Războiul din Vietnam 1a avut loc între 1 noiembrie 19612 și 30 aprilie 1975, căderea Saigonului.

Războiul a
fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică,
și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea
Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam,
războiul fiind considerat unuldintre marile eșecuri ale politicii externe americane.

Prin Războiul din Vietnam, în sens mai larg, se înțelege cel de-al doilea război din Indochina (1955-30 aprilie
1975) iar, în sens mai restrâns, intervenția americană (între 1965-1973). În principiu, războiul a fost purtat
pentru reunificarea Vietnamului despărțit, temporar, de înfrângerea decisivă din 1954 a armatei coloniale
franceze. În acest conflict, cele două mari puteri comuniste concurau și una cu cealaltă și pentru influența în
Asia de sud-est, iar SUA încerca să împiedice răspândirea comunismului în țările fragile din Asia, care,
recent, deveniseră independente. Conflictele militare terestre s-au purtat, în mare parte, în Vietnamul de Sud,
respectiv în Laos și Cambodgia, în zonele de graniță cu Vietnamul. În prima perioadă a războiului, trupele
armatei Vietnamului de Sud, pregătite de consilierii militari americani, au încercat să elimine forțele de
gherilă care se ascundeau în zonele rurale și în sistemul de canale subterane, dar, datorită haosului și
opresiunii politice din sud, numărul acestora, în loc să scadă, a crescut. În anii 1960 conducerea politică și
militară americană a decis că, pe lângă consilierii și instructorii militari americani, să trimită în zonă și trupe.
Gherilele din nord erau sprijinite de trupele armatei Vietnamului de Nord, încercând, de mai multe ori, să
cucerească Vietnamul de Sud, doar intervenția militară americană a putut să salveze situația. Ca răspuns,
aviația SUA a încercat să distrugă industria Vietnamului de Nord, dar efectele nu au fost cele scontate din
cauza ajutorului acordat Vietnamului de Nord de URSS și China. Datorită imaginilor necenzurate transmise
de televiziune, opinia publică din toată lumea a putut să vadă cruzimile războiului fără frontiere, ceea ce a
condus la întărirea mișcărilor pacifiste și creșterii rezistenței americanilor față de serviciul militar obligatoriu.
În paralel, politicienii din SUA au încercat permanent să obțină independența părții din Sud, dar Vietnamul de
Nord nu ceda din pretențiile sale, dorind ca toți militarii străini să părăsească sudul, țara să fie reunificată și să
se desfășoare alegeri libere, mizând pe faptul că, datorită haosului din Vietnamul de Sud, alegerile vor fi
câștigate de comuniști. În final, în anul 1972, delegațiile SUA și cea a Vietnamului de Nord s-au înțeles, fără
știrea delegației Vietnamului de Sud. Conducerea americană încă din 1968 a avut intenția să se retragă din
conflict, dar dorea să facă acest lucru cu un minim de pierdere de prestigiu. După semnarea acordului de pace,
în 1973, SUA și-a retras forțele militare din regiune. Forțele Vietnamul de Sud, rămase fără sprijin, s-au
diminuat, iar Vietnamul de Nord, încălcând acordul de pace, în 1975, a atacat Vietnamul de Sud, ocupând
Saigonul, capitala acestuia. Cele două țări au fost unificate, oficial, în anul 1976, sub numele de Republica
Socialistă Vietnam.
Războiul Civil din Laos și Războiul Civil Cambodgian sunt conflicte legate de Războiul din Vietnam, care au
avut loc în paralel și cu implicații între ele.
Franța a început cucerirea Indochinei la sfârșitul anilor 1850, care s-a terminat prin 1893. Tratatul de la
Hue din 1884 a asigurat baza stăpânirii coloniale franceze pentru următoarele șapte decenii. În aceste șapte
decenii de ocupație colonială au fost mai multe revolte împotriva puterii coloniale, dintre care cea mai mare
succes a avut-o Frontul Comun al Viet Minh, fondat în 1941 de SUA și Partidul Național Chinez în lupta
împotriva ocupației Japoneze și condus de Partidul Comunist din Indochina.3 În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, în anul 1940, Franța a fost înfrântă de Germania, Franța fiind condusă de Guvernul de la
Vichy, ceea ce a avut ca rezultat colaborarea oficialităților conduse de Regimul Francez de la Vichy cu
ocupanții japonezi, în sesul că Franța continua să conducă coloniile, dar puterea era în mâna japonezilor.

