1

Soluţionarea alternativă a litigiilor

-Medierea conflictelor-

Cuprins:

Capitolul I. Consideraţii generale cu privire la metodele alternative de soluţionare a

litigiilor în contextul juridic actuale

Capitolul II. Consideraţii istorice cu privire la mediere si aspect de drept comparat.

Capitolul III. Cadrul legislativ al instituţiei medierii

Capitolul IV. Reglementarea medierii la nivel comunitar

Capitolul V. Procesul de mediere. Principii. Etape

Capitolul V. Aspecte teroretice și practice cu privire la derularea procesului de mediere.

Capitolul VI. Aspecte de procedură civilă cu privire la mediere. Consideraţii teoretice şi

practice

Capitolul VII. Anexe

7.1. Legea nr. 192/2006 completată și modificată

7.2. Codul de Etică și deontologie profesională a mediatorilor
7.3. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind
anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercial
 2

Capitolul I.
Consideraţii generale cu privire la metodele alternative de soluţionare a litigiilor
în contextul juridic actual.

În ultimii ani numărul dosarelor aflate pe rolul instanțelor de judecată a crescut în mod
dramatic, sistemul judiciar fiind copleșit de creșterea fără precedent a numărului litigiilor
dintre persoane fizice sau juridice iar eficiența justiției aflându-se într-un moment de
cumpănă1. Un acces mai bun la o justiţie şi o justiţie care să performeze fac parte integrantă
din politica Uniunii Europene. Eficientizarea sistemului de justiţie presupune şi trebuie să
includă şi promovarea şi încurajarea utilizării metodelor alternative de soluţionare a litigiilor.
Metodele alternative de soluţionare a litigiilor sunt o alternativă indispensabilă la
monopolul instanţelor de judecată în soluţionarea conflictelor, ele găsindu-şi utilitatea cu
privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune. Prin urmare, acronimul de ADR
(<<Alternative Dispute Resolution>>, recent înlocuit cu <<Appropriate Dispute
Resolution>>) „face referire la procedurile şi tehnicile de soluţionare a conflictelor în afara
sălii de judecată, reprezentând o reacţie la ineficienţa modalităţilor tradiţionale de soluţionare
a conflictelor” .
Înainte de a vorbi despre aceste metode alternative de soluţionare a conflictelor este
important să lămurim ce înseamnă metode tradiţionale de soluţionare a conflictelor.

Justiţia este o metodă tradiţională de soluţionare a conflictelor, ea „reprezintă mai întâi

o metodă lipsită de violenţă (...). Dar această lipsă a violenţei este limitată de determinarea
soluţiei: judecătorul găseşte o soluţie printr-un raţionament propriu, raţionament pe care îl
explică părţilor în judecata sa”2, aplicând normele legale și în funcție de probele administrate.
Soluția pronunțată de judecător și impusă părților prin executarea acesteia nu reprezintă decât
exprimarea puterii coercitive a justiției. Evident, există și situații când soluţia judecătorului nu
este acceptată de către toate părţile aflate în conflict, întrucât de cele mai multe ori una/unele
dintre părți câștigă iar cealaltă/celelate sunt perdante. Ea se impune însă prin forţa instituțiilor
publice de natură a-i acorda judecătorului concursul la punerea în aplicare a soluției. Astfel, se
ajunge iarăși la acceptarea înfrângerii de către învinși și la triumful părții câștigătoare3.
La fel se întâmplă şi cu sentinţele arbitrale sau cu hotărârile judecătorești străine atunci
când legea le recunoaşte şi le declară executorii în urma controlului exercitat de judecător sau
de instanțele statului pe teritoriul căruia se cere executarea lor, așa numita procedură de

1
http://www.netlawman.co.uk/info/alternative-dispute-resolution.php.
2
Thierry Garby, Avocat a la Cour, „La Gestion de Conflits”, Collection Entreprise et Perspective Economiques,
Chambre de Commerce et d’Industrie de Paris, Economica, 49, rue Hericart, 75015 Paris, pag. 5.
3
A se vedea instituția executării silite ca ansamblu de măsuri prevazute de lege prin care creditorul își realizează,
cu ajutorul constrângerii de stat în situația în care debitorul nu-și îndeplineste obligațiile de bună voie, drepturile
patrimoniale recunoscute prin hotărârea unui organ de jurisdicție sau printr-un alt titlu valabil.
 3

exequatur4. Astfel, în cadrul metodelor tradiţionale contencioase, conflictul se soluționează

prin intermediul constrângerii sau este însoţit de constrângere atunci când debitorul refuză
executarea de bună voie a obligațiilor sale.
Metodele alternative de soluționare a conflictelor se desprind din metodele
tradiționale, propunând nu eliminarea conflictelor sau a surselor și cauzelor acestora, ci o mai
bună gestionare a conflictelor, pornind de la ideea că orice persoană trebuie să încerce să
ajungă la un acord înainte de a recurge la forţă dar și de la ideea că prin utilizarea forței nu se
ajunge la cele mai bune rezultate. Prin intermediul acestei abordări asupra soluționării
conflictelor, constrângerea este înlocuită cu inițiativa și consimțământul părților, astfel încât
se ajunge la stimularea pozitivă a părților implicate. Schimbarea modului de soluţionare a
conflictelor reprezintă evident un progres social: într-o societate civilizată preferăm
înțelegerea și comunicarea în locul constrângerii. Acest mod de soluționare induce și un efect
preventiv, de minimizare a conflictului actual și de eradicare a unor eventuale noi conflicte.

Principalele metode alternative de soluţionare a conflictelor sunt: medierea,

negocierea, concilierea, arbitrajul, expertiză amiabilă, comisiile de dispută.

Medierea este în general definită drept intervenția într-o negociere sau conflict a unei
terțe persoane neutre, imparțiale și fără putere de decizie (mediatorul), care asistă părțile
implicate și le ajută să ajungă în mod voluntar la o înțelegere mutual acceptată, în vederea
încheierii conflictului.

Negocierea este un instrument fundamental al oricărei cooperări umane. Ea constă pur

şi simplu în a face schimb de propuneri pentru a găsi acorduri în vederea unei acţiuni comune.
Negocierea porneşte de la seducţia între indivizi şi ajunge până la încheierea celor mai
importante tratate internaţionale. Ea construieşte state, oraşe şi drumuri, pune capăt
războaielor, proceselor şi le permite celor care nu mai vorbeau să reînceapă să lucreze
împreună5.
În sens larg, negocierea se definește ca o formă concentrată și interactivă de
comunicare interumană în care două sau mai multe părți aflate în dezacord urmăresc să ajungă
la o înțelegere comună care să rezolve problema dintre ele sau să atingă un scop comun.

4
www.just.ro: Procedura de «Exequatur este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat
asupra hotărârii judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căreia se cere executarea, hotărârea
judecătorească străină este declarată executorie. Legea nr. 105/1992 face vorbire (art. 173 alin.1) de executarea
hotărârii străine pe teritoriul român, pe baza încuviinţării date de instanţa judecătorească română competentă.
Această încuviinţare (exequatur-ul) intervine dacă hotărârea străină nu se execută de cei obligaţi în acest sens de
bună voie. (…) Obiectul exequaturului constă în acordarea în statul solicitat a forţei executorii şi a autorităţii de
lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti străine. Condiţiile cerute pentru obţinerea exequaturului sunt stabilite
de legea locului unde urmează să intervină executarea hotărârii judecătoreşti străine.»
5
Thierry Garby, Avocat a la Cour, „La Gestion de Conflits”, Collection Entreprise et Perspective Economiques,
Chambre de Commerce et d’Industrie de Paris, Economica, 49, rue Hericart, 75015 Paris.
 4

Înțelegerea părților poate să constea într-un acord verbal, consolidat printr-o strângere
de mână, un consens tacit, o minută, o scrisoare de intenție, un protocol, un memorandum, un
contract, o convenție, dar și un armistițiu, pact sau tratat internațional întocmite cu respectarea
unor proceduri și uzanțe comune speciale.
Concilierea este o altă metodă de soluţionare a conflictelor care presupune
interpunerea unui terţ între părţi pentru a le facilita ajungerea la un acord în privinţa punctelor
litigioase. Termenul de „conciliere” este folosit adesea drept sinonim al celui de mediere,
concilierea nefiind decât o formă a medierii, deși concilierea nu presupune intervenția unei
terțe persoane cu o calitate specifică. Asemănarea ar fi că atât în procedura medierii cât și în
procedura concilierii părțile sunt obligate să găsească pe cont propriu o soluție. Pentru unii,
concilierea este limitată la actul de aducere a părților la masa tratativelor, proces denumit
totodată drept „facilitare”.

Arbitrajul este o altă metodă alternativă de soluționare a disputelor și constă în a

solicita unuia sau mai multor terţi să decidă asupra litigiului printr-o decizie. Acest terţ sau
aceşti terţi nu sunt judecători ai statului, ci sunt persoane private alese de către părţi fie direct,
fie prin intermediul unei instituţii de arbitraj care are responsabilitatea de a-i numi în acest
scop.
În conformitate cu dispoziţiile art. 541 cod procedura civilă arbitrajul este o jurisdicţie
alternativă, având caracter privat în administrarea căreia părţile litigante şi tribunalul
arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun cu
condiţia că acestea să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.
Având în vedere modul în care această procedură este reglementată, deşi este
considerată o procedura alternativă de soluţionare a disputelor, totuşi arbitrajul are un caracter
jurisdicţional, deosebindu-se din această perspectivă de celelalte proceduri extrajudiciare dar
creând şi posibilitatea de a fi utilizată simultan sau consecutiv cu alte proceduri alternative (de
exemplu medierea).
Arbitrajul este reglementat de dispoziţiile imperative ale codului de procedură civilă şi
de Regulile Arbitrale elaborate de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comert şi Industrie a României.
Arbitrajul are două forme şi anume arbitrajul instituţionalizat şi arbitrajul ad-hoc.

Sintetizând trăsăturile comune ale metodelor alternative de solutionare a disputelor,

acestea ar fi următoarele:
 Autonomia și implicarea părților. Proceduri voluntare.
În cadrul tuturor metodelor alternative părțile își exercită dreptul de a dispune asupra
conflictului lor, atât în ceea ce privește alegerea metodei alternative de soluționare, cât și a
soluțiilor obținute prin participarea lor voluntară la demersurile efectuate. Părțile sunt cele
care cunosc mult mai bine care le sunt interesele, prioritățile sau strategiile de afaceri decât
orice alt reprezentant, avocat sau judecător. Datorită faptului că soluția le aparține, părțile sunt
stimulate să ajungă la o înțelegere, reușind în acest fel să treacă peste tensiuni sau
neînțelegeri, să păstreze bunele relații sau chiar să transforme discuțiile într-un nou business.
 5

 Punerea accentului pe interesul părților

Toate tehnicile alternative sunt concepute în vederea satisfacerii nevoilor și intereselor
părților. Interesele pot fi la rândul lor influențate de existența drepturilor prevăzute de lege.
Între drepturi și interese se află o strânsă interacțiune și interdependență, drepturile determină
interesele însă exercitarea drepturilor nu trebuie să fie un scop în sine. Unele dintre
procedurile alternative sunt parțial bazate pe drepturi, altele bazate în totalitate pe interese.
Mutarea accentului pe interesele părților scoate in evidența faptul că anumite aspecte de
natură juridică (deși necesar a fi luate în considerare) nu țin efectiv de obiectul conflictului,
aducând avantajul unor soluții benefice pentru toate părțile.
 Confidențialitatea procedurii
Modalitățile alternative de rezolvare a conflictelor oferă opțiunea restrângerii sferei de
persoane care să aibă cunoștință despre existența litigiului, natura sau modul de rezolvare,
detaliile și discuțiile care conduc la înțelegerea părților sau orice alte informații cu caracter
secret ce se pot releva de-a lungul derulării procedurilor de soluționare. Dezbaterile au loc
într-un cadru limitat la părțile implicate, a reprezentanților acestora și a persoanei specializate
în soluționarea diferendului (mediator, arbitru), păstrându-se secretul informațiilor și al
tuturor discuțiilor avute.
 Costurile reduse
Procedurile alternative înseamnă economie de timp, energie și bani, atât în privința
costurilor efective ale procedurilor, cât și a costurilor accesorii ale tranzacțiilor aferente, în
raport cu procedurile contencioase de soluționare a conflictelor.

Capitolul II
Considerații istorice referitor la mediere și aspecte de drept comparat.

Medierea există din cele mai vechi timpuri, istoricii prezumă că cele mai timpurii
cazuri de mediere au avut loc în vremea fenicienilor.
Practica medierii s-a dezvoltat în Grecia Antică, apoi în timpul civilizației romane
(Digestele lui Justinian recunoșteau medierea). Romanii denumeau mediatorii folosind o
varietate de nume ca: internuncius, medium, intercessor, philantropus, interpolator,
conciliator, interlocutor, interpres, mediator.
Civilizațiile antice au privit mediatorul ca fiind o persoană sacră, demnă de un anumit
respect. Acest rol a fost asimilat în timp cu cel tradițional al înțeleptului sau șefului de trib.
Membri ai comunităților pașnice își expuneau disputele în fața liderilor locali încercând să le
găsească soluții apelând la înțelepciunea și experiența acestora. Această metodă amiabilă de
soluționare a conflictelor locale a prevalat în mod special în comunitățile lui Confucius și ale
budhistilor.6
Din timpuri îndepartate, istoria și medierea au fost folosite pentru soluționarea
diferitelor tipuri de dispute. Aceste dispute au fost fie conflicte internaționale, fie conflicte
naționale în materia dreptului comercial, civil, familiei, etc.
6
http://en.wikipedia.org/wiki/Mediation#History
 6

Există numeroase exemple de conflicte internaționale care au fost soluționate prin

metode alternative. Acestea oferă posibilitatea părţilor implicate să ajungă la un consens pe
cale paşnică, prin comunicare şi dialog.
Negocierea şi medierea sunt metodele alternative cele mai uzitate în viaţă politică.
Încă din cele mai vechi timpuri ele şi-au dovedit utilitatea în păstrarea relaţiilor diplomatice şi
a păcii. În afară de domeniul politic, metodele alternative de soluţionare a disputelor sunt
folosite de oamenii de afaceri din toată lumea pentru rezolvarea disputelor lor comerciale într-
un timp rezonabil şi cu costuri relativ mici comparativ cu instanţele clasice.
Interesant și surprinzător în același timp este faptul că primul document ce stabilește
reguli ale instituției pe care astăzi o numim mediere, pare a fi redactat în vechiul Imperiu
Portughez, în secolul al XVI-lea. Regulamentul Regelui Manuel I al Portugaliei, intitulat
„Acordul Solicitărilor”, este încheiat în anul 1519 și definește normele exemplare ale
medierii, militând pentru eliminarea sau depășirea conflictelor, soluționarea acestora prin
intermediul pacificării obținute de așa numiții “judecători de pace” considerați “oameni de
bun caracter”, sub garanția confidențialității, garanție cunoscută încă de pe atunci.
Ulterior, în timpul domniei lui Ioan al III-lea al Portugaliei ( fiul regelui Manuel I al
Portugaliei și a reginei consoartă Maria de Aragon), iezuiții au avut un rol important în
medierea relațiilor dintre portughezi și nativi, iar Inchiziția a scutit Portugalia de conflictele
civile și războaiele religioase din Franța și din alte țări ale Europei secolului al XVI-lea.7
În Portugalia timpurilor moderne, medierea a avut o anumită influență în special în
Dreptul Familiei în anii 1990. Odată cu restaurarea foștilor judecători de pace prin Legea nr.
78/2001, medierea începe să capete o importanță și o răspândire generală. În anul 2006
Ministerul Justiției a semnat un Acord cu unele organizații reprezentative de angajatori și
angajați în scopul aplicării medierii publice în anumite conflicte de muncă.8
A urmat reformarea activității sistemului public de mediere în interiorul sectoarelor
familial și parental pentru exercitarea atribuțiilor materne și paterne, iar în cazurile de divorț
de separare a persoanelor, prin Ordonanța nr. 18778/2007 a Secretarului de Stat al Justiției.
Tot în 2007 Legea Adunării Republicii a legiferat medierea penală pentru adulți.9
Statele Unite ale Americii The Quakers au o lungă istorie în practicarea medierii, cât şi
a arbitrajului. Modelul american de mediere a fost în proporţie de 80% munca celor de la
Quakers. În New York City comunitatea evreilor şi-a stabilit un forum de mediere.
Imigranţii chinezi au stabilit Societatea Chineză de Benevolenţă pentru a rezolva disputele
prin mediere, dispute legate de viaţa de familie şi de comunitate. Unul dintre cele mai
timpurii exemple ale medierii realizate de Quakers datează încă din anul 1774, înainte de
războiul american de independenţă, când David Barclay şi John Fothergill au încercat, fără
succes, medierea dintre Cabinetul Britanic şi Benjamin Franklin.
Rolul mediatorilor Quakers în conflictele internaţionale a început cu adevărat după cel
de-al doilea război mondial. The Quakers şi-au extins activitatea de mediere a conflictelor

7
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_al_III-lea_al_Portugaliei
8
Protocolul de Acord din 5 Mai 2006.
9
„Medierea în Uniunea Europeană” - Stadiu și Perspective, Grupul European al Magistraților care susține
Medierea (GEMME), Secțiunea Română, Editura Universitară, București, 2010, pag. 184.
 7

internaţionale şi în afara SUA în ţări că India, Nigeria, Biafra, Pakistan, Germania,

Zimbabwe, Sri Lanka.10

În Franța există o lungă tradiție în ceea ce privește soluționarea alternativă a

disputelor. Principiul concilierii opționale sau obligatorii ca o fază preliminară a procesului a
apărut în legislația franceză la intervale variate de timp și în forme diferite în ultimii 200 de
ani. Totuși, în Franța există o practică lungă de folosire a medierii pentru rezolvarea
disputelor.
Legislația recentă dorește să întărească concilierea juridică și permite judecătorului să
delege funcțiile sale de conciliator unei persoane sau unei entități sub supravegherea lui.
Astfel, legea din februarie 1995 și decretele conexe autorizează un judecător să numească o a
treia parte pentru a încerca concilierea părților sub supravegherea judecătorului. Legea din
1995 se referă pentru prima oară în legislația franceză la mediere. Medierea juridică sub
această dispoziție legală este complet opțională și este necesar consimțământul părților pentru
numirea unui mediator care să le asiste în rezolvarea disputelor. 11
Camera Internaţională de Comerţ de la Paris (ICC) prin Centrul Internaţional pentru
ADR a lansat la 4 Decembrie 2013, la Paris, noile Reguli ale Medierii, reguli ce intră în
vigoare începând cu ianuarie 2014. Medierea sub noile reglementări ICC este considerată o
procedură flexibilă de soluţionare a disputelor guvernată de principiul confidenţialităţii, o
procedura privată ce vizează obţinerea unui acord de mediere între părţi în urmă procesului de
negociere asistată de către un facilitator terţ şi neutru.12
Elveția se distinge prin faptul că are 26 de coduri de procedură civilă și tot atâtea
coduri de procedură penală, iar organizarea instanțelor și procedura sunt încă în
responsabilitatea cantoanelor. Toate codurile cantonale prevăd posibilitatea ca judecătorul să
recomande încercarea soluționării dosarelor prin intermediul concilierii.
Primul Acord de Mediere încheiat în Elveția poate fi considerat „Actul de mediere”,
document semnat de Napoleon Bonaparte la19 februarie 1803, consfințind abolirea Republicii
elvețiene care a existat de la invadarea Vechii Confederații a Elveției în perioada sa târzie
(cunoscută sub numele de Ancien Régime) de către trupele franceze în anul 1798. „Actul de
mediere” a reprezentat încercarea lui Bonaparte de a realiza un compromis statal între cel
existent al Ancien Régime și recent "decedata" Republică Elvețiană, stat
clientelar al Franței.13
Însă, medierea în forma sa instituționalizată și-a făcut apariția în Elveția abia la
începutul anilor 1970, în urma intervenției și presiunilor masive ale asociaților care au militat

10
http://www.quakersintheworld.org/quakers-in-action/210
11
„Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu-coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ
Stănescu şi alţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
12
Manuela Sîrbu, Relaţia mediere arbitraj din perspectiva noilor reguli ale medierii elaborate de ICC, Analele
Universităţii Titu Maiorescu, revista Drept, serie nouă, 2013, anul XII, pag 42 şi urmatoarele
13
http://ro.wikipedia.org/wiki/Actul_de_mediere,_Elve%C8%9Bia
 8

pentru ca medierea să fie introdusă în sistemul juridic elvețian ca instrument util la dispoziția
părților și a judecătorului, lucru care s-a realizat în mod concret după 1 Ianuarie 2011.14
În Olanda, dispoziţii cu privire la metodele alternative de soluţionare a conflictelor
sunt cuprinse atât în codul de procedura civilă cât şi în alte acte normative ce reglementează
în mod direct medierea.
Atât în Olanda cât și în alte state europene, Codurile de Procedură Civilă stipulau
încercarea de mediere a cazului înainte de audierea în instanță. Astfel de concilieri
preliminare au fost abolite aproape peste tot în Europa în perioada anilor 1950-1960.
În anul 1993 s-a înființat Institutul Olandez de Mediere (N.M.I.) care avea ca
principal scop organizarea de campanii de informare a populației despre mediere și stimularea
practicării medierii. Înființarea acestei instituții a fost primul semn de instituționalizare a
medierii în Olanda.
N.M.I. deține un registru al mediatorilor acreditați și are legături cu alte instituții și
departamente guvernamentale. Pentru a fi înregistrat ca mediator, persoana trebuie să
participe la cursurile de pregătire profesională organizate de N.M.I. și să absolve examenul
final.
N.M.I. a reprezentat un stimulent pentru guvern, în special pentru Ministerul Justiției
care s-a angajat în procesul medierii. Una dintre primele acțiuni derulate de Ministerul
Justiției a fost instalarea platformei ADR în luna august 1996. Principalul obiectiv era acela
de a investiga aplicabilitatea și viitorul medierii în cadrul procedurilor de instanță.15
În Marea Britanie medierea a fost instituționalizată în secolul al XIX-lea fiind
recunoscută cu rol de sine-stătător. Metodele alternative de soluţionare a litigiilor au fost
introduse în anul 1980 pentru rezolvarea conflictelor de drept comercial. În 1996 a fost emis
Actul concilierii care reglementa relațiile industriale.
Ulterior, utilizarea cu succes şi pe o scară din ce în ce mai amplă a acestora şi
introducerea în anul 1998 a unor reguli de procedură civilă care obligă organele
jurisdicţionale să încurajeze recursul la metodele alternative de soluționare a disputelor, au
determinat guvernul să dezvolte o strategie favorabilă faţă de metodele alternative în general,
şi faţă de interacţiunea dintre acestea şi jurisdicţiile comune în special.
În cauzele civile, părţilor implicate li se solicită să aibă în vedere medierea înainte de a
ajunge în instanţă. Codul de procedură civilă şi Legea privind accesul la justiţie
reglementează practica şi procedurile ce trebuie a fi respectate în cadrul instanţelor, incluzând
încurajarea părţilor să utilizeze o metodă alternativă de soluţionare a litigiilor.16
Italia este una dintre țările în care medierea deși binecunoscută de mulți ani, forma sa
modernă a apărut doar în urmă cu câteva decenii, astfel încât nu există încă o cultură generală
și comună, nici o disciplină profesională și etică valabilă pentru toate formele medierii.

