3 Descărcări parţiale

Există numeroase incluziuni gazoase în izolaţia tehnică solidă şi lichidă, rezultate fie în urma procesului tehnologic deficitar, fie în urma
exploatării necorespunzătoare a izolaţiei respective. Permitivitatea dielectrică a gazului din incluziune este de câteva ori mai mică decât
permitivitatea dielectricului şi deci intensitatea câmpului electric în incluziunea gazoasă va fi mult mai mare faţă de intensitatea medie a
câmpului în restul masei dielectricului. În incluziunile gazoase, chiar şi la tensiuni de serviciu, vor rezulta procese de ionizare, cunoscute sub
denumirea de descărcării parţiale. Mecanismul formării descărcărilor parţiale poate fi analizat pe un model ca cel din fig. 1.53.

unde: Ci-capacitatea incluziunii gazoase; C0-capacitatea dielectricului care intersectează incluziunea gazoasă; C-capacitatea restului
dielectricului; Z-impedanţa circuitului de alimentare; U-tensiunea alternativă

Fig.1.53. Modelpentru studierea desc ă rc ă rilor

parţiale

Capacitatea Ci este posibil să fie şuntată de canalul descărcării parţiale, procesul fiind modelat de un eclator. Ca urmare a variaţiei
sinusoidale a tensiunii Ui aceasta se încarcă până la tensiunea disruptivă Uid.În incluziune apar procese de ionizare care şuntează capacitatea Ci,
tensiunea Ui scăzând practic până la zero. Descărcarea în scânteie din incluziune se stinge imediat datorită valorii mici a capacităţii Ci, respectiv
a curentului de descărcare a acestuia, dar şi datorită scăderii intensităţii câmpului electric în incluziune la apariţia proceselor de ionizare. În
cursul proceselor de ionizare se formează ioni de semne contrare care se deplasează sub acţiunea câmpului electric către pereţii de semn
contrar ai incluziunii şi se depun pe aceştia, contribuind la micşorarea intensităţii câmpului în incluziunea gazoasă şi împiedicând dezvoltarea în
continuare a descărcării. Dacă într-un dielectric există mai multe incluziuni gazoase este posibil ca în toate acestea să apară descărcări parţiale.
Descărcările parţiale produc, asupra izolaţiilor în care apar, solicitări mecanice, electrice şi chimice care pot duce la străpungerea ionizantă.

1 Izolatia electrica
Siguranţa în funcţionare a sistemelor electroenergetice, a echipamentelor şi instalaţiilor electrice este determinată, în principal, de
comportarea izolaţiei electrice. Izolaţia electrică reprezintă acea parte constituentă a unui echipament, instalaţii, sistem care izolează electric
părţile conductoare faţă de masă (pământ) şi între ele (între faze), pe întreaga sa durată de viaţă. Izolaţia externă este formată din elemente
electroizolante şi distanţe de izolaţie aflate în aer, fiind supusă, în afara solicitărilor electrice şi unui ansamblu de solicitări cauzate de mediul
înconjurător (presiune, temperatură, umiditate, poluare), care degradează, în timp, proprietăţile dielectrice ale materialelor constituiente.
Izolaţia internă este formată din elemente electroizolante solide, lichide sau gazoase, fiind supusă numai solicitărilor electrice.

Pentru izolaţiile de înaltă tensiune, principalele solicitări sunt de natura electrică, acestea fiind produse de:

- tensiunea nominală cu acţiune îndelungată

- creşteri de scurtă durată ale tensiunilor.
Dupa originea lor, supratensiunile se clasifică în:
- Supratensiuni atmosferice (STA) s produse ca urmare a descărcărilor atmosferice,
- ca urmare a loviturii directe de trăznet pe elementele SE
- Supratensiuni interne (STI), produse de cauze interne ale sistemului electroeneregetic.
Izolaţia trebuie să facă faţă tuturor solicitărilor electrice care apar pe durata exploatării, distrugerea acesteia, producând grave avarii,
perturbaţii şi prejudicii în sistemul electroenergetic.
Ca principiu fundamental în T.T.I., „Coordonarea izolaţiei” reprezintă un ansamblu de măsuri luate în scopul preîntâmpinării
supratensiunilor, iar dacă din motive tehnico-economice acest lucru nu este oportun, să fie dirijate acestea în acele puncte (locuri) ale
sistemului electroenergetic unde efectele şi pagubele să fie minimale. De fapt, Coordonarea izolaţiei, înseamnă corelarea a două nivele:
Nivelul de ţinere (NT) adoptat al izolaţiei cu Nivelul de protecţie (NP), realizat cu mijloacele de protecţie împotriva supratensiunilor
(descărcătoarele electrice).

Nivelul de protecţie (NP) reprezintă cea mai mică tensiune la care lucrează, cert, aparatul de protecţie (100 % descărcări electrice).

„Nivelul de ţinere” (NT) reprezintă cea mai mare tensiune alternativă şi de impuls la care izolaţia rezistă (0 % descărcări electrice).