1
De asemenea, cunoscut și sub numele de Al doilea război din Indochina, Conflictul din Vietnam, Războiul american în
Vietnam, și, de asemenea, în Vietnam, ca Războiul împotriva americanilor pentru salvarea națiunii.
2
Având în vedere prezența timpurie a trupelor americane în Vietnam,data de începere a războiului din Vietnam este
neclară.În 1998,după revizuire la nivel înat de către Departamentul Apărării și prin eforturile lui Richard
B.Fitzgibbon,data de începere a războiului din Vietnam a fost schimbată la 1noiembrie 1955.Rapoartele Guvernului
Statelor Unite consideră,în prezent,1noiembrie 1955 ca dată de începere a ,,Conflictului din Vietnam”,data când Statele
Unite a creat Gupului consultativ de asistență militară(MAAG),în Indochina(sub conducerea președintelui Truman)

3
Jonathan The American War (Războiul American), pag. 3
Viet Minh s-a format pentru a lupta pentru independența față de Franța, dar se opunea, de asemenea, și
ocupației japoneze. Viet Minh, cu sprijinul SUA și Partidului Național Chinez, lupta pentru cucerirea
independenței față de Franța, dar și împotriva ocupației japoneze.
Liderul Viet Minh, Ho Și Min a fost suspectat că este comunist și a fost închis un an de Partidul Naționalist
Chinez. Dubla ocupație de către Franța și Japonia a continuat până în momentul când forțele germane au fost
scoase din Franța și autoritățile coloniale franceze au început negocieri secrete cu Forțele Franței Libere.
Temându-se că nu mai pot avea încredere în autoritățile franceze, Armata Japoneză, la 9 martie 1945, i-a
internat, asumându-și administrarea directă a Indochinei franceze cu împăratul Bao Dai la conducerea statului
marionetăImperiul Vietnamului. În anii 1944–1945, datorită efectului combinat al vremii nefavorabile cu
exploatarea franco-japoneză, Vietnamul a fost lovit de foamete, din populația de 10 milioane, care locuia în
zona afectată, 1 milion au murit de foame.
Exploatând situația creată de lipsurile administrației datorită internării francezilor, Viet Minh, în martie 1945,
a îndemnat populația să jefuiască depozitele de orez și să refuze plătirea impozitelor.Prin urmare, între 75 și
100 de depozite au fost jefuite.Această rebeliune împotriva efectelor foametei și ale autorităților au fost,
parțial, responsabile pentru creșterea popularității Viet Minh-ului, care, în această perioadă, a recrutat mulți
membri.
În august 1945, japonezii au fost înfrânți și s-au predat necondiționat. După înfrângerea Japoniei din august
1945, în Indochina Franceză s-a creat un vid de putere care a fost ocupat de Viet Minh.

Ho Și Min,președintele Vietnamului de nord (octombrie 1946)

În 2 septembrie 1945, în fața unei mulțimi de 500 000 persoane, Ho Și Min a declarat independența
Republicii Democratice Vietnam. Principalele forțe aliate victorioase din cel de-al Doilea Război
Mondial (Marea Britanie, Statele Unite, și Uniunea Sovietică) au fost de acord că zona a aparținut francezilor.
Deoarece francezii nu aveau nave, arme, sau soldați pentru a reocupa imediat Vietnamul, marile puteri au
ajuns la un acord conform căruia trupele britanice să ocupe partea de sud, în timp ce forțele naționaliste
chineze ar intra în partea de nord. La 14 septembrie 1945 trupele naționaliste din China au intrat în nord
pentru a dezarma trupele japoneze aflate la nord de paralela 16.
Când britanicii au aterizat în partea de sud, au reînarmat forțele franceze internate, precum și părți ale forțelor
japoneze care s-au predat pentru a le ajuta la recuperarea sudului Vietnamului, deoarece britanicii nu
dispuneau de trupe suficiente pentru a face acest lucru ei înșiși. Urmând indicațiile pe linie de partid de la
Moscova, Ho Și Min, inițial, a încercat să negocieze cu francezii, care, încet-încet, restabileau controlul
francez asupra teritoriului țării. În ianuarie 1946 Viet Minh a câștigat alegerile din zona centrală și de nord a
Vietnamului. La 6 martie 1946, Ho Chi Min a semnat un acord care să permită forțelor franceze să înlocuiască
Forțele Naționaliste din China, în schimbul recunoașterii de către Franța a Republicii Democrate Vietnam, ca
o republică "liberă" în cadrul Uniunii Franceze, cu mențiunea că specificul unei astfel de recunoașteri urmează
să fie stabilită în viitoarele negocieri. Francezii au aterizat în Hanoi, în martie 1946, și, până în luna noiembrie
a aceluiași an, au alungat Viet Minh din oraș. Forțele britanice au plecat la 26 martie 1946, lăsând Vietnamul
în mâinile francezilor. Curând după aceea, Viet Minh a început un război de gherilă împotriva forțelor
franceze ale Uniunii Franceze, începând, astfel, Primul Război din Indochina. Războiul s-a răspândit
în Laos și Cambodgia unde comuniștii au organizat Pathet Lao și Khmer Serei, ambele fiind modelate după
Viet Minh. La nivel mondial, Războiul Rece începea să devină o realitate, ceea ce însemna că apropierea care
a existat între puterile occidentale și Uniunea Sovietică în Al Doilea Război Mondial s-a dezintegrat. Lupta
Viet Minh-ului a fost împiedicată de lipsa armamentului, această situație s-a schimbat, însă, în 1949, când
comuniștii chinezi au câștigat Războiul Civil Chinez și au avut posibilitatea să furnizeze arme aliaților lor din
Vietnam.
Retragerea francezilor: 1950-1954

