Psihologia educaţiei

Todor I., Dreghici C.

IMAGINAŢIA ŞI CREATIVITATEA

Prof. Dorina Frăţilă

Creativitatea ca formaţiune complexă de personalitate

Termenul de creativitate a fost larg asimilat în limbile de circulaţie internaţională abia

în a doua jumătate a secolului al XX-lea, deşi el mai fusese utilizat sporadic şi în trecut.
Se face presupunerea că procesul creativ poate fi explicat printr-o listă a trăsăturilor de
personalitate care corelează mai frecventc şi mai bine creativitatea. Psihologii au întreprins
laborioase studii şi cercetări pentru precizarea şi validarea acestor însuşiri.
Creativitatea pedagogică defineşte modelul calităţilor necesare educatorului /cadrului
didactic pentru proiectarea şi realizarea unor activităţi eficiente prin valorificarea capacităţilor
sale de înnoire permanentă a acţiunilor specifice angajate la nivelul sistemului şi al procesului
de învăţământ.
Capacitatea de a gândi abstract, flexibilitatea gândirii, fluenţa ideaţională, o inteligenţă
generală superioară, sensibilitatea la probleme, legată de un mai pronunţat spirit de observaţie
şi de o mai bună receptivitate sau ,,deschidere la experienţă”, curiozitate, încredere în sine,
dispoziţia de a-şi asuma scopuri îndepărtate şi autoimpuse, perseverenţă în urmărirea lor,
nevoia de a realiza ceva, independenţă în gândire sunt câteva dintre trăsăturile de personalitate
mai des asociate cu capacitatea creativă.
Creativitatea face posibilă crearea de produse reale sau pur mintale, constituind un
progres în planul social. Componenta principală a creativităţii o constituie imaginaţia, dar
creaţia de valoare reală mai presupune şi o motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva
deosebit. Şi cum noutatea nu se obţine cu usurinţă, o altă componentă este voinţa,
perseverenţa în a face numeroase încercări şi verificări.
Imaginaţia, deci şi creativitatea, presupun trei însuşiri:
Fluiditatea – posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini,
idei, situaţii etc
Plasticitatea constă în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a
unei probleme când un procedeu se dovedeşte inoperant.
Originalitatea este expresia noutăţii, a inovaţiei. Ea se poate constata, când vrem să
testăm posibilităţile cuiva, prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei.
Fiecare dintre aceste trei însuşiri are însemnătatea ei, dar caracteristica principală
rămâne originalitatea, ea garantând valoarea rezultatului muncii creatoare.

Rolul si factorii creativităţii

Despre importanţa creativităţii nu e nevoie să spunem multe: toate progresele ştiinţei,

tehnicii şi artei sunt rezultate ale spiritelor creatoare. Desigur, există mai multe trepte de
creativitate. C. W. Taylor descrie cinci „planuri” ale creativităţii.
Creativitatea expresivă se manifestă liber şi spontan în desenele sau construcţiile
copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de originalitate. Este însă un mijloc
excelent de a cultiva aptitudinile creatoare ce se vor manifesta ulterior.