14
Medierea în Uniunea Europeană - Stadiu și Perspective, Grupul European al Magistraților care susține
Medierea (GEMME), Secțiunea Română, Editura Universitară, București, 2010, pag. 123.

15
www.nmi-mediation.nl
16
Alina Gorghiu, Bogdan Stanescu, Manuela Sîrbu si altii, Medierea oxigen pentru o societate modernă, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
 9

Începând cu anul 2007 majoritatea cursurilor de formare în profesia de mediator sunt

aprobate de Ministerul Justiției pentru calitatea și pertinența lor.17 Legea nr. 69/2009 impune
medierea și concilierea în aproape toate conflictele civile și comerciale, pornind de la ideea că
scopul medierii este soluționarea conflictului.18
Decretul legislativ nr. 28/2010 a introdus în Italia un sistem de mediere civilă şi
comercială pentru soluţionarea litigiilor în ceea ce priveşte orice drept cu privire la care
părţile sunt libere să dispună.
Medierea este furnizată de organizaţii de mediere care pot fi publice sau private şi care
trebuie să fie înscrise într-un registru special administrat de Ministerul Justiţiei.

Aspecte de drept comparat privind medierea

Încercând o scurtă analiză de legislație comparată, constatăm că există state în care
introducerea medierii obligatorii a reprezentat o mișcare esențială pentru eficientizarea
justiției.
Procedurile de mediere din SUA, Australia şi Noua Zeelandă, state care au o îndelungată
tradiţie în acest domeniu, au reprezentat o importantă sursă de inspiraţie pentru statele
continentului European.
În Statele Unite ale Americii medierea a înregistrat un real succes şi a condus la
evoluţia spectaculoasă a acestei instituţii care până în prezent este reglementată de peste 2.500
de acte normative, fiind utilizată în toate domeniile19.
În Marea Britanie serviciile de mediere sunt asigurate de diverse organisme
independente specializate (profesionale, non-profit, organisme de caritate, cât şi de Centrul
pentru soluţionarea eficientă a diferendelor – centru care cuprinde în afară de avocaţi, mulţi
specialişti de clasă din alte domenii: ingineri, arhitecţi, inspectori fiscali, etc, de Institutul
Autorizat al Arbitrilor), sau de către mediatori individuali20.
Atât în Anglia cât şi în Ţara Galilor se poate vorbi despre o adevărată industrie a
medierii, fiind foarte bine puse la punct baze de date privind serviciile de mediere. Cu toate
cheltuielile pregătitoare incluse, costul unei medieri porneşte de la 2 500 lire sterline, procesul
de mediere durează în medie între 6 şi 8 săptămâni, putând fi şi mai rapid, în funcţie de
complexitatea diferendului dedus medierii.
În prezent, în Franţa metodele alternative de soluționare a disputelor sunt promovate
de autorități ca o modalitate de degrevare a instanțelor și de rezolvare a disputelor într-o
modalitate mai simplă, mai rapidă și mai ieftină. Legea nr. 95-125/1995 privind organizarea
jurisdicţiilor şi procedura civilă, penală şi administrativă conferă statut legal mediatorului, iar
prin Decretul nr. 96-652/1996 referitor la conciliere și la medierea judiciară s-a inserat titlul
VI-bis intitulat „Medierea” în noul Cod de Procedură Civilă21.

17
Medierea in Uniunea Europeana stadiu si perspective
18
Medierea în Uniunea Europeană - Stadiu și Perspective, Grupul European al Magistraților care susține
Medierea (GEMME), Secțiunea Română, Edutira Universitară, București, 2010, pag. 122.
19
„Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.
20
„Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.
21
„Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.
 10

Modelul francez de mediere are un procent ridicat de reușită – aproximativ 80%.

Centrul de Mediere și Arbitraj din Paris specializat în medierea comercială a dezvoltat
tehnici, reguli și standarde pentru diferite tipuri de ADR.
În Belgia, legea care reglementează procedura medierii intrată în vigoare la 30
Septembrie 2005 a adăugat Codului Judiciar Belgian capitolul 7 intitulat „Mediere”, după
capitolul 6 care statuează despre Arbitraj. Cel mai des folosită este medierea în litigiile legate
de familie, însă ea poate fi utilizată în orice alt fel de dispută.
Legea belgiană privind medierea distinge două forme ale medierii, și anume medierea
voluntară și medierea prescrisă de instanță, în ambele situații părțile fiind cele cărora le
revine sarcina de a găsi un mediator, tariful orar pentru aceste servicii variind între 50 și 140
de euro. Potrivit legislației din această țară condițiile de bază pentru asigurarea succesului
procesului de mediere sunt confidențialitatea și secretul profesional22.
În Olanda, serviciile de mediere sunt furnizate de mediatori calificați înregistrați la
Insitutul Olandez de Mediere. În scopul instituționalizării medierii au fost inițiate două mari
programe naționale pentru perioada anilor 2000-2002, respectiv programul de mediere derulat
în cadrul tribunalelor și programul de mediere în cadrul planului de asistență judiciară,
urmând ca Ministerul Justiției să stabilească în funcție de rezultatele obținute în urma
implementării acestor programe locul procesului de mediere în cadrul infrastructurii legale.23
În Spania, modelul de mediere ales de legiuitor este definit de principiile
voluntariatului, corectitudinii, neutralităţii şi confidenţialităţii, referirea la acestea drept temei
fiind indiscutabilă. Iniţial, medierea a fost introdusă în materia familei prin Legea nr. 15/2005,
care a modificat Codul Civil şi Codul de Procedură Civilă, reprezentând una dintre cele mai
importante noutăţi ale noii reglementări a crizelor familiale.
În Italia, legislația introdusă în 2009 privind medierea a creat facilități statutare atât în
ceea ce privește medierea cât și concilierea, cu aplicabilitate în toate sectoarele. Noua lege
impune mediatorilor și instituțiilor de formare, să se înregistreze la Ministerul Justiției și să se
supună programelor sale de control, să introducă un sistem propriu de control al calității și să
prezinte un raport Ministerului Justiției. În aplicarea acestui sistem, numai cei înscriși în
Registrul Ministerului pot propune mediatori acreditați pentru companii și alte conflicte ce se
pot soluționa conform legii în vigoare. Încălcarea acestei dispoziții atrage pentru părțile care
au încredințat conflictul unui mediator care nu este înregistrat, riscul ca acordul încheiat să nu
dobândească forță executorie.
În Grecia, legislația cuprinde dispoziții pentru situații bine determinate în ceea ce
privește aplicabilitatea medierii, cu precădere în litigii comerciale. De altfel, afară de
procedura medierii ca și procedură preliminară anterioară procedurii în fața instanțelor de
judecată, legislația elenă mai prevede unele obligații similare pentru instanța de judecată de
fond, care, anterior inceperii cercetării cauzei, va face eforturi pentru concilierea litigiului și
împăcarea părților. Medierea a cunoscut o dezvoltare accelerată de la formarea Centrului Elen
de Arbitraj și Mediere din anul 2006, fiind utilizată frecvent ca procedură utilă și benefică.

22
„Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu - coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ
Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
23
„Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.
 11

Capitolul III
Cadrul legislativ al instituției medierii

Cadrul legislativ al medierii în România. Considerații generale

Instituție destul de recentă în România, medierea constituie o încercare remarcabilă de

a consolida maturitatea democratică a societăţii româneşti post-comuniste, aflându-se în
prezent în etapa de cristalizare conceptuală şi structurală încercând să-şi definească cât mai
precis statutul de instituţie legală şi să se delimiteze cât mai eficient de instituţiile şi profesiile
cu atribuţii şi competente similare.

Adoptarea Legii nr. 192/2006 a fost unul dintre obiectivele cuprinse în programul
legislativ al României în perioada 2005-2008 şi în Planul de acţiune pentru implementarea
Strategiei de reformă a sistemului judiciar 2005-2007. Reglementarea medierii ca modalitate
alternativă de soluţionare a conflictelor a urmărit creşterea calităţii actului de justiţie prin
degrevarea instanţelor de judecată de numărul excesiv de mare de dosare.

3.1.1. Sediul materiei - Legea nr. 192/2006 modificată prin Legea 370/2009, OG 13/2010,
Legea 202/2010, Legea nr. 115/2012, OUG nr. 90/2012, OUG 4/2013,OUG 80/2013, Legea
255/2013. Domeniul de aplicare.

Legea generală în materia medierii este Legea nr. 192/2006 privind medierea și
organizarea profesiei de mediator, așa cum a fost completată și modificată prin OUG nr.
90/2012, prin Legea nr. 115 din 4 iulie 2012, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri
pentru accelerarea soluționării proceselor, prin Ordonanța nr. 13/2010 în vederea transpunerii
Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006
privind serviciile în cadrul pieței interne și prin Legea nr. 370/2009.
Această reglementare stabilește locul medierii în sistemul judiciar, punându-se astfel
bazele legale organizării și exercitării unei noi ocupații profesionale, pentru care este deschis
accesul tuturor calificărilor profesionale de nivel universitar, confirmate prin absolvirea cu
 12

diplomă de licență, dovada vechimii în muncă de cel puțin trei ani, precum și întrunirea
cumulativă a mai multor condiții prevăzute de art. 7 din lege24.
Potrivit dispoziţiilor acestei legi, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a
conflictelor pe cale amiabilă cu ajutorul unei terţe persoane specializate, în calitate de
mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul
consimţământ al părţilor. Medierea poate avea loc la iniţiativa părţilor sau la recomandarea
instanţei, părţile putând soluţiona prin intermediul medierii o parte sau toate problemele care
fac obiectul disputei. Conform dispoziţiilor art. 2 medierea se bazează pe încrederea pe care
părţile o acordă mediatorului că persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le
sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc
convenabile,eficiente şi durabile.
Legea prevede ca principiu dreptul părților de a apela la mediere atât înainte cît și după
declanșarea unui proces în fața instanței de judecată. În privința modalității de soluționare prin
mediere a unui litigiu aflat pe rolul instanțelor de judecată, Legea nr. 192/2006 reglementează
distinct această procedură la Capitolul V Secțiunea a V-a.
Legea privind medierea și organizarea profesiei de mediator prevede chiar un
«stimulent» pentru soluționarea prin mediere a conflictului dedus judecății, prin restituirea
taxei de timbru plătite la investirea instanței, după cum se stipulează în art. 63 alin (2) și alin.
(21), cu excepția cazurilor în care conflictul soluționat pe calea medierii este legat de transferul
dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje și cauze
succesorale. Totodată, instanța nu va restitui taxa judiciară de timbru plătită pentru investirea
sa în cazul în care conflictul soluționat este legat de o cauză succesorală pentru care nu s-a
eliberat certificatul de moștenitor.
Medierea, fiind o activitate de interes public, trebuie să se desfăşoare în condiţii de
egalitate pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică,
limbă, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
Persoanele fizice sau juridice au dreptul de a-şi soluţiona conflictele prin mediere atât
în afara cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare a conflictelor, cum ar fi
arbitrajul. În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea
pot introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independent de validitatea
contractului din care face parte.

24
Poate deveni mediator persoana care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate,
de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel
maşter în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile prezentei legi.
 13

Legea nr. 192/2006 a fost salutată dar în același timp a fost și criticată. Criticile au
avut la bază incoerența fundamentării, insuficiența ancorare în situația de fapt, sau gradul de
relativitate juridică a organizării procesului de mediere. S-au adus critici și pentru faptul că
modalitatea procedurală a medierii consacrată de acest act normativ se rezumă doar la
medierea facilitativă și nu instituționalizează și celelalte stiluri de mediere utilizate în lume:
medierea evaluativă, medierea narativă, medierea transformativă, etc25.
Referitor la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, această etapă nu mai
este obligatorie, aşa cum se prevedea în lege, având în vedere faptul că s-a decis de către
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 266/7 Mai 2014 că obligativitatea participării la
şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la
justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituţional.26
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, dacă legea nu prevede altfel, părţile,
persoane fizice sau juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după declanşarea
unui proces în faţa instanţelor de judecată competente, convenind să soluţioneze pe acestă
cale orice conflicte în următoarele materii delimitate de legea medierii la art. 60 1 introdus prin
Legea nr. 115/2012. Aceste materii sunt următoarele:

a) domeniul protecției consumatorilor,

b) materia dreptului familiei,

c) domeniul litigiilor privind posesia, găanițuirea, strămutarea de hotare, precum și în

orice alte litigii care privesc raporturile de vecinatate;

d) domeniul răspunderii profesionale

e) litigiile de muncă izvorate din încheierea, executarea și încetarea contractelor

individuale de muncă;

f) în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a
pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor
referitoare la Registrul Comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura
prevăzută la art. 1013-102427 sau la cea prevăzută la art. 1025-1032 din Codul de Procedură
Civilă28;

Există însă şi domenii în care medierea nu poate opera, este vorba despre drepturile cu
caracter strict personal, aşa cum sunt drepturile privitoare la statutul persoanei precum şi orice
alte drepturi de care potrivit legii, părţile nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod
admis de lege.
25
„Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ Stănescu și alții,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
26
Deciza 266/2014
27
Respectiv articolele referitoare la procedura specială a Ordonanței de plată.
28
Respectiv articolele referitoare la procedura special a cererilor de valoarea redusă.
 14

Potrivit art. 62 din Legea nr. 192/2006, pentru desfăşurarea procedurii de mediere,
judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la
cererea părţilor, în condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 1 din Codul de Procedură Civilă. 29
Cursul termenului perimării este de asemenea suspendat pe durata desfăşurării
procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere,
iar o eventuala cerere de repunere pe rol va fi scutită de taxa judiciară de timbru.

Consiliul de Mediere. Organizare. Atribuţii

Potrivit Legii nr. 192/2006, Consiliul de Mediere a fost înfiinţat în vederea organizării
activităţii de mediere ca şi organism autonom cu personalitate juridică, de interes public, cu
sediul în municipiul Bucureşti, fiind format din 9 membri titulari şi 3 membri supleaţi, aleşi
prin vot direct și secret de mediatorii cu drept de vot pentru un mandat de 4 ani, în condiţiile
prevăzute în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare.
Modul de înființare, componența, structura, organizarea, funcționarea și atribuțiile
Consiliului de Mediere sunt prevăzute de art. 17 - art. 21, Secțiunea a 2-a a Capitolului II din
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, așa cum a fost
completată și modificată de Legea nr. 115/2012 și OUG nr. 90/2012.
Revocarea Consiliului de Mediere sau a oricăruia dintre membri se face la iniţiativa
unei pătrimi din numărul mediatorilor autorizaţi, decizia fiind adoptată cu o majoritate de
jumătate plus unu din numărul mediatorilor autorizaţi.
Consiliul de Mediere alege un Preşedinte şi un Vicepreşedinte şi desemnează dintre
membri săi o Comisie cu activitate permanentă, care se ocupă de pregătirea lucrărilor
Consiliului de Mediere si al cărei mandat este de 2 ani.
În cadrul structurii Consiliului de Mediere funcţionează un Secretariat Tehnic, alcătuit
dintr-un număr de persoane stabilit prin organigramă şi aprobat de Consiliul de Mediere.
La convocarea Preşedintelui, Consiliul de Mediere se întruneşte lunar sau ori de câte
ori este necesar, şedintele desfășurându-se în prezența a cel puțin 7 membri și fiind publice, cu
excepţia situaţiei în care membri hotărăsc altfel.
Consiliul de Mediere adoptă hotărâri în vederea exercitării atribuţiilor sale, cu votul
majorităţii membrilor componenţi. În cadrul lucrărilor desfăşurate, Consiliul poate solicita şi
concursul unor persoane din alte instituţii sau organisme profesionale, a căror consultare este
necesară în vederea luării unor măsuri sau adoptării unor hotărâri.
Principalele atribuţii ale Consiliului de Mediere sunt reglementate în art. 20 din Legea
192/2006. Astfel, Consiliul de Mediere promovează activitatea de mediere şi reprezintă
interesele mediatorilor autorizaţi în scopul asigurării calităţii serviciilor din domeniul
medierii, elaborează standardele de formare în domeniul medierii, pe baza celor mai bune
practici internaţionale în materie, elaborează programele de formare profesională iniţială şi
continuă precum şi pe cele de specialziare a mediatorilor, întocmeşte şi actualizează lista

29
Art. 411 din Codul de Procedură Civilă, alin. (1) punctul 1 : (1) Judecătorul va suspenda judecata:
1. când amândouă părţile o cer; (...)
 15

furnizorilor de formare profesională care au obţinut autorizarea, autorizează mediatorii în

condiţiile legii, cooperează prin intermediul Sistemului de informare în cadrul pieţei interne
cu autorităţile competenţe din celelalte state membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului
Economic European şi din Confederaţia Elveţiană în vederea asigurării controlului
mediatorilor şi a serviciilor pe care aceştia le prestează, supraveghează respectarea
standardelor de formare în domeniul medierii, etc.
În ceea ce privește cheltuielile de organizare şi funcţionare din venituri proprii,
Consiliul de Mediere acoperă aceste cheltuieli din taxele provenite din: autorizarea
mediatorilor, din donaţii, sponsorizări, finanţări şi alte surse de venit, din încasările provenite
din propriile publicaţii, din amenzile aplicate drept sancţiuni disciplinare, cât şi din alte sume
rezultate din activitatea Consiliului de Mediere, stabilite prin Regulamentul de Organizare şi
Funcţionare.
Consiliul de Mediere se organizează și funcționează atât potrivit legii generale în
materie – Legea nr. 192/2006 completată și modificată, cât și Regulamentului său de
Organizare și Funcționare, care a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului de Mediere nr.
5/2007.
Conform art. 4 al Hotărârii nr. 5/2007 pentru aprobarea Regulamentului de Organizare
şi Funcţionare a Consiului de Mediere, acesta îşi desfăşoară activitatea pe baza următoarelor
principii: principiul viziunii globale şi unitare; principiul legalităţii; principiul imparţialităţii;
principiul cooperării; principiul prevenirii; principiul parteneriatului; principiul
complementarităţii, transparenţei şi dialogului social; principiul confidenţialităţii, precum şi
principiul responsabilităţii.