Soldații francezi în luptă într-o ambuscadă a Viet Min-ului în 1952

În ianuarie 1950, națiunile comuniste conduse de Republica Populară Chineză au recunoscut
diplomatic Republica Democrată Vietnam al Viet Minh-ului cu capitala la Hanoi, în timp ce națiunile
necomuniste au recunoscut Statul Vietnam sprijinit de Franța, cu capitala la Saigon, condus de fostul
împărat Bao Dai. Izbucnirea Războiului din Coreea, în iunie 1950, a convins mulți factori de decizie din
Washington că războiul din Indochina este un exemplu al expansiunii comuniste conduse de URSS.
Consilierii militari chinezi au început pregătirea militarilor din Viet Minh încă din iulie 1950.4 Armele,
expertiza și ajutorul genistic acordat de chinezi au transformat Viet Minh-ul dintr-o formațiune de gherilă într-
o armată regulată.
În septembrie 1950, SUA a creat Grupul consultativ de asistență militară (MAAG) pentru a analiza cererile de
asistență ale francezilor și de a instrui soldații vietnamezi.5 Până în 1954 SUA a furnizat 300.000 arme
portabile și a cheltuit peste 1 miliard de dolari pentru susținerea efortului militar francez, suportând 80% din
costurile războiului.6
Între francezi și americani s-a discutat chiar și posibilitatea folosirii a trei bombe nucleare tactice, cu toate că
rapoartele privind seriozitatea acestor intenții sunt contradictorii.
Una dintre versiunile planului pentru Operațiunea Vulture presupunea trimiterea a 60 avioane bombardament
tip B-29, B-36s, și B-47 de pe baze din SUA, alături de 150 de avioane de vânătoare pentru suport, lansate de
pe portavioanele SUA, pentru a bombarda pozițiile comandantului Viet Minh, Võ Nguyên Giáp. Planul
includea opțiunea folosirii a trei încărcături atomice asupra pozițiilor Viet Minh-ului.Amiralul Arthur W.
Radford a acordat sprijinul său pentru lovitura nucleară.
Bătălia de la Dien Bien Phu a marcat sfârșitul intervenției și colonialismului francez în Indochina. La 7 mai
1954 garnizoana franceză s-a predat. Din cei 12 000 prizonieri francezi luați prizonieri de forțele Viet Minh
doar 3000 au supraviețuit. La Conferința de la Geneva, Franța și Viet Minh au acceptat încetarea focului,
garantând independența Cambodgiei, Laosului și Vietnamului.
Perioada de tranziție
Vietnamul a fost, temporar, împărțit la paralela 17 și, în condițiile Acordurilor de la Geneva, civilii aveau
posibilitatea de a circula liber între cele două state provizorii pentru o perioadă de 300 de zile. Alegerile din
întreaga țară au fost organizate în 1956 pentru a stabili un guvern unificat. Aproximativ un milion de locuitori
al regiunii nordice, în special minoritari catolici, au fugit în sud, temându-se de persecuție comuniștilor.
Refugiații din nord, în special catolici, au dat, mai târziu, regimul puternic anti-comunist Ngô Đình Diệm. În
jur de 52.000 de civili vietnamezi s-au mutat din sud în nordul țării. În nord, Viet Minh conducea țara numită

