpede al ştiinţei experimentale ‒ răspunsul nu se referă la întrebarea mea, ci pentru că aici,
deşi întreaga activitate intelectuală este îndreptată tocmai spre întrebarea mea, nu există
răspuns şi în loc de răspuns primesc aceeaşi întrebare, dar într-o formă mai complicată.

12
 VI

În căutarea răspunsurilor la întrebarea vieţii am trăit exact acelaşi sentiment pe care îl

încearcă un om rătăcit în pădure.
Am ajuns într-o poiană, m-am urcat într-un copac şi am văzut clar spaţiul infinit, dar
am văzut că acolo nu este nicio casă şi nici nu poate să fie; m-am dus în desişul pădurii, în
întuneric şi la fel, casa nu e şi nu e.
Şi aşa am rătăcit prin acea pădure a cunoştinţelor omeneşti, printre dârele de lumină
ale cunoştinţelor matematice şi experimentale care îmi dezvăluiau orizonturi clare, dar în
direcţia cărora nu putea fi nicio casă, şi printre cunoştinţele speculative obscure şi m-am
convins în cele din urmă că nu există ieşire şi nici nu poate exista.
Lăsându-mă în voia laturii luminoase a cunoştinţelor am înţeles să nu fac altceva decât
să-mi întorc privirile de la problemă. Indiferent cât de ispititoare şi de limpezi erau
orizonturile care mi se deschideau, oricât de ademenitor ar fi fost să mă cufund în infinitul
acestor cunoştinţe, am înţeles să aceste cunoştinţe sunt cu atât mai limpezi, cu cât îmi sunt
mai puţin necesare, cu cât îmi răspund mai puţin la întrebare.
Ei bine, îmi spuneam eu, ştiu tot ceea ce doreşte cu atâta îndârjire să ştie ştiinţa, însă
răspunsul la întrebarea despre sensul vieţii mele nu se află pe acest drum. În domeniul
speculativ am înţeles, că, indiferent de faptul că scopul cunoaşterii era îndreptat direct spre
răspunsul la întrebarea mea, sau poate tocmai de aceea, nu există alt răspuns decât cel pe care
mi-l dădusem singur: „Care este sensul vieţii mele?“ ‒ „Niciunul.“
Sau: „Ce se va alege de viaţa mea?“ ‒ „Nimic.“ Sau: „Pentru ce există tot ceea ce
există şi pentru ce exist eu?“ „Pentru că există.“
Punând întrebări într-un anumit domeniu al cunoaşterii umane, am primit un număr
infinit de răspunsuri precise la ceea ce nu întrebasem: despre compoziţia chimică a stelelor,
despre mişcarea soarelui spre constelaţia Hercule, despre originea speciilor şi a omului,
despre formele infinit de mici ale atomilor, despre fluctuaţiile particulelor imponderabile
infinit de mici ale eterului. Dar răspunsul primit în acest domeniu al cunoaşterii umane la
întrebarea mea: „În ce constă sensul vieţii mele?“ a fost unul singur: „Eşti ceea ce numeşti
viaţa ta. Eşti o înlănţuire temporară şi întâmplătoare de particule. Acţiunea reciprocă dintre
aceste particule generează în tine ceea ce numeşti viaţa ta. Această înlănţuire se menţine un
anumit timp: după aceea, interacţiunea dintre particule încetează şi încetează şi ceea ce
numeşti viaţă, încetează şi toate întrebările din tine. Eşti un bulgăre alcătuit întâmplător.
Bulgărele se descompune.
Bulgărele numeşte această descompunere viaţa sa. Bulgărele se sfarmă şi atunci se
termină descompunerea şi toate întrebările încetează. Aşa răspunde latura luminoasă a
cunoaşterii şi nu poate spune nimic altceva, dacă îşi respectă cu stricteţe principiile.
În cazul unui astfel de răspuns vom constata că răspunsul nu răspunde la întrebare. Eu
vreau să ştiu care este sensul vieţii mele, iar faptul că ea este o particulă a infinitului nu numai
că nu-i conferă sens, dar anihilează orice sens posibil.
Târgul neclar pe care îl încheie această latură a ştiinţelor experimentale cu cele
speculative, atunci când se spune că sensul vieţii constă în dezvoltare şi în contribuţia la
această dezvoltare, nu poate fi considerat un răspuns din cauza impreciziei şi a neclarităţii
sale.
Cealaltă latură a cunoaşterii, cea speculativă, atunci când îşi respectă cu stricteţe
principiile, răspunzând direct la întrebare, răspunde şi a răspuns în toate secolele la fel: lumea
este ceva infinit şi ininteligibil. Viaţa omenească este o parte insesizabilă a acestui „tot“
insesizabil. Din nou exclud toate târgurile încheiate între cunoştinţele speculative şi cele
experimentale, care reprezintă întregul balast al pseudoştiinţelor aşa-numite juridice, politice,

13
istorice. În aceste ştiinţe se introduc în mod incorect noţiunile de dezvoltare şi perfecţionare,
cu singura deosebire că acolo este vorba de dezvoltarea tuturor, aici despre cea a vieţii umane.
Incorectitudinea este aceeaşi: dezvoltarea, perfecţionarea la infinit nu poate avea nici scop,
nici direcţie şi nu răspunde în niciun fel la întrebarea mea.
Acolo unde ştiinţa speculativă este precisă, şi anume în adevărata filozofie nu în cea
pe care Schopenhauer o numeşte filozofie profesorală, care serveşte numai ca să împartă toate
fenomenele existente în funcţie de noi scheme filozofice şi să le redenumească cu alte nume
noi ‒ acolo unde filozoful nu pierde din vedere chestiunea esenţială, răspunsul este
întotdeauna unul şi acelaşi, este răspunsul pe care l-au dat Socrate, Schopenhauer, Solomon şi
Buddha.
„Ne apropiem de adevăr numai în măsura în care ne depărtăm de viaţă“, spune
Socrate, pregătindu-se să moară. Către ce anume năzuim noi, cei care iubim adevărul? Către
eliberarea trupului de orice rău care decurge din viaţa trupului. Dacă este aşa, atunci de ce să
nu ne bucurăm atunci când moartea vine la noi?
„Înţeleptul caută moartea toată viaţa şi de aceea moartea nu-l sperie.“
„Cunoscând esenţa interioară a lumii ca voinţă“, spune Schopnehauer, „şi în toate
manifestările, de la tendinţa inconştientă a forţelor întunecate ale naturii până la acţiunea
deplin conştientă a omului, recunoscând numai obiectualitatea acestei voinţe, nu vom putea
evita nicicum consecinţa că, împreună cu negarea liberă, prin autodistrugerea voinţei, vor
dispărea toate acele manifestări, ca strădania permanentă şi zbuciumul fără scop şi fără odihnă
la toate nivelele obiectualităţii pe care şi din care este alcătuită lumea şi va dispărea şi
diversitatea formelor succesive, vor dispărea împreună cu forma toate manifestările ei cu
formele lor generale, în spaţiu şi timp şi, în cele din urmă, şi forma sa fundamentală, subiectul
şi obiectul. În faţa noastră, în cele din urmă, va rămâne numai neantul. Dar ceea ce se
împotriveşte acestei treceri în neant, natura noastră, este tocmai această voinţă de a exista
(Wille zum Leben) din care suntem alcătuiţi atât noi înşine, cât şi lumea noastră. Faptul că
suntem atât de înfricoşaţi de neant sau, ceea ce este acelaşi lucru, că vrem să trăim, înseamnă
numai că noi înşine nu suntem nimic altceva decât voinţa de a trăi şi nu cunoaştem nimic
altceva în afară de aceasta. De aceea, ceea ce ne rămâne nouă, celor încă plini de voinţă, după
distrugerea completă a voinţei este, fireşte, neantul: dar şi invers, pentru cei în care voinţa s-a
transformat şi a renunţat la sine, pentru aceştia lumea noastră atât de reală, cu toţi Sorii şi cu
toate Căile ei Lactee, este neant.“
„Deşertăciunea deşertăciunilor“, spune Solomon, „deşertăciunea deşertăciunilor, totul
este deşertăciune!4 Ce folos are omul de la toată trudele sale cu care se trudeşte sub soare? Un
neam se duce, un neam vine şi pământul dăinuieşte în veac. Ceea ce a fost, aceea va fi; şi ce s-
a făcut, aceea se va face; nu este nimic nou sub soare.5 Este câte ceva despre care se spune:
Priveşte, iată ceva nou; dar a fost deja în veacurile de dinaintea noastră. Nu există amintire
despre ceea ce a fost; şi nici despre ceea ce va fi nu le vor rămâne amintiri celor care vor veni

4
O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. Ce
folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare? Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în
picioare. Ecleziastul 1, 2-4.
Citatele sunt date după versiunea D. Cornilescu a Bibliei [http://biblia.crestini.com/citeste-biblia] (n.tr.).
5
Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre
care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. Nimeni nu-şi
mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă
de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu. Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim. Mi-am
pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de
trudă la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este
deşertăciune şi goană după vânt!
Ecleziastul 1, 9-14.

14
după aceea. Eu, Ecleziastul, am fost împărat în Israel şi în Ierusalim. Şi mi-am dăruit inima ca
să studiez şi să cercetez prin înţelepciune tot ceea ce se face sub cer: această îndeletnicire grea
a dat-o Dumnezeu fiilor omului, pentru ca ei să se deprindă cu ea. Am văzut toate lucrările
care se fac sub soare şi iată, totul este deşertăciune şi chinuire a spiritului… Mi-am spus în
inima mea aşa: Iată că m-am proslăvit şi am dobândit înţelepciune mai mult decât toţi cei care
au fost înaintea mea deasupra Ierusalimului şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.
Şi mi-am dăruit inima ca să cunosc înţelepciunea şi să cunosc sminteala şi prostia; şi am aflat
că şi aceasta este chinuire a spiritului. Pentru că acolo unde este multă înţelepciune este şi
multă tristeţe; şi cine înmulţeşte cunoaşterea, înmulţeşte mâhnirea.6
Mi-am spus în inima mea: hai să te pun la încercare cu veselia şi să te desfăt cu binele;
dar şi aceasta este deşertăciune.
Despre râs am spus: prostie, iar despre veselie: ce face ea? Mi s-a năzărit să-mi desfăt
trupul cu vin şi în timp ce inima mea se conducea după înţelepciune eu să stărui în prostie
până când voi vedea ce este bine pentru fiii oamenilor, ce ar trebui ei să facă sub cer în
puţinele zile ale vieţii lor. Am făcut lucruri mari: mi-am clădit case, mi-am sădit vii. Mi-am
amenajat livezi şi crânguri şi am sădit în ele fel de fel de pomi roditori; mi-am făcut iazuri de
apă ca să ud crângurile în care creşteau copacii; am dobândit slugi şi slujnice, aveam argaţi; şi
vite mari şi mici aveam mai mult decât toţi cei care fuseseră înaintea mea la Ierusalim; am
adunat argint şi aur şi giuvaere de la împăraţi şi din ţinuturi; mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe
şi desfătarea fiilor omului ‒ diferite instrumente muzicale. Şi m-am făcut mare şi bogat mai
mult decât toţi cei care fuseseră înaintea mea la Ierusalim; şi înţelepciunea mea stătea cu
mine. Orice ar fi dorit ochii mei, nu le refuzam şi nu interziceam inimii mele nicio veselie. Şi
am privit la toate lucrările mele pe care le făcuseră mâinile mele şi la truda cu care mă
ostenisem eu făcându-le şi iată că totul era deşertăciune şi chinuire a spiritului, şi nu este folos
de la ele sub soare. Şi m-am uitat să privesc la înţelepciune, la sminteală şi la prostie.7 Şi am
aflat că aceeaşi soartă le loveşte pe toate. Şi mi-am spus în inima mea: şi pe mine mă va lovi
aceeaşi soartă ca pe cel prost, atunci la ce bun mă făcusem aşa de înţelept? Şi mi-am spus în
inima mea că aceasta este deşertăciune.8
Pentru că nici pe înţelept nu-l vor ţine minte veşnic, la fel ca şi pe cel prost; în zilele
următoare totul va fi uitat şi, vai, înţeleptul va muri la fel ca prostul! Şi am urât viaţa, căci mi-
au devenit nesuferite lucrările care se fac sub soare, pentru că toate sunt deşertăciune şi
chinuirea spiritului. Şi am urât şi toată osteneala mea, prin care m-am trudit sub soare, pentru

6
Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit înaintea mea
peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă. Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi
să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt. Căci unde este multă înţelepciune
este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.“ Ecleziastul 1, 16-18.
7
Am zis inimii mele: „Haide! Vreau să te încerc cu veselie, şi gustă fericirea.” Dar iată că şi aceasta este o
deşertăciune. Am zis râsului: „Eşti o nebunie!”, şi veseliei: „Ce te înşeli degeaba?” Am hotărât în inima mea să-
mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi
vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor. Am făcut lucruri mari: mi-am zidit
case, mi-am sădit vii, mi-am făcut grădini şi livezi de pomi şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori. Mi-am
făcut iazuri, ca să ud dumbrava unde cresc copacii. Am cumpărat robi şi roabe, şi am avut copii de casă; am avut
cirezi de boi şi turme de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim. Mi-am strâns argint
şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime
de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar
înţelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lăsat-o să se
bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea. Apoi, când m-am uitat cu băgare
de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate
este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare. Atunci mi-am întors privirile
spre înţelepciune, prostie şi nebunie. Ecleziastul 2, 1-12.
8
Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea
aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o
deşertăciune.” Ecleziastul 2, 14-15.

