Recenzie: Don Quijote de La Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra

Multă lume a auzit și a folosit măcar o dată expresia livrescă „a se bate/lupta cu

morile de vânt”, al cărei sens este „a întreprinde acțiuni inutile, ridicole” sau „a se
lupta cu dușmani ireali”. Totuși mi se pare injust să ne amintim de Don Quijote
doar prin intermediul acestei expresii, adesea golită de conținut. Din această
cauză și datorită faptului că am prins drag de Cavalerul Tristei Figuri, m-am
gândit să vă vorbesc despre binecunoscutul roman al lui Cervantes.

Romanul Don Quijote de La Mancha, opera literară a scriitorului spaniol Miguel

de Cervantes Saavedra a apărut în două volume – Iscusitul hidalgo Don Quijote
de La Mancha (El ingenioso hidalgo Don Quijote de La Mancha) publicat
în 1605 și Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha (El ingenioso caballero
Don Quijote de La Mancha) în 1615 – și reprezintă o satiră la adresa romanelor
cavalerești, populare în Spania sfârșitului de secol XVI și începutului de secol XVII,
și la adresa societății spaniole a acelor vremuri. Romanul este considerat o
capodoperă a literaturii universale, fiind tradus în aproximativ 50 de limbi.
La întrebarea „cum s-a născut Don Quijote?”, trebuie să ne îndreptăm atenția
asupra epocii în care a trăit și a scris autorul spaniol. În Spania mijlocului de secol
XVI, romanele cavalerești erau încă foarte populare, mai ales în rândul claselor
sociale inferioare, care se delectau cu aventurile pline de elemente miraculoase ale
bravilor cavaleri și cu dragostea domnițelor virtuoase. Așa cum se întâmplă și în
literatura de azi, temele și eroii acelor cărți medievale și-au pierdut treptat
valoarea literară devenind doar o literatură puerilă, plină de înflorituri și de
melodramă ieftină. Văzând că oamenii își pierdeau timpul cu astfel de cărți, în loc
să își vadă de treburile zilnice, regele Spaniei a interzis aceste cărți. Nu doar regelui
îi displăceau aceste istorisiri ficționale, ci și Bisericii Catolice, ai cărei slujitori
considerau că acele cărți conțineau numai minciuni și erau nocive pentru oameni,
astfel îndepărtându-i de morala creștină.
Sătul de mediocritatea cărților și de ignoranța cititorilor, printre care se afla și soția
sa, Doña Catalina, o iubitoare a genului menționat mai sus, Cervantes decide să
scrie un roman în care ia în derâdere și ridiculizează cavalerismul și curtoazia.
În Don Quijote de La Mancha, intenția autorului era „de a trezi oroarea cititorilor
pentru istoriile închipuite și pline de insanități din cărțile cavalerești.” (p 13)
Cervantes, mai spune George Călinescu, vrea o literatură întemeiată
pe verosimil, încărcată de observație morală și socială, cu eroi pozitivi și critică a
celor negativi, fiindcă numai o astfel de literatură poate fi educativă și
exemplară: „ejemplo de las costumbres”. „Creatorul lui Don Quijote este așadar
unul din părinții realismului și ca atare foarte aproape de noi. Spre a face dorit
verosimilul și a dezgusta de fabulos a inventat un nebun făcând tot soiul de isprăvi
rizibile”. (p.13)
Acum să părăsim domeniul criticii literare, pentru a ne îndrepta atenția asupra firului
narativ. Protagonistul romanului este Alonso Quijano, un hidalgo sau mic nobil de
la țară, din regiunea La Mancha. Obsedat de cărțile cavalerești, el ajunge să
trăiască într-o lume imaginară, construită pe baza lecturilor sale, o lume plină de
regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și uriași. Astfel, el se crede cavaler