4
Ang, Cheng Guan, The Vietnam War from the Other Side (Războiul din Vietnam de pe partea cealaltă, pag. 14. Ed.
Routledge (2002)
5
Herring, George C.: America's Longest War (Cel mai lung război al Americii), pag. 18.
6
Zinn, A People's History of the United States (Istoria Poporului în SUA), pag. 471
Republica Democrată Vietnam și s-a angajat într-un program de reformă drastică a pământului, în care mai
mult de 100.000 de persoane percepute ca "dușmani de clasă", au fost executate. Unele estimări variază de la
200.000 până la 900.000 de decese din cauza execuțiilor, taberelor de muncă și foametei. În sud, între timp, s-
a constituit Statul Vietnam, condus de împăratul Bao Dai și prim-ministrul Ngô Đình Diệm, (numit în luna
iulie 1954). În iunie 1955, Diem a anunțat că alegerile programate în 1956 nu vor avea loc, susținând că
Vietnamul de Sud a respins, de la început, Acordurile de la Geneva și, prin urmare, nu era legat de acestea.
Președintele Eisenhower, repetând opinia unor experți din SUA, scria, în 1954, că "80 la sută din populație ar
fi votat pentru Ho Și Min comunist în locul împăratului Bao Dai". Din aprilie până în iunie 1955, Diem,
contrar opiniei consilierilor din SUA, a eliminat orice opoziție politică în sud, prin lansarea operațiunilor
militare împotriva sectei religioase Cao Dai, secta Hoa Hao al lui Ba Cut și grupul de crimă organizată Binh
Xuyen (care a fost aliat cu membri ai poliției secrete și a unor elemente militare). Ca răspuns la ampla opoziție
față de tacticile sale dure, Diem a încercat din ce în ce mai mult să dea vina pe comuniști. Într-un referendum
privind viitorul statului Vietnam, la 23 octombrie 1955, Diem a fraudat sondajele supravegheate de către
fratele său, Ngo Dinh Nhu, și a fost creditat cu 98.2 la sută din voturi, inclusiv 133% voturi în Saigon.
Consilierii săi americani au recomandat o marjă de câștig mai modestă de "60 - 70 de procente." Cu toate
acestea, Diem a privit alegerile ca un test de autoritate, iar, trei zile mai târziu, a declarat Vietnamul de Sud ca
stat independent, sub numele de Republica Vietnam, proclamându-se pe el însuși președinte. Republica
Vietnam a fost creată, în mare măsură, datorită dorinței administrației Eisenhower pentru existența unui stat
anti-comunist în regiune. „Teoria dominoului” susținea, că dacă o țară "a căzut" (a devenit stat comunist),
atunci toate țările din jur o vor urma.

Președintele Ngô Đình Diệm

Diem, romano-catolic devotat, a fost un fervent anti-comunist, naționalist și conservator. Istoricul Luu Doan
Huynh notează că "regimul Diem a reprezentat naționalism îngust și extremist cuplat
cu autocrație și nepotism." Deoarece Diem era un vietnamez catolic bogat, mulți vietnamezi obișnuiți îl
considerau pe Diem ca parte din elită, care a ajutat Franța să conducă Vietnamul, mai ales că, în guvernul
colonial francez, Diem a fost ministru de interne. Majoritatea vietnamezilor erau budiști și erau alarmați de
devotamentul creștin al lui Diem și ale măsurilor pe care le implica acest devotament. Începând cu vara anului
1955, Diem a lansat campania "Denunță comuniștii", în care comuniștii și alte elemente anti-guvernamentale
au fost arestați, închiși, torturați, sau executați. În august 1956 Diem a instituit pedeapsa cu moartea pentru
orice activitate comunistă. Ca o măsură a nivelului de represiune politică, între anii 1955 - 1957, aproximativ
12.000 de adversarii suspectați ai lui Diem au fost uciși iar, până la sfârșitul lui 1958, aproximativ 40.000 de
deținuți politici au fost închiși. În mai 1957, Diem a întreprins o vizită de stat, de zece zile, în Statele Unite.
Președintele Eisenhower a promis sprijinul său în continuare și, în onoarea lui Diem, în New York s-a
desfășurat o paradă. Deși Diem a fost lăudat public, în privat, secretarul de stat John Foster Dulles a
recunoscut că Diem a fost selectat pentru că nu au existat alternative mai bune. Viitorul secretar american al
apărării, Robert McNamarascria că noii patroni americani ai Republicii Vietnam erau aproape complet
ignoranți în privința culturii vietnameze. Ei nu știau aproape nimic despre limba sau lunga istorie a țării. Diem
avertiza că este o iluzie să se creadă că copierea orbească a metodelor din Vest ar putea rezolva problemele
vietnameze.