1
 Planul productiv este planul creării de obiecte, specific muncilor obişnuite. Un olar
sau o ţesătoare de covoare produc obiecte a căror forma se realizează conform unei tradiţii,
unei tehnici consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelul căruia accede orice
om muncitor.
Planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante. E vorba de inventatori,
acele persoane ce reuşesc să aducă ameliorări parţiale unei unelte, unui aparat, unei teorii
contraversate.
Creativitatea inovatoare o găsim la oamenii caracterizaţi ca fiind „talente”. Ei
realizează opere a căror originalitate este remarcată cel puţin pe plan naţional.
Creativitatea emergentă este caracteristică geniului, omului care aduce schimbări
radicale, revoluţionare într-un domeniu şi a cărui personalitate se impune de-a lungul mai
multor generaţii.
In afară de aceste aspecte, dacă nu creativitatea, cel puţin imaginaţia este necesară
fiecăruia dintre noi în condiţiile vieţii obişnuite.
In ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întâi, de aptitudini pentru
creaţie. Există anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează
imaginaţia, ele creând predispoziţii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, unor noi
idei. Totuşi, e nevoie de intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea naştere la ceea
ce numim talent.
A doilea factor care trebuie amintit este experinţa, cunoşţintele acumulate. Importantă
nu este doar cantitatea, bogăţia experienţei, ci şi varietatea ei. Multe descoperiri într-un
domeniu au fost sugerate de soluţiile găsite în altă diciplină.
Se disting două feluri de experienţe:
a) o experienţă directă, acumulată prin contactul direct cu fenomenele sau prin discuţii
personale cu specialiştii;
b) o experienţă indirectă, obţinută prin lectură sau audierea de expuneri.
Alţi factori interni ai dezvoltării creativiăţii sunt motivaţia şi voinţa. Creştera
dorinţei, a interesului pentu creaţie, ca şi a forţei de a birui obstacole are, evident, un rol
notabil în susţinerea activităţii creatoare.
Societatea are o influenţă deosebit de importantă pentru ănflorirea spiritiului creativ
ăntr-un domeniu sau altul. În primul rând, intervin cerinţele sociale.
Un alt factor determinat în stimulare creativiăţii îl constituie gradul de dezvoltare a
ştiinţei, tehnicii, artei.

Procesul creativ

În procesul de creaţie se pot distinge patru faze: pregătirea, incubaţia, iluminarea şi

elaborarea (împreună cu verificarea). Cu diferenţele de rigoare, aceste etape se întâlnesc atât
în creaţia artistică, cât şi în cea ştiinţifică sau tehnică. Nu întotdeauna etapele se succed în
această ordine şi nu întotdeauna sunt la fel de importante.
Prima şi ultima fază (pregătirea şi verificarea) sunt organizate în mod raţional şi se desfăşoară
conţtient, fiind proprii creaţiei ştiinţifice şi tehnice. Celelalte două (incubaţia şi iluminarea)
sunt nelipsite în orice proces creator, indiferent de domeniu.
Pregătirea (prepararea) este o fază complexă, buna ei desfăşurare depinde de creator,
de conştiinciozitatea cu care el se ocupă de problema în speţă, dar mai ales de întreaga lui
pregătire generală şi în specialitatea respectivă.
Cu formularea problemei, faza de pregătire nu s-a terminat. Adesea ea acoperă
demersurile investigative şi rezolutive de care este în stare persoana: informarea minuţioasă
asupra ,,istoricului” problemei, asupra tentativelor altora de a o soluţiona, apoi emiterea
iptezelor şi verificarea lor mintală sau practică.

2
 Pentru parcurgerea cu succes a acestei faze, persoana trebuie să posede:
- capacităţi evaluative;
- deschidere faţă de experienţă;
- plasticitate memorială;
- atenţie distributivă;
- manipularea unui bogat material informaţional;
- capacitate de concentrare;
- originalitatea gândirii;
- fluiditate (uşurinţa şi rapiditatea asociaţiilor între imagini şi idei;
- capacitatea de concentrare;
- motivaţie;
- deprinderi de muncă disciplinată;
- rezistenţă fizică şi psihică.

Incubaţia, privită din afară, pare o perioadă pasivă de odihnă, o pauză sau o
întrerupere voită a efortului. Socotită aşa, ea n-ar putea figura drept etapă a procesului de
creaţie, deşi este.
Iluminarea (inspiraţia) este momentul străfulgerării ideii. Răspunsul pe care-l căutăm
na apare ca o iluminare bruscă a conştiinţei, ca o intuiţie instantanee şi aproape miraculoasă.
În unele cazuri iluminarea este rezultatul unei înţelegeri de ansamblu a structurii dinamicea
unui lucru sau fenomen.
Elaborarea, completată cu verificarea, solicită multă perseverenţă, meticulozitate şi
ingeniozitate pentru a duce creaţia la bun sfârşit în cele mai mici detalii ale sale şi apoi multă
încredere în sine şi în opera creată, pentru a o impune opiniei publice.