15
că trebuia s-o las unui om care va fi după mine.9 Căci ce va avea omul din toată truda sa şi
grija inimii sale cu care osteneşte sub soare? Pentru că toate zilele lui sunt mâhnire, iar
lucrările lui nelinişte; nici chiar noaptea inima lui nu cunoaşte pace.
Şi aceasta este deşertăciune. Nu este în puterea omului această fericire, să mănânce şi
să bea şi să-şi desfete sufletul din truda sa… 10
Tuturor le este dat acelaşi lucru: aceeaşi este soarta celui drept şi a celui necinstit, a
celui bun şi a celui rău, a celui curat şi a celui necurat, a celui ce aduce jertfă şi a celui ce nu
aduce jertfă; atât a celui care face bine, cât şi a păcătosului; a celui care jură, ca şi a celui care
se teme să jure.
Aceasta este rău în tot ceea ce se face sub soare, că toţi au aceeaşi soartă, iar inima
fiilor oamenilor este plină de răutate, şi este sminteală în inima lor şi în viaţa lor; şi după
aceea pleacă la cei morţi. Cel care se află printre cei vii are încă speranţă, aşa cum unui câine
viu îi este mai bine decât unui leu mort. Cei vii ştiu că vor muri, iar cei morţi nu ştiu nimic şi
nu mai au nicio răsplată, pentru că şi amintirea lor este dată uitării; şi iubirea lor şi ura lor şi
invidia lor au dispărut deja şi nu vor mai avea niciodată parte de nimic din ceea ce se face sub
soare.11
Aşa vorbeşte Solomon, sau cel care a scris aceste cuvinte. Şi iată ce spune
înţelepciunea indiană: Sakyamuni, tânărul şi fericitul prinţ, de care sunt ascunse toate bolile,
grija şi moartea, merge la plimbare şi vede un bătrân fără dinţi şi plin de bale. Prinţul, căruia i
se ascunsese până atunci bătrâneţea, se miră şi îl întreabă pe vizitiu ce este aceasta şi de ce
omul acesta a ajuns într-o stare atât de respingătoare, de jalnică. Iar când află că aceasta este
soarta generală a tuturor oamenilor şi că el, prinţul cel tânăr, va păţi în mod inevitabil acelaşi
lucru, nu mai poate să-şi continue plimbarea şi porunceşte să se întoarcă, ca să cugete la
aceasta. Se zăvorăşte undeva singur şi se gândeşte. Şi probabil că îşi inventează o alinare, căci
iese după acea din nou vesel şi fericit la plimbare. Dar de astă dată întâlneşte un om bolnav. Îl
vede pe omul sleit de puteri, vineţiu, tremurând, cu ochii tulburi. Prinţul, căruia îi fusese
ascunsă boala, se opreşte şi întreabă ce este aceasta. Iar când află că aceasta este boala căreia
îi sunt supuşi toţi oamenii şi că el însuşi, prinţul cel sănătos şi fericit, mâine se poate
îmbolnăvi la fel, din nou nu mai are chef să se veselească, porunceşte să se întoarcă şi din nou
îşi caută o alinare pe care probabil că o găseşte, căci porneşte pentru a treia oară la plimbare.
Dar a treia oară vede un spectacol nou: vede că oamenii duc ceva. „Ce este asta?“ „Un mort.“
„Ce înseamnă mort?“ întreabă prinţul. Şi i se spune că a deveni mort înseamnă să devii aşa
cum este acel om. Prinţul se apropie de mort, îl descoperă şi îl priveşte. „Şi ce va fi cu el mai
departe?“ întreabă prinţul. I se spune că va fi îngropat în pământ. „De ce?“ Pentru că probabil
că nu va mai fi niciodată viu şi din el nu va mai fi decât duhoare şi viermi. „Şi aceasta este
soarta tuturor oamenilor? Şi cu mine se va întâmpla la fel? Mă vor îngropa şi va veni duhoare

9
Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi
apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este
deşertăciune şi goană după vânt. Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o
las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea. Ecleziastul 2, 16-18.
10
Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte
sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă
inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune. Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi
înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Ecleziastul 2, 22-24.
11
Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă: aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel
necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce n-aduce jertfă; cel bun ca şi cel păcătos, cel ce jură ca şi cel ce se teme să
jure! Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină
inima oamenilor de răutate şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se
duc la cei morţi. Căci cine este scutit? Oricine trăieşte tot mai trage nădejde; căci un câine viu face mai mult
decât un leu mort. Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio
răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor demult au şi pierit, şi
niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. Eclesiastul 9, 2-6.

16
de la mine şi mă vor mânca viermii?“ Da. „Înapoi! Nu mai merg la plimbare, n-am să mai
merg niciodată!“
Şi Sakymuni nu a putut găsi alinare în viaţă şi a hotărât că viaţa este cel mai mare rău
şi şi-a folosit toate forţele sufleului pentru a se elibera de ea şi a-i elibera şi pe alţii. Şi să-i
elibereze în aşa fel, încât nici după moarte viaţa să nu se refacă în vreun fel, să distrugă viaţa
definitiv, din rădăcină. Asta spune întreaga înţelepciune indiană.
Iată şi răspunsurile directe pe care le dă înţelepciunea omenească, atunci când
răspunde la problema vieţii.
„Viaţa trupului este rău şi minciună. Şi de aceea nimicirea acestei vieţi a trupului este
o fericire şi noi trebuie s-o dorim“, spune Socrate.
„Viaţa este ceea ce nu ar trebui să existe, un rău şi trecerea în neant este singura
fericire a vieţii“, spune Schopenhauer.
„Totul pe lume ‒ şi prostia şi înţelepciunea, şi bogăţia şi sărăcia, şi veselia şi
amărăciunea ‒ totul este deşertăciune şi fleacuri. Omul moare şi nu rămâne nimic. Şi asta e o
prostie“, spune Solomon.
„A trăi cu conştiinţa inevitabilităţii suferinţelor, a slăbiciunii, a bătrâneţii şi a morţii nu
se poate ‒ trebuie să ne eliberăm de viaţă, de orice posibilitate de viaţă“, spune Buddha.
Şi ceea ce au spus aceste minţi strălucite este ceea ce au spus, au gândit şi au simţit
milioane de milioane de oameni la fel cu ei. Şi cred că aşa simt şi eu.
Astfel că rătăcirea mea printre ştiinţe nu numai că nu m-a scos din disperare,
dimpotrivă, a accentuat-o. O ştiinţă nu răspundea la întrebările vieţii, cealaltă răspundea
confirmând direct disperarea mea şi arătând că starea în care ajunsesem nu este rodul rătăcirii
mele, a unei stări bolnave a minţii, ci dimpotrivă, mi-a întărit convingerea că gândeam corect
şi în concordanţă cu concluziile celor mai strălucite minţi ale omenirii.
Nu are rost să ne înşelăm. Totul este deşertăciune. Fericit cel care nu s-a născut,
moartea este mai bună decât viaţa; trebuie să scăpăm de ea.

VII

Negăsind explicaţia în ştiinţă, am început să caut această explicaţie în viaţă, sperând s-

o găsesc la oamenii care mă înconjurau şi am început să-i observ pe cei asemenea mie din
jurul meu, să văd cum trăiesc şi cum abordează această problemă, care pe mine mă dusese la
disperare.
Şi iată ce am găsit la oamenii care se aflau în aceeaşi situaţie ca şi mine în ceea ce
priveşte cultura şi modul de viaţă.
Am constatat că pentru oamenii din anturajul meu există patru ieşiri din această
situaţie îngrozitoare în care ne aflăm cu toţii.
Prima ieşire este aceea a ignoranţei. Ea constă în faptul că nu ştii, nu înţelegi că viaţa
este un rău şi o absurditate. Oamenii din această categorie ‒ în cea mai mare parte femei,
oameni foarte tineri sau foarte mărginiţi ‒ încă nu au înţeles această problemă a vieţii cu care
s-au confruntat Schopenhauer, Solomon, Buddha. Aceştia nu văd nici balaurul care îi
aşteaptă, nici şoarecii care rod ramura de care se ţin ei, dar ling picăturile de miere. Însă ling
aceste picături de miere numai până la un moment dat: ceva le atrage atenţia asupra balaurului
şi a şoarecilor şi s-a terminat cu linsul. N-am avut nimic de învăţat de la ei, nu poţi înceta să
mai ştii ceea ce ştii.
A doua ieşire este epicureismul. Acesta înseamnă că, deşi suntem pe deplin conştienţi
de lipsa de speranţă a vieţii, vom profita de bucuriile care există deocamdată, fără să privim
nici la balaur, nici la şoareci şi vom linge mierea în cel mai bun mod, mai ales dacă pe tufiş a
căzut multă miere. Solomon exprimă această soluţie în felul următor: „Şi am lăudat eu
petrecerea pentru că nu există nimic mai bun pentru om sub soare decât să mănânce, să bea şi

17
să petreacă; aceasta îl însoţeşte în muncile zilelor vieţii lui, pe care i le-a dat Dumnezeu sub
soare.12
Aşadar du-te şi mănâncă cu veselie pâinea ta şi bea în bucuria inimii vinul tău…13
Desfată-te cu viaţa alături de femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale deşarte,
în toate zilele tale deşarte pentru că aceasta este soarta ta în viaţă şi în ostenelile tale cu care
trudeşti sub soare… Tot ce poate mâna ta să facă după putere să faci, pentru că în mormânt,
acolo unde te vei duce, nu este nici muncă, nici cugetare, nici ştiinţă, nici înţelepciune.“14
Această a doua ieşire este aplicată de majoritatea oamenilor din cercul nostru.
În condiţiile în care trăiesc au parte de mai multe lucruri bune, decât rele şi
meschinăria morală le dă posibilitatea să uite că poziţia lor avantajoasă este întâmplătoare, că
nu toţi oamenii pot avea 1000 de femei şi de palate precum Solomon, că la fiecare om cu
1000 de femei sunt 1000 de oameni fără femeie, pentru fiecare palat sunt 1000 de oameni care
le construiesc în sudoarea frunţii şi că această întâmplare care m-a făcut acum pe mine
Solomon, mâine poate să mă facă robul lui Solomon. Imaginaţia mărginită a acestor oameni le
dă posibilitatea să uite ceea ce nu-i dădea pace lui Buddha ‒ inevitabilitatea bolii, a bătrâneţii
şi a morţii, care azi-mâine va distruge toate aceste plăceri. Faptul că unii dintre aceşti oameni
afirmă că gândirea şi imaginaţia lor îngustă este o filozofie pe care o numesc pozitivă nu-i
scoate, după părerea mea, din rândul celor care, nevăzând problema, ling mierea. Şi nu am
putut să-i imit pe aceşti oameni: neavând imaginaţia lor mărginită nu am putut s-o produc
artificial în mine. Şi nu am putut, aşa cum nu poate niciun om viu, să-mi iau ochii de la
şoareci şi de la balaur, odată ce i-am văzut.
A treia ieşire este ieşirea puterii şi a energiei. Aceasta constă în distrugerea vieţii,
odată ce ai înţeles că viaţa este un rău şi o absurditate. Aşa procedează oamenii puternici şi
consecvenţi, puţini la număr. Înţelegând toată stupiditatea farsei care li se joacă şi ştiind că
fericirea celor morţi este mai mare decât fericirea celor vii şi că cel mai bine este să nu exişti,
procedează în consecinţă şi pun capăt dintr-odată acestei farse prosteşti, căci există numeroase
mijloace: ştreangul de gât, apa, cuţitul ca să le străpungă inima, trenul pe calea ferată. Şi
oamenii din anturajul nostru care procedează în acest fel sunt din ce în ce mai numeroşi. Şi
oamenii procedează aşa cel mai adesea în cea mai frumoasă perioadă a vieţii, atunci când
forţele sufletului se află în plină înflorire şi încă nu au deprins decât puţine obiceiuri care
înjosesc gândirea omenească. Am văzut că aceasta este ieşirea cea mai demnă şi am vrut să
procedez în acest fel.
A patra ieşire este ieşirea slăbiciunii. Aceasta constă în faptul că, deşi omul înţelege
răul şi absurditatea vieţii, continuă s-o târască înainte, cu toate că ştie că nu poate să ducă la
nimic. Oamenii din această categorie ştiu că moartea este mai bună decât viaţa dar, neavând
putere să procedeze în mod raţional ‒ să curme mai repede amăgirea şi să se omoare ‒, parcă
mai aşteaptă ceva. Aceasta este ieşirea slăbiciunii, căci dacă ştiu că există ceva mai bun şi
acesta este la îndemâna mea, de ce să nu mă las în voia lui? Eu mă aflam în această categorie.
Astfel, oamenii din categoria mea se salvează pe patru căi de contradicţia cumplită.
Dar indiferent cât de mult mi-am încordat puterea intelectuală, în afară de aceste patru ieşiri
nu am văzut niciuna. O ieşire este să nu înţelegi că viaţa este o absurditate, o deşertăciune şi
un rău şi că este mai bine să nu trăieşti. Nu puteam să nu ştiu acest lucru şi, din moment ce-l
ştiam, nu puteam să închid ochii în faţa lui. A doua ieşire este să profiţi de viaţă aşa cum este,
12
Am lăudat, dar, petrecerea, pentru că nu este altă fericire pentru om sub soare decât să mănânce şi să bea, şi să
se înveselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub
soare. Eclesiastul 8, 15.
13
Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie şi bea-ţi cu inimă bună vinul. Eclesiastul 9, 7.
14
Gustă viaţa cu nevasta pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşarte pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare,
în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.
Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în Locuinţa morţilor în care mergi, nu mai este nici
lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune! Eclesiastul 9, 9-10.