Perioada Kennedy:1961-1963

Președintele Kennedy a autorizat,din 1961,consolidarea intervenției americane în Vietnam

În 1960, la alegerile prezidențiale din SUA, senatorul John F. Kennedy l-a învins pe vicepreședintele Richard
Nixon. Deși Eisenhower l-a avertizat pe Kennedy despre problemele din Laos și Vietnam, în ochii lui
Kennedy, Europa și America Latină „se profilau mai mari în ochii săi decât Asia." În discursul său inaugural,
Kennedy a făcut angajamentul ambițios de a "plăti orice preț, să poarte orice sarcină, să sprijine oricare
prieten, să se opună oricărui inamic, în scopul asigurării supraviețuirii și succesului libertății." În iunie 1961,
la întâlnirea sa de la Viena cu premierul sovietic Nikita Hrușciov, în timpul discuțiilor despre principalele
probleme americano-sovietice, și-a respectat ferm acest angajament . Administrația Kennedy a rămas, în
esență, angajată politicii externe a Războiului Rece moștenit de la administrațiile Truman și Eisenhower. În
1961, SUA avea un efectiv de 50.000 de militari staționați în Coreea, iar Kennedy se confrunta cu o criză care
avea trei componente: eșecul invaziei americane din Golful Porcilor, construcția Zidului Berlinului și acordul
negociat între guvernul pro-occidental din Laos și mișcarea comunistă Pathet Lao. Kennedy credea că un alt
eșec din partea Statelor Unite în a obține controlul și a opri expansiunea comunistă ar afecta, în mod
iremediabil, credibilitatea SUA și reputația sa proprie. Kennedy era hotărât "să tragă linia" și să prevină o
victorie comunistă în Vietnam. El a declarat jurnalistului James Reston de la The New York Times, imediat
după întâlnirea sa la Viena cu Hrușciov, că "acum avem o problemă, de a face credibilă puterea noastră, iar
Vietnamul pare a fi locul potrivit." În mai 1961, vicepreședintele Lyndon B. Johnson a vizitat Saigonul și a
declarat cu entuziasm că Diem este "Winston Churchill al Asiei." Întrebat de ce a făcut acest comentariu,
Johnson a răspuns: "Diem este singurul băiat pe care îl avem acolo." Johnson l-a asigurat pe Diem de mai
mult ajutor în formarea forței de luptă, care ar putea rezista comuniștilor. Politica lui Kennedy față de
Vietnamul de Sud se baza pe ipoteza că Diem și forțele sale, în cele din urmă, trebuie să învingă gherilele prin
forțele lor proprii. El a fost împotriva trimiterii trupelor americane și remarcând că "introducând forțele
americane în număr mare acolo, azi, ar putea avea, inițial, un impact militar favorabil, dar ar duce, aproape
sigur, la consecințe politice negative și, pe termen lung, la consecințe militare negative." Pregătirea militarilor
sud-vietnamezi, cu toate acestea, a rămas, în continuare, slabă. Proasta conducere, corupția și promovarea pe
criterii politice au jucat un rol major în secătuirea Armatei Vietnamului de Sud. Frecvența atacurilor de gherilă
a crescut odată cu întărirea insurgenței. În timp ce sprijinul Hanoi-ului pentru NLF(Frontul Național pentru
Eliberarea Vietnamului de Sud) a jucat un rol important, mai decisiv în criză s-a dovedit incompetența
guvernului Vietnamului de Sud. Una dintre problemele majore dintre cele ridicate de Kennedy a fost dacă
programele sovietice de cucerire a spațiului cosmic și cel de construire a rachetelor au depășit sau nu cele din
Statele Unite. Deși Kennedy a subliniat importanța ca rachetele cu rază lungă să fie la paritate cu numărul de
rachete ale sovieticilor, el a fost, de asemenea, interesat de utilizarea forțelor speciale pentru lupta împotriva
insurgenților în țările lumii a treia amenințate de insurgenții comuniști. Deși aceste forțe au fost, inițial,
destinate utilizării lor în spatele liniei frontului, în cazul unei eventuale invazii convenționale în Europa,
Kennedy credea că tacticile de gherilă utilizate de forțele speciale, cum ar fi, de exemplu, Beretele Verzi, ar fi
eficiente în "luptele de tufișuri" în războiul din Vietnam. Consilierii Maxwell Taylor și Walt Rostow i-au
recomandat lui Kennedy, ca trupele americane să fie trimise în Vietnamul de Sud deghizate în lucrători pentru