Hotărârea nr. 5/2007 a Consiliului de Mediere delimitează exact atribuţiile sale în trei
categorii și anume: atribuţii de organizare şi funcţionare, atribuţii de reglementare şi atribuţii
de control, dar și atribuţiile Comisiei Permanente, ale Preşedintelui si Vicepreşedintelui
Consiliului de Mediere şi atribuţiile Secretariatului Tehnic.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Consiliul de Mediere cooperează cu

ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu instituţiile
administraţiei publice locale, organizaţiile neguvernamentale, cu alte persoane juridice,
precum şi cu persoanele fizice, în condiţiile legii.
 16

Capitolul IV
Reglementarea medierii la nivel comunitar

În cadrul acțiunilor și normelor adoptate de organizațiile europene, primele iniţiative

datează din anii ’80, în urma cererii subliniate în numeroase rânduri de către Consiliul şi
Parlamentul European pentru acordarea formelor de protecţie extra-judiciară, cum sunt
concilierea şi arbitrajul, cu privire la atenţia Uniunii Europene faţă de consumator.
Aceste măsuri au fost aplicate în mod concret începând cu a doua jumătate a anilor
’80, odată cu intrarea în vigoare a câtorva iniţiative pilot la nivel de stat, la dorinţa
Comunităţii Europene. În anii ’90, măsurile ADR au devenit „o prioritate politică”
caracterizată prin numeroase alte iniţiative, cum ar fi, în special, Cartea Verde din 1993, care
tratează subiectul accesului consumatorilor la justiţie şi la rezolvarea disputelor în materie de
consum pe piaţa unică, precum şi publicarea, în 1996, a unui „Plan de acţiune” care explica
principiile expuse în Carte.
Deşi discuţia cu privire la măsurile alternative de soluţionare a disputelor (în contextul
european) a apărut în legătură cu tema protecţiei consumatorului, rezolvarea alternativă a
controverselor şi-a demonstrat eficienţa şi în alte domenii cum ar fi dreptul familiei, dreptul
muncii sau dreptul comerţului electronic. La nivelul Uniunii Europene s-a evidenţiat în mai
multe rânduri importanţa acordată metodelor alternative de soluţionare a controverselor
transfrontaliere: în special, cu ocazia Consiliului European de la Viena din decembrie 1998 şi
cu ocazia Consiliului European de la Tampere din octombrie 1999, dedicate „creării unui
spaţiu liber, siguranţei şi justiţiei din Uniunea Europeană”.
În ceea ce priveşte medierea la nivel european, organismul care şi-a asumat un rol
important în promovarea acesteia este Consiliul Europei, atât prin intermediul dezbaterilor şi
al reuniunilor organizate pe această temă, cât şi prin recomandările adoptate de Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei care promovează medierea în diferite materii30.
Alături de Cartea Verde din 1993, amintim cele mai relevante reglementări ale Uniunii
Europene în materia medierii: Recomandarea 98/257/CE, cu privire la principiile aplicabile
organelor responsabile pentru rezolvarea extrajudiciară a controverselor în materie de
consum; Recomandarea 98/1/CE, asupra medierii familiale; Recomandarea 99/19/CE asupra
medierii în materie penală; Rezoluţia Consiliului din 25 mai 2000, cu privire la o reţea
comunitară a organelor naţionale pentru rezolvarea extrajudiciară a controverselor în materie
de consum; Directiva 2000/31/CE, cu privire la principiile aplicabile organelor extrajudiciare
care participă la rezolvarea consensuală a controverselor în materie de consum; Comunicarea
Comisiei din 4 aprilie 2001, cu privire la lărgirea accesului consumatorilor la soluţionarea
alternativă a controverselor; Recomandarea 2001/9 a Comitetului de Miniştri privind
modurile alternative de reglementare a litigiilor între autorităţilor administrative şi persoanele
private; Recomandarea 2001/310/CE privind principiile organismelor extrajudiciare implicate
în soluţionarea consensuală a litigiilor de consum; Recomandarea 2002/10 CE a Comisiei
Miniştrilor din 18 septembrie 2002, cu privire la medierea controverselor civile; Cartea Verde

30
„Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.
 17

cu privire la medierea în conflictele civile şi comerciale, din 19 aprilie 2002; Directiva Cadru
2002/21 a Parlamentului European si a Consiliului,iprivind cadrul de reglementare comun
pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice; Rezumat al Răspunsurilor la Cartea
Verde privind măsurile ADR în Dreptul Civil și Comercial din 31 ianuarie 2003; Propunerea
nr. 718 pentru Directiva cu privire la mediere din 2004, cu privire la anumite aspecte ale
medierii în materie civilă şi comercială; Dosarul interinstituţional 2004/0251 din 28
februarie 2008; Codul European de Conduită pentru Mediatori, 2004; Directiva 2008/52/CE
privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială; Directiva 2013/11/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie
de consum şi Regulamentul UE nr. 524/2013 privind soluţionarea online a litigiilor în materie
de consum.

Recomandarea 98/257/CE cu privire la principiile aplicabile organelor responsabile pentru

soluționarea extrajudiciară a litigiilor în materie de consum

Recomandarea Comisiei din 30 martie 1998 (98/257/CE) prevede ca toate

organismele existente, sau care vor fi create în viitor şi care vor avea ca atribuţii soluţionarea
extrajudiciară a disputelor în materie de consum, trebuie să respecte următoarele principii:
 Independenţă: responsabilul cu procedura medierii trebuie să aibă capacitatea,
experienţa şi competenţa, necesare îndeplinirii funcţiilor sale; trebuie să beneficieze de
un mandat irevocabil cu o durată suficientă şi să nu poată fi destituit fără un motiv
întemeiat; nu trebuie să fi avut relaţii personale sau economice cu părţile de cel puţin
trei ani;
 Transparenţă: părţilor va trebui să li se transmită întotdeauna regulamentul cu privire
la procedurile ADR şi respectiv cu privire la procedura medierii şi tabelele cu
onorariile aferente. Părţile vor trebui să fie întotdeauna informate cu privire la
modalităţile de adoptare a deciziilor, relevanţa juridică a acestora, declaraţiile
experţilor;
 Eficienţă:procedura trebuie să permită accesul consumatorului, inclusiv fără un
reprezentant legal, trebuind să fie accesibilă, cu costuri moderate; termenele între
prezentarea la mediator şi încheierea acordului de mediere trebuie sa fie scurte;
 Legalitate: acordul de mediere nu poate avea ca rezultat privarea consumatorului de
protecţia garantată de dispoziţiile imperative ale legii;
 Reprezentare: procedura nu poate priva părţile de dreptul de a fi reprezentate sau
însoţite de un terţ în orice fază a procedurii medierii.

Reţeaua Europeană „EEJ Net” și Rețeaua „ECC-Net”

Conferinţa de la Lisabona din 5 şi 6 mai 2000 a Uniunii Europene a iniţiat

constituirea unei reţele europene pentru soluţionarea extrajudiciară a conflictelor cu privire la
consumatori (European Extra-Judicial Network – „EEJ-Net”).
Obiectivul acelei rețele era acela de a permite cetăţenilor şi întreprinderilor să se
adreseze unui singur punct de contact în propriul stat pentru a obţine informaţii cu privire la
 18

sistemele naţionale de soluţionare extrajudiciară a controverselor transfrontaliere şi pentru a

avea la dispoziţie mecanisme rapide de acces.
Aceste indicaţii au fost reluate în Rezoluţia Consiliului European din 25 mai 2000
„cu privire la o reţea comunitară de organisme naţionale pentru soluţionarea extrajudiciară a
controverselor în materie de consum”. Cu această ocazie statele membre au fost invitate la:
- Încurajarea cooperării între organizaţiile profesionale şi economice şi organizaţiile
consumatorilor, având obiectivul de a contribui la activităţile organismelor
extrajudiciare şi a punctelor de contact;
- Promovarea creării noilor sisteme de soluţionare a controverselor, în special prin
aplicarea online;
- Încurajarea societăţilor, precum şi a organizaţiilor profesionale şi economice, să
acţioneze prin afiliere sau în asociere cu organismele extrajudiciare ale Statelor
Membre în care acestea sau în care componentele lor dezvoltă raporturi comerciale cu
consumatorii;
- Crearea unui punct central (centru de compensare) însărcinat cu furnizarea
informaţiilor, îndrumarea, susţinerea practică şi cu asistarea consumatorilor în vederea
facilitării accesului la organismele sau la sistemele extrajudiciare competente la nivel
naţional şi la punctele de contact situate în Statele membre.

În scopul atingerii obiectivelor propuse, Reţeaua EEJ are funcţii diverse. Astfel, în
primul rând această rețea coordonează procedurile de soluţionare extrajudiciară accesibile
consumatorilor în întreaga Europă.
În al doilea rând Rețeaua EEJ-Net informează consumatorii cu privire la metodele
alternative de soluționare a litigiilor existente şi potrivite pentru tratarea reclamaţiilor
acestora.
În al treilea rând face în aşa fel încât consumatorii să poată prezenta cu uşurinţă
reclamaţiile transfrontaliere, în special în ceea ce priveşte dificultăţile de ordin practic, cum ar
fi limba și totodată indică consumatorului organismul ADR competent pentru tratarea
reclamaţiei sale.
O altă funcție pe care o îndeplinește Rețeua EEJ-Net este aceea de control al
soluţionării disputei şi funcţionării metodelor alternative în cadrul întregii rețele.
Sub aspect procedural, consumatorii trebuie să îndeplinească anumite cerințe înainte
de a se adresa Reţelei EEJ-Net pentru o problemă transfrontalieră. În acest sens, consumatorii
trebuie să ia legătura cu furnizorul bunurilor sau serviciilor cumpărate pentru a încerca
soluţionarea problemei iar pentru informaţii importante, consultanţă şi asistenţă cu privire la
problemele transfrontaliere, se vor adresa unuia dintre Centrele Europene ale Consumatorilor
(așa numitele „Euroghişee” care oferă informații și sprijin în cazul achizițiilor
transfrontaliere). Iniţierea unor proceduri este necesar să fie făcută în nişte limite de timp bine
determinate şi de aceea consumatorii trebuie să fie informați corespunzător înainte de a decide
dacă vor apela la EEJ-Net. De asemenea, rețeaua EEJ-Net reprezintă un mijloc suplimentar
pus la dispoziţia consumatorilor pentru soluţionarea controverselor transfrontaliere şi nu
înlocuieşte în nici un fel drepturile legale ale acestora şi nici alte mijloace ordinare la care pot
face apel.
 19

Consumatorii pot accesa direct rețeaua EEJ-Net, este însă recomandat să se adreseze
mai întâi unui Euroghișeu, unei asociații de consumatori sau unui alt serviciu de consultanță
competent. Accesul la rețeua EEJ-Net se realizeazăcel mai adesea prin așa-numitele centre de
compensare (spre exemplu pentru Italia, este organizat și funcționează Centrul European
pentru Consumatori).

Recomandarea 2001/9/CE cu privire la căile alternative de soluţionare a litigiilor

dintre autorităţile administrative şi persoanele private

Considerând că procedurile jurisdicţionale nu pot fi întotdeauna cele mai adecvate în

practica soluţionării diferendelor de ordin administrativ, Recomandarea 2001/9 a Consiliului
European de Miniştri privind modurile alternative de reglementare a litigiilor între autorităţile
administrative şi persoanele private recomandă guvernelor statelor membre ale Consiliului
Europei să promoveze recursul la metodele alternative de reglementare a litigiilor între
autorităţie administrative şi persoanele private urmărind o serie de principii de bună
practică31.
Modurile alternative avute în vedere de către această recomandare sunt recursul
administrativ intern, mediere, conciliere, tranzacţia şi arbitrajul. Acestea pot interveni înaintea
sesizării instanţelor judecătoreşti, în anumite speţe ele constituind o condiţie prealabilă
obligatorie. Desigur că, medierea, ca şi celelalte proceduri alternative propuse de această
recomandare, poate fi utilizată şi în cursul procedurii în faţa instanţelor judecătoreşti, eventual
chiar prin sesizarea judecătorului.
Un alt aspect important pe care îl aduce în atenţie Recomandarea 2001/9/CE este
faptul că mediatorul poate să invite autoritatea administrativă să abroge, să retragă sau să
modifice un act, pentru raţiuni de oportunitate sau de legalitate, competenţă care nu se mai
regăseşte în alte materii la care se poate apela la mediatori.
Actului normativ analizat se adresează litigiilor la modul general, îndeosebi cele
referitoare la acte administrative individuale, contracte, obligaţii civile şi, în general pentru
litigii care au că obiect pretenţii băneşti, aşa cum este stipulat în Anexă la Recomandare.
Reglementarea căilor alternative de soluţionare a litigiilor trebuie să fie făcută prin
instituţionalizarea acestora sau într-un mod care să permită adoptarea lor în funcţie de decizia
părţilor implicate, se stipulează în art. 3 alin 1 din Recomandare.
Tentativa pusă în aplicare de Consiliul European este deosebit de ambiţioasă deoarece
nu este legată de un sector anume al justiţiei administrative, însă are ca ţintă promovarea
cooperării extrajudiciare cu privire la toate controversele de drept administrativ.
Spre deosebire de reglementările din sectorul protecţiei consumatorului, unde se poate
efectua o încredinţare în baza unei directive comune, de unde şi posibilitatea realizării unui
network european de metode alternative, în materia procedurilor alternative pentru jurisdicţia
administrativă situaţia este mult diferită în contextul în care la nivelul statelor europene există
diferenţe cu privire la sistemul de drept administrativ.
În afara diferenţierii între Statele cu regim common law şi Statele cu regim civil law,
există şi alte diferenţe, mai puţin evidenţiate, inclusiv între Statele membre în ceea ce priveşte

31
„Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2007.
 20

dreptul administrativ: de fapt, nu toate ordinele utilizează aceleaşi criterii pentru repartizarea
competenţelor între judecătorul obişnuit şi cel administrativ. Această situaţie face şi mai
dificil proiectul ambiţios al unei coordonări totale în materie între toate statele membre iar,
ceea ce contează cel mai mult, este că se generează dificultăţi obiective în interpretarea
Recomandării.
Textual, actul adoptat de Consiliul European promovează cooperarea extrajudiciară în
materie de drept administrativ având dublul obiectiv de a reduce cantitatea de lucru al
supraaglomeratelor curţi naţionale şi de a favoriza introducerea sistemelor mai adecvate în
raport cu cele jurisdicţionale. Pe lângă aceste consideraţii strict juridice, Recomandarea are şi
alte două premise extrem de importante, mai degrabă cu caracter practic decât juridic: de fapt,
se evidenţiază faptul că adesea procedurile din faţa Curţilor ordinare nu sunt calea cea mai
adecvată pentru a fi urmată în soluţionarea acelui tip de controversă; recurgerea la măsurile
alternative, de asemenea, conform Curţii ar putea apropia administraţia de cetăţean printr-o
abordare de tip dialog.
Curtea se limitează în a enunţa principiile generale care trebuie adoptate de „măsurile
alternative administrative”. Recomandarea stipulează „cum recurgerea la asemenea
instrumente face procedurile de judecare a controversei mai simple, flexibile, mai rapide şi
mai puţin costisitoare, permiţând o soluţionare a litigiilor bazată pe înţelegeri amicale, cu
aplicarea principiului echităţii şi nu doar a regulilor stricte de drept, furnizând soluţiile cele
mai adecvate pentru complexitatea tehnică a unor evenimente unice. ”
Recomandarea acordă o importantă deosebită metodelor alternative administrative ca
fiind o alternativă reală şi eficientă la instanţa clasică administrativă.
Actul normativ stipulează faptul că anumite căi alternative cum ar fi recursul
adminsitrativ intern, concilierea, medierea şi tranzacţia pot fi folosite înainte de a recurge la
instanţa judecătorească. Se apreciază faptul că utilizarea acestor metode ar trebui să fie
obligatorie, reprezentând o condiţie prealabilă declanşării procedurilor legale.
Sigur că anumite căi alternative pot fi utilizate la propunerea judecătorului şi în cursul
procedurilor legale, iar procedura arbitrajului trebuie să excludă procedura jurisdicţională.
În mod evident actul normativ face referire la controlul judiciar care trebuie să fie
diferit în funcţie de calea alternativă aleasă şi vizează chestiuni de procedură şi/sau aspectele
legate de fondul cauzei.
Recursul administrativ intern aşa cum este reglementat ar trebui să fie permis în cazul
oricărui act şi presupune o analiză cu privire la oportunitatea şi/sau legalitatea unui act
admisnitrativ. În anumite cazuri recursul administrativ poate deveni condiţie prealabilă
recurgerii la instanţa de drept comun.
În ceea ce priveşte arbitrajul părţile sunt cele care aleg procedura de arbitraj cea mai
potrivită pentru soluţionarea unei controverse, şi care în acelaşi timp, să permită arbitrului să
evalueze soluţionarea în mod echitabil. Însă ceea ce trebuie subliniat este faptul că arbitrajul
sub această reglementare are un caracter diferit în sensul în care procedura se încheie cu o
recomandare din partea arbitrului şi care nu este obligatorie pentru părţi, invitând pur şi
simplu administraţia publică să revadă actul.
 21

Cartea Verde cu privire la metodele alternative de soluţionare a disputelor din 2002

Punctul de plecare pentru elaborarea legislaţiei în materie a statelor membre, îndrumar

al principiilor generale aplicabile procedurilor de mediere este considerat a fi Cartea Verde
privind medierea în conflictele civile şi comerciale (COM 196/2002), publicată la 9 aprilie
2002 de către Comisia Europeana, cu scopul de a stimula dezbaterea asupra problematicilor
care derivă din iniţiativele pentru metodele alternative de solutionare a litigiilor ale Uniunii
Europene şi pentru a afla părerile părţilor interesate. Pentru a promova instituţia în cadrul unei
discipline comunitare, Cartea Verde propune, reunind părerile sub titlul general Garantarea
calităţii ADR, următoarele obiective:
- Pe fond armonizarea legislaţiei în vigoare a Statelor Europene;
- Comisia să dispună planuri pentru a se asigura că metodele alternative au un anumit
standard de calitate;
- Asigurarea confidenţialităţii, ca şi caracteristică fundamentală pe care se bazează
reuşita procedurilor alternative de soluţionare a litigiilor;
- Adoptarea de masuri pentru a se garanta valabilitatea acordului ce cuprinde învoiala
părtilor, a cărui trăsătură esenţială este reprezentată chiar de caracterul legal al
înţelegerii;
- Sublinierea faptului că eficienţa si eficacitatea metodelor alternative de soluţionare a
litigiilor variază în funcţie de statul membru în care acordul este realizat;
- Comisia să se asigure de corecta formare şi de competenţa profesionistilor care vor
desfăşura activitatea de mediere.
În Cartea Verde a Comisiei se declar că aceste sisteme alternative de soluţionare a
litgiilor fac obiectul unui interes reînnoit, din trei motive:
- deoarece a fost demonstrat beneficiul direct pentru cetăţeni, al căror acces la justiţiei s-
a îmbunătăţit;
- deoarece căile alternative de soluţionare a litigiilor face obiectul unei atenţii deosebite
din partea statelor membre, atenţie care uneori se traduce în iniţiative legislative;
- deoarece aceste metode alternative reprezintă o prioritate politică pentru instituţiile
Uniunii Europene, căreia îi revine sarcina de a le promova, de a garanta cel mai bun
context posibil pentru dezvoltarea acestora şi de a încerca să garanteze calitatea lor.
Unul dintre motivele iniţierii şi promovării metodelor alternative de soluţionare a
litigiilor ţine de caracterul practic şi de conjunctură: metodele alternative furnizează un
răspuns la dificultăţile accesării justiţiei, cu care multe ţări se confruntă. Aceste dificultăţi se
explică prin faptul că neînţelegerile prezentate organelor judiciare s-au înmulţit, procedurile
tinzând să se lungească iar costurile ocazionate de aceste proceduri au crescut. Cantitatea,
complexitatea şi natura tehnică a textelor de lege contribuie pe de o parte la dificultatea
accesului la justiţie. Desigur, apoi, controversele transfrontaliere sunt caracterizate mai mult
decât cele interne de o lentoare şi de costul mare al procedurilor. Pe de altă parte, accesul la
justiţie este un drept fundamental al tuturor, iar metodele alternative se regăsesc pe deplin în
contextul politicilor menite să îmbunătăţească acest aspect.
Prin intermediul Cărţii Verzi cu privire la metodele alternative de soluţionare a litigiilor a
fost începută o consultare publică, la nivel european, cu privire la unele principii aplicabile
metodelor alternative de soluţionare a litigiilor cum ar fi: neobligativitatea medierii şi a
 22

concilierii; eficienţa obligatorie a clauzei; întreruperea termenelor de prescripţie şi de

depunere; confidenţialitatea; eficienţa procesului-verbal de mediere sau conciliere; funcţia
juridică, recunoaştere şi responsabilitatea mediatorilor şi a conciliatorilor.

Cartea Verde alături de celelalte acte normative emise la nivel european face parte din
lucrările constante ale Comunităţii Europene privind crearea unui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie, mai ales din perspectiva îmbunătăţirii accesului la justiţie. Încurajarea
utilizării metodelor alternative de soluţionare a litigiilor vine în sprijinul soluţionării rapide,
cu costuri reduse a conflictelor, asigurând totodată şi o protecţie reală a drepturilor cetăţenilor.
În lumina acestor aspect Comisia consideră că dezvoltarea metodelor alternative de
soluţionare a litigiilor reprezintă o alternativă la justiţia clasică, o formă de menţinere a păcii
sociale şi de soluţionare a conflictelor pe calea dialogului şi a consensului.32

Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte în materie civilă şi comercială

La 21 Mai 2008, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au adoptat

Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte în materie civilă şi comercială, reglementare
care se înscrie în obiectivul Comunităţii privind menţinerea şi dezvoltarea unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, în cadrul căruia se asigură libera circulaţie a persoanelor, care
ar trebui să cuprindă accesul la metodele judiciare şi extrajudiciare de soluţionare a
controverselor.
Această directivă se aplică proceselor în care două sau mai multe părţi, într-un litigiu
civil sau comercial transfrontalier, încearcă, în mod voluntar, să ajungă la un acord amiabil
referitor la litigiul dintre ele, cu ajutorul unui mediator33.
Directiva are aşadar obiectivul de a contribui la funcţionarea corectă a pieţei interne, în
special în ceea ce priveşte disponibilitatea serviciilor de mediere.
Aceasta subliniază, de asemenea, modul în care poate medierea să furnizeze o
soluţionare extrajudiciară convenabilă şi rapidă a controverselor în materie civilă şi
comercială, prin intermediul procedurilor concepute în baza exigenţelor părţilor.
Acordurile rezultate din mediere au o mare probabilitate de a fi respectate în mod voluntar şi
de a păstra o relaţie amicală şi de durată între părţi. Aceste beneficii devin şi mai evidente în
situaţiile care prezintă elemente de extraneitate.
În scopul promovării ulterioare a utilizării medierii şi pentru a garanta că părţile
implicate se pot încrede într-un context juridic sigur, trebuie să se introducă un cadru
normativ care să gestioneze, în special, elementele cheie ale procedurii civile. Statele membre
trebuie să încurajeze în orice mod elaborarea de coduri voluntare de conduită a mediatorilor şi
organizaţiilor care furnizează servicii de mediere, precum şi în conformitate cu acestea, la fel

32
www.ec.europa.eu
33
„Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu- coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ
Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
 23

ca orice alt mecanism eficient de control al calităţii în domeniul furnizării de servicii de

mediere34 .
Pe de altă parte, statele membre trebuie să se asigure de faptul că acordurile rezultate
în urma medierii pot fi executate, directiva deşi adresându-se doar disputelor transfrontaliere,
nu interzice statelor membre să aplice aceste prevederi procedurilor interne de mediere.