18
fără să te gândeşti la viitor. Şi n-am putut să fac nici asta. Eu, precum Sakyamuni, nu mai
puteam să merg la vânătoare, când ştiam că există bătrâneţe, suferinţă, moarte. Imaginaţia
mea era prea vie. În afară de aceasta, nu mă puteam bucura de plăcerea de moment care
apărea întâmplător în calea mea. A treia ieşire: înţelegând că viaţa este un rău şi o absurditate,
să o întrerupi, să te omori. Înţelesesem acest lucru, dar nu ştiu de ce tot amânam.
A patra ieşire ‒ să trăieşti precum Solomon, Schopenhauer ‒ să ştii că viaţa este o
farsă prostească jucată ţie, cu toate acestea să trăieşti, să te speli, să te îmbraci, să mănânci, să
vorbeşti, ba chiar să şi scrii cărţi. Asta era pentru mine dezgustător, chinuitor, dar continuam
să rămân în această situaţie.
Acum văd că, dacă nu m-am omorât, cauza a fost conştiinţa tulbure a incorectitudinii
gândurilor mele. Indiferent cât de convingător şi de indubitabil mi se părea raţionamentul meu
şi al înţelepţilor care ne conduseseră la recunoaşterea absurdităţii vieţii, rămăsese în mine o
îndoială vagă cu privire la corectitudinea punctului de plecare al raţionamentului meu.
Iată cum stăteau lucrurile: Eu, raţiunea mea, susţineam că viaţa este iraţională. Dacă
nu există nimic mai presus de raţiune (şi nu există şi nimic nu poate să demonstreze că ar
exista), atunci pentru mine raţiunea este creatoarea vieţii. Dacă nu ar exista raţiune, pentru
mine nu ar exista nici viaţă. Cum poate această raţiune să nege viaţa, şi să fie ea însăşi
creatoarea vieţii? Sau, pe de altă parte: dacă nu ar fi existat viaţă, nu ar fi existat nici raţiunea
mea ‒ cu alte cuvinte, raţiunea este fiica vieţii. Viaţa este totul. Raţiunea este rodul vieţii, iar
această raţiune neagă însăşi viaţa. Simţeam că aici ceva nu era în regulă. Viaţa este un rău
absurd, acest lucru este neîndoielnic, îmi spuneam eu. Dar eu am trăit, încă mai trăiesc,
întreaga omenire a trăit şi trăieşte. Cum se poate? Pentru ce trăieşte, din moment ce ar putea
să nu trăiască? Cum aşa, numai eu şi cu Schopenhauer suntem aşa de deştepţi, încât am înţeles
absurditatea şi răul vieţii?
Reflecţiile referitoare la deşertăciunea vieţii nu sunt chiar aşa de complicate şi le-au
făcut demult chiar şi oamenii cei mai simpli, dar au trăit şi trăiesc. Cum aşa, toţi trăiesc şi nu
le trece niciodată prin minte să se îndoiască de raţionalitatea vieţii?
Ştiinţa mea, confirmată de înţelepciunea înţelepţilor, mi-a dezvăluit că totul pe lume ‒
materia organică şi anorganică ‒ totul este alcătuit într-un mod neobişnuit de înţelept, numai
situaţia mea este absurdă. Dar aceşti nătărăi, masele uriaşe de oameni simpli ‒ nu ştiu nimic
despre modul în care este alcătuită materia organică şi anorganică în lume şi trăiesc şi li se
pare că viaţa este alcătuită foarte raţional!
Şi atunci mi-am zis: dar dacă mai este ceva ce eu încă nu ştiu? Căci exact aşa
procedează ignoranţa. Ignoranţa spune întotdeauna acelaşi lucru. Când nu ştie ceva, spune că
ceea ce nu ştie este o prostie. În ultimă instanţă, concluzia este că există o întreagă omenire
care a trăit şi trăieşte, ca şi când ar înţelege care este sensul vieţii ei, căci dacă nu l-ar înţelege
nu ar putea să trăiască iar eu spun că toată această viaţă este o absurditate şi nu pot să trăiesc.
Nu ne împiedică nimeni pe mine şi pe Schopenhauer să negăm viaţa. Dar atunci
omoară-te ‒ şi nu vei mai judeca! Nu-ţi place viaţa, omoară-te! Trăieşti, dar nu poţi înţelege
sensul vieţii, atunci pune-i capăt, nu te mai învârti în această viaţă, povestind şi scriind că nu
înţelegi viaţa.
Căci, în fond, ce altceva suntem noi, cei convinşi de necesitatea sinuciderii şi neavând
puterea s-o comitem, decât cei mai slabi, mai inconsecvenţi şi, sincer vorbind, cei mai proşti
oameni, preocupaţi de prostia lor mai mult decât se cuvine.
În realitate, din vremurile de demult, străvechi, de când există viaţa despre care mai
ştiu şi eu câte ceva, oamenii au trăit cunoscând această cugetare referitoare la zădărnicia vieţii
care mie mi-a dezvăluit absurditatea ei, totuşi şi-au trăit viaţa şi i-au conferit un sens anume.
Din vremurile când a început viaţa oamenilor, aceştia au avut un sens al vieţii şi au dus
această viaţă ajungând până la mine. Tot ceea ce este în mine şi în jurul meu este rodul
cunoştinţelor lor despre viaţă. Aceleaşi instrumente de gândire cu care judec eu acum această

19
viaţă şi o condamn au fost create tot de ei, de nimeni altcineva. Eu însumi m-am născut, am
crescut şi am fost educat datorită lor. Ei au extras fierul, ne-au învăţat să defrişăm pădurea, au
domesticit vacile, caii, au învăţat să semene, să trăiască împreună, ne-au orânduit viaţa; m-au
învăţat să gândesc, să vorbesc. Iar eu, vlăstarul lor, hrănit de ei, crescut de ei, educat de ei,
gândind cu cuvintele şi cu gândurile lor, le demonstram că ei sunt o absurditate! „Aici ceva nu
este în regulă, mi-am spus eu. Undeva am greşit.“
Dar unde era greşeala nu puteam nicicum să-mi dau seama.

VIII

Toate aceste îndoieli, pe care acum sunt în stare să le exprim mai mult sau mai puţin
coerent, pe atunci nu le puteam formula. Pe atunci doar simţeam că, indiferent cât de
inevitabil de logice erau concluziile mele referitoare la zădărnicia vieţii, confirmate de cei mai
mari gânditori, era ceva greşit în ele. În raţionament ca atare, în formularea problemei, nu
ştiam; simţeam doar că, oricât de convingătoare era raţionalitatea desăvârşită, era prea puţin.
Toate aceste argumente nu puteau să mă convingă să fac ceea ce decurgea din raţionamentele
mele, adică să mă omor. Şi aş spune un neadevăr dacă aş afirma că nu m-am omorât şi am
ajuns la ceea ce am ajuns pe calea raţiunii. Raţiunea acţiona, dar mai acţiona şi altceva, ce nu
pot numi altfel decât conştiinţa vieţii.
Şi mai acţiona şi o forţă care mă obliga să-mi îndrept atenţia la ceva şi nu la altceva,
iar această forţă m-a scos din situaţia mea disperată şi mi-a îndrumat raţiunea în cu totul altfel.
M-a obligat să conştientizez faptul că eu şi sutele de oameni asemenea mie nu suntem toată
omenirea, iar viaţa omenirii încă nu o cunosc.
Examinând cercul îngust al celor de o vârstă cu mine, am văzut numai oameni care nu
înţelegeau problema, care înţelegeau problema şi o înăbuşeau în beţia vieţii, care o înţelegeau
şi puneau capăt vieţii şi care o înţelegeau şi, din slăbiciune, duceau până la capăt o viaţă
disperată. Şi nu vedeam alţii. Mi se părea că acest cerc îngust de oameni culţi, bogaţi şi
trândavi, din care făceam parte şi eu, alcătuieşte toată omenirea şi miliardele de oameni care
au trăit şi trăiesc sunt aşa, un fel de animale, nu oameni.
Cât de ciudat, din cale afară de incredibil mi se pare acum faptul că ‒ reflectând la
viaţă ‒ am putut să trec cu vederea viaţa omenirii care mă înconjura din toate părţile, am putut
să greşesc în aşa măsură şi atât de ridicol, încât să cred că viaţa mea, a lui Solomon şi a lui
Schopenhauer este o viaţă adevărată, normală, iar viaţa atâtor miliarde de oameni este o
împrejurare nedemnă de atenţie; oricât mi s-ar părea acum de ciudat, văd că aşa a fost. În
rătăcirea trufiei minţii mele mi se părea atât de neîndoielnic faptul că eu, împreună cu
Solomon şi Schopenhauer am pus problema atât de corect şi de precis, încât nu poate exista
nimic altceva, atât de neîndoielnic mi se părea că toate aceste miliarde de oameni fac parte
dintre cei care încă nu au ajuns la sesizarea întregii profunzimi a problemei, încât căutam
sensul vieţii şi nu m-am întrebat nici măcar o singură dată: „Dar ce fel de sens atribuie şi au
atribuit vieţii lor toate miliardele de oameni care au trăit şi trăiesc pe lume?“
Am trăit multă vreme în această nebunie atât de caracteristică nouă ‒ celor mai liberali
şi mai învăţaţi oameni ‒ nu atât în vorbe, cât în fapte. Dar fie datorită iubirii mele fizice
oarecum ciudate faţă de adevăratul popor muncitor, care m-a făcut să-l înţeleg şi să văd că nu
este aşa de prost cum credem noi, fie datorită convingerii mele sincere că nu ştiu nimic şi că
ceea ce ştiu cel mai bine este să mă spânzur, intuiam că, dacă vreau să trăiesc şi să înţeleg
sensul vieţii, atunci trebuie să caut sensul acesteia nu la cei care şi-au pierdut simţul vieţii şi
doresc să se omoare, ci la miliardele de oameni care au trăit şi trăiesc, care alcătuiesc viaţa şi
poartă şi povara vieţii noastre şi a propriei vieţi. Şi am privit la masele uriaşe de oameni
simpli, nu bogaţi şi nici învăţaţi, care au trăit şi trăiesc şi am văzut cu totul altceva. Am văzut
că din toate aceste miliarde de oameni care au trăit şi care trăiesc, niciunul, cu rare excepţii,

20
nu se încadrează în categoriile mele; aceşti oameni nu pot considera că nu înţeleg chestiunea,
pentru că o formulează ei înşişi şi răspund la ea cu o neobişnuită claritate. Nu pot nici să-i
consideri epicurei, pentru că viaţa lor este alcătuită mai mult din privaţiuni şi suferinţe, decât
din desfătări; să-i consider că duc în mod iraţional o viaţă fără sens pot încă şi mai puţin,
deoarece explică ei înşişi fiecare act al vieţii lor şi chiar şi moartea. Şi consideră sinuciderea
drept cel mai mare rău.
Am constatat că toată omenirea are o ştiinţă anumită cu privire la sensul vieţii,
nerecunoscută şi dispreţuită de mine. Aceasta însemna că ştiinţa raţională nu explică sensul
vieţii, ci exclude viaţa; sensul atribuit vieţii de miliardele de oameni, de întreaga omenire, este
clădit pe o ştiinţă dispreţuită şi falsă.
Cunoaşterea raţională, prin persoana învăţaţilor şi înţelepţilor, neagă sensul vieţii, iar
masele uriaşe de oameni, toată omenirea, recunoaşte acest sens prin cunoaşterea iraţională. Iar
această cunoaştere iraţională este credinţa, cea pe care eu nu am putut să nu o dau la o parte.
Este Dumnezeu, este Facerea lumii în 6 zile, diavolii şi îngerii şi tot ceea ce nu pot să accept
atât timp cât nu mi-am ieşit din minţi.
Situaţia mea era cumplită. Ştiam că nu voi găsi nimic pe calea cunoaşterii raţionale, în
afară de negarea vieţii, iar acolo, în credinţă, nu este nimic, în afară de negarea raţiunii, care
este încă şi mai imposibilă decât negarea vieţii. În conformitate cu cunoaşterea raţională,
reieşea că viaţa este un rău şi oamenii ştiu acest lucru, de oameni depinde să nu trăiască, dar ei
au trăit şi trăiesc, eu însumi trăiam, deşi ştiam deja de mult că viaţa este absurdă şi este un rău.
În conformitate cu credinţa reieşea că, pentru a înţelege sensul vieţii trebuie să renunţ la
raţiune, la cea pentru care este nevoie de sens.

IX

Apăruse o contradicţie din care existau numai două ieşiri: fie că ceea ce eu numeam
raţional nu era chiar aşa de raţional cum credeam; fie că ceea ce mie mi se părea iraţional nu
era chiar aşa de iraţional cum credeam. Şi am început să verific succesiunea raţionamentelor
cunoaşterii mele raţionale.
Verificând succesiunea raţionamentelor cunoaşterii raţionale am constatat că este
absolut corectă. Concluzia după care viaţa este neant era inevitabilă. Dar am văzut şi greşeala.
Greşeala consta în faptul că modul în care gândeam nu corespundea cu întrebarea pusă de
mine. Întrebarea era aceasta: ce rost are să trăiesc, adică ce va rămâne adevărat, nepieritor din
viaţa mea iluzorie şi pieritoare, ce sens are existenţa mea finită în această lume infinită? Şi ca
să răspund la această întrebare, am studiat viaţa.
Era clar că soluţiile tuturor chestiunilor posibile ale vieţii nu puteau să mă satisfacă,
pentru că întrebarea mea, oricât de simplă ar părea la început, include în sine necesitatea de a
explica finitul prin infinit şi invers.
Întrebam: care este însemnătatea atemporală, acauzală, aspaţială a vieţii mele? Şi
răspundeam la întrebare: care este însemnătatea temporală, cauzală şi spaţială a vieţii mele? A
reieşit că, după un îndelungat efort de gândire, am fost nevoit să răspund: niciuna.
În raţionamentele mele comparam în permanenţă ‒ şi nici nu puteam proceda altfel ‒
finitul cu finitul şi infinitul cu infinitul şi tocmai de aceea îmi rezulta ceea ce trebuia să
rezulte; forţa este forţă, materia este materie, voinţa este voinţă, infinitul este infinit, neantul
este neant şi mai departe nu putea să iasă nimic.
Se întâmpla ceva asemănător cu situaţia din matematică atunci când, crezând că
rezolvi o ecuaţie, rezolvi o identitate. Mersul raţionamentelor este corect, dar rezultatul la care
ajungi este că a = a, sau x = x, sau 0 = 0. Acelaşi lucru se întâmplase şi cu raţionamentul meu
referitor la chestiunea semnificaţiei vieţii mele. Răspunsurile date de întreaga ştiinţă la această
întrebare erau numai identităţi.