îndepărtarea dezastrelor provocate de inundații. Kennedy a respins ideea, dar, din nou, a mărit asistența
militară. În aprilie 1962, John Kenneth Galbraith l-a avertizat pe Kennedy de faptul că „pericolul este să îi
înlocuim pe francezi ca forță colonială și să sângerăm cum au sângerat ei.” În 1963, erau cu 16.000 mai mulți
militari americani în Vietnamul de Sud, față de cei 900 de consilieri militari ai lui Eisenhower. În 1961 a fost
inițiat un program de fortificare a zonei rurale, de izolare a satelor de insurgenți și de a oferi educație și
îngrijire a sănătății. Cătunele strategice au fost repede infiltrate de gherile, iar țăranii nemulțumiți mutați din
satele lor de baștină. În parte, acest lucru a fost posibil, deoarece colonelul Pham Ngoc Thao, un favorit al lui
Diem, care a condus derularea programului, a fost, de fapt, un agent comunist care s-a folosit de catolicismul
său pentru a obține posturi influente și a provoca, din interior, daune armatei Vietnamului de Sud. Guvernul a
refuzat să întreprindă reforma agrară, care obliga agricultorii să plătească chirii mari
câtorva latifundiari bogați. Corupția stăruia pentru executarea programului și intensifica opoziția.
La 23 iulie 1962, 14 țări, inclusiv Republica Populară Chineză, Vietnamul de Sud, Uniunea Sovietică,
Vietnamul de Nord și Statele Unite ale Americii, au semnat un acord care promitea neutralitatea Laosului.
Criza budistă - tensiuni religioase dintre oficialitățile catolice și majoritatea budistă
Incapacitatea armatei sud-vietnameze a fost exemplificată de acțiuni eșuate, cum a fost Bătălia de la Ap Bac,
din 2 ianuarie 1963, în care un mic grup de Viet Cong au învins o forță sud-vietnameză mult mai mare și mai
bine echipată, mulți dintre ofițeri păreau că ezită chiar să se angajeze în luptă. Forța sud-vietnameză a fost
condusă în luptă de cel mai de încredere general al lui Diem, Van Huynh Cao, comandantul Corpului IV. Cao
era catolic, care a fost promovat mai degrabă din cauza religiei și fidelității, decât datorită calificării, rolul său
principal fiind acela de a păstra forțele sale pentru a împiedica o eventuală lovitură de stat. Unii factori de
decizie de la Washington au început să tragă concluzia că Diem e incapabil să învingă comuniștii sau măcar să
încheie un acord cu Ho Și Min. El părea preocupat doar de înlăturarea loviturilor de stat și, după încercările de
lovitură de stat din 1960 și 1962, a devenit și mai paranoic în acțiunile sale, pe care, parțial, le atribuia
încurajărilor SUA. Cum remarca Robert F. Kennedy "Diem nu ar face chiar cele mai mici concesii. I-a fost
greu să poarte o discuție cu ..." Nemulțumiți de politicile lui Diem, și după incidentele sângeroase din Hue
Phat Đản, unde au fost uciși de armata și forțele de securitate ale lui Diem nouă civili budiști neînarmați care
au protestat împotriva interdicției arborării steagului budist de ziua de naștere a lui Buddha. Drept urmare,
budiștii au organizat proteste de masă împotriva politicilor discriminatorii care privilegiau Biserica Catolică și
adepții săi. Au fost, de asemenea, raportate cazuri de pagode budiste demolate de paramilitari catolici. Diem a
refuzat să facă orice concesii pentru majoritatea budistă sau să își asume responsabilitatea pentru decese. La
data de 21 august 1963, forțele speciale ale colonelului Le Quang Tung, loial fratelui mai mic al lui Diem,
Ngo Dinh Nhu, au descins în pagodele din tot Vietnamul controlat de Diem, provocând pagube și distrugere
pe scară largă, bilanțul morților ridicându-se la sute de persoane.
Înlăturarea și asasinarea lui Ngô Đình Diệm
La mijlocul lui 1963 oficialii americani au început să discute posibilitatea schimbării regimului.
Departamentul de Stat al Statelor Unite a fost, în general, în favoarea încurajării unei lovituri de stat, în timp
ce Departamentul Apărării îl favoriza pe Diem. Printre modificările propuse cea mai agreată a fost eliminarea
fratelui mai mic al lui Diem, Nhu, care controla poliția secretă și forțele speciale, care era văzut ca omul din
spatele represiunii asupra budiștilor și, mai mult decât atât, în general, arhitectul domniei familiei Ngo.