Capitolul V
Procesul de mediere

Principiile care guvernează procesul de mediere

În baza Legii nr. 192/2006 aşa cum a fost modificată, medierea reprezintă „o
modalitate de rezolvare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane
specializate în calitate de mediator în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate
şi având liberul consimţământ al părţilor”.
Din analiza definiției legale decurg înseși principiile fundamentale ale medierii și
anume: neutralitatea, imparțialitatea, confidențialitatea și voluntariatul procedurii medierii.

Principiul neutralității și imparțialității mediatorului

Pe tot parcursul procedurii medierii este necesar ca mediatorii să fie independenți, să
rămână neutri și imparțiali față de conflictul dedus medierii. În exercitarea atribuțiilor lor,
mediatorii trebuie să se bucure de deplină independență în relațiile cu diferite entități care ar
putea avea anumite interese în cauzele în care are loc medierea. Este necesar ca această
independență să fie de natură a le garanta imparțialitatea, neutralitatea și echidistanța față de
cauză, față de rezultatele acesteia și față de părțile implicate în litigiu.

Principiul confidențialității procedurii medierii

Prin însăși natura misiunii sale, mediatorul este depozitarul secretelor părților
implicate în procedura medierii și destinatarul comunicărilor de natura confidențială. Nu
poate exista încredere în lipsa garanției confidențialității. Prin urmare, secretul profesional
este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept și o îndatorire fundamentală și patrimonială a
mediatorului.

Principiul voluntariatului procedurii medierii

34
„Professione Mediatore”, Guida operativa per mediatori, conciliatori e arbitri, Damiano Marinelli, Gruppo
Editoriale Esselibri-Simone, 2011.
 24

Exceptând situațiile pentru care legea dispune altfel, părțile au posibilitatea de a

recurge la mediere în mod voluntar și în orice materie, în condițiile prevăzute de Legea nr.
192/2006 cu modificarile si completările succesive, inclusiv ulterior declanșării unui proces în
fața instanței de judecată.
Mai mult decât atât, organele judiciare, arbitrale și alte autorități cu atribuții
jurisdicționale au îndatorirea de a informa părțile asupra acestei modalități de soluționare a
disputelor, asupra avantajelor folosirii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale. Astfel,
nimeni nu poate obliga o persoană fizică sau juridică să participe la mediere, să parcurgă
această procedura sau să ajungă la un acord în urma medierii. Caracterul voluntar al medierii
prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Un avantaj semnificativ îl constituie faptul că, din
perspectiva medierii și a durabilitătii acordului, caracterul său voluntar este garanția că părțile
care aleg medierea au dorința și interesul de a soluționa disputa dintre ele și că vor coopera cu
concursul mediatorului pentru a ajunge la un acord.

Principiul autodeterminării părților

Potrivit acestui principiu părțile au dreptul de a alege medierea ca metodă alternativă

de soluţionare a diferendului, de a alege mediatorul, de a fi informate despre procedura
medierii, de a-și prezenta propriile opinii, interese, propuneri de soluții, de a decide asupra
celor mai avantajoase rezolvări ale disputelor dintre ele.
Acordul de mediere reflectă înțelegerea care aparține părților implicate. Orice clauze,
termene trebuie propuse și acceptate de părți, în urma desfășurării procesului de mediere.

Principiul informării prealabile asupra procedurii medierii

Mediatorul are obligația de a informa părțile despre principiile medierii, asupra

detaliilor despre procedură şi modul de desfăşurare, înainte de semnarea contractului de
mediere şi de începerea efectivă a medierii35.
Conform Deciziei Curţii Constituţionale şedinţa de informare cu privire la avantajele
procedurii de mediere nu mai este obligatorie. Acest lucru nu înseamnă că părţile nu pot fi
informate dacă solicită acest lucru, referitor la avantajele şi modul de derulare a unei astfel de
proceduri alternative de soluţionare a litigiilor.

Etapele procesului de mediere

Modul în care are loc derularea procesului de mediere, participarea părţilor şi a

avocaţilor acestora, a experţilor, interpreţilor autorizaţi, administrarea de probe, etc, conduc
spre conturarea procesului de mediere ca un proces lipsit de formalismul excesiv cerut în faţa
instanţelor de judecată. Modalitatea în care se derulează întregul proces de mediere luarea
deciziilor și schițarea sistemelor de dispută reprezintă un întreg proces sistematic pentru a da

35
„Formarea de mediatori”, Centrul Avocaților Mediatori „Cristian Iordanescu”, Education through Human
Toolkit, Ianuarie-Februarie 2009, București.
 25

posibilitatea părților de a dezvolta mecanisme de luare a deciziilor în vederea soluționarii

litigiilor dintre ele asistate de un profesionist numit mediator.

Şedinţa de informare prealabilă. Lipsa obligativităţi.

Conform dispoziţiilor legale în vigoare părţile, persoane fizice sau persoane juridice,
pot participa la o şedinţa de informare privind avantajele medierii în vederea soluţionării pe
această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală precum şi în alte
materii, în condiţiile prevăzute de lege.
Prin modificarea legii 192/2006 a fost introdusă în anul 2012 cerinţa obligativităţii
unei astfel de şedinţe de informare prealabile, ca o condiţie preliminară obligatorie exercitării
acţiunii în instanţa de judecată. Dacă instanţa de judecată era sesizată cu o acţiune fără
parcurgerea etapei preliminare a şedinţei de informare cu privire la avantajele medierii,
sancţiunea aplicată era aceea a respingerii cererii că inadmisibilă.

Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere. Încheierea contractului de

mediere

Părţile aflate într-o situaţie litigioasă, în măsură în care doresc soluţionarea prin
procedura medierii a conflictului, se pot prezenta împreună la mediator.
Dacă doar una dintre părţi se prezintă la mediator, la cererea acesteia, în conformitate
cu dispoziţiile art. 43 din Legea 192/2006, mediatorul va adresa celeilalte părţi o invitaţie
scrisă în vederea informării şi acceptării medierii. În acest sens va stabili un termen de cel
mult 15 zile de răspuns.
Dacă partea convocată se află în imposibilitatea de a se prezenţa mediatorul poate
stabili, la cererea acesteia o nouă dată în vederea informării şi acceptării medierii.
În situaţia în care părţile participante la şedinţa de informare cu privire la procesul de
mediere decid să accepte medierea, părţile şi mediatorul vor semna contractul de mediere.
Dacă una dintre părţi refuză în scris medierea sau nu răspunde la invitaţie în termenul precizat
sau nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere,
se consideră că medierea este neacceptată iar mediatorul va întocmi un proces verbal în acest
sens.
Conform dispoziţiilor legale în materie este interzisă desfăşurarea şedinţelor de
mediere înainte de încheierea contractului de mediere.
Prin contractul de mediere se consfinţeşte acordul de voinţă intervenit între mediator şi
părţile aflate în conflict. Mediatorul urmăreşte îndeplinirea a patru obiective principale şi
anume: stabilirea unui contact cu participanţii la procedura medierii; expunerea procedurii de
mediere şi explicarea funcţionarii acesteia; clarificarea intenţiilor părţilor şi a abilităţilor
acestora de mediere şi stabilirea regulilor de baza care guvernează medierea.
 26

Etapa medierii propriu-zise

De precizat faptul că medierea este un proces dinamic şi cursiv. Scopul principal este
acela al restabilirii dialogului şi comunicării între părţi prin intermediul unui « facilitator al
comunicării », respectiv mediatorul şi în măsură în care este posibil ajungerea la un acord.
Medierea nu este un proces în sala de judecată, nu este un arbitraj, nu este conciliere.
Medierea este o procedura flexibilă, organizată, condusă de un mediator – care nu este
judecător sau arbitru şi al cărei rezultat depinde în totalitate de părţi.
În funcție de complexitatea conflictului, medierea poate dura de la cîteva ore la
săptămâni, respectiv de la o singură întâlnire la mai multe întâlniri. În cadrul acestei etape a
medierii s-au identificat mai multe faze si anume :

1. Sesiunea de deschidere. Cuvantul introductiv al mediatorului.

2. Sesiunea comună
3. Identificarea și strângerea informațiilor
4. Analizarea conflictului
5. Sesiuni separate
6. Identificarea și evaluarea opțiunilor
7. Închiderea procedurii de mediere

Medierea are drept scop ajungerea la un acord, o înțelegere comună a părților, care să
stabilească toate detaliile soluționării situației conflictuale existente prin redactarea acordului
de mediere.
În unele cazuri, procesul medierii se poate încheia cu un insucces, situație în care
mediatorul va întocmi un proces-verbal de consemnare a acestui fapt. Succesul medierii, cu
atât mai mult atunci când litigiile deduse sunt complexe iar mizele sunt mari, depinde în mare
măsură de abilitatea mediatorului de a ține părțile în procesul de mediere, chiar dacă acestea
au impresia că nu vor ajunge la un punct comun de soluționare a problemelor36.
Scopul medierii nu trebuie să subziste în ajungerea la un acord cu orice preț, ci
ajungerea la o înțelegere rațională. Există situații când, în urma dezbaterilor și analizei
propunerilor de soluții, părțile pot ajunge la concluzia că niciuna dintre opțiuni nu ar putea
servi intereselor comune, însă chiar și atunci când se poate obține un acord parțial, trebuie
considerat că procesul medierii și-a atins scopul37.
În conformitate cu dispoziţiile art. 56 din Legea 192/2006 procedura de mediere se
închide după caz, prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urmă soluţionării conflictului,
prin constatarea de către mediator a eşuării medierii, prin depunerea contractului de mediere
de către una dintre părţi.

36
Roger Fisher & William Ury, ,,Getting to yes Negotiatiang an agreement without giving”, in a second Edition,
Random House Business Books, 1991.
37
„Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu- coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae Bogdan Codruţ
Stănesc şi alţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
 27

La închiderea procedurii de mediere, în oricare din situaţiile stipulate de lege,

mediatorul va întocmi un proces verbal care se semnează de către părţi, personal sau prin
reprezentant şi de mediator iar părţile primesc câte un exemplar orginal al procesului verbal.
În situaţia în care părţile au ajuns la un acord numai cu privire la anumite aspecte,
respectiv sunt în situaţia de a încheia o înţelegere parţială, precum şi în situaţia în care
medierea eşuează sau contractul de mediere este denunţat de una dintre părţi, orice parte se
poate adresa instanţelor de judecată sau arbitrale competenţe a soluţiona litigiul.

Acordul de mediere

Acordul de mediere este actul care consfinţeşte înţelegerea părţilor în urma procesului
de mediere. Acordul de mediere se va redacta în scris şi va cuprinde toate clauzele consimţite
de părţi. Pentru a fi valabil, acordul de mediere trebuie să intervină într-un domeniu în care
părţile pot recurge la mediere şi să se refere la drepturi de care acestea pot dispune cu
respectarea normelor imperative ale legii. În conformitate cu dispoziţiile art. 58 din Legea
192/2006 când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere se poate redacta un acord
scris care va cuprinde clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub
semnătură privată. Acordul este redactat de mediator, cu excepţia situaţiilor în care părţile şi
mediatorul convin altfel.
În cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa, la solicitarea
părţilor, va pronunţa o hotărâre în conformitate cu dispoziţiile art. 432-434 Cod proc. civ.
Instanţa de judecată va consfinţi învoiala părţilor numai dacă aceasta nu contravine legii şi
bunelor moravuri.
De asemenea, instanţa, odată cu pronunţarea hotărârii, va dispune, la solicitarea părţii
interesate, şi restituiea taxei de timbru plătită. Există o singură excepţie şi anume referitor la
transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje
şi cauze succesorale, când taxa de timbru nu se restituie.
Acordurile de mediere încheiate de părţi în cauzele ce au ca obiect exerciţiul
drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului
copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient. Ori de cate ori instanţa va pronunţa o
hotărâre de expedient în temeiul art. 63 din legea 192/2006 completată şi modificată, instanţa
va verifica legalitatea acordului de mediere. Astfel, mediatorul va aduce la cunoştinţa părţilor
faptul că instanţa va consimţi învoiala părţilor numai dacă aceasta nu cotravine legii şi
bunelor moravuri.
Acordul de mediere autentificat de notarul public sau încuviinţat de instanţa de
judecată va fi pus în executare în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Investirea cu
formulă executorie a acordului de mediere trebuie raportată la dispoziţiile Directivei
52/CE/2008 care stabileşte ca obiectiv realizarea forţei executorii a înţelegerilor încheiate prin
mediere şi lasă la aprecierea statelor să aleagă calea prin care vor asigura executarea
acordurilor de mediere. Având în vedere aceste aspecte, opinăm că, acordul de mediere în sine
nu poate fi investit cu formulă executorie deoarece el nu este titlu executoriu, având doar
valoarea unui înscris sub semnatură privată. Hotărârea de expedient pronunţată potrivit
dispoziţiilor Legii 192/2006 completată şi modificată constituie titlu executoriu şi poate fi
investită cu formula executorie.
 28

În ceea ce priveşte acordul de mediere care vizează transferul dreptului de proprietate

privind bunuri imobile sau al altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, acesta trebuie
să fie prezentat notarului public sau instanţei de judecată pentru că, pornind de la acordul de
mediere, să se verifice condiţiile de fond şi de formă prin procedurile prevăzute de lege şi să
se emită ulterior un act autentic sau o hotărâre judecătorească. În conformitate cu dispoziţiile
art. 58 alin. 4 notarul public sau instanţa de judecată, după caz, vor putea aduce completări şi
modificări corespunzătoare odată cu verificarea îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond a
acordului de mediere.

Capitolul VI.
Aspecte de procedură civilă cu privire la mediere. Consideraţii teoretice şi practice.

Aspecte de procedură civilă

Art. 21 cod procedură civilă prevede faptul că judecătorul va recomanda părţilor
soluţionare amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale. În tot cursul litigiului
judecătorul va încerca împăcarea părţilor dându-le îndrumările necesare, potrivit legii.
Astfel, din textul art. 21 rezultă faptul că legiuitorul a considerat soluţionarea
alternativă a litigiilor ca fiind o etapă a procesului pe care părţile ar trebui să o ia în
considerare la recomandarea judecătorului. După cum am expus deja, medierea oferă părţilor
posibilitatea de a-şi gestiona singure conflictul şi de a obţine o soluţie reciproc avantajoasă,
rapidă eficientă şi durabilă, într-un timp relativ scurt şi cu costuri reduse. Acestea sunt
principalele avantaje ale medierii în comparaţie cu instanţa clasică unde procesele se întind pe
perioade lungi de timp şi angajează costuri substanţiale.
Din redactarea textului de lege rezultă faptul că judecătorul poate recomanda
soluţionarea alternativă a litigiului prin mediere, ori de câte ori consideră necesar şi oportun în
cauza supusă judecăţii. Prin urmare, într-o astfel de situaţie părţile se vor prezenta la mediator
şi vor participa la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii. Sigur că procesul de
mediere nu este obligatoriu pentru părţi în vederea soluţionării amiabile a conflictului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 227 alin. 2 în litigiile în care, potrivit legii, pot face
obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţa de
informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând
seama de circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în
vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea nu este
obligatorie pentru părţi.
În situaţia în care judecătorul recomandă părţilor să participe la o şedinţă de informare
cu privire la avantajele medierii, considerăm că aceasta devine o obligaţie pentru părţi de a se
prezenta la mediator. Şedinţa de informare nu trebuie să fie confundată cu procedura de
mediere propriu-zisă. Prin urmare, medierea ca modalitate de soluţionare a conflictului dintre
părţi este facultativă şi rămâne la aprecierea părţilor implicate.
 29

În ceea ce priveşte procedura de informare prealabilă cu privire la avantajele medierii,

atât codul de procedură civilă cât şi legea 192/2006 prevăd dispoziţii în acest sens.
În situaţia în care judecătorul recomandă medierea părţile se vor prezenta la mediator
în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. Refuzul părţii de a se prezenta în
şedinţa de informare cu privire la mediere, în situaţia în care a acceptat se sancţionează cu
amendă judiciară I de la 100 la 1000 lei, potrivit art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. f din codul de
procedură civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din legea 192/2006 dacă legea nu prevede altfel,
părţile, persoane fizice sau juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind
avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor
competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, penală,
familială, precum şi în alte materii în condiţiile legii.
În conformitate cu art. 6 din legea specială organele judiciare şi arbitrale, precum şi
alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor
folosirii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor.
În ceea ce priveşte obligativitatea părţilor de a participa la şedinţa de informare cu
privire la avantajele medierii, aceasta există numai în măsură în care judecătorul recomandă
medierea.
Părţile au dreptul să îşi aleagă liber mediatorul sau mediatorii, acesta nefiind impus de
instanţa. Mediatorul ales nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţi într-o procedura
judiciară având că obiect conflictul supus medierii conform dispoziţiilor art.36 din Legea
192/2006. De asemenea, mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sale sau
cu actele de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. Calitatea de martor are
întâietate faţă de aceea de mediator cu privire la faptele şi împrejurările pe care le-a cunoscut
înainte de a fi devenit mediator în cauza.în toate cazurile, după ce a fost audiat că martor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin (2) unde se stipulează că în tot cursul
procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare
coroborate cu dispoziţiile art. 227 alin (1) unde se precizează faptul că în tot cursul
procesului, judecătorul va încerca împăcarea amiabilă a părţilor, dându-le îndrumările
necesare şi în acest sens va solicită înfăţişarea personală a părţilor chiar dacă acestea sunt
reprezentate rezultă faptul că părţile au posibilitatea să îşi soluţioneze conflictul şi prin
mijlocirea instanţei de judecată. În această situaţie, judecătorul va lua act de învoială părţilor
prin hotărâre judecătorească care va putea fi atacată cu recurs exclusiv pe motive procedurale.
În măsură în care părţile au hotărât soluţionarea pe cale amiabilă a unei cauze deja
înregistrată pe rolul instanţei de judecată, conform art. 62 din Legea 192/2006 pentru
desfăşurarea procedurii de mediere judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti
sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor în condiţiile prevăzute de art. 242 alin.1 pct.1
din codul de procedură civilă. Cursul termenului perimării este şi el suspendat pe durata
desfăşurării procedurii de mediere dar nu mai mult de 3 luni de la dată semnării contractului
de mediere.
Dacă în urmă procedurii de mediere părţile nu au reuşit să ajungă la un acord, atunci cauza
va fi repusă pe rol iar cererea de repunere pe rol va fi scutită de taxa judiciară de timbru
conform art. 62 alin 3 din Legea 192/2006.
 30

În situaţia în care părţile au soluţionat disputa pe calea medierii instanţa va pronunţa la

cererea părţilor cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre de expedient cu caracter de titlu
executoriu potrivit dispoziţiilor art. 63 alin 1 şi alin 3 din Legea 192/2006.
Reglementarea specială prevede în art. 61 alin. 1 şi alin. 2 că medierea poate avea ca
obiect soluţionarea în tot sau în parte litigiul iar la închiderea procedurii de mediere
mediatorul este obligat în toate cazurile să transmită instanţei de judecată competente acordul
de mediere sau procesul verbal de esuare a medierii în original şi în format electronic.
În conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin 2 din legea 192/2006 odată cu pronunţarea
hotărârii, instanţa va dispune la cererea părţii interesate restituirea taxei judiciare de timbru.
De la această dispoziţie există excepţia cazurilor în care conflictul soluţionat pe calea medierii
are că obiect transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui
bun imobil sau în cazurile în care conflictul soluţionat este legat de o cauza succesorală pentru
care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor, situaţii în care taxa judiciară de timbru nu se va
restitui.