21
 Şi, într-adevăr, cunoaşterea strict raţională, cunoaşterea care, aşa cum a făcut
Descartes, începe de la a pune totul sub semnul îndoielii, dă la o parte orice cunoaştere bazată
pe credinţă şi construieşte totul din nou pe baza legilor raţiunii şi ale experienţei şi nu poate
da alt răspuns la întrebarea vieţii decât cel pe care îl primisem şi eu, un răspuns nedefinit.
Numai la început mi se păruse că ştiinţa dăduse un răspuns afirmativ ‒ răspunsul lui
Schopenhauer: viaţa nu are sens, viaţa este un rău. Dar studiind chestiunea am înţeles că
răspunsul nu este pozitiv, că numai sentimentul meu l-a exprimat aşa. Răspunsul exprimat
strict, aşa cum este exprimat la brahmani şi la Solomon şi la Schopenhauer, este numai nu
răspuns nedefinit, sau identitatea 0 = 0.
Înţelegând aceasta, mi-am dat seama că nici nu trebuia să caut răspunsul la întrebarea
mea în cunoaşterea raţională şi că răspunsul dat de cunoaşterea raţională este numai o dovadă
că răspunsul poate fi primit numai atunci când întrebarea este pusă în alt fel, numai atunci
când în raţionament va fi introdusă întrebarea referitoare la raportul dintre finit şi infinit. Am
mai înţeles şi că, indiferent cât de iraţionale şi denaturate sunt răspunsurile date de credinţă,
acestea au avantajul că introduc în fiecare răspuns raportul dintre finit şi infinit, fără de care
nu poate exista răspuns. În credinţă, oricum aş pune întrebarea „Cum să trăiesc?“ răspunsul
este: „După legea Domnului.“ „Ce se va alege de viaţa mea?“ „Chinurile veşnice sau fericirea
veşnică.“ „Ce sens nu este distrus de moarte?“ „Unirea cu Dumnezeu cel infinit, raiul.“
Astfel că, în afară de cunoaşterea raţională, care înainte mi se părea unica, am fost silit
în mod inevitabil să recunosc că întreaga omenire vie mai are şi o altă cunoaştere, neraţională
‒ credinţa, care îi dă posibilitatea să trăiască. Întreaga iraţionalitate a credinţei era pentru mine
aceeaşi ca şi mai înainte şi nu puteam admite că ea este cea care dă omenirii răspunsuri la
problemele vieţii şi, drept urmare, posibilitatea de a trăi.
Cunoaşterea raţională m-a condus la recunoaşterea faptului că viaţa este fără sens,
viaţa mea se oprise şi am vurt să mă auto-distrug. Privind la oameni, la întreaga omenire, am
văzut că oamenii trăiesc şi afirmă că ei cunosc sensul vieţii. M-am uitat la mine însumi:
puteam să trăiesc numai atât timp cât ştiam sensul vieţii. La fel ca şi celorlalţi oameni, şi mie
tot credinţa era cea care îmi dădea sensul vieţii şi posibilitatea de a trăi.
Privind mai departe la oamenii din alte ţări, la cei contemporani cu mine şi cei care nu
mai trăiau, am văzut acelaşi lucru. Unde este viaţă, acolo de când este omenirea, credinţa dă
posibilitatea de a trăi, iar trăsăturile principale ale credinţei sunt pretutindeni aceleaşi.
Indiferent cui şi ce fel de răspunsuri ar da indiferent ce credinţă, orice răspuns al
credinţei dă existenţei finite a omului sensul infinitului ‒ sens care nu este anihilat de
suferinţe, de lipsuri şi de moarte. Aceasta înseamnă că numai în credinţă se poate găsi sensul
şi posibilitatea vieţii. Şi am înţeles că credinţa ‒ în sensul ei cel mai profund ‒ nu este numai
„dezvăluirea celor nevăzute“ etc., nu este revelaţie (acesta este numai unul din semnele
credinţei), nu este numai relaţia dintre om şi Dumnezeu (trebuie să definim mai întâi credinţa
şi apoi pe Dumnezeu, nu prin Dumnezeu să definim credinţa), nu este numai acordul cu ceea
ce li s-a spus oamenilor aşa cum se înţelege cel mai des credinţa ‒ credinţa este cunoaşterea
sensului vieţii omeneşti, ceea ce îl face pe om să nu se nimicească pe sine şi să trăiască.
Credinţa este forţa vieţii. Dacă omul trăieşte, să creadă în ceva. Dacă nu ar crede că
trebuie să trăiască pentru ceva, nu ar trăi. Dacă nu vede şi nu înţelege caracterul iluzoriu al
finitului, trebuie să creadă în infinit. Fără credinţă nu se poate trăi.
Şi mi-am amintit tot parcursul frământărilor mele interioare şi m-am îngrozit. Acum
îmi era clar că, pentru ca omul să poată trăi, trebuie fie să nu vadă infinitul, fie să aibă o astfel
de explicaţie a sensului vieţii în care finitul să fie considerat egal cu infinitul. Eu aveam o
astfel de explicaţie, dar nu-mi era necesară atât timp cât credeam în finit şi am început s-o
verific prin raţiune. Şi în lumina raţiunii toată explicaţia anterioară s-a făcut praf şi pulbere.
Dar a venit un moment când am încetat să mai cred în finit. Şi atunci am început să
construiesc pe baze raţionale din ceea ce ştiam o explicaţie care să dea sens vieţii; dar n-am

22
reuşit să construiesc nimic. Împreună cu cele mai strălucite minţi ale lumii am ajuns la
concluzia că 0 = 0 şi m-am mirat foarte tare că am obţinut această soluţie, atunci când nici n-
aş fi putut obţine nimic altceva.
Ce făceam atunci când căutam răspunsul în ştiinţele experimentale? Voiam să ştiu de
ce trăiesc şi pentru aceasta studiam tot ceea ce era în afara mea. Fireşte că puteam să aflu
foarte multe, dar nimic din ceea ce îmi era necesar.
Ce făceam atunci când căutam răspunsul în ştiinţele filozofice? Studiam gândurile
fiinţelor care se aflau în aceeaşi situaţie ca şi mine şi care nu aveau răspuns la întrebarea:
pentru ce trăiesc? Fireşte că nu puteam afla nimic altceva decât ceea ce ştiam deja, că nu se
poate şti nimic.
Ce sunt eu? O parte a infinitului. În aceste cuvinte se află întreaga problemă. Nu
cumva omenirea şi-a pus această întrebare de abia acum? Nu cumva nimeni până la mine nu
şi-a pus această întrebare ‒ o întrebare atât de simplă, care stă pe limba oricărui copil deştept?
Dar această întrebare a fost pusă de când există oamenii; şi, de când există oamenii,
este clar că pentru rezolvarea acestei probleme nu este suficient să considerăm finitul egal cu
finitul şi infinitul cu infinitul, căci relaţiile dintre finit şi infinit au fost căutate şi exprimate de
când există oamenii.
Noi supunem cercetării logice toate aceste noţiuni în care se echivalează finitul cu
infinitul şi se obţin sensul vieţii, conceptele de Dumnezeu, de libertate, de bine. Şi aceste
noţiuni nu rezistă în faţa criticii raţiunii.
Dacă nu ar fi atât de cumplit, ar fi ridicol cu câtă mândrie şi încântare de sine
demontăm ceasul ca nişte copii, îi scoatem arcul, facem din el o jucărie şi apoi ne mirăm când
ceasul nu mai merge.
Ne este necesară şi preţioasă o rezolvare a contradicţiei dintre finit şi infinit şi un
răspuns la chestiunea vieţii formulat în aşa fel încât să facă posibilă viaţa. Şi aceasta este
singura soluţie pe care o întâlnim pretutindeni, totdeauna şi la toate popoarele ‒ o soluţie care
vine din timpuri când viaţa oamenilor se pierde pentru noi, o soluţie atât de dificilă, încât noi
nu putem face nimic similar ‒ iar noi distrugem nesăbuiţi această soluţie pentru a pune din
nou întrebarea pe care ne-o punem toţi şi la care nu există răspuns.
Noţiunea de Dumnezeu infinit, de dumnezeire a sufletului, de legătură a faptelor
oamenilor cu Dumnezeu, noţiunile de bine şi de rău moral, toate acestea sunt concepte
elaborate în istoria îndepărtată a vieţii omenirii, ascunsă ochilor noştri, fără de care nu ar
exista viaţă şi nu aş exista nici eu, iar eu, azvârlind la o parte toată această trudă a întregii
omeniri vreau să fac de unul singur totul într-un mod nou şi în felul meu.
Nu aşa gândeam pe atunci, dar germenii acestor gânduri erau deja în mine. Înţelegeam
că: 1) poziţia mea, la fel ca a lui Schopenhauer şi Solomon, indiferent de înţelepciunea
noastră, era greşită: înţelegem că viaţa este un rău, cu toate acestea trăim. Aceasta este în mod
clar stupid, pentru că dacă viaţa este stupidă ‒ şi mie îmi place atât de mult tot ceea ce este
raţional ‒ atunci viaţa trebuie distrusă ca să nu mai existe nimeni care s-o nege. 2) Înţelegeam
că toate raţionamentele noastre se învârt într-un cerc vicios, ca o roată dinţată care nu se
potriveşte în zimţii alteia. Indiferent cât de mult şi de bine am raţiona, nu putem obţine
răspuns la întrebare şi întotdeauna 0 va fi egal cu 0, ceea înseamnă că, probabil, calea noastră
este greşită. 3) Începeam să înţeleg că în răspunsurile date de credinţă se păstrează
înţelepciunea cea mai profundă a omenirii, că nu aveam dreptul să le neg pe baza raţiunii şi ‒
lucrul cel mai important ‒ acestea sunt singurele răspunsuri la întrebările vieţii.

Înţelegeam acest lucru, dar tot nu-mi era mai uşor. Eram gata să adopt acum orice
credinţă, numai să nu-mi ceară o negare directă a raţiunii, ceea ce ar fi fost o minciună. Şi am

23
studiat şi budismul, şi musulmanismul din cărţi şi cel mai mult creştinismul şi din cărţi şi cu
oamenii vii din jurul meu.
Fireşte, m-am adresat în primul rând credincioşilor din anturajul meu, oamenilor
învăţaţi, teologilor ortodocşi, monahilor bătrâni, teologilor ortodocşi de orientare nouă, ba
chiar şi aşa-numiţilor creştini noi, care mărturiseau mântuirea prin credinţă şi ispăşire. Şi mă
agăţam de aceşti credincioşi şi îi întrebam despre modul în care cred şi în ce anume văd
sensul vieţii.
Deşi făceam toate concesiile cu putinţă şi evitam orice dispute, nu puteam accepta
credinţa acestor oameni ‒ vedeam că ceea ce prezentau ei drept credinţă nu era o lămurire, ci
o ascundere a sensului vieţii şi îşi întăreau propria credinţă nu pentru a răspunde la această
problemă a vieţii, care mă adusese pe mine către credinţă, ci pentru alte scopuri, străine mie.
Îmi amintesc sentimentul chinuitor de spaimă la gândul că mă voi întoarce la
disperarea de mai înainte după speranţa pe care o trăisem de multe, de nenumărate ori în
relaţiile cu aceşti oameni.
Cu cât îmi expuneau mai mult şi mai amănunţit învăţătura lor despre credinţă, cu atât
mai limpede vedeam rătăcirea lor şi îmi pierdeam speranţa că voi găsi în credinţa lor
explicaţia sensului vieţii.
Dar nu m-a îndepărtat de ei faptul că amestecau în adevărurile creştine, care îmi
fuseseră întotdeauna apropiate, încă multe alte lucruri inutile şi iraţionale; m-a îndepărtat
constatarea că viaţa acestor oameni era la fel ca a mea, cu singura deosebire că nu
corespundea cu principiile pe care le expuneau în învăţătura lor despre credinţă.
Simţeam clar că se amăgesc şi că nici ei, la fel ca şi mine, nu au alt sens al vieţii decât
să trăiască atât cât le este dat şi să ia tot ce pot apuca cu mâna. Mi-am dat seama de aceasta
căci, dacă şi-ar fi însuşit acel sens, prin care se distruge orice teamă de privaţiuni, de suferinţe
şi de moarte, nu s-ar mai fi temut de ele. Dar ei, aceşti credincioşi din anturajul nostru, trăiau
în belşug la fel ca şi mine, se străduiau să-l mărească sau să-l păstreze, se temeau de
privaţiuni, de suferinţe, de moarte şi trăiau la fel cum trăiam eu şi noi toţi necredincioşii,
satisfăcându-şi poftele la fel de urât, dacă nu chiar mai urât decât necredincioşii.
Nici un fel de raţionamente nu mă puteau convinge de autenticitatea credinţei lor. M-
ar fi putut convinge numai acţiuni care să demonstreze că şi-au însuşit acel sens al vieţii în
care sărăcia, boala şi moartea, care pe mine mă îngrozeau, pe ei nu-i speriau. Dar astfel de
acţiuni nu vedeam printre diverşii credincioşi din cercul nostru. Dimpotrivă, vedeam astfel de
acţiuni printre oamenii cei mai necredincioşi din cercul nostru, dar niciodată printre aşa-
numiţii credincioşi din anturajul nostru.
Şi atunci am înţeles: credinţa acestor oameni nu era cea pe care o căutam eu, credinţa
lor nu era credinţă, ci numai una din desfătările epicureice ale vieţii. Am înţeles că această
credinţă poate să servească nu pentru alinare, ci eventual pentru împrăştierea remuşcărilor
unuia ca Solomon, care se căieşte pe patul de moarte, dar nu serveşte marii majorităţi a
omenirii, care este chemată nu să se înveselească folosind truda altora, ci să creeze viaţă.
Pentru ca toată omenirea să poată trăi, pentru ca ea să asigure perpetuarea vieţii, conferindu-i
un sens, ei, aceste miliarde, trebuie să deţină altceva, o cunoaştere autentică a credinţei. Căci
nu faptul că eu, şi Solomon, şi Schopenhauer nu ne-am sinucis, nu aceasta m-a convins de
existenţa credinţei, ci faptul că aceste miliarde au trăit şi trăiesc şi ne-au purtat pe mine şi pe
Solomon pe valurile vieţii lor.
Şi am început să mă apropii de credincioşii din rândurile oamenilor săraci, simpli,
neînvăţaţi, pribegi, călugări, rascolnici, mujici. Credinţa acestor oameni din popor era tot
creştină, la fel ca şi credinţa pseudocredincioşilor din cercul nostru.
Adevărurile creştine erau amestecate şi cu multe superstiţii, dar deosebirea era că
superstiţiile credincioşilor din cercul nostru le erau absolut inutile, nu aveau legătură cu viaţa,
erau numai un fel de desfătare epicureică; superstiţiile credincioşilor din rândurile poporului