Această propunere a fost transmisă prin telegraf Ambasadei SUA la Saigon. Agenția Centrală de Informații
(CIA) a fost în contact cu generalii care planificau eliminarea lui Diem, dându-le asigurări că Statele Unite nu
se vor opune unei astfel de îndepărtări, nici nu vor pedepsi generalii autori ai loviturii de stat și nu vor sista
ajutoarele pentru Vietnam.
 Ngô Đình Diệm fotografiat după uciderea sa în lovitura de stat din 1963
La 2 noiembrie 1963, printr-o lovitură de stat, președintele Diem a fost răsturnat și executat împreună cu
fratele său. Maxwell Taylor își amintea că, atunci când a fost informat, Kennedy "a ieșit grăbit din cameră cu
o privire de șoc și groază pe fața lui.7 " El nu a aprobase uciderea lui Diem. Ambasadorul SUA în Vietnamul
de Sud, Henry Cabot Lodge, a invitat liderii loviturii de stat la ambasadă și i-a felicitat. Ambasadorul Lodge l-
a informat pe Kennedy că "acum există perspective pentru un război mai scurt"8
Preluarea funcției de președinte de către Lyndon Johnson după asasinarea lui Kennedy
După ce, ca urmare a asasinării lui Kenedy la Dallas, Lyndon B. Johnson a preluat președinția, inițial, nu a
considerat Vietnamul o prioritate, fiind preocupat mai mult de reformele sociale din cadrul programului
"Marea Societate", inițiat de el, și de alte programe sociale progresiste. Consilierul prezidențial Jack Valenti
își reamintește că "Vietnamul în acea perioadă nu a fost nu mai mare decât o pasăre la orizont și abia am
discutat problema Vietnamului, pentru că nu merita să discutăm." La 24 noiembrie 1963, în fața unui mic grup
de ascultători, Johnson spunea, "în lupta împotriva comunismului trebuie intrat cu putere și determinare".
Comentariul a fost rostit la un moment dat când situația din Vietnam fusese deteriorată, în special în locuri
precum Delta Mekongului, din cauza loviturii de stat recente împotriva lui Diem.
La 25 aprilie 1964, generalul William C. Westmoreland a preluat comanda trupelor americane din Vietnam.
La 8 martie, ministrul Apărării SUA, Robert McNamara, a făcut o vizită în Vietnamul de Sud și a declarat:
"rămânem cât este necesar. Acordăm orice ajutor ca să câștigăm această luptă împotriva insurgenților
comuniști". La începutul anilor 60, McNamara era optimist privind defășurarea campaniei militare din
Vietnam și sprijinea eforturile americane, dar, în anul 1966, văzând rezistența crescândă a comuniștilor și
situația politică tot mai haotică în Vietnamul de Sud, a început să urgenteze încheierea cât mai rapidă a
conflictului. Cu această părere a rămas în minoritate, în guvernul Johnson, apoi, în 1968, a părăsit
definitiv Pentagonul.
Motivul escaladării conflictului - Incidentul din golful Tonkin
La 2 august 1964, distrugătorul american USS Maddox, aflat într-o misiune de recunoaștere de-a lungul
coastei de nord a Vietnamului, a fost atacat și avariat de mai multe torpiloare care îl urmăreau în Golful
Tonkin.Un al doilea atac a fost raportat două zile mai târziu asupra distrugătorului USS Turner Joy în aceeași
zonă. Circumstanțele atacului erau neclare. Reacționând la presupusul atac, la 5 august 1964, Congresul SUA
a adoptat așa-numita Rezoluție asupra Golfului Tonkin, semnată de președintele Johnson, care i-a dat putere
președintelui să ordone desfășurarea operațiunilor militare în Asia de Sud, fără a declara război. În urma
rezoluției, Johnson a ordonat imediat bombardarea facilităților industriale și militare din Vietnamul de Nord.
Un document declasificat din 2005 a arătat că nu a existat nici un atac la 4 august. Ea a fost planificată cu mult
timp înaintea "incidentului din Golful Tonkin", scrie Louise Gerdes, "este un exemplu des citat despre modul
în care Johnson a indus în eroare poporul american pentru a obține sprijinul său pentru politica sa externă în
Vietnam. Cu toate acestea, George C. Hering susține, că McNamara și Pentagonul "nu au mințit cu bună
știință cu privire la presupusele atacuri, dar au fost, în mod evident, într-o stare de spirit de răzbunare și par să
fi selectat din probele aflate la dispoziția lor acele părți care confirmau ceea ce au vrut să creadă.”9