Educarea creativităţii

Problema educării deliberate a puterii de producţie creatoare a fost pusă încă de la

începutul secolului trecut.
Prin însăşi trăsătura ei definitorie – originalitatea – ca ceva nou şi imprevizibil,
creativitatea pare a fi incompatibilă cu ideea de educare deliberată.
Multă vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorităţi restrânse.
Distingând însă mai multe trepte calitative în creativitate şi observând cum şi eforturile de
gândire obişnuită implică ceva nou, cel puţin pentru persoana aflată într-un impas, astăzi nu se
mai face o separare netă între omul obişnuit şi creator.
Factorul intelectual (imaginaţie, gândire, tehnici operaţionale) este relativ mai uşor
educabil, deşi persistenţa în timp a efectelor unui curs sau a unei metode nu este mare.
Factorii de personalitate în sensul larg al noţiunii, care ţin de atitudini, motivaţii, caracter,
deprinderi de lucru se lasă mai greu influenţaţi în direcţia şi cu intensitatea dorită de noi, dar
odată achiziţiile educative dobândite, persistenţa lor nu se mai măsoară în luni, ci în ani sau
etape de vârstă.
La educarea creativităţii sunt importante, deopotrivă, metodele, relaţia profesor-elevi
(autentic democratică şi de cooperare), atitudinea adultului faţă de elev (deschisă şi receptivă
faţă de copil şi de valorile creativităţii sale) şi atmosfera pe care cadrul didactic o instaurează
în clasă.
Trebuie să fim conştienţi şi să combatem anumite piedici în calea manifestării
imaginaţiei, creativităţii. Asemenea obstacole exterioare sau inerente individului sunt
denumite, de obicei, blocaje.

3
 Factori care blochează manifestările creative ale elevilor

a) Blocaje culturare.
Conformistul este unul din ele: dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să gândescă şi să se
poarte la fel. Cei cu idei sau comportări neobişnuite sunt priviţi cu suspiciune şi chiar cu
dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane.
Apoi, există, în general, o neîncredere în fantezie şi o preţuire exagerată a raţiunii
logice, a raţionamentelor.
b) Blocaje metodologice sunt acelea ce rezultă din procedeele de gândire. Aşa e cazul
rigidităţii algoritmilor anteriori. Se numeşte algoritm o succesiune determinată de operaţii
permiţând rezolvarea unei anumite categorii de probleme. Noi suntem obişnuiti să aplicăm
într-o situaţie un anume algoritm şi, deşi nu pare a se potrivi, stăruim în a-l aplica, în loc să
îcercam altceva.
De asemenea, se observă cazuri de fixitate funţională: folosim obiectele şi uneltele
potrivit funcţiei lor obuişnuite şi nu ne vine în minte să le utilizăm altfel.
Tot în această categorie de blocaje găsim şi critica prematură, evidenţiată de Al.
Obsborn, unul din promotorii cultivării creativităţii. Atunci când ne gândim la soluţionarea
unei probleme complexe, spune el, sunt momente când ne vin în monte tot felul de idei. Dacă,
îndată ce apare o sugestie, ne apucăm sa discutăm valoarea ei, acest act blocheză venirea altor
idei în conştiinţă.
c) Blocaje emotive
Factorii afectivi au o influenţă importantă: teama de a nu greşi, de a nu se face de râs,
poate împiedica pe cineva să exprime şi să dezvolte un punct de vedere neobiănuit. De
asemenea, graba de a accepta prima idee este greşită, fiindcă rareori soluţia apare de la
început. Unii se descurajează rapid, dat fiind că munca de creaţie, de inovaţie este dificilă şi
solicită eforturi de lungă durată. Şi tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii implică evitarea
ideilor prea deosebite şi dăunează procesului de creaţie.