Aspecte procedurale cu privire la derularea procedurii de mediere conform regulilor

ICC Paris38

Noile reguli ale medierii prevăd o serie de clauze standard la care părţile pot apela în
măsură în care deduc spre soluţionare litigiul dintre ele acestui Centru. Conform normelor în
vigoare părţile pot insera în contractul dintre ele fie o clauză care cuprinde opţiunea părţii de a
recurge în orice moment al derulării contractului la rezolvarea disputelor ce pot apărea în
conformitate cu regulile ICC ale medierii fie obligativitatea procedurilor de mediere.
(Mediation Guidance Notes, ICC, Commission on Arnitration and ADR)
Conform noilor reguli ICC ale medierii, medierea poate avea loc fie înainte de
declanşarea unei proceduri arbitrale sau în faţa instanţelor de drept comun fie în timpul
acestor proceduri.
În situaţia în care medierea are loc în timpul procedurii de arbitraj aceasta din urmă se
va suspendă pe toată durata derulării medierii. Astfel părţile se pot concentra pe aspectele
particulare ale procedurii de mediere. Suspendarea nu este obligatorie dar considerăm că ea
este oportună cel puţin din considerentul expus. În conformitate cu dispoziţiile art. 24 din
regulile ICC ale arbitrajului părţile şi tribunalul arbitral sunt suverane în a hotărâ dacă
procedura arbitrală se suspendă pe perioada derulării medierii.
Dacă medierea are loc înainte ca procedura arbitrală să fie iniţiată, părţile pot hotărâ
care sunt termenele de prescripţie pe perioada procedurii de mediere. Sigur că stabilirea unor
astfel de termene nu poate împiedica o parte să iniţieze procedura arbitrală sau pe cea în faţă
instanţelor de drept comun în legătură cu dispută supusă medierii. În acest sens legea
naţională poate cuprinde dispoziţii sau chiar să precizeze că perioadele de limitare nu vor
expira atâta timp cât procedurile de mediere sunt pendinte.

38
Extras din articolul publicat de Manuela Sirbu în Revista de Drept, Analele Universităţii Titu Maiorescu, serie
nouă, 2013,an XI
 31

“Părţile pot, în orice moment, fără a prejudicia alte proceduri, să încerce soluţionarea
disputelor rezultate în legătură cu derularea contractului dintre ele conform regulilor ICC ale
medierii.” 39
O astfel de clauză stipulează o opţiune a părţilor de a apela la regulile ICC ale medierii
în măsura în care doresc acest lucru, şi nu o obligaţie. În măsură în care părţile vor hotărâ să
apeleze la mediere, se pot adresa Centrului Internaţional pentru ADR în vederea acordării
asistenţei în materia medierii pe toată perioada derulării procedurii.
Diferit faţă de situaţia expusă anterior, există o propunere de clauză în care părţile sunt
obligate ca, ori de câte ori, există o dispută referitor sau în legătură cu derularea respectivului
contract sau cu executarea lui, să se discute şi să se ia în considerare în prima instanţa
soluţionarea conflictelor conform regulilor ICC ale medierii. În acest sens una sau mai multe
părţi pot solicita Centrului asistenţă pe toată perioada de derulare a procedurii. Astfel, este
stipulat că: “în situaţia unei dispute ce apare în legătură cu derularea sau executarea unui
contract, părţile sunt de acord, în primă instanţă, să discute şi să ia în considerare soluţionarea
conflictului conform normelor ICC ale medierii.” 40
O astfel de clauză merge mai departe şi inserează obligativitatea părţilor de a apela la
mediere înainte de demararea oricărui alt demers juridic în vederea soluţionării disputei.
Din perspectiva relaţiei dintre mediere şi arbitraj, ICC propune două tipuri de clauze
ce pot fi inserate în contractul comercial dintre părţi, ambele conţinând o obligaţie de
respectat de către acestea.
“În situaţia unei dispute în legătură cu derularea sau executarea contractului, părţile
vor soluţiona disputa în prima instanţa conform regulilor ICC ale medierii. Începerea unei
proceduri de mediere sub guvernarea regulilor ICC nu împiedică părţile să demareze în
paralel şi o procedura arbitrală.
Disputele în legătură cu derularea sau executarea contractului dintre părţi vor fi
soluţionate definitiv de către Camera Internaţională de Arbitraj, de unul sau mai mulţi arbitri
numiţi în concordanţă cu dispoziţiile Regulilor de arbitraj ICC.”
Din redactarea textului clauzei rezultă că părţile au obligaţia ca, în situaţia în care
apare un conflict în legătură cu derularea sau executarea unui contract părţile au obligaţia de a
încerca, în primă instanţă, soluţionarea diferendului prin raportare la regulile ICC ale medierii.
Iniţierea procedurilor de mediere sub aceste reguli nu împiedică orice parte să înceapă în
paralel şi o procedură arbitrală. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile prezentei clauze
părţile pot derula în paralel cele două proceduri de soluţionare a disputelor, ele neexcluzându-
se reciproc. Opinăm că iniţierea procedurii arbitrale nu suspendă procedura medierii dar
arbitrajul va fi “instanţa” finală de soluţionare a disputei. În măsură în care în procedura
medierii se ajunge la un acord considerăm că acesta se va prezenta tribunalului arbitral care va
lua act de el şi îl va cuprinde într-o decizie arbitrală.
Un alt tip de clauză ce poate fi introdusă în contractul comercial dintre părţi se referă
în mod expres la obligaţia părţilor de a soluţiona disputa în conformitate cu dispoziţiile
Regulilor ICC ale medierii urmate de procedura arbitrală.

39
ICC Arbitration Rules, Mediation Rules - Mediation Clauses , Clause A, pagina 88.
40
ICC Arbitration Rules, Mediation Rules - Mediation Clauses , Clause B, pagina 89.
 32

“În situaţia unei dispute în legătură cu derularea sau executarea contractului părţile vor
soluţiona disputa în primă instanţă conform regulilor ICC ale medierii. Dacă disputa nu s-a
soluţionat astfel în termen de 45 de zile de la data solicitării de mediere sau într-un termen
convenit de părţi, disputa va fi supusă soluţionării conform regulilor de arbitraj ale Camerei
Internaţionale de Comerţ de un arbitru sau mai mulţi arbitri numiţi în conformitate cu aceste
reguli.”
Conform acestor dispoziţii procedura arbitrală nu poate fi iniţiată atâta timp cât se
derulează procedura de mediere. În măsura în care nu se ajunge la un acord în procedura
medierii, într-un termen de 45 de zile de la data înregistrării cererii de iniţierii a procedurii de
mediere ( termen care este un termen de recomandare, părţile putând să îl modifice în scris, de
comun acord, şi să comunice aceasta Centrului) părţile vor iniţia procedura arbitrală.
În măsură în care părţile au hotărât introducerea unor astfel de clauze în contractul
dintre ele va trebui să se determine în ce măsură se va face recurs la dispoziţiile referitoare la
arbitrul în caz de urgenţă prevăzute în art. 29 din Regulile ICC de arbitraj. Dacă părţile nu vor
să apeleze la aceste dispoziţii se va face referire expresă în acest sens.
În timpul unei proceduri arbitrale părţile pot hotărâ dacă un singur arbitru (în situaţia
în care tribunalul este format dintr-un singur arbitru) sau un membru al tribunalului arbitral
(de regulă preşedintele tribunalului arbitral) să asiste părţile în negocierea unui acord,
îndeplinind astfel atribuţiile unui mediator.
În măsura în care medierea nu se finalizează cu un acord de mediere părţile pot hotărâ
ca mediatorul să revină la rolul de arbitru şi să se continue procedura arbitrală.
Această procedură este destul de frecventă în unele jurisdicţii şi complet inexistentă în
altele. În acele jurisdicţii în care această procedura nu este folosită, se consideră că, în timp ce
acţionează ca mediator un arbitru are şi întâlniri private cu părţile, luând astfel cunoştiinţă cu
informaţii private pe care partea i le transmite în sesiunile private fără ştiinţă celeilalte părţi. O
consecinţă a acestui fapt ar fi aceea că în calitate de arbitru persoană respectivă trebuie să
pronunţe o hotărâre. Prin urmare din cauza unor potenţiale riscuri în anumite juridicţii
dispoziţiile art. 10 (3) permit unui mediator să acţioneze în acelaşi timp şi ca arbitru numai
după ce părţile îşi exprimă în scris acordul în acest sens.41

41
vezi Mediation Guidance Notes, ICC, Commission on Arbitration and ADR.
 33

Capitolul VI
Anexe

7.1. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1
(1) Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul
unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate,
imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.
(2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă
să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin
obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.
Art. 2
(1) Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate
să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după
declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale
a conflictelor în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de
lege.
(11 ) Dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un
certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Dacă una dintre părţi
refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43
alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces-
verbal, care se depune la dosarul instanţei.
(12) Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de
neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind
medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului
până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60
alin. (1) lit. a)–f). 1
(13 ) Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către
judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris.
(14) Serviciile prestate conform dispoziţiilor alin. (1) şi (1 ) sunt gratuite, neputându-se
percepe onorarii, taxe sau orice alte sume, indiferent de titlul cu care s-ar putea solicita.
(2) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi conflictelor din domeniul protecţiei
consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a
achiziţionării unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori
a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între
consumatori şi agenţii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia
naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor.
(3) Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-şi soluţiona disputele prin
mediere atât în afara, cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare amiabilă a
conflictelor prevăzute de lege.
 34

(4) Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la
statutul persoanei, precum şiorice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune
prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.
(5) În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot
introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independentă de validitatea contractului
din care face parte.
Art. 3
Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de
rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
avere sau origine socială.
Art. 4
(1) Medierea reprezintă o activitate de interes public.
(2) În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului
înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia,
potrivit art. 59.
Art. 5
(1) Medierea poate avea loc între două sau mai multe părţi.
(2) Părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul.
(3) Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulţi mediatori.
Art. 6
Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează
părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă
la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.

CAPITOLUL II
Profesia de mediator
SECŢIUNEA 1
Dobândirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator
Art. 7
Poate deveni mediator persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei
infracţiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program
postuniversitar de nivel master
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program
postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de
mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile prezentei legi.
Art. 8
 35

(1) Persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 7 vor fi autorizate ca mediatori de
către Consiliul de mediere, după achitarea taxei de autorizare, al cărei cuantum va fi stabilit
prin regulamentul prevăzut la art. 17 alin. (2).
(2) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene, posesori ai unui document de calificare în profesia de mediator,
obţinut în unul dintre aceste state, dobândesc, în contextul dreptului de stabilire, accesul la
profesie în România, după recunoaşterea acestor documente de către Consiliul de mediere,
conform Legii nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale
pentru profesiile reglementate din România, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Documentele de calificare obţinute în profesia de mediator în alt stat decât România ori
într-un stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau în Confederaţia
Elveţiană de către persoanele prevăzute la alin. (2) se recunosc în condiţiile prevăzute la alin.
(5), care se aplică în mod corespunzător. Dacă abilităţile şi cunoştinţele nu corespund
cerinţelor de calificare prevăzute de legea română, Consiliul de mediere ia în considerare şi
experienţa profesională dobândită de solicitant şi îi poate cere să dovedească faptul că
îndeplineşte toate aceste cerinţe.
(4) Prevederile alin. (2) şi (3) se aplică şi cetăţenilor români, posesori ai documentelor de
calificare în profesia de mediator, obţinute într-un stat membru al Uniunii Europene, al
Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană, după caz, într-un stat terţ.
(5) Cetăţeanul unui stat terţ, care a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor în
străinătate sau care a dobândit calitatea de mediator în străinătate şi doreşte să desfăşoare
activitate de mediere cu caracter permanent în România, dobândeşte acces la profesie în
următoarele condiţii:
a) prezintă titlul de studii, însoţit de atestatul de echivalare eliberat de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării;
b) prezintă conţinutul programei de formare parcurse, inclusiv durata pregătirii şi, după caz,
documentele care atestă dobândirea calităţii de mediator. Consiliul de mediere evaluează
conţinutul programei de formare prezentate, inclusiv durata pregătirii, comparând cunoştinţele
şi abilităţile atestate de aceste documente cu cerinţele stabilite conform legii române, şi
hotărăşte, dacă este cazul, accesul în profesie. Condiţiile de echivalare ori compensare a
calificării, în situaţia în care cunoştinţele şi abilităţile atestate nu corespund cerinţelor de
calificare prevăzute de legea română, vor fi stabilite prin regulamentul prevăzut la art. 17 alin.
(2).
(6) Mediatorul străin poate desfăşura în România activitatea de mediere cu caracter ocazional,
sub forma prestării de servicii, în baza documentului care atestă că exercită legal această
profesie în statul de origine sau de provenienţă, fiind exceptat de la cerinţele de autorizare şi
de înscriere prevăzute în lege, având însă obligaţia înştiinţării, în scris, a Consiliului de
mediere cu privire la desfăşurarea acestei activităţi.
(7) Cetăţenii altor state ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene, posesori ai unui document de calificare ca mediator, obţinut în unul
dintre aceste state sau în România, dobândesc calitatea de mediator în România, în condiţiile
prevăzute la alin. (2)–(6).
(8) Cetăţenii prevăzuţi la alin. (7), care au dobândit calitatea de mediator în România, pot
desfăşura activitatea de mediere cu caracter permanent în unul dintre statele membre ale
 36

Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European, dacă în aceste state dobândirea
acestei calităţi nu este reglementată, în baza documentului care atestă că exercită legal această
profesie în România.
(9) Pentru mediatorii autorizaţi în condiţiile art. 7 şi 72 alin. (2), documentul de calificare prin
care se atestă dobândirea competenţelor profesionale ca mediator este eliberat de către
Consiliul de mediere în condiţiile stabilite de standardele de formare în domeniul medierii.
(10) În cazul în care este necesară verificarea documentelor depuse în vederea autorizării,
aceasta se poate realiza şi prin Sistemul de informare în cadrul pieţei interne, în condiţiile
legii.

Art. 8
(1) Autorizaţia se eliberează solicitantului în cel mult 30 de zile calendaristice de la data
constatării îndeplinirii de către acesta a tuturor condiţiilor stabilite de lege şi de regulamentul
prevăzut la art. 17 alin. (2).
(2) Termenul poate fi prelungit o singură dată, pentru o perioadă de maximum 15 zile
calendaristice. Valabilitatea documentelor depuse iniţial nu este afectată de această
prelungire. Prelungirea termenului de autorizare, precum şi durata acestei prelungiri se
motivează în mod corespunzător şi se notifică solicitantului înainte de expirarea termenului
iniţial.
(3) În cazul în care solicitantul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de prezenta lege sa cererea
formulată de acestan nu este însoţită de actele doveditoare, Consiliul de mediere comunică
persoanei interesate refuzul motivat de autorizare sau, după caz, necesitatea completării
dovezilor impuse de lege.
(4) Hotărârea de refuz, respectiv de retragere a autorizaţiei de mediator poate fi atacată la
instanţa judecătorească competentă, în conformitate cu procedura prevăzută de Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 9
(1) Formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională
organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de învăţământ superior
acreditate.
(2) Cursurile şi programele de formare profesională a mediatorilor vor fi autorizate de către
Consiliul de mediere cu respectarea standardelor de formare profesională în domeniu,
elaborate de către acesta.
(3) Structura cursului de formare profesională va fi întocmită conform prevederilor privind
formarea adulţilor.
(4) Consiliul de mediere va emite documentele care atestă competenţa profesională a
mediatorilor.
Art. 10
Instituţiile şi celelalte persoane juridice care desfăşoară, conform art. 9, programe de formare
profesională a mediatorilor se înscriu de către Consiliul de mediere pe o listă, care va fi pusă
la dispoziţia celor interesaţi la sediul său, al instanţelor judecătoreşti şi al autorităţilor
administraţiei publice locale, precum şi la sediul Ministerului Justiţiei şi pe pagina de internet
a acestuia.
Art. 11
 37

(1) Consiliul de mediere are dreptul să verifice modul de organizare şi desfăşurare a cursurilor
şi de aplicare a standardelor de formare iniţială şi continuă şi poate solicita, dacă este cazul,
retragerea autorizaţiei, potrivit standardelor de formare în domeniul medierii şi procedurilor
elaborate de către Consiliul de mediere.
(2) Retragerea autorizaţiei ori expirarea perioadei pentru care a fost acordată atrage radierea
de pe lista prevăzută la art. 10.
Art. 12
(1) Mediatorii autorizaţi sunt înscrişi în Tabloul mediatorilor, întocmit de Consiliul de
mediere şi publicat în MonitorulmOficial al României, Partea I.
(2) În tabloul prevăzut la alin. (1) se menţionează următoarele date:
a) numele şi prenumele mediatorului;
b) sediul profesional;
c) pregătirea de bază a mediatorului, instituţiile la care s-a format şi titlurile cu care le-a
absolvit;
d) domeniul medierii în care acesta este specializat;
e) durata experienţei practice în activitatea de mediere;
f) limba străină în care este capabil să desfăşoare medierea;
g) calitatea de membru al unei asociaţii profesionale în domeniul medierii, precum şi, după
caz, al altor organizaţii;
h) existenţa unei cauze de suspendare.
(3) Consiliul de mediere are obligaţia să actualizeze periodic şi cel puţin o dată pe an Tabloul
mediatorilor şi să îl pună la dispoziţie celor interesaţi la sediul său, al instanţelor judecătoreşti,
al autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi la sediul Ministerului Justiţiei şi pe
pagina de Internet a acestuia.
(4) Profesia de mediator se exercită numai de către persoana care a dobândit calitatea de
mediator autorizat, în condiţiile prezentei legi.
(5) Exercitarea profesiei de mediator de către persoane care nu au dobândit calitatea de
mediator autorizat, în condiţiile prezentei legi, constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit
legii penale.
Art. 13
Exercitarea profesiei de mediator este compatibilă cu orice altă activitate sau profesie, cu
excepţia incompatibilităţilor prevăzute prin legi speciale.
Art. 14
(1) Exercitarea calităţii de mediator se suspendă:
a) în cazul unei incompatibilităţi prevăzute de lege; în acest caz, mediatorul este obligat să
încunoştinţeze, în termen de 3 zile, Consiliul de mediere, în legătură cu această
incompatibilitate;
b) la cerere, făcută în scris de către mediator;
c) ca sancţiune disciplinară, în condiţiile stabilite la art. 39 alin. (1) lit. c).
(2) Exercitarea calităţii de mediator se suspendă de drept, în cazul în care împotriva
mediatorului s-a luat măsura arestării preventive sau a arestului la domiciliu, până la
soluţionarea procesului penal, potrivit legii.
Art. 15
Calitatea de mediator încetează:
 38

a) la cerere, prin renunţare făcută în scris de către mediator;

b) prin deces;
c) în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 7 lit. a) şi d);
d) ca sancţiune disciplinară, în condiţiile stabilite la art. 39 alin. (1) lit. d);
e) în cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau
amânarea aplicării pedepsei pentru o infracţiune care aduce atingere prestigiului profesiei sau
s-a dispus aplicarea unei pedepse privative de libertate.
Art. 16
(1) Suspendarea, precum şi încetarea calităţii de mediator se dispun sau, după caz, se constată
de către Consiliul de mediere.
(2) În caz de încetare a calităţii de mediator, numele acestuia se radiază din tabloul
mediatorilor.
Art. 16
În ceea ce priveşte procedurile şi formalităţile de autorizare, precum şi exercitarea profesiei de
mediator, prevederile prezentei legi se completează cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de
a furniza servicii în România.
SECŢIUNEA a 2-a
Consiliul de mediere
Art. 17
(1) În vederea organizării activităţii de mediere se înfiinţează Consiliul de mediere, organism
autonom cu personalitate juridică, de interes public, cu sediul în municipiul Bucureşti.
(2) Consiliul de mediere se organizează şi funcţionează potrivit prevederilor prezentei legi,
precum şi ale regulamentului său de organizare şi funcţionare.
(3) Consiliul de mediere este format din 9 membri titulari şi 3 membri supleanţi, aleşi prin vot
direct şi secret de mediatorii cu drept de vot, în condiţiile prevăzute în Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere.
(4) Mandatul membrilor Consiliului de mediere este de 4 ani.
(4 1) Revocarea Consiliului de mediere sau a oricăruia dintre membrii acestuia se poate face la
iniţiativa unei pătrimi din numărul mediatorilor autorizaţi, decizia fiind adoptată cu o
majoritate de jumătate plus unu din numărul mediatorilor autorizaţi.
(5) Situaţiile în care calitatea de membru al Consiliului de mediere încetează în timpul
exercitării mandatului, precum şi procedura revocării sunt stabilite prin regulamentul prevăzut
la alin. (2).
(6) Pot face parte din Consiliul de mediere numai mediatorii autorizaţi care îndeplinesc
condiţiile stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere.
(7) Consiliul de mediere îşi exercită mandatul până la preluarea mandatului de către noul
consiliu de mediere.
Art. 18
(1) Consiliul de mediere va alege un preşedinte şi un vicepreşedinte şi va desemna dintre
membrii săi o comisie cu activitate permanentă, care pregăteşte lucrările Consiliului de
mediere. Durata mandatului membrilor comisiei este de 2 ani.
(2) În structura Consiliului de mediere funcţionează un secretariat tehnic, alcătuit dintr-un
număr de persoane stabilit prin organigramă şi aprobat de Consiliul de mediere.
 39