1
rătăcitor, în slujba binelui și decide să pornească la drum, în căutare aventurii, a
pericolelor și, nu în ultimul rând, pentru a dobândi faimă. El își schimbă numele în
Don Quijote de La Mancha, se îmbracă într-o armură veche, își botează
mârțoaga Rocinante și împreună cu ea pornește la drum, având asupra sa arme
de carton. La fel ca în cărțile citite de el, Don Quijote se hotărăște să dedice
viitoarele sale victorii, unei domnițe – Dulcinea del Toboso – care are ca sursă de
inspirație o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele ei adevărat, Aldonza Lorenzo.
În realitate, ea nu era nici nobilă și nici frumoasă, iar Quijano o văzuse doar de
câteva ori, cu mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote convinge un țăran credul și
fără carte, pe numele său Sancho Panza, să îi devină scutier și să i se alăture în
aventurile sale. În schimbul serviciilor sale, cavalerul rătăcitor îi promite o insulă,
unde Sancho va fi guvernator. Împins de sărăcie și naivitate, Sancho acceptă cu
bucurie propunerea.
În călătoriile lor, Don Quijote și Sancho Panza întâlnesc hangii, păstori, soldați,
preoți, condamnați și nobili. Don Quijote intervine violent în povești care nu îl
privesc, fapt ce duce adesea la umilințe și bătăi, pe care atât el cât și Sancho
le îndură. Din multitudinea de aventuri, voi aminti doar câteva mai cunoscute și mai
reprezentative, cu scopul de a ilustra nebunia protagonistului.
În prima aventură, Don Quijote se oprește la un han, unde le confundă pe
prostituate cu domnițele virtuoase din cărți, iar pe hangiu cu un castelan; astfel îi
cere hangiului să îl învestească în calitate de cavaler, iar acesta din urmă, dându-
și seama că drumețul său nu este în toate mințile, îi face pe plac, simulând o
ceremonie în grajdul său.
Cea mai cunoscută scenă din roman este lupta cu morile de vânt, pe care Don
Quijote le confundă cu niște uriași. Chiar dacă Sancho încearcă să îl convingă pe
stăpânul său că se înșală, Don Quijote nu îl ascultă, ci se îndreaptă în galop spre
prima moară care îi iese în cale. Din păcate, vântul puternic sfărâmă lancea
bravului cavaler și îl trântește la pământ cu tot cu cal.
Mai târziu, Don Quijote și Sancho văd doi nori imenși de praf, iar cavalerului
rătăcitor i se pare că vede două armate în luptă (armata împăratului maur
Alifanfaron și armata regelui Pentapolin). Îi enumeră lui Sancho toți regii și cavalerii
despre care a citit în cărți, iar apoi decide să intre și el în bătălie, pentru a lupta
împotriva maurului. Sancho nu înțelege despre ce vorbește stăpânul său, deoarece
scutierul nu vede nicio armată, ci doar două turme de oi. Nici de data asta Don
Quijote nu îl ascultă pe Sancho, astfel el este atacat cu pietre de către ciobanii
turmelor. De fiecare dată când Sancho încearcă să îl aducă la realitate pe Don
Quijote, acesta neagă, replicând că tot ceea ce vede scutierul nu este adevărat ci
opera vreunui vrăjitor, care dorește să îl păcălească pe cavaler.
Inițial, Cervantes a scris doar un volum despre faimosul cavaler, numai că, după
câțiva ani de la apariția Iscusitului hidalgo Don Quijote de La Mancha, un alt autor
a publicat o continuare a aventurilor lui Don Quijote. Acest fapt l-a determinat pe
Cervantes să scrie al doilea volum al cărții, care tratează teme mai serioase
precum tema identității, a iluzionării și a ficționalizării. Astfel, în Ingeniosul
cavaler Don Quijote de La Mancha continuă aventurile celor doi eroi, care
deveniseră cunoscuți prin intermediul unei cărți (volumul analizat mai sus). Don
Quijote este recunoscut oriunde merge, dar de cele mai multe ori ajunge batjocura
tuturor, inclusiv a lui Sancho. Spre exemplu, Don Quijote îi cere lui Sancho să îl
ducă la casa Dulcineei, iar scutierul, neștiind ce să facă, găsește trei țărăncuțe