Criterii de apreciere a creativităţii elevilor

Randamentul şcolar
Notele şcolare, ca expresie a randamentului la învăţătură, nu pot reflecta întru totul
nivelul creativităţii. Elementele care opun aceste două categorii sunt mai semnificative decxât
cele care le apropie. Există şi aspecte comune creativităţii şi performanţei şcolare: volumul de
informaţii, fluiditatea gândirii, gândirea independentă, perseverenţa în urmărirea scopului.
Majoritatea cercetătorilor au ajuns la aceeaşi concluzie: la aceleaşi rezultate pe plan
şcolar ajung atât elevii preponderent inteligenţi, cât şi cei preponderent creativi. Doar calea e
diferită: primii- printr-o muncă susţinută şi ordonată, ceilalţi prin spontaneitate şi salturi în
utilizarea efortului.
Realizările trecute ale elevului
Acestea constituie un criteriu sigur pentru o primă selecţie a ,,vârfurilor”. O simplă
enumerare a succeselor, ca răspuns la chestionarele date de diriginte, îl plasează pe elevul
rerspectiv în rândul celor cu potenţial creativ ridicat. Metoda nu mai este discriminantă când
coborâm pe scara nivelurilor creativităţii sau la un potenţial creativ care nu a avut încă prilejul
sau nu i-a sosit timpul să se manifeste.

Testele obiective de investigare a cretivităţii

Testele sunt destinate să măsoare creativitatea în accepţiunea ei de potenţial creativ şi
nu vreo formă particulară, ci potenţial creativ general.

4
 Indiferent de proba administrată, criteriile de cotare sunt mereu aceleaşi pentru fiecare
factor: fluenţa se exprimă în numărul total de răspunsuri; flexibilitatea prin numărul de
categorii diverse la care pot fi raportate soluţiile date, respectiv direcţiile de gândire;
elaborarea (,,laboriozitatea”, cum o numeşte C. Zahirnic) în funcţie de complexitatea şi
amănuntele precizate, de nota de concretitudine şi elementele introduse în prezentarea soluţiei
propuse.
Aprecierea colegilor şi a profesorilor
Cercetătorii afirmă că, împotriva aşteptărilor, elevii identifică mai corect pe colegii
creativi decât o fac profesorii.
Alte modalităţi
Fiind un fenomen care angajează cu prioritate o multitudine de trăsături ale
personalităţii, creativitatea mai poate fi investigată şi prin metode ,,clinice”: anamneza (adică
metoda biografică), inventariile de interese sau de personalitate.

Metode de cultivare a creativităţii

Deşi pare paradoxal, creativitatea este educabilă. Pentru dezvoltarea creativităţii la

elevi există două căi:
a) modernizarea sistemică a învăţământului, în toate verigile şi amănuntele sale, în
lumina unei pedagogii a creativităţii;
b) introducerea unui curs aplicativ de creativitate ca o materie de sine stătătoare,
repetabil la anumite intervale de timp. Acesta va avea un triplu caracter: interdisciplinar ( ca
metodologie, material faptic şi aplicaţii), supradisciplinar (ca realizare şi finalitate) şi
paradisciplinar (ca plasare în programa şcolară, alături de celelalte discipline de studiu).
Aspiraţia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe
de o parte, să combată blocajele, iar pe de alta, să favorizeze asociaţia cât mai liberă a ideilor.
Metodele de cultivare a creativităţii sunt tradiţionale ( modernizate şi completate în
funcţie de obiectivele propuse) şi speciale.
În prima categorie intră regândirea şi inovaţiile aduse în metodologia evaluării
randamentului şcolar al elevului, metodele active deja cunoscute şi frecvent utilizate de
cadrele didactice, învăţarea prin descoperire dirijată. Între tehnicile de stimulare a
capacităţilor creatoare amintim brainstormingul (considerat un procedeu, dar mai ales ridicat
la rangul de principiu), sinectica (însemnând în esenţă valorizarea analogiilor), testele de
potenţial creativ utilizate ca exerciţii, o serie de alte tehnici speciale de descătuşare a
originalităţii.

Dezvoltarea creativităţii în învăţăamânt

Câtă vreme creaţia era socotită un privilgiu dobândit ereditar de o minoritate, şcoala
nu s-a ocupat în mod special de acest aspect, deşi s-au creat şi clase speciale pentru
supradotaţi. Pe lângă efortul tradiţional de educare a gândirii critice, stimularea fanteziei apare
si ea ca un obiectiv major. Aceasta implică schimbări importante, atât în mentalitatea
profesorilor, cât şi în ce priveşte metodele de educare şi instruire.
În primul rând, trebuie schimbat climatul, pentru a elimina blocajele culturale şi
emotive, puternice în şcoala din trecut. Se cer relaţii destinse, democratice, între elevi şi
profesori. Apoi, modul de predare trebuie să solicite pariciparea, iniţiativa elevilor prin
folosirea metodelor. În fine, fantezia trebuie şi ea apreciată corespunzător, alături de
temeinicia cunoştinţelor, de raţionamentul riguros şi de spiritul critic.
Produsul creator de tip pedagogic angajează cel puţin nivelul inventivităţii, situat între
creativitatea semnificativă doar în sens individual şi cea relevantă (şi) în plan social, La acest