(3) Structura şi atribuţiile comisiei prevăzute la alin. (1) şi ale secretariatului tehnic prevăzut
la alin. (2) se stabilesc prin regulamentul prevăzut la art. 17 alin. (2).
(4) Pentru activitatea depusă, membrii Consiliului de mediere au dreptul la o indemnizaţie
lunară, în condiţiile stabilite.
Art. 19
(1) Consiliul de mediere se întruneşte lunar sau ori de câte ori este necesar, la convocarea
preşedintelui.
(2) Şedinţele Consiliului de mediere se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 7 membri şi sunt
publice, cu excepţia cazului în care membrii săi hotărăsc altfel.
(3)Abrogat.
(4) În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul de mediere adoptă hotărâri cu votul majorităţii
membrilor care îl compun.
(5) La lucrările Consiliului de mediere pot fi invitate să participe persoane din orice alte
instituţii sau organisme profesionale, a căror consultare este necesară pentru luarea măsurilor
sau pentru adoptarea hotărârilor Consiliului de mediere.
Art. 20
Consiliul de mediere are următoarele atribuţii principale:
a) promovează activitatea de mediere şi reprezintă interesele mediatorilor autorizaţi în scopul
asigurării calităţii serviciilor din domeniul medierii, conform prevederilor prezentei legi;
b) elaborează standardele de formare în domeniul medierii, pe baza celor mai bune practici
internaţionale în materie;
c) autorizează programele de formare profesională iniţială şi continuă, precum şi pe cele de
specializare a mediatorilor;
d) întocmeşte şi actualizează lista furnizorilor de formare profesională care au obţinut
autorizarea;
e) autorizează mediatorii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege şi de procedura stabilită prin
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere;
e1) cooperează, prin intermediul Sistemului de informare în cadrul pieţei interne, cu
autorităţile competente din celelaltestate membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului
Economic European şi din Confederaţia Elveţiană, în vederea asigurării controlului
mediatorilor şi a serviciilor pe care aceştia le prestează, în conformitate cu prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009;
f) întocmeşte şi actualizează tabloul mediatorilor autorizaţi;
g) ţine evidenţa birourilor mediatorilor autorizaţi;
h) supraveghează respectarea standardelor de formare în domeniul medierii;
i) eliberează documentele care atestă calificarea profesională a mediatorilor;
j) adoptă Codul de etică şi deontologie profesională a mediatorilor autorizaţi, precum şi
normele de răspundere disciplinară a acestora;
k) ia măsuri pentru respectarea prevederilor conţinute de Codul de etică şi deontologie
profesională a mediatorilor autorizaţi şi aplică normele privind răspunderea disciplinară a
acestora;
l) face propuneri pentru completarea sau, după caz, corelarea legislaţiei privind medierea;
m) adoptă regulamentul privind organizarea şi funcţionarea sa;
 40

m1 ) organizează alegerile pentru următorul consiliu de mediere şi elaborează procedurile de

organizare a alegerilor. Declanşarea procedurii de organizare a alegerilor se face cu 6 luni
înainte de expirarea mandatului Consiliului de mediere la acea dată;
n) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Art. 21
Consiliul de mediere îşi acoperă cheltuielile de organizare şi funcţionare din venituri proprii,
după cum urmează:
a) taxele provenind din autorizarea mediatorilor;
b) donaţii, sponsorizări, finanţări şi alte surse de venit, dobândite în condiţiile legii;
c) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;
d) sumele provenind din amenzile aplicate ca sancţiuni disciplinare;
e) alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere, stabilite prin regulament.
CAPITOLUL III
Organizarea şi exercitarea activităţii mediatorilor
Art. 22
(1) Mediatorii îşi pot desfăşura activitatea în cadrul unei societăţi civile profesionale, al unui
birou în care pot funcţiona unul sau mai mulţi mediatori asociaţi, cu personalul auxiliar
corespunzător, sau în cadrul unei organizaţii neguvernamentale, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege.
(2) Mediatorul sau mediatorii asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja traducători, jurişti, alt
personal de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu necesar activităţii de
mediere.
(3) În exercitarea profesiei, mediatorii autorizaţi pot fi angajaţi cu contract individual de
muncă numai în cadrul formelor prevăzute la art. 22 alin. (1).

Art. 23
În desfăşurarea activităţii sale, mediatorul autorizat este obligat să ţină arhivă şi registre
proprii, precum şi o evidenţă financiar-contabilă.
Art. 24
Mediatorii se constituie în asociaţii profesionale locale şi naţionale, având drept scop
reprezentarea intereselor profesionale şi protejarea statutului lor, şi pot adera la asociaţii
profesionale internaţionale în condiţiile legii.

CAPITOLUL IV
Drepturile şi obligaţiile mediatorului
SECŢIUNEA 1
Drepturile mediatorului
Art. 25
Mediatorul are dreptul de a informa publicul cu privire la exercitarea activităţii sale, cu
respectarea principiului confidenţialităţii. Condiţiile în care se poate face publicitate profesiei
de mediator sunt stabilite de regulament.
Art. 26
(1) Mediatorul are dreptul la plata unui onorariu stabilit prin negociere cu părţile, precum şi la
restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere.
 41

(2) Onorariul trebuie să fie rezonabil şi să ţină cont de natura şi de obiectul conflictului.
(3) Pentru activitatea de informare şi consiliere a părţilor cu privire la procedura medierii şi
avantajele acesteia, îndeplinită potrivit legii anterior încheierii contractului de mediere,
mediatorul nu poate pretinde onorariu.
Art. 27
(1)Fiecare mediator are dreptul să aplice un model propriu de organizare a procedurii de
mediere, cu respectarea dispoziţiilor şi principiilor statuate în prezenta lege.
(2) Mediatorul are dreptul de a refuza preluarea unui caz, având obligaţia de a îndruma părţile
în vederea alegerii unui alt mediator.
Art. 28
(1) Sediul profesional al mediatorului este inviolabil.
(2) Percheziţia sediului profesional al mediatorului poate fi dispusă numai de judecător şi se
efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură penală.
SECŢIUNEA a 2-a
Obligaţiile mediatorului
Art. 29
(1) Mediatorul are obligaţia să dea orice explicaţii părţilor cu privire la activitatea de mediere,
pentru ca acestea să înţeleagă scopul, limitele şi efectele medierii, în special asupra
raporturilor ce constituie obiectul conflictului.
(2) Mediatorul trebuie să asigure ca medierea să se realizeze cu respectarea libertăţii,
demnităţii şi a vieţii private a părţilor.
Art. 30
(1) Mediatorul are îndatorirea să depună toate diligenţele pentru ca părţile să ajungă la un
acord reciproc convenabil, într-un termen rezonabil.
(2) Mediatorul trebuie să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor şi să asigure un
permanent echilibru între părţi.
Art. 31
Mediatorul are obligaţia să refuze preluarea unui caz, dacă are cunoştinţă despre orice
împrejurare ce l-ar împiedica să fie neutru şi imparţial, precum şi în cazul în care constată că
drepturile în discuţie nu pot face obiectul medierii, potrivit art. 2.
Art. 32
Mediatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea informaţiilor de care ia cunoştinţă în
cursul activităţii sale de mediere, precum şi cu privire la documentele întocmite sau care i-au
fost predate de către părţi pe parcursul medierii, chiar şi după încetarea funcţiei sale.
Art. 33
(1) Mediatorul este obligat să respecte normele de deontologie şi să răspundă, cu respectarea
dispoziţiilor art. 32, cererilor formulate de autorităţile judiciare.
(2) Mediatorul este obligat să comunice Consiliului de mediere orice modificare a condiţiilor,
care face necesară actualizarea menţiunilor prevăzute la art. 12 alin. (2).
 42

Art. 34
Mediatorul are obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele teoretice şi tehnicile de
mediere, urmând în acest scop cursuri de formare continuă, în condiţiile stabilite de Consiliul
de mediere.

Art. 35
Mediatorul este obligat să restituie înscrisurile ce i-au fost încredinţate de părţi pe parcursul
procedurii de mediere.
Art. 36
Mediatorul nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţi într-o procedură judiciară ori
arbitrală având ca obiect conflictul supus medierii.
Art. 37
(1) Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau cu actele de care a luat
cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. În cauzele penale mediatorul poate fi audiat ca
martor numai în cazul în care are dezlegareab prealabilă, expresă şi scrisă a părţilor şi, dacă
este cazul, a celorlalte persoane interesate.
(2) Calitatea de martor are întâietate faţă de aceea de mediator, cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în acel caz.
(3) În toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfăşura
activitatea de mediere în cauza respectivă.
SECŢIUNEA a 3-a
Răspunderea mediatorului
Art. 38
Răspunderea disciplinară a mediatorului intervine pentru următoarele abateri:
a) încălcarea obligaţiei de confidenţialitate, imparţialitate şi neutralitate;
b) refuzul de a răspunde cererilor formulate de autorităţile judiciare, în cazurile prevăzute de
lege;
c) refuzul de a restitui înscrisurile încredinţate de părţile aflate în conflict;
d) reprezentarea sau asistarea uneia dintre părţi într-o procedură judiciară sau arbitrală având
ca obiect conflictul supus medierii;
e) săvârşirea altor fapte care aduc atingere probităţii profesionale.
Art. 39
(1) Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea abaterii şi constau în:
a) observaţie scrisă;
b) amendă de la 50 lei (RON) la 500 lei (RON);
c) suspendarea din calitatea de mediator pe o durată de la o lună la 6 luni;
d) încetarea calităţii de mediator.
(2) Limitele amenzii prevăzute la alin. (1) lit. b) se actualizează periodic de către Consiliul de
mediere, în funcţie de rata inflaţiei.
Art. 40
(1) Orice persoană interesată poate sesiza Consiliul de mediere, în scris şi sub semnătură, în
legătură cu săvârşirea unei abateri dintre cele prevăzute la art. 38.
 43

(2) Cercetarea abaterii se efectuează în termen de cel mult 60 de zile de la data înregistrării
sesizării, de către o comisie de disciplină alcătuită dintr-un membru al Consiliului de mediere
şi 2 reprezentanţi ai madiatorilor, desemnaţi prin tragere la sorţi din Tabloul mediatorilor.
Membrii comisiei de disciplină sunt numiţi prin hotărâre a Consiliului de mediere. Invitarea
celui în cauză în vederea audierii este obligatorie. Mediatorul cercetat este îndreptăţit să ia
cunoştinţă de conţinutul dosarului şi să îşi formuleze apărarea. În caz de neprezentare, se va
încheia un proces-verbal semnat de membrii comisiei, din care să reiasă faptul că mediatorul a
fost invitat şi nu s-a prezentat la termenul stabilit.
(3) Dosarul de cercetare cu propunere de sancţionare sau de neaplicare a unei sancţiuni
disciplinare se înaintează Consiliului de mediere, care hotărăşte, în termen de 30 de zile, cu
privire la răspunderea disciplinară a mediatorului.

Art. 41
(1) Hotărârea Consiliului de mediere de aplicare a sancţiunilor prevăzute la art. 39 alin. (1)
poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile de la
comunicarea acesteia.
(2) Acţiunea exercitată potrivit alin. (1) suspendă executarea hotărârii atacate.
(3) Hotărârea de aplicare a amenzii prevăzute la art. 39 alin. (1) lit. b), rămasă definitivă
potrivit legii, constituie titlu executoriu. Neachitarea acestei amenzi în termen de 30 de zile de
la data rămânerii definitive a hotărârii de sancţionare atrage de drept suspendarea din calitatea
de mediator, până la achitarea sumei.
Art. 42
Răspunderea civilă a mediatorului poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea
de prejudicii, prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.

CAPITOLUL V
Procedura de mediere
Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere

Art. 43
(1) Părţile aflate în conflict se pot prezenta împreună la mediator. În cazul în care se prezintă
numai una dintre părţi, mediatorul, la cererea acesteia, va adresa celeilalte părţi invitaţia
scrisă, în vederea informării şi acceptării medierii, stabilind un termen de cel mult 15 zile.
Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea primirii textului. Partea
solicitantă va furniza mediatorului datele necesare contactării celeilalte părţi.
(2) În cazul imposibilităţii de prezentare a vreuneia dintre părţile convocate, mediatorul poate
stabili, la cererea acesteia, o nouă dată în vederea informării şi acceptării medierii. În cazul
acceptării medierii, părţile în dispută şi mediatorul vor semna contractul de mediere.
(21 ) În procesele şi cererile în materie civilă şi comercială, înainte de introducerea cererii de
chemare în judecată, părţile pot încerca soluţionarea litigiului prin mediere.
 44

(3) Dacă una dintre părţi refuză, în scris, în mod explicit, medierea ori nu răspunde invitaţiei
menţionate la alin. (1) ori nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea
contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată.
(4) Mediatorul poate face şi alte demersuri legale pe care le consideră necesare pentru
invitarea părţilor la mediere, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
Art. 44
(1) Este interzisă desfăşurarea şedinţelor de mediere înainte de încheierea contractului de
mediere.
(2) Contractul de mediere se încheie între mediator, pe de o parte, şi părţile aflate în conflict,
pe de altă parte.

SECŢIUNEA A 2-a
Contractul de mediere
Art. 45
Contractul de mediere trebuie să cuprindă, sub sancţiunea anulării, următoarele clauze:
a) identitatea părţilor aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanţilor lor;
b) menţionarea tipului sau a obiectului conflictului;
c) declaraţia părţilor că au fost informate de către mediator cu privire la mediere, efectele
acesteia şi regulile aplicabile;
d) obligaţia mediatorului de a păstra confidenţialitatea şi decizia părţilor privind păstrarea
confidenţialităţii, după caz;
e) angajamentul părţilor aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile medierii;
f) obligaţia părţilor aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului şi cheltuielile
efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi modalităţile de
avansare şi de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunţare la mediere sau de eşuare a
procedurii, precum şi proporţia care va fi suportată de către părţi, ţinându-se cont, dacă este
cazul, de situaţia lor socială. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către
părţi în mod egal;
g) înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se desfăşoare medierea.
h) numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta va fi în forma
scrisă, corespunzător numărului părţilor semnatare ale contractului de mediere;
i) obligaţia părţilor de a semna procesul-verbal întocmit de către mediator, indiferent de
modul în care se va încheia medierea.
Art. 46
(1) În contractul de mediere pot fi prevăzute şi alte clauze, în condiţiile legii.
(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de mediere nu poate cuprinde clauze care
contravin legii sau ordinii publice.
(3) Dacă, pe parcursul procedurii de mediere, apar cheltuieli neprevăzute, efectuate în
interesul părţilor şi cu acordul acestora, se va încheia o anexă la contractul de mediere.
Art. 47
(1) Contractul de mediere se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acesta
se semnează de către părţile aflate în conflict şi de mediator şi se întocmeşte în atâtea
exemplare originale câţi semnatari sunt.
 45

(2) Părţile aflate în conflict pot da procură specială unei alte persoane, în condiţiile legii,
pentru a încheia contractul de mediere.
Art. 48
Contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la obligaţia părţilor de a achita
onorariul scadent cuvenit mediatorului.

Art. 49
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se
suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de
mediere în oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege.
SECŢIUNEA a 3-a
Desfăşurarea medierii
Art. 50
(1) Medierea se bazează pe cooperarea părţilor şi utilizarea, de către mediator, a unor metode
şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere.
(2) Metodele şi tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusiv intereselor
legitime şi obiectivelor urmărite de părţile aflate în conflict.
(3) Mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie cu privire la conflictul supus medierii.
Art. 51
Medierea are loc, de regulă, la sediul mediatorului. Dacă este cazul, medierea se poate
desfăşura şi în alte locuri convenite de mediator şi de părţile aflate în conflict.
Art. 52
(1) Părţile aflate în conflict au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte persoane, în
condiţiile stabilite de comun acord.
(2) În cursul medierii părţile pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de
dispoziţie, în condiţiile legii.

Art. 53
Susţinerile făcute pe parcursul medierii de către părţile aflate în conflict, de persoanele
prevăzute la art. 52 şi la art. 55 alin. (1), precum şi de către mediator au caracter confidenţial
faţă de terţi şi nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, cu
excepţia cazului în care părţile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage
atenţia persoanelor care participă la mediere în condiţiile art. 52 asupra obligaţiei de păstrare a
confidenţialităţii şi le va putea solicita semnarea unui acord de confidenţialitate.
Art. 54
(1) Dacă, pe parcursul medierii, apare o situaţie de natură să afecteze scopul acesteia,
neutralitatea sau imparţialitatea mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoştinţa
părţilor, care vor decide asupra menţinerii sau denunţării contractului de mediere.
(2) Mediatorul are dreptul să închidă procedura de mediere, procedând potrivit dispoziţiilor
art. 56, care se aplică în mod corespunzător. În această situaţie mediatorul este obligat să
restituie onorariul, în parte, în condiţiile stabilite prin contractul de mediere.
Art. 55
 46

(1) În cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate de
natură juridică ori din orice alt domeniu specializat, mediatorul, cu acordul părţilor, poate să
solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniul respectiv.
(2) Atunci când solicită punctul de vedere al unui specialist din afara biroului său, mediatorul
va evidenţia doar problemele controversate, fără a dezvălui identitatea părţilor.
SECŢIUNEA a 4-a
Închiderea procedurii de mediere
Art. 56
(1) Procedura de mediere se închide, după caz:
a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului;
b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii;
c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.
(2) În cazul în care părţile au încheiat numai o înţelegere parţială, precum şi în cazurile
prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), orice parte se poate adresa instanţei judecătoreşti sau
arbitrale competente.
Art. 57
La închiderea procedurii de mediere, în oricare dintre cazurile prevăzute la art. 56 alin. (1),
mediatorul va întocmi un proces-verbal care se semnează de către părţi, personal sau prin
reprezentant, şi de mediator. Părţile primesc câte un exemplar original al procesului-verbal.
Art. 58
(1) Când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris, care
va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub
semnătură privată. De regulă, acordul este redactat de către mediator, cu excepţia situaţiilor în
care părţile şi mediatorul convin altfel.
(2) Înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii
publice, dispoziţiile art. 2 fiind aplicabile.
(3) Înţelegerea părţilor poate fi afectată, în condiţiile legii, de termene şi condiţii.
(4) În cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de proprietate privind
bunurile imobile, precum şi al altor drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, sub sancţiunea
nulităţii absolute, acordul de mediere redactat de către mediator va fi prezentat notarului
public sau instanţei de judecată, pentru ca acestea, având la bază acordul de mediere, să
verifice condiţiile de fond şi de formă prin procedurile prevăzute de lege şi să emită un act
autentic sau o hotărâre judecătorească, după caz, cu respectarea procedurilor legale.
Acordurile de mediere vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de
formă, notarul public sau instanţa de judecată, după caz, putându-le aduce modificările şi
completările corespunzătoare cu acordul părţilor.
(41 ) Mediatorul este ţinut de obligaţiile prevăzute la alin. (4) şi în cazul în care prin acordul
de mediere se constituie, se modifică sau se stinge orice drept real imobiliar.
(5) Obligaţia prevăzută la alin. (4) se aplică în toate situaţiile în care legea impune, sub
sancţiunea nulităţii, îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
(6) În cazul în care legea impune îndeplinirea condiţiilor de publicitate, notarul public sau
instanţa de judecată va solicita înscrierea contractului autentificat, respectiv a hotărârii
judecătoreşti în Cartea Funciară.
Art. 593
 47

(1) Părţile pot solicita notarului public autentificarea înţelegerii lor.