2
urâte și încearcă să îl convingă pe cavaler că aceste femei sunt Dulcinea și
domnițele ei. Don Quijote nu crede inițial, dar, la insistențele scutierului, cavalerul
îngenunchează în fața uneia dintre ele. Crezând că cei doi bărbați râd de ele,
țărăncile pleacă.
Într-o altă aventură, Don Quijote și Sancho Panza sunt invitați de către un duce și
o ducesă la castel, eveniment care îl face pe Don Quijote să se creadă un cavaler
adevărat, pentru că gazdele sale îl tratează ca pe cavalerii de odinioară. Ducele și
ducesa știu că Don Quijote este nebun și că Sancho este ușor de păcălit; astfel ei
născocesc câteva situații absurde, pentru a râde de cei doi musafiri. De exemplu,
ducele știe din primul volum că Sancho își dorește să guverneze o insulă, așa că îl
informează pe scutier că îl va face guvernator peste Barataria, o insulă, care, de
fapt, este un sat din domeniu ducal. Sancho pare a fi un guvernator destul de
cumpătat, dar când i se înscenează un război proaspătului guvernator i se face
frică și preferă să renunțe la insulă.
În cadrul altei farse, Don Quijote și Sancho trebuie să încalece un cal zburător de
lemn, pentru a-l înfrunta pe vrăjitorul Malambruno. Cei doi se urcă pe cal sunt
legați la ochi și chiar cred că zboară prin văzduh, din ce în ce mai aproape de soare,
în timp ce ducele, ducesa și ceilalți curteni se amuză de naivitatea lor. Pentru a
încheia aventura celor doi eroi, curtenii dau foc cozii calului, care explodează și îi
trântește la pământ pe Don Quijote și pe Sancho. După ce își revin, cei doi observă
o lance înfiptă în pământ, pe pergamentul căreia scrie că Don Quijote și-a dus la
bun sfârșit misiunea.
George Călinescu afirmă că, prin Don Quijote, „Cervantes creează un nou tip de
personaj — înțeleptul nebun sau nebunul înțelept, care dorește și încearcă să
schimbe lumea într-una mai nobilă. Cervantes a încercat să promoveze o serie de
idei neacceptate în epocă, precum moralitatea, libertatea sau dreptatea, pe care
le-a pus cu prudență în gura unui nebun iresponsabil” (p.16). Don Quijote vede
cavalerul ca pe o persoană pusă în slujba umanității, un justițiar, care luptă pentru
libertate. În esență, protagonistul aleargă după himere, pentru că detestă și nu
este în stare să vadă realitatea. Pe de altă parte, Sancho Panza este un om
simplu, fără știință de carte, dar care îl urmează pe stăpânul său în aventuri, pentru
că îi este loial. Inițial, Sancho încearcă să-i deschidă ochii lui Don Quijote, dar pe
parcurs începe și el să creadă în fantasmele stăpânului său.
Chiar dacă sunt foarte diferiți – Don Quijote fiind visător prin excelență, iar
Sancho Panza vocea realității – cu timpul, cei doi devin prieteni și încep să se
înțeleagă reciproc, pentru că însușirile unuia compensează lipsurile celuilalt. De
exemplu, dacă Don Quijote folosește înțelepciunea livrescă – are un discurs
solemn, amplu, plin de fraze înflorite – Sancho folosește înțelepciunea populară
pentru a-și spune punctul de vedere.
Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura
valoroasă și cea mai puțin valoroasă. Romanul este complex, prezintă fire
narative secundare sau digresiuni și poate fi citit în trei chei – comică, tragică și
absurdă – găsindu-se din belșug elemente pentru toate cele trei interpretări.