FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

IINFRACTIUNI LA REGIMUL NAVIGATIEI MARITIME SI FLUVIALE

Analiza infractiunii

Constanţa 2019
 Cuprins

1. Consideraţii generale……………………………………………………………………...3
2. Cercetarea la fața locului a evenimentelor de navigație…………………………………..5
3. Efectuarea unor acte de urmărire
penală..............................................................................7
3.1 Ascultarea învinuitului sau inculpatului……………………………………………….7
3.2 Ascultarea martorilor…………………………………………………………………..8
3.3 Confruntarea……………………………………………………………………………9
Concluzii…………………………………………………………………………………………..11
Bibliografie………………………………………………………………………………………12
 1. Consideraţii generale

Transporturile reprezintă un domeniu important al activităţii economico-sociale, prin

intermnediul cărora se realizează deplasarea în spaţiu a bunurilor şi persoanelor, în vederea
satisfacerii necesităţilor materiale şi spirituale ale socităţii.
În societatea modernă, transporturile reprezintă un element indispensabil vieţii, deoarece
ele oferă oamenilor posibilitatea de a cunoaşte, a percepe şi a asimila cît mai mult din ceea ce la
pune la dispoziţie civilizaţia umană.
În acest context putem remarca că transporturile maritime, comparativ cu celelalte
modalităţi de transport, sînt cele mai avantajoase, deoarece navele au o capacitate mare de
încărcare, costul transportului fiind de 2-5 ori mai mic decît în cazul celorlalte posibilităţi de
transport, nu necesită o amenajare costisitoare şi întreţinerea căilor de transport se face cu cheltuieli
minime. În prezent ¾ din totalul cantităţii de mărfuri care intră în fluxul mondial de transport sunt
transportate pe cale maritima.
Pentru realizarea în condiţii optime a transporturilor maritime, este necesar să se aibă în
vedere un complex de măsuri cu privire la siguranţa navigaţiei, aici avandu-se în vedere atat
integritatea navei, cat şi a echipajului, dar în aceeaşi măsură a echipajului şi a mărfurilor
transportate. Astfel, în cazul producerii unui eveniment de navigaţie (accident), organele de
cercetare trebuie să se deplaseze de îndată la faţa locului, să descopere şi să fixeze urmările
acestuia, să stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a
fost produs accidentul.
Conform art. 129 CPP, „cercetarea la faţa locului se efectuează atunci cînd este necesar să
se facă constatări cu privire la situaţia locului săvîrşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze
urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi
împrejurările în care infracţiunea a fost săvîrşită”.
Cercetarea la faţa locului constă în orice acţiune de cunoaştere nemijlocită a locului unde
s-a săvărşit infracţiunea sau a locului în care au fost descoperite urmele acesteia, în vederea
identificării, fixării, ridicării, şi în stabilirea condiţiilor în care infracţiunea a avut loc.
 În literatura de specialitate locul săvarşirii infracţiunii în cazul evenimentelor de navigaţie
se defineşte ca fiind zona cuprinsă între locul unde s-a descoperit nava sau epava acesteia,
construcţiile sau aparatele utilizate sau susceptibile de a fi folosite ca mijloc de transport pe apă.
În cadrul cercetării locului privind accidentele de navigaţie se disting următoarele:
- porţiunea de teren (uscat sau apă) sau încăperea în care s-a săvarşit în mod concret
infracţiunea;
- porţiunea de teren învecinată (uscat sau apă) în care au avut loc diferite acţiuni;
- porţiunea de teren (uscat sau apă) în care s-au descoperit rezultatele infracţiunii cercetate;
- căile de acces şi de îndepărtare de la locul săvarşirii faptei (cale navigabilă, apele mării).
 2. Cercetarea la fața locului a evenimentelor de navigație

Înainte de a se proceda la explicarea modului în care se efectuează cercetarea la fața locului