(2) Părţile se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere să se dea o hotărâre care să
consfinţească înţelegerea lor. Competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi
are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care
instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu
executoriu în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 432–434 din Codul de procedură civilă se aplică
în mod corespunzător.
(3) Actul întocmit de notarul public conform alin. (1) şi art. 58 alin. (4) şi (4 ), prin care se
autentifică înţelegerea din 1 acordul de mediere, are putere de titlu executoriu.
Art. 591
1. Dacă acordul de mediere se referă la o cauză succesorală şi a intervenit înainte de eliberarea
certificatului de moştenitor, competenţa aparţine notarului public, conform legii.
Art. 592
Cererea adresată instanţei privind pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea
părţilor rezultată din acordul de mediere se taxează potrivit legii.
Art. 60
(1) În orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre părţile aflate în conflict are dreptul de
a denunţa contractul de mediere, încunoştinţând, în scris, cealaltă parte şi mediatorul.
(2) Mediatorul ia act de denunţarea unilaterală a contractului de mediere şi, în cel mult 48 de
ore de la data primirii încunoştinţării, întocmeşte un proces-verbal de închidere a procedurii
de mediere.
(3) Dacă una dintre părţile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a denunţa
contractul de mediere în condiţiile alin. (1), mediatorul este obligat să facă toate demersurile
necesare pentru a stabili intenţia reală a părţii respective şi, după caz, va continua sau va
închide procedura de mediere.
SECŢIUNEA a 5-a
Medierea în cazul unui litigiu pe rolul instanţelor de judecată
Art. 60
(1) În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de
soluţionare a conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada
că au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, în următoarele
materii:
a) în domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu
ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor
contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele
încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în
legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
b) în materia dreptului familiei, în situaţiile prevăzute la art. 64;
c) în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice
alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
d) în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională,
respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă
procedură;
 48

e) în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale

de muncă;
f) în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a
pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor
referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura
prevăzută la art. 1.013–1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025–1.032 din Legea nr. 134/2010,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
g) abrogată.
(2)Abrogat.
Art. 602
(1) Procedura de informare, incluzând şi formalităţile pentru convocarea părţilor, nu poate
depăşi 15 zile calendaristice. Prevederile art. 2.532 pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind
Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Acceptarea participării sau participarea la şedinţa de informare nu constituie o
recunoaştere a dreptului ce ar face obiectul litigiului şi nu întrerupe cursul prescripţiei.
Art. 61
(1) În cazul în care conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate
avea loc din iniţiativa părţilor sau la propunerea oricăreia dintre acestea ori la recomandarea
instanţei, cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Medierea poate
avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului. Mediatorul nu poate solicita plata
onorariului pentru informarea părţilor.
(2) La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, să transmită
instanţei de judecată competente acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii
în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul-verbal
de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c).
Art. 62
(1) Pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către instanţele
judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile prevăzute de art.
242 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
(2) Cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere,
dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.
(3) Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru.
Art. 63
(1) În cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea
părţilor, o hotărâre, dispoziţiile art. 432–434 din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în
mod corespunzător.
(2) Odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea
taxei judiciare de timbru, plătită pentru învestirea acesteia, cu excepţia cazurilor în care
conflictul soluţionat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau
constituirea altui drept real asupra unui bun imobil.
(21 ) Instanţa de judecată nu va dispune restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru
învestirea acesteia, în cazul în care conflictul soluţionat este legat de o cauză succesorală
pentru care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor.
 49

(3) Hotărârea de expedient pronunţată conform prevederilor prezentei legi constituie titlu
executoriu.
CAPITOLUL VI
Dispoziţii speciale privind medierea unor conflicte
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii speciale privind conflictele de familie
Art. 64
(1) Pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privitoare la:
a) continuarea căsătoriei;
b) partajul de bunuri comune;
c) exerciţiul drepturilor părinteşti;
d) stabilirea domiciliului copiilor;
e) contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor;
f) orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot
dispune potrivit legii.
(11 ) Acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul
drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului
copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient.
(2) Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii
divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul.
Art. 65
Mediatorul va veghea ca rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului,
va încuraja părinţii să se concentreze în primul rând asupra nevoilor copilului, iar asumarea
responsabilităţii părinteşti, separaţia în fapt sau divorţul să nu impieteze asupra creşterii şi
dezvoltării acestuia.
Art. 66
(1) Înainte de încheierea contractului de mediere sau, după caz, pe parcursul procedurii,
mediatorul va depune toate diligenţele pentru a verifica dacă între părţi există o relaţie
abuzivă ori violentă, iar efectele unei astfel de situaţii sunt de natură să influenţeze medierea
şi va decide dacă, în asemenea circumstanţe, soluţionarea prin mediere este potrivită.
Dispoziţiile art. 54 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Dacă, în cursul medierii, mediatorul ia cunoştinţă de existenţa unor fapte ce pun în pericol
creşterea sau dezvoltarea normală a copilului ori prejudiciază grav interesul superior al
acestuia, este obligat să sesizeze autoritatea competentă.
SECŢIUNEA a 2-a
Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale
Art. 67
(1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în
latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune.
(2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele
privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
(3) Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii.
 50

Art. 68
(1) În cauzele penale medierea trebuie să se desfăşoare astfel încât să fie respectate drepturile
fiecărei părţi ori subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui
interpret. Procesul-verbal întocmit potrivit prezentei legi, prin care se închide procedura
medierii, trebuie să arate dacă persoanele între care s-a desfăşurat procedura medierii au
beneficiat de asistenţa unui avocat şi de serviciile unui interpret ori, după caz, să menţioneze
faptul că au renunţat expres la acestea.
(2) În cazul minorilor, garanţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea procesului penal
trebuie asigurate, în mod corespunzător, şi în cadrul procedurii de mediere.
Art. 69
(1) În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi
aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56
alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va
atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin
mediere.
(2) Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata
desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, potrivit art. 56
alin. (1) lit. a), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care
îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere,
socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.

Art. 70
(1) În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea
procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul
prezentării de către părţi a contractului de mediere.
(2) Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile
prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.
(3) Abrogat.
(4) Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se
constată că nu s-a încheiat înţelegerea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) sau, dacă acesta nu se
comunică, la expirarea termenului prevăzut la alin. (2).
(5) Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca
rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere
şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au
ajuns la o înţelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la
art. 56 alin. (1) lit. b) şi c).
(6) Dispoziţiile art. 61 alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul în care medierea este
recomandată de către organele judiciare.
CAPITOLUL VII
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 71
(1) În termen de 4 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se înfiinţează Consiliul de
mediere, care va elabora regulamentul privind organizarea şi funcţionarea sa, precum şi
 51

standardele de formare în domeniul medierii, ce vor fi publicate în Monitorul Oficial al

României, Partea I.
(2) În vederea constituirii primului consiliu de mediere, membrii acestuia vor fi desemnaţi de
comun acord de către organizaţiile legal constituite din domeniul medierii, avându-se în
vedere criteriile cumulative privitoare la vechimea activităţii organizaţiei în acest domeniu
conform prevederilor statutului, numărul de membri specializaţi, precum şi pregătirea şi
experienţa practică în mediere ale reprezentanţilor acestor organizaţii.
(3) Pentru organizarea şi funcţionarea primului consiliu de mediere, în primul an de la
începerea activităţii se alocă de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei, fondurile
aferente următoarelor categorii de cheltuieli:
a) cheltuielile de întreţinere şi funcţionare;
b) salariile secretariatului tehnic al acestuia.
(4) După expirarea perioadei de un an de la data constituirii Consiliului de mediere, finanţarea
sa se asigură în condiţiile art. 21.
Art. 72
(1) În termen de o lună de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a
Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Consiliului de mediere, începe procedura
de autorizare a mediatorilor.
(2) Persoanele care au absolvit sau care, la intrarea în vigoare a prezentei legi, urmează un
curs de formare profesională a mediatorilor în ţară ori în străinătate, dacă îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art. 7 lit. a)–e), pot solicita autorizarea ca mediator, în condiţiile
prezentei legi, având obligaţia prezentării documentelor care atestă programa de formare
parcursă. Consiliul de mediere va decide autorizarea după evaluarea conţinutului programei
de formare prezentate, inclusiv a duratei pregătirii. Dispoziţiile art. 8 alin. (5) se aplică în mod
corespunzător.
Art. 73
(1) Dispoziţiile prezentei legi privind medierea conflictelor devin aplicabile în termen de o
lună de la data întocmirii tabloului mediatorilor autorizaţi.
(2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în medierea conflictelor de drepturi de care părţile
pot dispune din cadrul conflictelor de muncă.
Art. 74
(1) Instituţiile şi celelalte persoane juridice care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, au
în derulare cursuri de formare a mediatorilor le pot finaliza în conformitate cu reglementările
în vigoare la momentul începerii cursurilor.
(2) Abrogat.
Art. 75
Avocaţii, notarii publici, precum şi membrii altor profesii liberale care dobândesc calitatea de
mediator potrivit prevederilor prezentei legi pot desfăşura activitatea de mediere la sediul
unde îşi exercită activitatea de bază.
 52

7.2. Codul de etică şi deontologie profesională a mediatorilor

1. PREAMBUL
1.1. Definiţii
1.2 Misiunea mediatorului
1.3. Obiectivele Codului
2. PRINCIPII GENERALE
2.1. Libertatea părţilor de a recurge la mediere şi de a lua o decizie
2.2 Nediscriminarea
2.3 Independenţa şi imparţialitatea mediatorului
2.4. Încrederea şi integritatea morală
2.5. Secretul profesional - confidenţialitate
2.6. Conflictul de interese
2.7. Stabilirea onorariilor
2.8. Răspunderea mediatorului
2.9. Incompatibilităţi
2.10. Calitatea procesului de mediere
3. COMPORTAMENTUL PROFESIONAL
4. RELAŢIILE DINTRE MEDIATORI
5. DISPOZIŢII FINALE

1. PREAMBUL
Codul de etica şi deontologie profesionala a mediatorilor autorizaţi, împreună cu
normele privind răspunderea disciplinară a acestora, Legea 192/16.05.2006 privind medierea
şi organizarea profesiei de mediator şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al
Consiliului de mediere constituie principalele reguli îin conformitate cu care mediatorii îşi
desfăşoară activitatea.
Codul de etica şi deontologie profesionala al mediatorilor autorizaţi cuprinde
ansamblul normelor şi caracteristicilor ce definesc calitatea activităţii profesionale, el având
rol de a servi ca linie de conduita obligatorie a mediatorilor, astfel încât aceştia să desfăşoare
o activitate competenta şi responsabilă, în conformitate cu etica profesiei.

1.1 Definiţii:
În sensul prezentului cod, medierea este modalitatea voluntară de soluţionare a
conflictelor dintre două sau mai multe persoane, pe cale amiabilă, cu sprijinul unei terţe
persoane neutră, calificată şi independentă, printr-o activitate desfăşurată în conformitate cu
prevederile legale în domeniu şi normele prezentului Cod.
Mediatorul este persoana neutră, imparţială şi calificată, aptă să faciliteze negocierile
între părţile aflate în conflict, în scopul obţinerii unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi
durabile.
 53

Probitatea profesională reprezintă respectarea tuturor normelor deontologice şi de

organizare şi funcţionare ale profesiei stabilite prin lege, regulament de organizare şi
funcţionare, cod etic şi deontologic şi hotărâri ale Consiliului de Mediere.

1.2.Misiunea mediatorului
Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, mediatorul îndeplineşte un rol
eminent. Într-un Stat de drept, mediatorul are sarcina de a încerca soluţionarea conflictelor pe
cale amiabila, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate.
Mediatorul nu are şi nu poate avea o obligaţie de rezultat, ci doar de prudenţă şi
diligenţă. Soluţionarea conflictului depinde exclusiv de acordul părţilor, misiunea principală a
mediatorului fiind aceea de a depune toate efortul de care este capabil şi priceperea pe care o
are pentru a sprijini părţile să ajungă la un acord.

1.3. Obiectivele codului

Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor liber consimţită,
buna îndeplinire de către mediator a misiunii sale, recunoscută ca fiind indispensabilă pentru
buna funcţionare a societăţii. Nerespectarea acestor norme de către mediatori, va duce, în
ultimă instanţă, la aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
Obiectivele prezentului codului de etică şi deontologie profesională sunt următoarele:
a) să ofere mediatorilor liniile de conduită directoare în activitatea pe care o desfăşoară
b) să apere interesul public (medierea este, conf.art.4 alin 1 din legea 192 o activitate de
interes public)
c) să promoveze încrederea în mediere ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor.

2. PRINCIPII GENERALE
2.1 Libertatea părţilor de a recurge la mediere şi de a lua o decizie
2.1.1. Mediatorul are obligaţia de a se asigura că părţile au recurs la procedura de
mediere în mod voluntar, în cunoştinţă de cauză şi fără a fi constrânse. Fac excepţie de la
acest principiu situaţiile în care medierea este o procedură obligatorie prevăzută de legile
speciale.
2.1.2. Mediatorul trebuie să respecte şi să încurajeze dreptul părţilor de a lua orice
decizie liberă şi în cunoştinţă de cauză care să soluţioneze divergenţele dintre ele.
2.1.3. Mediatorul va informa părţile, de la început, în ce va consta activitatea sa şi
asupra faptului că decizia finală le aparţine în mod exclusiv şi că se pot retrage oricând din
procesul de mediere.
2.1.4. Mediatorul nu va oferi părţilor consultanţă legală sau de specialitate, în schimb
poate sfătui părţile că pot obţine asistenţă juridică independentă sau de specialitate.
2.1.5. Mediatorii trebuie să acorde asistenţă numai în cazul în care au calificarea
necesară pentru a răspunde în mod rezonabil orizontului de aşteptare al părţilor angajate în
mediere.
 54

2.2 Nediscriminarea
Mediatorul nu va refuza activitatea de mediere şi nu o va exercita la standarde
inferioare din motive ce ţin de rasa, culoarea, naţionalitatea, origine etnică, limba, religia,
sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială a părţilor.
2.3. Independenţa, neutralitatea şi imparţialitatea mediatorului
Mediatorii trebuie să fie independenţi, neutrii faţă de dispute şi părţi şi să conducă
procesul de mediere într-un mod imparţial. În exercitarea atribuţiilor lor profesionale trebuie
să se bucure de deplină independenţă faţă de entităţi care ar putea avea interese în cauzele în
care are loc medierea. Această independenţă trebuie să fie de natură a le garanta
imparţialitatea, neutralitatea şi echidistanţa faţă de cauză, rezultatele acesteia şi părţile
implicate în dispută.
Mediatorul trebuie să evite orice situaţie de natură să îi limiteze independenţa şi să
respecte normele de etică profesională. Dacă în orice moment din timpul procesului de
mediere mediatorul îşi pierde aceste atribute, el este obligat să aducă acest fapt la cunoştinţa
părţilor implicate în conflict şi –dacă este cazul – să anunţe entitatea care a referit cazul.
În situaţiile în care vor fi soluţionate prin mediere conflicte de familie, independenţa şi
imparţialitatea mediatorului nu pot fi argumente pentru a ignora sau neglija interesul superior
al minorului.
2.4. Încrederea şi integritatea morală
Relaţia dintre mediator şi părţi se bazează pe încredere, având la bază cinstea,
probitatea, spiritul de dreptate şi sinceritatea mediatorului.
2.5. Secretul profesional - confidenţialitatea
Prin însăşi natura misiunii sale, mediatorul este depozitarul secretelor părţilor
implicate în procedura medierii şi destinatarul comunicărilor de natură confidenţială.
Fără o garanţie a confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul
profesional este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi
primordială a mediatorului. Mediatorul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii
confidenţiale de care ia cunoştinţă în cadrul activităţii sale profesionale. Această obligaţie nu
este limitată în timp.
2.6. Conflictul de interese
Mediatorul trebuie să refuze preluarea unui caz dacă ştie că există împrejurări care lar
împiedica să fie neutru şi imparţial, precum şi atunci când constată ca drepturile în discuţie nu
pot face obiectul medierii.
Mediatorii vor face cunoscute toate conflictele de interese potenţiale sau existente de
care sunt, în mod rezonabil, conştienţi. Comunicarea conflictelor de interese se face atât către
părţile în conflict cât şi, dacă este cazul, entităţii care a referit cazul. Dacă părţile nu- şi dau
acordul expres privind participarea sa, în continuare, mediatorul, într-o asemenea situaţie, este
obligat să renunţe la soluţionarea respectivului caz.
De asemenea, mediatorul nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părţi intr-o
procedură judiciară ori arbitrală având ca obiect conflictul supus medierii. Mediatorul nu
poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau actele de care a luat la cunoştinţă în cadrul
procedurii de mediere.
 55

2.7. Stabilirea onorariilor

Mediatorul trebuie să informeze părţile cu privire la onorariu, iar valoarea însumată a
onorariului şi cheltuielilor ocazionate de procedura medierii trebuie să fie echitabilă şi
justificată. Ei vor explica părţilor baza de calcul şi valoarea onorariilor, precum şi a
deconturilor de cheltuieli.
2.8. Răspunderea mediatorului
Mediatorul răspunde civil, penal şi disciplinar, pentru încălcarea obligaţiilor sale
profesionale, în conformitate cu prevederile legii civile, penale şi normelor stabilite de
Consiliul de mediere.
Încălcarea prevederilor prezentului cod constituie atingere adusă probităţii
profesionale şi atrag sancţionarea conform legii.
2.9. Incompatibilităţi
Exercitarea profesiei de mediator este compatibilă cu orice altă profesie, cu excepţia
incompatibilităţilor prevăzute prin legi speciale.
2.10. Calitatea procesului de mediere
Mediatorii trebuie să depună toate diligenţele necesare în vederea prestării unui
serviciu de calitate în condiţii de siguranţă, respect reciproc, egalitate de şanse, respectarea
diversităţii, corectitudine profesională şi procedurală.

3. COMPORTAMENTUL PROFESIONAL
3.1. În exercitarea profesiei, mediatorii au obligaţia să respecte hotărârile Consiliului
de Mediere.
3.2. Mediatorul trebuie sa adopte un comportament apt de a contribui la creşterea
prestigiului profesiei. Pentru aceasta el trebuie să fie devotat profesiei, să-şi îmbunătăţească
tehnicile şi practicile profesionale, urmând în acest scop cursuri de formare continuă.
Mediatorul trebuie să se asigure că personalul angajat sau administrativ necesar activităţii de
mediere respectă deontologia şi secretul profesiei.
Toţi mediatorii, astfel cum sunt definiţi în conţinutul legii, trebuie să se abţină, chiar în
afara exercitării profesiei, de la orice încălcări ale legilor, regulamentelor şi regulilor
profesiei, şi de la orice acţiuni contrare imparţialităţii, independenţei şi onoarei profesiei,
susceptibile să aducă ştirbire demnităţii acesteia, adică probităţii profesionale.
3.3. Mediatorul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care le oferă,
cu condiţia ca informaţia să fie fidelă, veridică şi cu respectarea secretului profesional, a altor
principii esenţiale ale profesiei şi a regulilor de publicitate stabilite prin norme aplicabile
profesiei. Mediatorul va evita să facă menţiuni care să aducă atingere intereselor altor
practicieni în mediere.

4. RELATIILE DINTRE MEDIATORI

4.1. Practicienii în mediere îşi datorează amabilitate şi respect reciproc. Acestea
exclud vulgaritatea şi manifestările necuviincioase. Ei trebuie să se abţină de la orice atitudine
jignitoare ori imputări rău voitoare, în general să se abţină de la orice acţiune susceptibilă de a
aduce daune altor colegi mediatori.
 56

4.2. Divergenţele dintre mediatori se vor soluţiona pe cale amiabilă, iar în situaţia
nerezolvării pe această cale, vor fi supuse dezbaterii Consiliului de mediere, constituit în
instanţă disciplinară.

5. DISPOZIŢII FINALE
Regulile privind conduita etică şi deontologia profesională sunt obligatorii pentru toţi
mediatorii.
 57

7.3. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere

Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (c) și articolul 67
alineatul (5) a doua liniuță, având în vedere propunerea Comisiei, având în vedere avizul
Comitetului Economic și Social European (1), hotărând în conformitate cu procedura
prevăzută la articolul 251 din tratat (2),
întrucât:
(1) Comunitatea și-a stabilit ca obiectiv menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate,
securitate și justiție, în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. În acest scop,
Comunitatea trebuie să adopte, printre altele, măsuri în domeniul cooperării judiciare în
materie civilă care sunt necesare bunei funcționări a pieței interne.
(2) Principiul accesului la justiție este fundamental și, în vederea facilitării accesului la
justiție, Consiliul European, în cadrul reuniunii sale de la Tampere din 15 și 16 octombrie
1999, a solicitat crearea de către statele membre a unor proceduri alternative, extrajudiciare.
(3) În mai 2000, Consiliul a adoptat Concluziile privind metodele alternative de soluționare a
litigiilor în materie civilă și comercială, afirmând că stabilirea principiilor de bază în acest
domeniu este un pas esențial în vederea înlesnirii evoluției și a funcționării corespunzătoare a
procedurilor extrajudiciare pentru soluționarea litigiilor în materie civilă și comercială care să
ducă la simplificarea și îmbunătățirea accesului la justiție.
(4) În aprilie 2002, Comisia a prezentat o Carte verde privind metodele alternative de
soluționare a litigiilor în materie civilă și comercială, în care a examinat situația actuală în
ceea ce privește metodele alternative de solu- ționare a litigiilor în Uniunea Europeană și a
inițiat o vastă consultare cu statele membre și cu părțile interesate privind posibilele măsuri de
încurajare a utilizării medierii.
(5) Obiectivul de a asigura un acces mai bun la justiție, ca parte a politicii Uniunii Europene
de instituire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, ar trebui să includă accesul la
metode de soluționare a litigiilor atât pe cale judiciară, cât și extrajudiciară. Prezenta directivă
ar trebui să contribuie la buna funcționare a pieței interne, în special în ceea ce privește
disponibilitatea serviciilor de mediere.
(6) Medierea poate asigura o soluționare extrajudiciară eficientă din perspectiva costurilor și
rapidă a litigiilor în materie civilă și comercială prin intermediul unor proceduri adaptate
nevoilor părților. Este mai probabil ca acordurile rezultate din mediere să fie respectaten
voluntar și să mențină o relație amiabilă și durabilă între părți. Aceste avantaje sunt și mai
pronunțate în situațiile care prezintă elemente de extraneitate.
(7) Pentru a promova în continuare utilizarea mai intensă a medierii și pentru a asigura un
cadru juridic previzibil părților care recurg la mediere, este necesară introducerea unei
legislații cadru, care să abordeze, în special, aspecte esențiale ale procedurii civile.
(8) Dispozițiile prezentei directive ar trebui să se aplice numai medierii în cazul litigiilor
transfrontaliere, darn nimic nu ar trebui să împiedice statele membre în a aplica aceste
dispoziții în egală măsură procedurilor interne de mediere.
 58