24
truditor erau în aşa măsură împletite cu existenţa lor, că nu ne puteam imagina viaţa acestora
fără superstiţii, erau o condiţie necesară a acestei vieţi. Întreaga viaţă a credincioşilor din
anturajul nostru era în contradicţie cu credinţa lor, toată viaţa oamenilor credincioşi şi
truditori era o confirmare a acelui sens al vieţii pe care îl dă cunoaşterea credinţei. Şi am
început să examinez viaţa şi credinţele acestor oameni şi cu cât le priveam mai mult, cu atât
mă convingeam mai mult că adevărata credinţă este la ei, lor credinţa le era necesară şi numai
ea le dădea sensul vieţii şi o făcea posibilă. Spre deosebire de ceea ce vedeam în cercul nostru,
unde era posibilă viaţa fără credinţă şi unde din câteva mii de oameni abia dacă se declara
unul singur credincios, în mediul lor abia dacă era un necredincios la o mie de credincioşi.
Spre deosebire de ceea ce vedeam în cercul nostru, unde toată viaţa trece în trândăvie,
desfătări şi nemulţumire faţă de viaţă, am văzut că întreaga viaţă a acestor oameni trecea în
trudă anevoioasă, iar ei erau mai puţin nemulţumiţi de viaţă decât cei bogaţi. Spre deosebire
de faptul că oamenii din cercul nostru se împotrivesc destinului şi sunt indignaţi de el din
cauza privaţiunilor şi a suferinţelor, aceşti oameni acceptau bolile şi amărăciunea fără niciun
fel de nedumerire, de împotrivire, cu o încredere calmă şi fermă că toate acestea aşa trebuie să
fie şi nu se poate altfel, că totul este bine. Spre deosebire de faptul că, cu cât suntem mai
deştepţi, cu atât înţelegem mai puţin sensul vieţii şi vedem un fel de batjocură răutăcioasă în
faptul că suferim şi murim, oamenii aceştia trăiesc, suferă şi se apropie de moarte cu
seninătate, de cele mai multe ori cu bucurie. Spre deosebire de faptul că moartea senină,
moartea fără spaimă şi disperare este cea mai rară excepţie în cercul nostru, moartea
zbuciumată, neîmpăcată şi tristă este cea mai rară excepţie în popor. Şi astfel de oameni,
lipsiţi de tot ceea ce pentru noi şi pentru Solomon constituie unica fericire a vieţii, dar care, cu
toate acestea, trăiesc în cea mai mare fericire, reprezintă marea majoritate. M-am uitat mai
departe de jur împrejurul meu. Şi am cercetat viaţa marilor mase de oameni din trecut şi de
acum. Şi i-am văzut pe cei care au înţeles sensul vieţii, care au ştiut să trăiască şi să moară, şi
nu erau doi, trei, zece, ci zeci, mii şi milioane. Şi toţi aceştia, extrem de diferiţi unii de alţii în
privinţa moravurilor, a inteligenţei, învăţăturii şi poziţiei, ‒ şi în totală contradicţie cu
ignoranţa mea ‒ ştiau cât se poate de bine care este sensul vieţii şi al morţii, munceau liniştiţi,
îndurau privaţiunile şi suferinţele, trăiau şi mureau, văzând în aceasta nu o deşertăciune, ci un
bine.
Şi i-am îndrăgit pe aceşti oameni. Cu cât pătrundeam mai mult în viaţa oamenilor vii şi
în viaţa oamenilor morţi, despre care citeam şi ascultam, cu atât îi iubeam mai tare şi cu atât
mi-a fost şi mie însumi mai uşor să trăiesc. Am trăit în felul acesta doi ani şi am suferit o
schimbare care se pregătea de mult şi ale cărei premise se aflau de mult în mine. Viaţa
anturajului meu ‒ a celor bogaţi şi învăţaţi ‒ nu numai că m-a dezgustat, dar şi-a pierdut şi
orice sens. Toate acţiunile noastre, raţionamentele, ştiinţa, arta, toate acestea mi se păreau un
răsfăţ. Am înţeles că aici nu se poate căuta sensul. Acţiunile poporului truditor care crea viaţa
mi se păreau singurul lucru adevărat. Şi am înţeles că sensul oferit de această viaţă este
autentic şi l-am acceptat.

XI

Şi amintindu-mi cum aceleaşi credinţe mă îndepărtaseră şi mi se păruseră lipsite de

sens când le propovăduiau oamenii care trăiau în contradicţie ele şi cum aceleaşi credinţe mă
atrăseseră şi mi se păruseră raţionale când văzusem că sunt oameni care trăiesc în
conformitate cu ele, am înţeles de ce dădusem la o parte atunci aceste credinţe şi de ce le
considerasem absurde, iar acum le acceptam şi le găseam pline de sens. Am înţeles că
greşisem şi cum greşisem. Greşisem nu atât pentru că gândisem incorect, ci mai ales pentru că
trăiam greşit. Am înţeles că adevărul îmi fusese obstrucţionat nu atât de greşeala gândirii
mele, cât de însăşi viaţa mea în acele condiţii excepţionale de epicureism, de satisfacere a

25
poftelor, pe care o dusesem. Am înţeles că, atât întrebarea mea despre ceea ce este viaţa mea,
cât şi răspunsul: „Este un rău“, erau absolut corecte.
Incorect era numai faptul că extinsesem asupra vieţii, în general, răspunsul care se
referea numai la mine, îmi pusesem întrebarea, ce este viaţa mea şi primisem răspunsul „Un
rău şi o absurditate.“ Şi era exact, viaţa mea ‒ o viaţă de satisfacere a poftelor ‒ era absurdă şi
rea şi de aceea răspunsul „Viaţa este un rău şi o absurditate“ se referea numai la viaţa mea, nu
la viaţa umană, în general. Am înţeles adevărul ‒ găsit ulterior de mine în Evanghelie ‒ că
oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor sunt rele. Pentru că cel
care face fapte rele urăşte lumina şi nu merge la lumină, pentru ca să nu se dezvăluie faptele
lui. Am înţeles că, pentru ca să înţelegi sensul vieţii trebuie mai întâi ca viaţa să nu fie absurdă
şi rea şi după aceea să ai minte ca s-o înţelegi. Am înţeles de ce am mers atât de mult timp în
jurul unui adevăr atât de evident şi că, dacă te gândeşti şi vorbeşti despre viaţa omenirii,
trebuie să vorbeşti şi să te gândeşti la viaţa omenirii întregi, şi nu la viaţa câtorva paraziţi ai
vieţii. Adevărul acesta a fost întotdeauna un adevăr, aşa după cum 2 x 2 = 4, dar eu nu-l
recunoşteam pentru că dacă aş fi recunoscut că 2 x 2 = 4 ar fi trebuit să recunosc că eu sunt
rău. Şi pentru mine era mai important, ba chiar obligatoriu, să mă simt bun, nu că 2 x 2 = 4. I-
am îndrăgit pe oamenii buni, m-am detestat pe mine şi am recunoscut adevărul. Acum totul
îmi devenise clar.
Dacă un călău, care şi-a petrecut viaţa aplicând torturi şi retezând capete, sau un beţiv
notoriu, sau un nebun sătul de camera întunecoasă în care a stat toată viaţa dar convins că ar
pieri dacă ar ieşi din ea ‒ dacă toţi aceştia s-ar întreba ce este viaţa? Fireşte, la întrebarea „Ce
este viaţa?“, n-ar putea primi alt răspuns decât că viaţa este cel mai mare rău; şi răspunsul
nebunului ar fi absolut corect, dar numai pentru el. Cum aşa, şi eu sunt tot un astfel de nebun?
Cum aşa, noi toţi, cei bogaţi, învăţaţi, suntem astfel de nebuni?
Şi am înţeles că suntem într-adevăr nebuni. Eu cu siguranţă că eram nebun. În fond,
pasărea îşi duce existenţa în felul acesta, trebuie să zboare, să adune hrană, să construiască un
cuib, iar când văd că pasărea face toate acestea mă bucur de bucuria ei. Capra, iepurele, lupul
trăiesc tot aşa, trebuie să mănânce, să se înmulţească, să-şi hrănească familiile şi când fac
toate acestea, eu am ferma convingere că sunt fericiţi şi viaţa lor este raţională. Dar ce trebuie
să facă omul? Trebuie să-şi câştige existenţa exact la fel ca şi animalele, cu singura deosebire
că va pieri dacă va face acest lucru de unul singur ‒ trebuie s-o câştige nu pentru sine, ci
pentru toţi. Şi dacă face acest lucru am ferma convingere că este fericit şi viaţa lui este
raţională. Dar ce făcusem eu în toată viaţa mea conştientă de treizeci de ani? Nu numai că nu
câştigasem existenţa pentru toţi, dar nici măcar pentru mine însumi. Trăisem ca un parazit şi,
când m-am întrebat pentru ce trăiesc, am primit următorul răspuns: pentru nimic. Dacă sensul
existenţei omeneşti este ca omul s-o câştige, cum aş fi putut eu ‒ care timp de treizeci de ani
fusesem preocupat nu de cum să-mi câştig existenţa, ci de cum s-o distrug în mine şi în alţii ‒
să primesc alt răspuns decât acela că viaţa mea este o absurditate şi un rău? Căci chiar era o
absurditate şi un rău.
Viaţa lumii se săvârşeşte din voinţa cuiva, cineva face ceva anume cu această viaţă a
întregii lumi şi cu vieţile noastre. Ca să putem nădăjdui că vom înţelege sensul acestei voinţe,
trebuie mai întâi s-o împlinim, să facem ceea ce se vrea de la noi. Şi dacă nu voi face ceea ce
se vrea de la mine, nici nu voi înţelege vreodată ceea ce se vrea de la mine şi încă şi mai puţin
ce se vrea de la noi toţi şi de la întreaga lume.
Dacă îl iei pe un cerşetor gol şi flămând de la un colţ de stradă şi îl duci într-un loc
acoperit dintr-o clădire splendidă, îl hrăneşti, îi dai să bea şi îl pui să mişte în sus şi în jos o
pârghie, este clar că, înainte de a se întreba de ce trebuie să mişte pârghia şi dacă alcătuirea
întregului angrenaj este raţională, cerşetorul trebuie în primul rând să mişte acea pârghie.
Dacă o va mişca, va înţelege că aceasta pune în mişcare o pompă, iar pompa scoate apă şi apa
curge pe uluci în grădină; atunci îl iei de la fântână şi îl pui la altă muncă, va culege fructe şi îl

26
va bucura pe stăpânul său şi, trecând de la o muncă inferioară la una superioară, înţelegând tot
mai bine alcătuirea întregului angrenaj şi participând la funcţionarea lui, nu-i va trece
niciodată prin minte să întrebe de ce se află aici şi în niciun caz nu-i va face reproşuri
stăpânului.
La fel, nu-i reproşează nimic stăpânului cei care îi împlinesc voia, oamenii simpli,
truditori, neînvăţaţi, cei pe care noi îi considerăm dobitoace; iar noi, iată, cei înţelepţi, de
mâncat mâncăm tot ce are stăpânul, dar de făcut nu facem ceea ce vrea de la noi stăpânul şi, în
loc să muncim, ne-am aşezat în cerc şi ne întrebăm: „De ce să ridicăm pârghia? E o prostie.“
Şi iată că am cugetat adânc. Şi am cugetat atât de adânc, încât am ajuns la concluzia că
stăpânul este prost sau că nu există, iar noi suntem deştepţi, însă simţim că nu suntem buni de
nimic şi trebuie să scăpăm cumva de noi înşine.

XII

Conştientizarea erorii cunoaşterii raţionale m-a ajutat să mă eliberez de tentaţia

reflecţiei inutile. Convingerea că adevărul poate fi cunoscut numai prin viaţă m-a îndemnat să
mă îndoiesc de corectitudinea vieţii mele; m-a salvat numai faptul că am reuşit să mă smulg
din izolarea mea, să văd viaţa adevărată a poporului simplu truditor şi să înţeleg că numai
aceasta este viaţă autentică. Mi-am dat seama că, dacă vreau să înţeleg viaţa şi sensul ei, nu
trebuie să duc un trai de parazit, ci să trăiesc o viaţă autentică şi, acceptând sensul pe care i-l
dă omenirea adevărată, să-l verific contopindu-mă cu această viaţă.
În acelaşi timp, iată ce s-a întâmplat cu mine. Pe tot parcursul acestui an, când mă
întrebam aproape în fiecare minut dacă să nu-mi pun capăt zilelor cu ştreangul sau cu glonţul,
în tot acest timp, când eram preocupat de gândurile şi de observaţiile despre care am vorbit,
inima mea era măcinată de un sentiment chinuitor. Nu pot numi acest sentiment altfel decât
căutarea lui Dumnezeu.
Spun că această căutare a lui Dumnezeu era un sentiment, şi nu un raţionament, pentru
că izvora nu dintr-o succesiune a raţionamentelor mele ‒ ba era de-a dreptul opusă acestora ‒
ci din inimă. Era un sentiment de teamă, de singurătate, de părăsire în mijlocul acestei lumi
străine şi de speranţă în ajutorul cuiva.
Deşi eram pe deplin convins de imposibilitatea existenţei lui Dumnezeu (Kant îmi
demonstrase şi îl înţelesesem perfect când spunea că aşa ceva nu se poate demonstra), cu toate
acestea îl căutam pe Dumnezeu, speram că îl voi găsi şi mă adresam după vechiul obicei cu o
rugăciune către cel pe care îl căutam şi nu-l găseam. Mi-am verificat în minte argumentele lui
Kant şi Schopenhauer referitoare la imposibilitatea demonstrării existenţei lui Dumnezeu şi
am început să le dezmint. Cauzalitatea, îmi spuneam eu, nu este aceeaşi categorie de gândire
ca spaţiul şi timpul. Dacă eu exist, există ceva ce cauzează aceasta şi o cauză a cauzelor. Iar
această cauză a tot ceea ce există este ceea ce numim Dumnezeu; şi am stăruit asupra acestui
gând şi m-am străduit din răsputeri să sesizez prezenţa acestei cauze. Imediat ce am
conştientizat existenţa unei forţe în puterea căreia mă aflu, am simţit posibilitatea vieţii. Dar
m-am întrebat: „Ce este această cauză, această forţă? Cum să mă gândesc la ea, cum să mă
raportez la cel pe care îl numesc Dumnezeu?“ Şi îmi veneau în minte numai răspunsurile
cunoscute: „El este Creatorul, Gânditorul.“ Aceste răspunsuri nu mă mulţumeau şi simţeam că
dispare din mine ceea ce îmi este necesar ca să trăiesc. Mă cuprindea groaza şi începeam să
mă rog la cel pe care îl căutam ca să mă ajute. Şi cu cât mă rugam mai mult, cu atât îmi era
mai clar că El nu mă aude şi nu există nimeni către care să mă îndrept. Şi cu disperarea în
inimă pentru că nu exista Dumnezeu, spuneam: „Doamne, milostiveşte-te şi mântuieşte-mă!
Învaţă-mă, Doamne, Dumnezeul meu!“ Dar nu se milostivea nimeni de mine şi simţeam că
viaţa mea se opreşte în loc.