5
nivel ,,nu ajung decât puţini indivizi" şi anume ,,cei mai flexibili şi mai receptivi la prelucrări
simbolice pe spaţii largi" (Landau, Erika).
Învăţământul determină creşterea numărului acestora tocmai datorită exerciţiului de

creativitate angajat permanent la nivelul lecţiei, orei de dirigenţie etc., care solicită
educatorului adaptarea continuă la situaţii noi, imprevizibile, în regim de viteză rapidă.
Produsul creator reflectă complexitatea corelaţiilor subiect-obiect. corelaţii angajate la
nivelul acţiunii educaţionale/didactice prin multiplicarea corespondenţelor pedagogice
necesare între obiectivele pedagogice - conţinuturile pedagogice - strategiile de predare-
învăţare-evaluare, direcţionate special pentru realizarea unui învăţământ prioritar formativ.
Domeniul educaţiei dezvoltă un spaţiu şi un timp pedagogic deschis creativităţii în
plan individual (creativitatea cadrului didactic, creativitatea elevului), colectiv (creativitatea
colectivului didactic, creativitatea clasei de elevi, creativitatea microgrupurilor de elevi) şi
social (creativitatea organizaţiei şcolare, creativitatea comunităţii educaţionale, naţionale,
teritoriale, locale).
Procesul creator de tip pedagogic este angajat la nivelul proiectării didactice/educaţiei
care presupune valorificarea etapelor de pregăure-incubaţie-iluminare-verificare a modului de
realizare a lecţiei, orei de dirigenţie etc în sens prioritar formativ.
Primelee două etape - pregătirea şi incubaţia - impun un anumit (auto)control
pedagogic, exercitat de cadrul didactic în diferite contexte educaţionale.
Etapa iluminării presupune înţelegerea deplină a situaţiei didactice/educative create
stimulând decizia originală şi eficientă, condensată afectiv într-un anumit moment. de
eliberare, ,,la care nu se poale ajunge dacă lipsesc premisele obţinute în faza de incubaţie"
(Landau, Erika).
Etapa verificării definitivează procesul creator, exprimat printr-un produs specific –
simbol, sens verbal, obiect, acţiune, relaţie socială etc. - care respectă particularităţile
domeniului de referinţă (ciclu, disciplină de învăţământ), acţionând la nivelul perfecţionării
corelaţiei subiect-obiect, angajată în mediul şcolar şi extraşcolar
Produsul creator de tip pedagogic este situat la nivelul inventivităţii care reflectă
capacitatea educatoarelor, învăţătorilor, profesorilor, de ,,a produce" corelaţii instrucţionale şi
educaţionale noi (vezi corelaţia subiect-obiect. dezvoltată la nivelul structurii acţiunii
educaţionale/didactice) în raport cu realizările anterioare).
În această accepţie, valorificând o teză de bază, afirmată la nivelul praxiologiei -
,,orice lucru bine făcut este un lucru nou" (Kotarbinski, Tadeusz) - orice activitate
didactică/educativă (lecţie, oră de dirigenţie etc.) eficientă este o activitate nouă care asigură
adaptarea proiectului pedagogic la situaţiile concrete ale clasei şi ale câmpului psihosocial,
aflate într-o continuă schimbare şi transformare. Această tendinţă susţine în timp
(auto)perfecţionarea permanentă a activităţii didactice/educative cu efecte optimizante nu
numai în plan psihopedagogic, ci şi în plan social (cultural, politic, economic).

Bibliografie

Stoica, Ana, Creativitatea elevilor. Posibilităţi de cunoaştere şi educare, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1983
Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976
Voiculescu, Florea, Analiza resurse-nevoi şi managementul strategic în învăţământ,
Bucureşti, Editura ,,Aramis”, 2004