în cazul producerii unui eveniment de navigație maritimă, este necesară menționarea regulilor
tactice general aplicate în cadrul cercetării la fața locului:
a) nelimitarea anticipată în timp, mai ales în cazul unor catastrofe navale, a duratei
cercetării la faţa locului;
b) efectuarea cercetării complete la faţa locului independent de orice ipoteză preconcepută
sau alte anticipări;
c) caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanții la cercetare, rolul
principal în organizarea acestor activităţi revenindu-i procurorului;
d) utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport de natura şi particularităţile
locului faptei.
e) consemnarea în cursul efectuării la faţa locului a tuturor constatărilor, a datelor, a
celorlalte elemente ce prezintă interes pentru cauză.
Regulile tactice specifice cercetării la faţa locului în cazul acidentelor de navigaţie sunt
urmatoarele:
• Deplasarea la faţa locului
• Acordarea primului ajutor pentru salvarea vieţii victimelor.
Continuînd prezentarea regulilor privind cercetarea la faţa locului în cazul evenimentelor
de navigaţie, se va face referire la cele 2 faze determinante, respectiv faza statică şi faza dinamică.
Aşa cum este prezentată şi în literatura de specialitate, faza statică constă în examinarea
generală de către organele de urmărire penală a întregului loc al faptei, după care se trece la
cercetarea acesteia porţiune cu porţiune, în vederea descoperirii urmelor şi a poziţiei fiecărui obiect
în raport cu celelalte din imediata apropiere, fără a fi mişcate din poziţia găsită. În această fază a
cercetării se fac fotografii şi filmări, precum şi desene sau schiţe ce redau poziţiile obiectelor aflate
în perimetrul locului cercetat.
Faza dinamică reprezentand cea de-a doua parte a cercetării locului faptei, se caracterizează
prin aceea că fixează în detaliu caracteristicile individuale, proprii fiecărui obiect şi urmă, prin
fotografierea de detaliu, ridicarea şi ambalarea obiectelor şi urmelor în vederea trimiterii lor pentru
examinarea de către specialişti. Se are în vedere ridicarea tuturor acelor înscrisuri care pot conţine
unele date concludente cu privire la producerea evenimentului, cum ar fi jurnalul de bord, jurnalul
de maşini şi registrul radiotelegraf. În jurnalul de bord trebuie să se consemneze activitatea cu
privire la semnalarea unor defecţiuni de care să fie legată producerea evenimentului.
 3. Efectuarea unor acte de urmărire penală

3.1.Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Tactica ascultării persoanelor reprezintă acea parte a tacticii care, în scopul obţinerii unor
declaraţii complete şi fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu
de procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea planului pe baza căruia se va
desfăşura ascultarea, la felul propriu-zis de efectuare a acestei activităţi, la modul de fixare a
declaraţiilor persoanelor, la verificarea şi aprecierea acestora.
Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (învinuit, martor), cu
privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că deţin informaţii în legatură cu
infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor
judiciare penale.
Faţă de alte investigaţii legate de strângerea probelor, ascultarea învinuitului (inculpatului)
reprezintă activitatea cu frecvenţa cea mai ridicată. Desfăşurarea procesului penal, atât în cursul
urmăririi cât şi al judecăţii e de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se va contura
întreaga activitate a organelor judiciare.
Obţinerea unor declaraţii complete şi sincere de la învinuit (inculpat) depinde de modul în
care organul judiciar efectuează activitatea de pregătire a ascultării, aceasta fiind obligatorie şi
complexă.
Declaraţiile învinuitului (inculpatului) constituie mijloc de probă şi mijloc de apărare ; prin
intermediul acestor declaraţii se pot obţine probe deosebit de importante ce pot servi la soluţionarea
cauzei penale, cu procedee probatorii specifice, legale, ştiinţifice şi loiale. Declaraţiile învinuitului
(inculpatului) prezintă semnificaţie nu numai atunci când învinuitul (inculpatul) este chiar el acela
care a produs accidentul, ci şi atunci când imputarea se referă la o faptă care nu constituie
infracţiune sau nu a fost comisă de către învinuit (inculpat) însă declaraţiile sunt necesare şi utile
cauzei, pentru aflarea adevărului şi promovarea unei soluţii legale.
Procedeele tactice de ascultare a învinuitului (inculpatului) în procesul penal sunt elaborate
pe baza normelor procesual-penale şi au menirea de a asigura o deplină eficienţă. Normele
procesual-penale determină procedeele tactice care îşi găsesc aplicarea la ascultarea persoanelor.
Organului judiciar i se acordă deplina libertate de a opta între două sau mai multe posibilităţi, o
deplină libertate de a utiliza unul dintre procedee în funcţie de cauza în care se înscrie.
În situaţia în care învinuitul (inculpatul) mărturiseşte în declaraţiile sale săvârşirea
accidentului imputat, cât şi în cazul în care tăgăduieşte comiterea faptei în legatură cu care se
efectuează urmărirea penală sau formează obiectul cercetării judecătoreşti, acest mijloc de probă
al declaraţiilor învinuitului (inculpatului) obligă organele judiciare penale să verifice, cu atenţie –
afirmaţiile sau negaţiile pe care acestea le conţin. Această obligaţie rezultă din regulile de bază ale
procesului penal în aflarea adevărului şi rolul activ al instanţelor judecătoreşti asupra sistemului
probator.
Pregătirea în vederea ascultării parcurge mai multe etape:
a) studierea materialului cauzei;
b) cunoaşterea învinuitului (inculpatului);
c) întocmirea planului de ascultare;
d) alte activităţi premergătoare.
Ascultarea învinuitului (inculpatului) parcurge mai multe etape:
a) stabilirea identităţii învinuitului (inculpatului);
b) relatarea liberă a faptei;
c) interogatoriul;
d) adresarea de întrebări formulate de organul judiciar şi ascultarea răspunsurilor;