27
 Dar iarăşi şi iarăşi, din diverse părţi, ajungeam la aceeaşi concluzie, că nu se poate să
fi apărut pe lume fără un motiv, fără o cauză şi fără un sens, nu pot fi o pasăre căzută din cuib,
aşa cum mă simţeam. Să zicem că sunt o pasăre căzută din cuib, zac pe spate şi piui în iarba
înaltă, dar piui pentru că ştiu că mama m-a purtat în ea, m-a adus pe lume, m-a încălzit, m-a
hrănit, m-a iubit. Dar unde este această mamă? Dacă m-au aruncat, cine m-a aruncat? Nu pot
să-mi ascund mie însumi faptul că cineva m-a zămislit iubindu-mă. Dar cine este acest
cineva? Din nou, Dumnezeu.
„El cunoaşte şi vede căutările mele, disperarea şi lupta mea. El există“, îmi spuneam
eu. Şi imediat ce am recunoscut pentru o clipă aceasta, am simţit cum viaţa urcă în mine, am
simţit şi posibilitatea şi bucuria vieţii. Dar am trecut iarăşi de la recunoaşterea existenţei lui
Dumnezeu la căutarea relaţiei faţă de El şi mi s-a înfăţişat din nou acel Dumnezeu, creatorul
nostru în trei persoane, care şi-a trimis Fiul-Mântuitor. Şi din nou acest Dumnezeu rupt de
lume şi de mine s-a topit în faţa ochilor mei ca un sloi de gheaţă şi iarăşi nu a mai rămas
nimic, şi iarăşi s-a uscat izvorul vieţii, pe mine m-a cuprins disperarea şi simţeam că nu-mi
rămâne nimic altceva de făcut decât să mă omor. Şi ceea ce era cel mai rău, simţeam că nici
asta nu pot s-o fac.
Nu de două, nu de trei, ci de zeci de sute de ori am ajuns în aceste situaţii ‒ când
bucurii şi înviorare, când din nou disperare şi conştientizarea imposibilităţii vieţii. Îmi
amintesc că odată, pe la începutul primăverii, eram singur în pădure şi ascultam zvonurile
acesteia. Ascultam şi mă gândeam la un singur lucru, la unul şi acelaşi lucru, aşa cum mă
gândeam mereu în ultimii trei ani. Şi din nou îl căutam pe Dumnezeu.
„Foarte bine, nu există Dumnezeu“, îmi spuneam eu, „nu există un Dumnezeu care să
nu fie reprezentarea mea, ci realitatea, aşa cum este toată viaţa mea; nu există un astfel de
Dumnezeu. Şi nimic, niciun fel de minuni nu pot dovedi acest lucru, pentru că minunile ar fi
tot o reprezentare a mea, pe deasupra, şi iraţională.“
„Dar conceptul meu despre Dumnezeu, despre cel pe care îl caut?“ mă întrebam eu.
„Acest concept de unde a apărut?“ Şi la acest gând se înălţau din nou în mine valurile vesele
ale vieţii. Totul prindea viaţă în jurul meu şi căpăta sens. Dar bucuria mea nu dura mult.
Mintea îşi continua frământarea. „Conceptul de Dumnezeu nu este Dumnezeu“, îmi spuneam
eu. „Conceptul este ceva ce ia naştere în mine, concepţia despre Dumnezeu este ceea ce pot
eu să trezesc sau să nu în mine însumi. Nu este ceea ce caut eu. Caut acel ceva fără de care
viaţa nu poate exista.“ Şi din nou totul începea să moară în jurul meu şi în mine şi din nou îmi
venea să-mi pun capăt zilelor.
Dar atunci m-am uitat mai bine la mine însumi, la ceea ce se întâmpla în mine; şi mi-
am amintit de aceste sute de ori când am murit şi am înviat. Mi-am amintit că trăiam numai
atunci când credeam în Dumnezeu. Cum era înainte, aşa este şi acum, mi-am spus eu: e
suficient să-l recunosc pe Dumnezeu şi trăiesc; e suficient să-l uit, să nu cred în El, şi mor.
Dar ce înseamnă aceste morţi şi învieri? Căci nu trăiesc când pierd credinţa în existenţa lui
Dumnezeu, m-aş fi omorât de mult, dacă nu ar fi existat în minte speranţa vagă că Îl voi găsi.
Căci trăiesc, trăiesc cu adevărat numai atunci când Îl simt şi când Îl caut. Atunci ce mai caut?
a exclamat o voce din mine. Iată-L. El este acel ceva fără de care nu se poate trăi. A-l
cunoaşte pe Dumnezeu şi a trăi este unul şi acelaşi lucru. Dumnezeu este viaţa.
„Trăieşte căutându-l pe Dumnezeu şi atunci nu va fi viaţă fără Dumnezeu.“ Şi totul s-a
luminat în mine şi în jurul meu mai puternic ca oricând şi această lumină nu m-a mai părăsit.
Şi m-am salvat de la sinucidere. Nu pot să spun când şi cum s-a produs în mine această
cotitură. Pe cât de insesizabil, de treptat se distrusese în mine forţa vieţii şi mă confruntasem
cu imposibilitatea de a trăi, cu oprirea vieţii în loc, cu nevoia de sinucidere, la fel de treptat şi
de insesizabil s-a întors la mine această forţă a vieţii. Şi în mod ciudat, această forţă a vieţii

28
care s-a întors la mine nu era nouă, ci era aceeaşi forţă veche care mă îndrumase în primii ani
ai vieţii. M-am întors la toate cele de mai înainte, din copilărie şi din tinereţe. M-am întors la
credinţa în acea forţă care m-a creat şi care vrea ceva de la mine; m-am întors la ideea că
scopul principal şi unic al vieţii mele este să devin mai bun, adică să trăiesc în conformitate cu
această voinţă; m-am întors la convingerea că pot găsi expresia acestei voinţe în ceea ce
întreaga omenire ‒ într-o depărtare ascunsă mie ‒ îşi făurise pentru propria îndrumare, adică
m-am întors la credinţa în Dumnezeu, în perfecţionarea morală şi în tradiţia care conferă sens
vieţii. Singura diferenţă era că pe atunci acceptasem toate acestea în mod inconştient, iar
acum ştiam că fără ele nu pot trăi.
Cu mine se întâmplase ceva cam în felul următor: nu mai ţineam minte când fusesem
aşezat în barcă, împins de la un ţărm necunoscut mie, mi se arătase direcţia spre celălalt mal,
mi se puseseră vâslele în mâinile lipsite de experienţă şi fusesem lăsat singur. Am acţionat
cum m-am priceput cu vâslele şi am plutit; dar cu cât ajungeam mai aproape de mijlocul
râului, curentul era tot mai puternic şi mă îndepărta de ţintă; şi întâlneam tot mai des
navigatori luaţi ca şi mine de curent. Erau navigatori singuratici care continuau să vâslească;
erau navigatori care aruncaseră vâslele; erau bărci mari şi corăbii pline de oameni; unii se
luptau cu curentul, alţii se lăsau în voia lui. Şi cu cât mergeam mai departe, privind în josul
râului la toţi cei care pluteau, uitam direcţia care mi se dăduse. Când am ajuns chiar în
mijlocul râului, în înghesuiala de bărci şi corăbii care se duceau în jos, am pierdut de tot
direcţia şi am lăsat vâslele. Din toate părţile, navigatorii din jurul meu pluteau în josul râului
cu mare veselie şi bucurie, asigurându-se între ei şi asigurându-mă şi pe mine că nu poate
exista altă direcţie. Şi eu i-am crezut şi am plutit laolaltă cu ei. Şi curentul m-a dus departe,
atât de departe că am auzit vuietul pragurilor de care urma să mă izbesc şi am văzut bărcile
care s-au zdrobit de ele. Şi atunci mi-am venit în fire. Mult timp nu am putut înţelege ce se
întâmplase cu mine. Vedeam în faţa mea numai pieirea spre care alergam şi de care mă
temeam, nu vedeam salvarea nicăieri şi nu ştiam ce să fac. Dar, privind înapoi, am văzut
nenumărate bărci care se luptau înverşunate fără încetare cu curentul, mi-am amintit de ţărm,
de vâsle şi de direcţie şi am început să vâslesc înapoi, împotriva curentului şi către ţărm.
Ţărmul era Dumnezeu, direcţia era tradiţia, vâslele erau libertatea care mi se acordase
de a vâsli spre ţărm, adică de a mă uni cu Domnul. Şi astfel, forţa vieţii a reînviat în mine şi
eu am început să trăiesc din nou.

XIII

Şi am renunţat la viaţa anturajului nostru, recunoscând că aceasta nu este viaţă, ci

numai o aparenţă de viaţă, că belşugul în care trăim ne privează de posibilitatea de a înţelege
viaţa şi că pentru ca să înţeleg viaţa trebuie să înţeleg nu viaţa unor excepţii ca noi, a
paraziţilor vieţii, ci viaţa poporului simplu truditor, a celui care creează viaţă şi sensul pe care
i-l conferă. Poporul simplu truditor din jurul meu era poporul rus şi m-am întors spre el şi spre
sensul pe care îl conferă el vieţii. Acest sens, dacă îl putem exprima, era următorul: Fiecare
om a apărut pe lume prin voinţa Domnului. Domnul l-a creat în aşa fel pe om, încât acesta
poate să-şi piardă sufletul sau să şi-l salveze. Misiunea omului în viaţă este să-şi salveze
sufletul; pentru a-şi salva sufletul, trebuie să trăieşti în chip dumnezeiesc, trebuie să renunţi la
toate plăcerile vieţii, să munceşti, să te smereşti, să suferi şi să fii milostiv. Acesta este sensul
pe care îl extrage poporul din toate învăţăturile religioase transmise şi transmisibile lor de
către păstori şi de tradiţia care trăieşte în popor şi care se exprimă în legende, proverbe,
povestiri. Acest sens îmi era limpede şi drag inimii mele. Dar în cazul poporului nostru ne-
rascolnic în mijlocul căruia trăiam, de acest sens al credinţei populare sunt indisolubil legate
multe lucruri care mă îndepărtau şi mi se păreau inexplicabile: tainele, slujbele bisericeşti,
posturile, închinarea la moaşte şi la icoane. Poporul nu poate să le separe pe unele de altele şi

29
nici eu nu puteam. Şi oricât de ciudate mi se păreau multe dintre elementele care constituia
credinţa poporului, am acceptat tot, mergeam la slujbe, mă rugam dimineaţa şi seara, ţineam
post, mă pregăteam pentru împărtăşanie şi, la început, mintea mea nu se împotrivise faţă de
nimic. Ceea ce mai înainte mi se păruse imposibil, acum nu mai trezea nicio împotrivire în
mine.
Atitudinea mea faţă de credinţă de atunci era complet diferită faţă de cea de acum.
Înainte, viaţa mi se părea împlinirea sensului, iar credinţa îmi apărea ca o confirmare arbitrară
a unor principii absolut inutile pentru mine, neraţionale şi fără nicio legătură cu viaţa. Pe
atunci mă întrebam ce sens au aceste principii şi, convingându-mă că nu au niciunul, le
dădusem la o parte. Acum, dimpotrivă, eram ferm convins că viaţa mea nu are şi nu poate
avea niciun sens, iar principiile credinţei nu numai că nu mi se mai păreau inutile, dar
experienţa indubitabilă mă adusese la convingerea că numai aceste principii ale credinţei dau
sens vieţii. Înainte le priveam ca pe ceva absolut inutil şi fără nicio noimă, acum, chiar dacă
nu le înţelegeam, ştiam că există un sens în ele şi îmi spuneam că trebuie să mă străduiesc să
le înţeleg.
Făceam următorul raţionament. Îmi spuneam aşa: cunoaşterea credinţei izvorăşte, la
fel ca şi întreaga omenire cu raţiunea ei, dintr-o origine misterioasă. Această origine este
Dumnezeu, atât originea trupului, cât şi a raţiunii lui. Aşa cum Dumnezeu mi-a lăsat
moştenire trupul meu, aşa mi-a dat şi raţiunea şi înţelegerea vieţii şi de aceea aceste trepte ale
dezvoltării înţelegerii vieţii nu pot fi false. Tot ceea ce cred oamenii cu adevărat trebuie să fie
adevăr; el poate fi exprimat în feluri diferite, dar nu poate fi minciună şi de aceea, dacă mie
mi se pare că este minciună, aceasta nu înseamnă decât că eu nu-l înţeleg. Pe lângă aceasta,
îmi mai spuneam: esenţa oricărei credinţe constă în faptul că atribuie vieţii un sens care nu
este distrus de moarte. Fireşte, pentru ca o credinţă să poată răspunde la întrebarea împăratului
care moare în belşug, a bătrânului rob istovit de muncă, a copilului fără minte, a bătrânului
înţelept, a bătrânei cu mintea pe jumătate dusă, a tinerei femei fericite, a flăcăului răvăşit de
patimi, ale tuturor oamenilor în cele mai diferite condiţii de viaţă şi cultură, fireşte, dacă
există un singur răspuns pentru veşnica întrebare a vieţii: „De ce trăiesc, ce se va alege de
viaţa mea?“ acest răspuns, deşi este acelaşi prin esenţa sa, trebuie să fie infinit de diferenţiat
în manifestările lui; şi cu cât este mai unic, mai adevărat, mai profund, cu atâta fireşte, trebuie
să pară mai ciudat şi mai diform în încercările sale de exprimare, în funcţie de cultura şi
poziţia fiecăruia. Dar aceste raţionamente, care justificau în ochii mei ciudăţenia laturii rituale
a credinţei, erau totuşi insuficiente pentru ca să-mi permit să săvârşesc eu însumi ‒ în această
chestiune unică pentru mine a vieţii ‒ fapte de care mă îndoiam. Doream din tot sufletul să fiu
în stare să mă contopesc cu poporul, îndeplinind partea rituală a credinţei lui; dar nu puteam
face acest lucru. Simţeam că m-aş minţi pe mine însumi, dacă aş face aşa ceva, mi-aş bate joc
de ceea ce era pentru mine sfânt. Dar aici mi-au venit în ajutor noile noastre lucrări ruseşti de
teologie.
Conform explicaţiei oferite de aceşti teologi, dogma fundamentală a credinţei este
infailibilitatea bisericii. Din recunoaşterea acestei dogme rezultă ca o consecinţă obligatorie,
adevărul a tot ceea ce susţine biserica.
Biserica, în calitate de adunare a credincioşilor uniţi prin dragoste şi deţinând din acest
motiv cunoaşterea adevărată, a devenit fundamentul credinţei mele. Îmi spuneam că adevărul
divin nu poate fi accesibil unui singur om, el se dezvăluie numai unui ansamblu de oameni
uniţi prin iubire. Pentru a ajunge la adevăr, trebuie să nu ne dezbinăm; şi ca să nu ne
dezbinăm, trebuie să iubim şi să ne împăcăm cu ceea ce nu suntem de acord. Adevărul se
dezvăluie în faţa iubirii şi astfel, dacă nu te supui ritualurilor bisericii, tulburi iubirea; şi
tulburând iubirea, te lipseşti de posibilitatea de a cunoaşte adevărul. Pe atunci nu vedeam
sofismul care se afla în acest raţionament. Pe atunci nu vedeam că unirea în iubirea poate să
dea o iubire măreaţă, dar nu adevărul teologic, exprimat prin anumite cuvinte definitive de