(9) Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice în niciun fel folosirea tehnologiilor moderne
de comunicare în cadrul procedurii de mediere.
(10) Prezenta directivă ar trebui să se aplice procedurilor în care două sau mai multe părți ale
unui litigiu transfrontalier încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord amiabil în
privința soluționării litigiului dintre ele, cu asistența unui mediator. Aceasta ar trebui să se
aplice în materie civilă și comercială. Totuși, directiva nu ar trebui să se aplice în cazul
drepturilor și obligațiilor de care părțile nu pot dispune în mod liber potrivit legislației
aplicabile corespunzătoare. Astfel de drepturi și obligații se regăsesc în special în dreptul
familiei și în dreptul muncii.
(11) Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice negocierilor precontractuale și nici
procedurilor cvasijudiciare, precum anumite sisteme de conciliere judiciară, sisteme de
soluționare a plângerilor consumatorilor, arbitrajul și deciziile experților, sau procedurilor în
cadrul cărora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficială, ce
poate fi obligatorie sau nu, privind soluționarea litigiului.
(12) Prezenta directivă ar trebui să se aplice cazurilor în care o instanță trimite părțile să
recurgă la mediere sau în care dreptul național prevede medierea. Mai mult decât atât, în
măsura în care un judecător poate acționa ca mediator în conformitate cu dreptul național,
prezenta directivă ar trebui să se aplice de asemenea medierii efectuate de un judecător care
nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă domeniului sau domeniilor litigioase.
Aplicarea acestei directive nu ar trebui, însă, să fie extinsă la demersurile instanței sau ale
judecătorului sesizat cu soluționarea unui litigiu, în contextul procedurii judiciare privind
litigiul respectiv, sau la cazurile în care instanța sau judecătorul sesizat solicită asistență sau
consiliere din partea unei persoane competente.
(13) Medierea prevăzută în prezenta directivă ar trebui să constituie o procedură voluntară în
sensul că părțile sunt ele însele responsabile de procedură și o pot organiza după cum doresc
și încheia în orice moment. Totuși, instanțele ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili în
temeiul dreptului național termene în care să se desfășoare procedura de mediere. De
asemenea, instanțele ar trebui să poată atrage atenția părților asupra posibilității de a recurge
la mediere ori de câte ori este cazul.
(14) Nicio dispoziție a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere legislației naționale în
temeiul căreia recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau
sancțiuni, cu condiția ca o astfel de legislație să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de
acces la sistemul judiciar. De asemenea, nicio dispoziție a mprezentei directive nu ar trebui să
aducă atingere sistemelor actuale de autoreglementare în domeniul medierii, în măsura în care
acestea abordează aspecte nereglementate de prezenta directivă.
(15) Pentru a asigura securitatea juridică, prezenta directivă ar trebui să indice data care se ia
în considerare pentru a determina dacă un litigiu pe care părțile încearcă să îl soluționeze pe
calea medierii este sau nu un litigiu transfrontalier. În absența unui acord scris, se consideră că
părțile decid să recurgă la mediere în momentul în care iau măsuri specifice în vederea
inițierii procedurii de mediere.
(16) Pentru a asigura încrederea reciprocă necesară cu privire la confidențialitate, la efectul
asupra decăderii și a prescripției și la recunoașterea și executarea acordurilor rezultate în urma
medierii, statele membre ar trebui să încurajeze, prin orice mijloace pe care le consideră
 59

potrivite, formarea mediatorilor și introducerea unor mecanisme eficiente de control al

calității în ceea ce privește furnizarea serviciilor de mediere.
(17) Statele membre ar trebui să definească astfel de mecanisme, care pot include recurgerea
la soluții disponibile pe piață, și nu ar trebui să li se solicite asigurarea vreunei finanțări în
acest sens. Aceste mecanisme ar trebui să urmărească menținerea flexibilității procedurii de
mediere și a autonomiei părților și garantarea faptului că medierea este efectuată de o manieră
eficace, imparțială și competentă. Ar trebui atrasă atenția mediatorilor asupra existenței
Codului european de conduită pentru mediatori care ar trebui pus, de asemenea, la dispoziția
publicului larg pe internet.
(18) În domeniul protecției consumatorului, Comisia a adoptat o recomandare (1) care
stabilește criteriile minime de calitate pe care organele extrajudiciare implicate în soluționarea
amiabilă a litigiilor consumatorilor ar trebui să le ofere justițiabililor.Orice mediator sau
organism care intră în domeniul de aplicare al acestei recomandări ar trebui încurajat să îi
respecte principiile. Pentru a facilita diseminarea informațiilor referitoare la astfel de
organisme, Comisia ar trebui să înființeze o bază de date cu sistemele extrajudiciare pe care
statele membre le consideră conforme cu principiile recomandării menționate.
(19) Medierea nu ar trebui considerată o soluție inferioară procedurii judiciare din cauza
faptului că respectarea acordurilor rezultate în urma medierii ar depinde de
bunăvoința părților. Prin urmare, statele membre ar trebui să asigure părților unui acord scris
rezultat în urma medierii posibilitatea conferirii unui caracter executoriu conținutului acestuia.
Un stat membru ar trebui să aibă posibilitatea de a refuza recunoașterea caracterului
executoriu al unui acord numai în cazul în care clauzele acestuia sunt contrare dreptului său,
inclusiv dreptului internațional privat al acestuia, sau în cazul în care legislația acestuia nu
prevede posibilitatea pentru conținutul acordului respectiv de a dobândi caracter executoriu.
Un astfel de caz ar putea fi cel în care acordul cuprinde obligații care, prin natura lor, nu pot
avea caracter executoriu.
(20) Conținutul unui acord rezultat în urma medierii care a devenit executoriu într-un stat
membru ar trebui recunoscut și declarat executoriu în celelalte state membre în conformitate
cu dreptul comunitar sau național aplicabil.
(21) Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 prevede în mod expres că, pentru a fi executorii în alt
stat membru, acordurile dintre părți trebuie să fie executorii în statul membru în care au fost
încheiate. În acest sens, în cazul în care conținutul unui acord rezultat în urma medierii și care
privește aspecte de dreptul familiei nu este executoriu în statul membru în care a fost încheiat
acordul și în care este formulată cererea prin care se solicită conferirea caracterului
executoriu, prezenta directivă nu ar trebui să încurajeze părțile să eludeze legile acelui stat
membru prin conferirea caracterului executoriu acordului într-un alt stat membru.
(22) Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze normele din statele membre privind executarea
acordurilor rezultate în urma medierii.
(23) Confidențialitatea în procesul de mediere este importantă și de aceea prezenta directivă ar
trebui să asigure un grad minim de compatibilitate a normelor de procedură civilă în privința
modului în care să se asigure protecția confidențialității medierii în cadrul tuturor procedurilor
judiciare în materie civilă și comercială sau în cadrul procedurilor de arbitraj desfășurate
ulterior.
 60

(24) Pentru a încuraja părțile să recurgă la mediere, statele membre ar trebui să se asigure că
normele lor privind decăderea și prescripția extinctivă nu împiedică părțile să facă apel la
procedurile judiciare sau la arbitraj în caz de eșec al medierii. Statele membre ar trebui să
garanteze obținerea acestui rezultat, chiar dacă prezenta directivă nu armonizează normele de
drept intern privind termenele de decădere și de prescripție. Dispozițiile privind termenele de
decădere și de prescripție din acordurile internaționale, astfel cum au fost puse în aplicare în
statele membre, de exemplu în domeniul dreptului transporturilor, nu ar trebui să fie afectate
de dispozițiile prezentei directive.
(25) Statele membre ar trebui să încurajeze distribuirea către publicul larg a informațiilor
privind modalitățile de contactare a mediatorilor și a organizațiilor care oferă servicii de
mediere. De asemenea, statele membre ar trebui să încurajeze practicienii în domeniul
dreptului să își informeze clienții cu privire la posibilitatea recurgerii la mediere.
(26) În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstituțional pentru o mai bună legiferare
(3), statele membre sunt încurajate să elaboreze, pentru ele însele și în interesul Comunității,
propriile tabele de concordanță care să ilustreze, pe cât posibil, corespondența dintre prezenta
directivă și măsurile de transpunere și să le facă publice.
(27) Prezenta directivă vizează promovarea drepturilor fundamentale și ține seama de
principiile care sunt recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene.
(28) Deoarece obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către
statele membre și, având în vedere amploarea și efectele acțiunii pot fi realizate mai bine la
nivelul Comunității, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității,
astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul
proporționalității, astfel cum este enunțat la respectivul articol, prezenta directivă nu depășește
ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.
(29) În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei,
anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității
Europene, Regatul Unit și Irlanda și-au exprimat dorința de a participa la adoptarea și
aplicarea prezentei directive.
(30) În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la
Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene,
Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, care, prin urmare, nu este obligatorie
pentru aceasta și nu i se aplică.
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
Articolul 1
Obiectivul și domeniul de aplicare
(1) Obiectivul prezentei directive este de a facilita accesul la soluționarea alternativă a
litigiilor și de a promova soluționarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării
medierii și asigurarea unei relații echilibrate între mediere și procedurile judiciare.
(2) Prezenta directivă se aplică, în cazul litigiilor transfrontaliere, în materie civilă și
comercială, exceptând acele drepturi și obligații de care părțile nu pot dispune în conformitate
cu legislația aplicabilă corespunzătoare. Directiva nu se aplică, în special, chestiunilor fiscale,
vamale sau administrative și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în
exercitarea autorității publice („acta iure imperii”).
 61

(3) În prezenta directivă, termenul „stat membru” înseamnă statele membre cu excepția
Danemarcei.
Articolul 2
Litigii transfrontaliere
(1) În sensul prezentei directive, un litigiu transfrontalier este acela în care cel puțin una dintre
părți își are domiciliul sau reședința obișnuită într-un alt stat membru decât cel al oricărei alte
părți la data la care:
(a) părțile decid să recurgă la mediere după apariția litigiului;
(b) medierea este impusă de instanță;
(c) există o obligație de a recurge la mediere care reiese din dreptul național; sau
(d) o invitație este adresată părților, în sensul articolului 5.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), în sensul articolelor 7 și 8, un litigiu transfrontalier
este în egală măsură cel în care procedurile judiciare sau arbitrale care au urmat medierii între
părți sunt inițiate în alt stat membru decât cel în care părțile își au domiciliul sau reședința
obișnuită la data menționată la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c).
(3) În sensul aplicării alineatelor (1) și (2), domiciliul se determină în conformitate cu
dispozițiile articolelor 59 și 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
Articolul 3
Definiții
În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:
(a) „mediere” înseamnă un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face
referire la acesta, în care două sau mai multe părți într-un litigiu încearcă, din proprie
inițiativă, să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele, cu asistența unui
mediator. Acest proces poate fi inițiat de către părți, recomandat sau impus de instanță sau
prevăzut de dreptul unui stat membru. Aceasta include medierea efectuată de un judecător
care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă litigiului în cauză. Medierea exclude
demersurile instanței sau ale judecătorului sesizat de a soluționa litigiul pe parcursul
procedurilor judiciare privind litigiul în cauză;
(b) „mediator” înseamnă orice terț chemat să conducă procesul de mediere într-o manieră
eficace, imparțială și competentă, indiferent de denumirea sau de profesia terțului în statul
membru respectiv și de modul în care terțul a fost numit sau i s-a solicitat să efectueze
medierea.
Articolul 4
Asigurarea calității medierii
(1) Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, elaborarea
unor coduri voluntare de conduită și acceptarea acestora de către mediatori și organizațiile
care furnizează servicii de mediere, precum și a altor mecanisme eficace de control al calității
privind furnizarea serviciilor de mediere.
(2) Statele membre încurajează formarea inițială și continuă a mediatorilor pentru a asigura
efectuarea unei medieri eficace, imparțiale și competente față de părți.
Articolul 5
Recurgerea la mediere
(1) O instanță la care a fost introdusă o acțiune poate, atunci când este cazul și având în
vedere toate circumstanțele cazului respectiv, să invite părțile să recurgă la mediere pentru a
 62

soluționa litigiul. Instanța poate, de asemenea, invita părțile să participe la o sesiune de

informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate și sunt ușor
accesibile.
(2) Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale conform căreia recurgerea la
mediere, înainte sau după inceperea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul
unor stimulente sau sancțiuni cu condiția ca o astfel de legislație să nu împiedice părțile să își
exercite dreptul de acces la sistemul judiciar.
Articolul 6
Caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii
(1) Statele membre asigură părților, sau uneia dintre părți cu consimțământul expres al
celorlalte, posibilitatea de a solicita dobândirea caracterului executoriu al conținutului
acordului scris rezultat în urma medierii. Conținutul unui astfel de acord dobândește forță
executorie, cu excepția cazului în care fie conținutul acordului este contrar dreptului statului
membru in care este făcută solicitarea, fie dreptul acelui stat membru nu prevede posibilitatea
conferirii acestuia un caracter executoriu.
(2) Conținutul acordului poate dobândi caracter executoriu printr-o hotărâre, decizie sau act
autentic emise de o instanță sau de o altă autoritate competentă în conformitate cu dreptul
statului membru în care a fost făcută solicitarea.
(3) Statele membre comunică Comisiei denumirile instanțelor judecătorești sau ale altor
autorități competente să primească cereri în conformitate cu alineatele (1) și (2).
(4) Nicio dispoziție a prezentului articol nu aduce atingere normelor aplicabile recunoașterii și
a unui acord al cărui conținut a dobândit caracter executoriu în conformitate cu alineatul (1).
Articolul 7
Confidențialitatea medierii
(1) Dat fiind că este de dorit ca medierea să aibă loc într-un mod care respectă
confidențialitatea, statele membre se asigură că, cu excepția cazului în care părțile hotărăsc
altfel, nici mediatorii, nici cei implicați în administrarea procesului de mediere să nu fie
obligați să aducă probe în cursul procedurilor judiciare civile și comerciale sau în cursul
procedurilor arbitrale privind informații rezultate din sau în legătură cu procesul de mediere,
cu excepția cazului în care:
(a) acest lucru este necesar pentru considerente imperioase de ordine publică ale statului
membru respectiv, în special pentru a asigura protecția interesului superior al copilului sau
pentru a împiedica vătămarea integrității fizice sau psihice a unei persoane; sau
(b) divulgarea conținutului acordului rezultat în urma medierii este necesară punerii în
aplicare sau executării acestuia.
(2) Nicio prevedere din alineatul (1) nu împiedică statele membre să adopte măsuri mai stricte
pentru a proteja confidențialitatea medierii.
Articolul 8
Efectul medierii asupra termenelor de decădere și de prescripție
(1) Statele membre se asigură că părțile care aleg medierea în vederea soluționării unui litigiu
nu vor fi ulterior împiedicate să inițieze o procedură judiciară sau arbitrală privind respectivul
litigiu ca urmare a împlinirii unor termene de decădere sau de prescripție extinctive pe durata
procesului de mediere.
 63

(2) Alineatul (1) nu aduce atingere dispozițiilor privind termenele de decădere și de

prescripție din acordurile internaționale la care sunt părți statele membre.
Articolul 9
Informarea publicului larg
Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, punerea la
dispoziția publicului larg, în special pe internet, a informațiilor privind modalitățile de
contactare a mediatorilor și a organizațiilor care oferă servicii de mediere.
Articolul 10
Informații referitoare la autoritățile și instanțele competente
Comisia face publice, prin orice mijloace corespunzătoare, informațiile referitoare la
instanțele sau autoritățile competente comunicate de către statele membre în conformitate cu
articolul 6 alineatul (3).
Articolul 11
Revizuirea
Nu mai târziu de 21 mai 2016, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și
Comitetului Economic și Social European un raport privind aplicarea prezentei directive.
Acest raport analizează evoluția medierii în Uniunea Europeană și impactul prezentei
directive în statele membre. Dacă este necesar, raportul este însoțit de propuneri în vederea
adaptării prezentei directive.
Articolul 12
Transpunerea
(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor
administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 21 mai 2011, cu
excepția articolului 10, pentru care asigurarea conformității trebuie să
aibă loc cel mai târziu la 21 noiembrie 2010. Statele membre informează de îndată Comisia cu
privire la aceasta. Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele conțin o trimitere la
prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale.
Statele membre stabilesc modalitățile de efectuare a acestei trimiteri.
(2) Statele membre comunică Comisiei textele principalelor dispoziții de drept intern pe care
le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 13
Intrarea în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
Articolul 14
Destinatari
Prezenta directivă se adresează statelor membre.
 64

Bibliografie

Cărți. Studii.

1. „Medierea, Oxigen pentru afaceri”, Alina Gorghiu- coordonator, Manuela Sîrbu, Nicolae
Bogdan Codruţ Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
2. Thierry Garby, Avocat a la Cour, „La Gestion de Conflits”, Collection Entreprise et
Perspective Economiques, Chambre de Commerce et d’Industrie de Paris, Economica, 49, rue
Hericart, 75015 Paris
3. Medierea în Uniunea Europeană - Stadiu și Perspective, Grupul European al Magistraților
care susține Medierea (GEMME), Secțiunea Română, Editura Universitară, București, 2010
4. “Professione Mediatore”, Guida operativa per mediatori, conciliatori e arbitri, Damiano
Marinelli, Gruppo Editoriale Esselibri-Simone, 2011.
5. Dwight Golann & Jay Folberg, „Mediation The role of Advocate and Neutral”, Aspen
Publishers, 76 Ninth Avenue, New York, NY 10011.
6. „Mediation Process - Practical Strategies for Resolving Conflict”, Christopher W. Moore,
Updated and revised 3rd Edition, Jossey – Bass a Wiley Imprint, 989 Market Street, San
Francisco, CA 94103-1741
7. Viorel Roș, Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă, Monitorul Oficial,
București 2000.
8.Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, volumul I, Ediția 4, Editura All Beck,
București 2005
9. I. Vida, « Puterea executivă și administrația publică »
10. FIDIC – „Federația Internațională a Inginerilor Consultanți
11. Jimmy Carter, Dispute Resolutiona Act Statement on Signing S. 423 into Law, February
12. Medierea Oxigen pentru o societate modernă, Alina Gorghiu, Manuela Sîrbu, Bogdan
Stănescu și alții, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
13. 1980, online by Gerhard Peters and John T. Woolley, The American Presiency Project
14. Manuela Sîrbu, Relaţia mediere arbitraj din perspectiva noilor reguli ale medierii
elaborate de ICC, Analele Universităţii Titu Maiorescu, revista Drept, serie nouă, 2013, anul
XII
15. Medierea in Uniunea Europeană stadiu și perspective, Grupul European al Magistraţilor
care susţin medierea (GEMME), Secţiunea română, Editura Universitară Bucureşti, 2010
 65

16. „Medierea conflictelor”, Nicolae Voiculescu, Editura Universităţii „Titu Maiorescu”,

Bucureşti, 2007.
17. Prof. Avv. Damiano Marinelli, ,,Professione mediatore” Guida Operativa per mediatori,
conciliatori e arbitri, Serie L – Professionale, Sedizione Giuridiche Simone Gruppo Editoriale
Esselibri – Simone.
18. Christopher W. Moore, „The Mediation Process”, Jossey-Bass Edition, San Francisco
1996.
19. ”Formarea de mediatori”, Centrul Avocaților Mediatori „Cristian Iordanescu”, Education
through Human Toolkit, Ianuarie-Februarie 2009, București.
20. Christopher W. Moore, The mediation Process, Ediția 3 Revizuită, USA, 2003.
21. Christian Buhring-Ehle, Arbitration and Mediation in International Bussiness, Second
Edition, Kluwer Law International BV, The Netherlands, 2006.
22. Roger Fisher & William Ury, ,,Getting to yes and Negotiating an agreement without
giving”, in second Edition, Random House Bussiness Books 1991.
23. Discursul susţinut la 21 august 1849 de Victor Hugo – citat în D. de Rougemont, Ecrits
sur l'Europe, vol. 1, Éditure de la Différence, Paris, 1994
24. Articol publicat de Sîrbu Manuela în Revista de Drept Analele Universităţii Titu
Maiorescu, serie nouă, 2013,an XI
25. Ghid de bune practici în temeiul Convenţiei de la Haga din 25 Octombrie 1980, Medierea,
Conferinţa de la Haga de drept internaţional privat 2012
25. Culegere de hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia medierii Editura Universitară,
2011
26. Culegere decizii

Legislație

1.Legea nr.192/2006 completată şi modificată

2.Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței
3. Deciza 266/2014
4. Noul Cod de Procedură Civilă
5. Protocolul de Acord din 5 Mai 2006
6. Cartea Verde
7. Codul de Etică și Deontologie profesională a mediatorilor
 66

8. ICC Arbitration Rules, Mediation Rules - Mediation Clauses , Clause A

9. Mediation Guidance Notes, ICC, Commission on Arbitration and ADR.
10. Legea nr. 335/2007 privind Camerele de Comerţ din România publicată în Monitorul
Oficial nr. 836/6 decembrie 2007 modificată şi completată prin Legea nr. 39/2011 publicată în
Monitorul Oficial nr. 224/31 martie
11. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
12. Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial

Web Site-uri
1. www.just.ro
2. http://www.netlawman.co.uk/info/alternative-dispute-resolution.php.
3. http://arbitration.ccir.ro/
4. http://www.adrservices.org/other-processes
5. http://www.mncourts.gov/district/4
6. http://www.avp.ro/index.php
7. http://en.wikipedia.org
8. http://www.quakersintheworld.org/quakers-in-action/210
9. www.nmi-mediation.nl
10. www.ec.europa.eu
11. www.associazionelegaliitaliani.it
12. www.iccwbo.org
13. www.cadmusjournal.org
14. www.kluwerarbitrationblog.com
15. www.eccromania.ro