3.2.Ascultarea martorului
Proba testimonială reprezintă, unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune şi printre
cele mai folosite în cadrul procesului judiciar, în general şi al celui penal, în special, întrucât
ascultarea, în calitate de martor, a persoanei care are cunoştinţă despre o anumită faptă sau
împrejurare referitoare la un fapt juridic sau cauză penală şi informaţia obţinută prin mărturie este
de natură să servească aflării adevărului.
Administrarea probei testimoniale, respectiv ascultarea persoanelor chemate să depună
mărturie într-un proces, aprecierea declaraţiilor şi valorificarea acestora, face parte din acele
activităţi judiciare în care este pusă pregnant în evidenţă necesitatea respectării, într-o măsură
egală, atât a prevederilor procesuale, cât şi a regulilor tactice criminalistice.
 În vederea desluşirii conceptului declaraţiilor martorilor e necesar să pornim de la noţiunea
de martor statornicită în art. 78 din Codul de procedură penală, ca fiind persoana care are
cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal; numai o atare persoană poate fi ascultată în calitate de martor, în
condiţiile legii. Din definiţia dată de cod se cere ca persoana să aibă “cunoştinţă despre vreo faptă
sau împrejurare a cauzei“, legea nu cere ca aceste cunoştinţe să provină dintr-o percepere personală
a evenimentului, ci pot fi ascultate ca martor şi persoanele care cunosc evenimentul de la alţii.
Astfel, poate fi ascultată ca martor persoana care cunoaşte fapte şi împrejurări într-o cauză penală
din relatările altui martor, arătările acestuia constituindu-se în probe mediate sau derivate.
Sensul strict al noţiunii de martor cere ca declaraţia acestuia să fie făcută în faţa organelor
judiciare, în condiţiile prevăzute de lege; orice declaraţie dată în faţa altor organe sau persoane, nu
are, în procesul penal, valoarea unei declaraţii de martor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 214 şi 215 din Codul de procedură penală, sunt obligaţi să
procedeze la luarea de declaraţii de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni,
comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi
aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor.
Pentru ca o persoană să poată dobândi calitatea procesuală de martor, trebuie să fie
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor judiciare ;
b) existenţa unei persoane fizice care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări menite să
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal ;
c) persoana fizică să fie ascultată de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaşte.