30
simbolul de la Niceea, nu vedeam nici faptul că iubirea nu poate nicicum să facă obligatorie o
anumită exprimare a adevărului pentru unirea credincioşilor. Nu vedeam pe atunci eroarea
acestui raţionament şi datorită lui am dobândit posibilitatea de a accepta şi de a săvârşi toate
ritualurile bisericii pravoslavnice, fără a înţelege o marte parte din ele. Mă străduiam pe atunci
din răsputeri să evit orice fel de raţionamente şi contraziceri şi încercam să explic cât se poate
de raţional acele principii ale bisericii cu care intram în conflict.
Săvârşind ritualurile bisericii, îmi înfrângeam raţiunea şi mă supunem tradiţiei pe care
o respecta întreaga omenire. Mă uneam cu strămoşii mei, cu cei dragi mie ‒ cu tata, cu mama,
cu bunicii şi bunicile. Toţi înaintaşii crezuseră şi trăiseră şi mă aduseseră pe mine pe lume.
Mă uneam şi cu milioanele de oameni din popor care se bucurau de respectul meu. Şi, în plus,
aceste ritualuri nu aveau în ele nimic urât (consideram urâtă îngăduinţa faţă de pofte).
Sculându-mă dimineaţa să merg la slujba de la biserică, ştiam că fac bine chiar şi numai prin
faptul că, în numele căutării sensului vieţii, îmi sacrificam confortul fizic pentru înfrângerea
trufiei minţii, pentru a fi mai aproape de înaintaşii şi de contemporanii mei.
Şi era la fel şi în timpul postului în vederea împărtăşaniei, când rosteam rugăciunile
zilnice şi mă închinam, când respectam toate posturile. Indiferent cât de neînsemnate erau
aceste sacrificii, erau sacrificii în numele a ceva bun. Mă pregăteam pentru împărtăşanie,
ţineam post, respectam orele rugăciunilor acasă şi la biserică.
Când ascultam slujbele de la biserică, încercam să pătrund fiecare cuvânt şi să-i confer
un sens ori de câte ori puteam. La liturghie, cele mai importante cuvinte pentru mine erau: „Să
ne iubim unul pe altul într-un singur gând…“ Dar ignoram celelalte cuvinte: „Îl mărturisim pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh…“ pentru că nu le înţelegeam.

XIV

Simţeam atunci atât de tare nevoia să cred, ca să pot trăi, încât îmi ascundeam în mod
inconştient contradicţiile şi neclarităţile din învăţătura credinţei. Exista totuşi o limită în
această înţelegere a ritualurilor. Dacă ecteniile îmi deveneau din ce în ce mai clare în
expresiile lor principale, dacă îmi explicam cumva expresia: „Amintindu-ne de preasfânta
stăpâna noastră Născătoare de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, să ne dăruim pe noi înşine şi unul
pe altul şi întreaga noastră viaţă lui Hristos Dumnezeu“, dacă îmi explicam repetarea
frecventă a rugăciunilor pentru ţar şi familia acestuia prin faptul că ei sunt supuşi mai mult
ispitelor decât ceilalţi oameni şi de aceea au nevoie de mai multe rugăciuni, dacă îmi
explicam rugăciunile pentru supunerea duşmanului şi apostatului sub picioarele noastre prin
faptul că duşmanul este răul ‒ rugăciunile acestea şi altele, precum cea despre heruvimi şi
toată taina proscomidiei sau „Condacul Născătoarei de Dumnezeu“ etc., aproape două treimi
din toate slujbele, fie nu aveau niciun sens pentru mine, fie simţeam că mint atunci când
încerc să le găsesc o explicaţie şi prin aceasta îmi distrug total legătura cu Dumnezeu,
făcându-mă să pierd absolut orice posibilitate de credinţă.
Simţeam acelaşi lucru la sărbătorirea marilor praznice. Înţelegeam respectarea zilei de
sâmbătă, adică să consacri o zi legăturii cu Dumnezeu.
Dar sărbătoarea cea mai importantă era evocarea evenimentului învierii, a cărui
realitate nu mi-o puteam imagina şi nici înţelege. Şi acest nume al învierii era numele zilei de
sărbătoare din fiecare săptămână.15 În acele zile se săvârşea taina euharistiei, care mie îmi era
absolut de neînţeles. Toate celelalte douăsprezece praznice, în afară de Crăciun, erau evocări
ale unor miracole, la care mă străduiam să nu mă gândesc ca să nu fiu nevoit să le neg:
Înălţarea la cer, Cincizecimea, Epifania, Pocrovul etc.

15
În limba rusă, vosskresenie înseamnă „duminică“ şi „înviere“ (n.tr.).

31
 Când se celebrau aceste sărbători, simţind că se acordă importanţă unor lucruri care
pentru mine aveau cea mai mică importanţă, fie inventam o explicaţie care să mă
mulţumească, fie închideam ochii ca să nu văd ceea ce mă ademenea.
Cel mai tare mă şocau aceste lucruri când participam la cele mai obişnuite taine,
considerate şi cele mai importante: botezul şi împărtăşania. Aici nu numai că nu mă loveam
de acţiuni oarecum de neînţeles, ci de acţiuni absolut inteligibile: aceste acţiuni mi se păreau
atrăgătoare şi eram pus într-o dilemă ‒ fie să mint, fie să le resping.
Nu voi uita niciodată sentimentul chinuitor pe care l-am trăit în ziua în care m-am
împărtăşit pentru prima oară după mulţi ani. Slujbele, spovedania, regulile ‒ toate acestea îmi
erau clare şi îmi produceau o mare bucurie, căci sensul vieţii mi se dezvăluia. Îmi explicam
împărtăşania ca pe o acţiune săvârşită în amintirea lui Hristos şi semnificând curăţarea
sufletului de păcat şi deplina acceptare a învăţăturii lui Hristos. Chiar dacă această explicaţie
era artificială, nu observam artificialitatea ei. Mă umileam şi mă smeream bucuros în faţa
preotului, un om simplu şi timid, aruncând toată murdăria sufletului, căindu-mă de toate
păcatele, eram bucuros să mă contopesc cu gândurile şi năzuinţele părinţilor care scriseseră
regulile rugăciunilor, să mă unesc cu toţi cei care crezuseră şi credeau, încât nu simţeam
artificialitatea explicaţiei mele. Dar când m-am apropiat de uşile împărăteşti, iar preotul m-a
pus să repet: „Cred că ceea ce voi înghiţi este cu adevărat trupul şi sângele…“, am simţit o
împunsătură în inimă; era o notă mică, dar falsă, o cerinţă dură de la cineva care, evident, nu
ştiuse niciodată ce este aceea credinţa.
Acum îmi permit să spun că fusese o cerinţă dură, atunci însă nu gândeam aşa, îmi era
numai cumplit de dureros. Nu mai eram în situaţia în care fusesem în tinereţe, când credeam
că în viaţă totul este limpede; ajunsesem la credinţă deoarece, în afară de credinţă, nu găsisem
nimic, dar chiar nimic, ci numai pieire şi de aceea nu puteam renunţa la această credinţă şi m-
am supus. Şi am găsit în sufletul meu un sentiment care m-a ajutat să îndur aceasta. Era
sentimentul de auto-umilire şi de smerenie. M-am smerit, am înghiţi acel sânge şi trup fără
sentimentul că fac un sacrilegiu, cu dorinţa de a crede, dar lovitura fusese deja dată. Ştiam
dinainte ce mă aşteaptă şi nu mai puteam să îndur a doua oară.
Am continuat totuşi să îndeplinesc ritualurile bisericii şi încă mai credeam că în acea
învăţătură a credinţei pe care o urmam era adevărul şi mi s-a întâmplat ceva ce acum îmi este
clar, dar atunci mi s-a părut ciudat.
L-am auzit pe un mujic analfabet, un pelerin, vorbind despre Dumnezeu, despre
credinţă, despre viaţă, despre mântuire şi mi s-a dezvăluit cunoaşterea credinţei. M-am
apropiat de popor, am ascultat reflecţiile lui referitoare la viaţă, la credinţă, şi am înţeles tot
mai mult şi mai mult adevărul.
Acelaşi lucru mi s-a întâmplat când am citit Mineiele şi Prologurile; au devenit lectura
mea preferată. Excluzând minunile, pe care le priveam ca pe nişte fabule exprimând o
anumită idee, aceste lecturi mi-au dezvăluit sensul vieţii. Erau acolo vieţile lui Macarie cel
Mare, a Prinţului Ioasaf (istoria lui Buddha), erau acolo cuvintele lui Ioan Gură-de-Aur,
povestea despre călătorul din fântână, despre călugărul care a găsit aur, despre Petru Vameşul;
era povestea mucenicilor, care arătau acelaşi lucru: că moartea nu exclude viaţa; erau istoriile
despre analfabeţii care s-au mântuit, despre cei proşti care nu ştiu nimic despre învăţătura
bisericii.
Dar de îndată ce m-am amestecat printre credincioşii învăţaţi sau am luat în mână
cărţile lor, au luat naştere în mine o oarecare îndoială, nemulţumire, frustrare din cauza
disputelor şi am simţit că eu, cu cât pătrund mai adânc în discursul lor, cu atât mă depărtez
mai mult de adevăr şi mă apropii de prăpastie.

32
 XV

De câte ori nu i-am invidiat pe mujici pentru că erau analfabeţi şi neînvăţaţi! Din acele
principii ale credinţei din care pentru mine rezultau absurdităţi clare, pentru ei nu reieşea
nimic fals; ei puteau să le accepte şi să creadă în adevăr, în acelaşi adevăr în care credeam şi
eu. Numai că pentru mine, nefericitul, era clar că în adevăr sunt întreţesute fire subţiri de
minciună şi nu puteam să-l accept în acest fel.
Şi aşa am trăit timp de trei ani şi, la început, când m-am apropiat bezmetic puţin de
credinţă, condus numai de intuiţie spre locul care mi se părea mai luminos, aceste contradicţii
mă izbeau mai puţin. Când nu înţelegeam ceva, îmi spuneam: „Eu sunt de vină, sunt un
prost.“ Dar cu cât am început să mă pătrund mai mult de aceste adevăruri pe care le studiam şi
care deveneau tot mai mult fundamentele vieţii mele, cu atât contradicţiile deveneau mai
dificile şi mai izbitoare şi se accentua tot mai mult linia de separaţie dintre ceea ce nu înţeleg,
pentru că nu sunt în stare să înţeleg, şi ceea ce nu se poate înţelege altfel, decât minţindu-te pe
tine însuţi.
Cu toate aceste îndoieli şi suferinţe continuam să ader la biserica pravoslavnică. Dar
apăreau probleme ale vieţii pe care trebuia să le rezolv, iar soluţiile bisericii pentru aceste
probleme erau în contradicţie cu înseşi bazele credinţei cu care trăiam, iar aceasta m-a obligat
să renunţa definitiv la posibilitatea comuniunii cu pravoslavia.
Era vorba, în primul rând, de atitudinea bisericii pravoslavnice faţă de celelalte
biserici, faţă de biserica catolică şi faţă de aşa-numiţii rascolnici. Pe atunci, ca urmare a
interesului meu pentru credinţă, mă apropiasem de credincioşii de diverse confesiuni: catolici,
protestanţi, staroveri, molokani etc. Şi am găsit printre ei cu o moralitate înaltă şi oameni cu
adevărat credincioşi. Doream să fiu frate cu aceşti oameni. Şi ce să vezi? Învăţătura care îmi
promitea să ne unească pe toţi prin credinţă şi iubire, aceeaşi învăţătură, prin persoana celor
mai străluciţi reprezentanţi ai ei, îmi spunea că toţi aceşti oameni se găseau în minciună, că tot
ceea ce le dă forţa vieţii este ispitirea diavolului şi numai noi suntem în posesia unicului
adevăr posibil. Şi am văzut că pe toţi cei care nu mărturiseau aceeaşi credinţă cu ei,
pravoslavnicii îi considerau eretici, exact aşa după cum catolicii şi alţii considerau pravoslavia
drept o erezie; am văzut că pravoslavia are o atitudine duşmănoasă faţă de cei care nu-şi
mărturisesc credinţa la fel ca pravoslavnicii prin simbolurile exterioare şi prin cuvinte, dar se
străduieşte să ascundă acest lucru, aşa cum se şi cuvine în primul rând pentru că afirmaţia că
tu eşti în minciună, iar eu în adevăr, este cuvântul cel mai aspru pe care îl poate adresa un om
altui om şi, în al doilea rând, pentru că omul care îi iubeşte pe copiii şi pe fraţii săi, nu poate
să nu aibă o atitudine duşmănoasă faţă de oamenii care doresc să-i întoarcă pe copiii şi pe
fraţii lui într-o credinţă mincinoasă. Şi această duşmănie se accentuează cu cât se cunoaşte
mai bine învăţătura credinţei. Iar mie, care presupuneam că adevărul este în uniunea cu
iubirea, îmi sărea în ochi în mod neplăcut faptul că tocmai învăţătura credinţei distruge ceea
ce ar trebui să producă.
Ispita aceasta este atât de evidentă pentru noi, oamenii cultivaţi care trăim în ţări unde
se mărturisesc diverse credinţe şi unde vedem atitudinea de negare dispreţuitoare, trufaşă,
neclintită a catolicului faţă de pravoslavnic şi protestant, a pravoslavnicului faţă de catolic şi
de protestant, a protestantului faţă de amândoi şi aceeaşi atitudine a staroverului, paşkoveţ-
ului şi a shaker-ului şi a tuturor religiilor, încât simpla constatare a ispitei este la început
tulburătoare. Îţi spui: „Nu se poate ca totul să fie atât de simplu şi totuşi oamenii să nu vadă că
dacă două afirmaţii se neagă una pe alta, nici într-una, nici în cealaltă nu există adevărul unic
care ar trebui să fie credinţa. Aici este ceva. Trebuie să existe o explicaţie“ ‒ şi credeam şi eu
că există şi am căutat această explicaţie şi am citit tot ce am putut pe această temă şi m-am
sfătuit cu oricine am putut. Şi nu am găsit nicio explicaţie, în afară de una de felul celei după
care husarii din Sumî consideră că primul regiment din lume este regimentul de husari din