3.3.Confruntarea
În cadrul actelor de urmărire penală, confruntarea se înscrie printre procedeele probatorii
cu caracter complementar, efectuarea ei fiind condiţionată de existenţa unor declaraţii date de
persoanele ascultate în aceeaşi cauză, declaraţii între care s-a constatat că există contradicţii (art.
87 Codul de procedură penală).
Deşi confruntarea nu este un mijloc de probă întrucât acestea sunt enumerate în art. 64
Codul de procedură penală, ea reprezintă o modalitate distinctă de ascultare a subiecţilor
procesuali, efectuarea ei devenind absolut necesară în numeroase împrejurări şi, prin urmare,
supusă şi unor reguli tactice criminalistice.
În sprijinul importanţei confruntării, poate fi adus şi argumentul conform căruia, prin
efectuarea acesteia, este posibilă obţinerea unor noi date sau informaţii, necunoscute până în acel
moment de organul juridic, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei.
Elemente tactice ale pregătirii confruntării:
 studierea întregului material al cauzei;
 stabilirea persoanelor care urmează să fie confruntate;
 cunoaşterea persoanelor care urmează a fi confruntate;
 ascultarea prealabilă în vederea confruntării.
Organizarea confruntării:
 alegerea locului şi momentului tactic cel mai potrivit de desfăşurare, a ordinei în care
persoanele vor fi chemate la confruntare;
 evitarea unor posibile înţelegeri între cei confruntăţi;
 stabilirea succesiunii întrebărilor sau a problemelor care urmează să fie clarificate prin
confruntare;
Dacă vreuna din persoanele confruntate are calitatea de martor, se va proceda potrivit
prevederilor art. 85 Codul de procedură penală, cerându-i-se să depună jurământul că va spune
adevărul, în caz contrar săvârşind infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Pe întreaga durată a confruntării se va urmări cu atenţie atitudinea, reacţiile celor
confruntaţi, care pot oferi indicii cu privire la poziţia faţă de aspectele de clarificat, inclusiv în
legătură cu sinceritatea lor.
În încheiere, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au ceva de declarat. În ipoteza
în care o persoană revine asupra declaraţiilor date anterior, aspectul va fi consemnat în procesul
verbal de confruntare, persoana urmând să fie ascultată în mod obişnuit.
 Concluzii

Privită din perspectiva tematicii abordate în această lucrare, criminalistica în domeniul

naval, este destinată descoperirii şi cercetării accidentelor, în scopul aflării adevărului, principalele
direcţii de acţiune fiind: iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor accidentelor,
începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele ale instrumentelor, mijloacelor de
transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc. în vederea identificării persoanelor sau obiectelor,
adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte la necesităţile proprii criminalisticii, a unor
metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii,
pentru aplicarea lor la specificul activităţii de prevenire şi de combatere a accidentelor, elaborarea
de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală, precum şi creşterii
eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific investigării, etc.
Cercetarea urmelor accidentelor de navigaţie este cea mai complexa deoarece sintetizează
cercetarea la faţa locului a accidentelor navale şi modalităţile de efectuare a unor acte de urmărire
penală: ascultarea învinuitului/inculpatului, ascultarea martorilor, confruntarea.
Asistăm în ultima perioadă la numeroase accidente navale soldate cu morţi, răniţi şi
însemnate pagube materiale, drept pentru care acest fenomen trebuie analizat şi promovată o
politică continuă de prevenire şi sancţionare drastică a persoanelor, a căror neglijenţă sau intenţie,
acţiune sau inacţiune cauzează producerea accidentelor. România a facut până în prezent, în acest
domeniu paşi importanţi pe drumul spre integrarea în Uniunea Europeană.
Având în vedere negocierile cu UE privind capitolul Politica în transporturi, adoptarea
aquis-ului comunitar impune ridicarea standardelor atât în ceea ce priveşte parcul de transport, cât
şi în ceea ce priveşte creşterea siguranţei şi a securităţii în transportul naval.
 Bibliografie

1. Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta. Codul de procedură civilă: comentat şi adnotat cu

legislaţie, jurisprudență și doctrină. Ediţia a 2-a, revazută şi adăugită. București: Universul
Juridic, 2008, p. 1708 şi urm.
2. Gheorghe Beleiu. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. București: Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., 1994, p. 81.
3. Curtea de Apel Timişoara. Secţia Civilă. Decizia civilă nr. 634/24.06.2008, publicată pe
website-ul www.jurisprudenta.org;
4. Nicolae Vduva. Criminalistica – curs de tactică şi metodică. Craiova: Editura
“Universitaria”, 2002, p. 24, 27-31.
5. G. Theodoru şi L. Moldovan, “Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, p. 137
6. N. Volonciu, “Tratat de drept procesual penal”, Ed. Meteor, Bucureşti 1994; I. Neagu,
“Drept procesual penal”, vol. II, Ed. Euro –Trading, Bucureşti 1992, p. 83.
7. I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 2003.
8. I. Doltu, Drept procesual penal, Ed. Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2001
9. E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică, partea a II-a şi
a III-a, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, Ediţia 1988.