33
Sumî, iar ulanii galbeni consideră că primul regiment din lume este regimentul ulanilor
galbeni. Feţele bisericeşti ale tuturor confesiunilor, cei mai buni reprezentanţi ai acestora nu
mi-au spus nimic altceva decât că ei cred că adevărul este la ei, iar ceilalţi sunt în greşeală şi
singurul lucru pe care pot să-l facă pentru ceilalţi este să se roage pentru ei. Am fost la
arhimandriţi, arhierei, stareţi, pustnici şi am întrebat şi nimeni nu a făcut nicio încercare să-mi
explice această dilemă. Numai unul mi-a explicat, dar mi-a explicat în aşa fel, încât n-am mai
întrebat pe nimeni nimic.
Spuneam că pentru orice necredincios care se converteşte la credinţă (şi la această
convertire este supusă toată tinerimea noastră) prima întrebare care se pune este aceasta: de ce
adevărul nu este în luteranism, în catolicism şi este în pravoslavie? Tânărului i se predă în
liceu şi nu poate să nu ştie, aşa cum se întâmplă cu mujicul, că şi protestantul, şi catolicul
afirmă cu aceeaşi tărie că numai credinţa lui adevărată şi unică. Dovezile istorice, deformate
de fiecare parte în favoarea ei, nu sunt suficiente. Nu se poate ‒ spuneam eu ‒ să înţelegem
învăţătura într-un mod superior, în aşa fel încât de la înălţimea învăţăturii să dispară
diferenţele, aşa cum dispar pentru cel care crede sincer? Nu se poate merge mai departe pe
calea pe care mergem cu staroverii? Ei au afirmat că crucea, aleluia şi mersul în jurul altarului
la noi sunt altfel. Noi am spus: credeţi în simbolul de la Niceea, în cele şapte taine, şi noi
credem le fel. Haideţi să ne ţinem de aceasta şi în rest faceţi cum doriţi. Ne-am unit cu ei în
credinţă prin faptul că am pus ceea ce este esenţial în credinţă mai presus de ceea ce este
neesenţial. Nu putem să le spunem catolicilor: voi credeţi în asta şi asta, în ceea ce este
esenţial, iar cât despre filioque (şi Fiul) şi papa faceţi cum doriţi? Nu se poate să le spunem
aceasta şi să ne unim cu ei în ceea ce este esenţial? Interlocutorul meu a fost de acord cu ideea
mea, dar mi-a spus că astfel de concesii vor trezi reproşuri la adresa autorităţilor spirituale că
se abat de la credinţa înaintaşilor, că nasc dezbinare şi autorităţile spirituale vor fi chemate să
păstreze în toată puritatea credinţa pravoslavnică greco-rusă, transmisă lor de strămoşi.
Şi am înţeles totul. Eu caut credinţa, forţa vieţii, iar ei caută cel mai bun mijloc de a
îndeplini în faţa oamenilor anumite obligaţii omeneşti. Şi, îndeplinind aceste lucrări omeneşti,
le îndeplinesc omeneşte. Indiferent cât ar vorbi despre compătimirea fraţilor lor rătăciţi,
despre rugăciunile pentru ei rostite către tronul Celui Mai Înalt, pentru împlinirea lucrărilor
omeneşti este nevoie de violenţă şi ea s-a folosit întotdeauna, se foloseşte şi se va folosi. Dacă
două confesiuni se consideră fiecare adevărată şi una pe alta mincinoasă, dorind să-i aducă pe
fraţi întru adevăr, îşi vor propovădui învăţătura lor. Iar dacă învăţătura mincinoasă este
propovăduită fiilor fără experienţă ai bisericii care este cea adevărată, această biserică nu
poate să nu ardă cărţile, să nu-l îndepărteze pe omul care îi ademeneşte pe fiii ei. Dar ce să
facem cu sectantul înflăcărat de focul unei credinţe ‒ mincinoase după părerea pravoslaviei ‒
care îi abate pe fiii biserici de la ceea ce este mai important în viaţă, de la credinţă? Ce altceva
să facem dacă nu să-i tăiem capul sau să-l punem sub lacăt? Pe vremea lui Alexei Mihailovici
erau arşi pe rug, adică erau supuşi pedepsei supreme; în vremea noastră se aplică tot pedeapsa
cea mai grea ‒ sunt închişi într-o celulă solitară. Când mi-am îndreptat atenţia spre ceea ce se
face în numele religiei, m-am îngrozit şi m-am dezis în totalitate de pravoslavie. A doua
chestiune a relaţiei bisericii faţă de problemele vieţii era atitudinea ei faţă de război şi de
execuţii.
Pe atunci era război în Rusia. Şi ruşii au început să-şi omoare fraţii în numele iubirii
creştine. Nu puteam să nu mă gândesc la asta. Nu puteam să nu văd că omorul este un rău,
ceva contrar principiilor primordiale ale oricărei credinţe. Şi pe lângă aceasta, în biserici se
rosteau rugăciuni pentru victoria armatei noastre, învăţătorii credinţei afirmau că această
ucidere este ceva care decurge din credinţă. Şi nu numai aceste ucideri la război, dar şi în
timpul tulburărilor care au urmat, am văzut membri ai bisericii, învăţători ai ei, monahi,
pustnici, care aprobau uciderea tinerilor neputincioşi şi rătăciţi. Şi mi-am îndreptat atenţia
spre tot ceea ce fac oamenii care susţin că sunt creştini şi m-am îngrozit.

34
 XVI

Şi am încetat să mă mai îndoiesc, m-am convins pe deplin că în această cunoaştere a

credinţei la care aderasem nu totul este adevăr. Înainte aş fi spus că toată învăţătura credinţei
este mincinoasă; dar acum nu se putea spune aceasta. Întreg poporul avea o cunoaştere a
adevărului, acest lucru era indubitabil, căci altfel nu ar fi trăit. Mai mult chiar, această
cunoaştere a adevărului îmi era deja accesibilă, trăiam cu ea şi simţeam tot adevărul ei; dar în
această cunoaştere era şi minciuna. Şi de aceasta nu mă puteam îndoi.
Şi tot ceea ce cândva mă respinsese, mi se înfăţişa acum viu în faţa ochilor.
Deşi vedeam că poporul era mai puţin atins de minciuna care mă respingea decât
reprezentanţii bisericii, constatam că şi în rândurile credincioşilor din popor adevărul era
amestecat cu minciuna. Dar de unde venea minciuna şi de unde venea adevărul? Şi minciuna
şi adevărul erau transmise de ceea ce numim biserică. Şi minciuna şi adevărul sunt incluse în
tradiţie, în aşa-numita tradiţie sacră şi în Scriptură.
Şi vrând-nevrând am ajuns să studiez, să cercetez această Scriptură şi tradiţie,
cercetare de care mă temeam aşa de tare până atunci.
Şi m-am apucat de studierea aceleiaşi teologii pe care o respinsesem cândva cu atât
dispreţ ca fiind inutilă. Pe atunci mi se părea o absurditate nefolositoare ca multe altele, căci
eram înconjurat din toate părţile de fenomene ale vieţii care mi se păreau pline de sens; acum
aş fi fost bucuros să las la o parte tot ceea nu intră într-o minte sănătoasă, dar nu ştiam unde să
mă ascund. Pe această învăţătură a credinţei se întemeiază, sau cel puţin este indisolubil legată
de ea, singura cunoaştere a sensului vieţii care mi-a fost dezvăluită. Oricât de ciudat ar putea
să pară pentru mintea mea dură şi învechită, aceasta este singura speranţă de mântuire.
Trebuie s-o examinăm cu atenţie pentru ca s-o înţelegem, chiar dacă nu este vorba s-o
înţelegem aşa cum înţelegem principiile ştiinţei. Nu caut acest lucru şi nu pot să-l caut, căci
cunosc particularităţile cunoaşterii credinţei. Nu voi cere explicaţia tuturor lucrurilor. Ştiu că
explicaţia tuturor lucrurilor trebuie să se ascundă, ca şi originea tuturor lucrurilor, în infinit.
Dar doresc să înţeleg pentru ca să ajung la inevitabilul inexplicabil; vreau ca tot ceea ce este
inexplicabil să fie aşa nu pentru că premisele gândirii mele ar fi incorecte (ele sunt corecte, iar
în afara lor eu nu pot înţelege nimic), ci pentru că văd limitele gândirii mele. Vreau să înţeleg
în aşa fel, încât orice ipostază a inexplicabilului principiilor să mi se înfăţişeze ca o necesitate
a raţiunii, nu ca o obligaţie de a crede.
Că în învăţătură este adevărul de asta nu mă îndoiesc; dar neîndoielnic este şi faptul că
în ea este şi minciuna şi eu trebuie să găsesc adevărul şi minciuna şi să le separ unul de altul.
Şi iată că m-am apucat de aceasta. Ceea ce am găsit mincinos în această învăţătură, ce am
găsit adevărat şi la ce concluzii am ajuns ‒ acestea constituie părţile următoare ale lucrării
mele care, dacă merită şi dacă este de folos cuiva, probabil că va fi tipărită cândva, undeva.

Am scris rândurile acestea acum trei ani. Acum, recitind această parte tipărită şi
revenind la acele raţionamente şi sentimente pe care le încercasem pe când trăisem toate
acestea, am avut un vis. Pentru mine, visul acesta exprima într-o formă condensată tot ceea ce
trăisem şi scrisesem şi de aceea cred că pentru cei care m-au înţeles, relatarea acestui vis va
împrospăta, va elucida şi va aduna într-un singur tot ceea ce am povestit în paginile de mai
sus. Iată visul: Văd că stau culcat în pat. Nu mi-e nici bine, nici rău, stau întins pe spate. Dar
încep să mă gândesc dacă e bine să stau întins; şi mi se pare că e ceva în neregulă la picioare;
patul este prea scurt, denivelat, oricum incomod; încep să dau din picioare şi în acelaşi timp să
mă gândesc pe ce stau culcat, întrebare care nu-mi trecuse până atunci prin minte. Şi privind
patul, văd că stau culcat pe un fel de chingi împletite, fixate de laturile patului. Călcâiele îmi
stau pe o astfel de chingă, iar gambele pe alta şi este incomod pentru picioare. Nu-mi dau

35
seama cum, dar ştiu că aceste chingi se pot muta. Mişc picioarele şi împing la o parte de sub
picioare chinga cea mai depărtată. Mi se pare că va fi mai comod aşa. Dar am împins-o prea
departe, încerc s-o prind cu picioarele, dar această mişcare face să alunece de sub gambe şi
cea de-a doua chingă, iar picioarele îmi rămân atârnate în gol. Fac o mişcare din tot trupul ca
să mă instalez mai bine, absolut convins că de astă dată o să mă aranjez cum trebuie; dar din
cauza acestei mişcări alunecă de sub mine şi alte chingi şi îşi schimbă locul şi văd că treaba s-
a încurcat de tot: toată partea de jos a trupului îmi atârnă, iar picioarele nu ajung până la
pământ. Mă ţin numai cu partea de sus a corpului şi nu numai că este incomod, dar începe să-
mi fie şi frică. Şi abia acum îmi pun o întrebare care nu mi-a trecut prin minte mai înainte. Mă
întreb: unde sunt şi pe ce stau culcat?
Încep să privesc de jur împrejur şi mă uit mai întâi în jos, acolo unde atârnă trupul meu
şi unde simt că trebuie să cad acum. Privesc în jos şi nu-mi cred ochilor. Nu numai că sunt pe
o înălţime asemănătoare cu cel mai înalt turn sau munte, dar sunt la o asemenea înălţime cum
nu mi-am putut niciodată imagina.
Nici nu pot să-mi dau seama dacă văd ceva acolo, jos, în prăpastia aceea fără fund,
deasupra căreia atârn şi spre care sunt tras. Mi se strânge inima şi mă cuprinde groaza. Este
cumplit să privesc într-acolo. Dacă voi privi acolo simt că voi aluneca imediat de pe ultimele
chingi şi voi pieri. Nu privesc, dar să nu privesc este încă şi mai rău, pentru că mă gândesc ce
va fi acum cu mine, când voi cădea de pe ultimele chingi. Şi simt că, de spaimă, îmi pierd
ultimele puteri şi alunec încet pe spinare tot mai jos şi mai jos. Încă o clipă şi mă voi prăbuşi.
Şi atunci îmi vine în minte un gând: nu poate fi adevărat. Este un vis. Trezeşte-te! Încerc să
mă trezesc şi nu pot. Ce să fac, ce să fac? mă întreb eu şi privesc în sus. În sus este tot beznă.
Privesc în această beznă a cerului şi mă străduiesc să uit de bezna de jos şi chiar uit. Infinitul
de jos mă respinge şi mă îngrozeşte; infinitul de sus mă atrage şi mă întăreşte. Atârn aşa
deasupra prăpastiei, agăţat de ultimele chingi care încă nu au alunecat de sub mine; ştiu că
atârn, dar privesc numai în sus şi spaima îmi trece. Aşa cum se întâmplă în vis, o voce spune:
„Fii atent la asta, asta este!“ Şi privesc tot mai departe şi mai departe în infinitul de sus şi simt
că mă liniştesc, ţin minte tot ce a fost şi îmi amintesc cum s-a petrecut totul: cum am dat din
picioare, cum am rămas atârnat, cum m-am înspăimântat şi cum am scăpat de spaimă pentru
că am început să privesc în sus. Şi mă întreb: „Ei bine, acum sunt tot aici, stau tot atârnat?“ Şi
imediat ce mă uit în jur simt cu tot trupul punctul de sprijin care mă ţine. Şi văd că nu mai
atârn şi nu mai cad, ci mă ţin ferm. Şi mă întreb cum mă ţin, mă pipăi, mă uit în jur şi văd că
sub mine, sub centrul trupului meu este o chingă şi că, privind în sus, stau pe ea în echilibrul
cel mai stabil, şi tot ea singură mă ţinea şi mai înainte. Şi atunci, aşa cum se întâmplă în vis,
mecanismul cu ajutorul căruia mă ţin mi se pare foarte firesc, inteligibil şi indubitabil,
indiferent de faptul că atunci când sunt treaz acest mecanism nu are niciun sens. În vis chiar
mă mir cum de nu înţelesesem asta mai înainte. Şi constat că la căpătâiul meu este un stâlp şi
tăria acelui stâlp nu poate fi pusă la îndoială, deşi este subţire nu stă pe nimic. Apoi de stâlp
este legat foarte iscusit dar şi foarte simplu un laţ şi dacă stai cu mijlocul corpului în acest laţ
nici nu poate fi vorba să cazi. Totul îmi era clar şi eram bucuros şi liniştit. Şi parcă cineva îmi
spunea: „Priveşte şi ţine minte.“ Şi m-am trezit.

36