7
Karnow, Stanley (1991). Vietnam: A History (ed. 1991),p.326
8
Karnow, Stanley (1991). Vietnam: A History (ed. 1991),p.327
9
George C. Herring, America's longest war: the United States and Vietnam 1950–1975, p.121
 Schița incidentului din Golful Tonkin

Distrugătorul american USS Maddox

Bombardarea Vietnamului de Nord

Consiliul Național de Securitate a recomandat o escaladare în trei etape a bombardamentelor din Vietnamul de
Nord. La 2 martie 1965, în urma unui atac asupra unei barăci a infanteriei marine americane la Pleiku, s-a
ordonat începerea operațiunii Flaming Dart, care a fost urmat, apoi, de Operațiunea Rolling
Thunder și Operațiunea Arc Light. Campania de bombardare, care, în cele din urmă, a durat trei ani, a fost
destinată forțării Vietnamului de Nord să sisteze sprijinul său pentru Frontul Național de Eliberare al
Vietnamului de Sud (NLF), sub amenințarea distrugerii apărării aeriene și a infrastructurii industriale a
Vietnamului de Nord. Între martie 1965 și noiembrie 1968, prin operațiunea "Rolling Thunder", s-a aruncat
asupra Vietnamului de Nord un milion de tone de rachete și bombe[45]. Bombardamentele nu au fost limitate la
Vietnamul de Nord, ci se bombarda și Laosul și Cambodgia în zona unde era cărarea Ho Și Min, ruta de
aprovizionare din Nord a Viet Cong-ului. Obiectivul era de a forța Vietnamul de Nord să înceteze sprijinul
pentru NLF, scop care nu a fost niciodată atins. Așa după cum a remarcat un ofițer, "acesta este un război
politic și solicită uciderea discriminatorie. Cea mai bună armă ar fi un cuțit. Cea mai rea este un avion"
 Cărarea Ho Si Min prin Laos,1967
Escaladarea și luptele terestre
"De la un efectiv de aproximativ 5.000 de persoane la începutul anului 1959, la sfârșitul anului 1964 efectivul
Viet Cong-ului a crescut la aproximativ 100.000. Între 1961 și 1964 Efectivul Armatei a crescut de la
aproximativ 850.000 la aproape un milion de oameni."Numărul trupelor americane dislocate în Vietnam, în
aceeași perioadă, în 1961, a fost de 2.000 de persoane, crescând rapid la 16500 în 1964.
În alegerile prezidențiale din noiembrie 1964 președintele Johnson l-a învins la diferență mare pe republicanul
Barry Goldwater. Goldwater reprezenta un punct de vedere extremist și era de părere că merită luată în
considerare folosirea armelor nucleare în Vietnam. Johnson se opunea vehement lui Goldwater, numindu-l
iresponsabil. Într-un discurs al său spunea: "nu există armă nucleară convențională."
Asediul bazei militare Khe Sanh

Un C-130 Hercules,aruncă provizii militarilor din Khe Sanh

La 21 ianuarie 1968 Armata Vietnamului de Nord cu un efectiv de 20.000 militari a atacat baza militară de
importanță strategică de la Khe Sanh, aflată în nord, în imediata apropiere a zonei demilitarizate. Media din
SUA a început să discute despre acest asediu ca despre Lupta de la Dien Bien Phu, unde trupele vietnameze
au învins decisiv trupele franceze. Președintele Johnson a luat personal măsuri, întărind baza cu 5000 militari
din infanteria marină a SUA. Asediul a durat 77 de zile încheindu-se cu retragerea trupelor vietnameze. În
luna iunie, generalul William Westmoreland a decis că nu mai este nevoie de baza de la Khe Sanh și a dispus
golirea și distrugerea acesteia.
Ofensiva Tết și deziluzia populației din SUA
La 30 ianuarie 1968, în timpul celei mai importante sărbători vietnameze, Armata Vietnamului de Nord,
sprijinită de Frontul Național de Eliberare, a început ofensiva Tet în cadrul căreia a atacat surprinzător toate
orașele mai mari din Vietnamul de Sud. Cu toate că nu au reușit să-și atingă obiectivul - de a provoca o
revoltă generală pe tot cuprinsul Vietnamului de Sud, prin amplitudinea atacului a convins mulți americani că
pentru victorie nu există nicio speranță. În SUA sprijinul pentru război a atins recorduri negative, cu toate că,
în mod interesant, Ofensiva Tet a avut efect pozitiv asupra moralului trupelor americane. Dacă până atunci
erau obligați să lupte împotriva gherilelor care erau îmbrăcate în haine civile și se amestecau între civili, de
data aceasta aveau de a face cu un inamic vizibil, în uniformă.

Ofensiva Tết –punctele principale de atac al armatei Vietnamului de Nord

Masacrul de la Mỹ Lai
Masacrul de la Mỹ Lai a avut loc la 16 martie 1968, când un pluton de militarii americani, în satul Mỹ Lai, a
măcelărit 500 civili, în mare majoritate bebeluși, copii, femei și bătrâni. În urma acestui masacru, au fost
arestați nouă soldați din forțele speciale,suspectându-se că acțiunea fost opera unui agent dublu. Această faptă
a provocat consternare națională și internațională. Doar comandantul plutonului,lt. William Calley, a fost găsit
vinovat, primind închisoare pe viață, dar a fost închis doar trei ani și jumătate.
Mediatizarea conflictului și intensificarea protestelor
Comparând imaginile văzute la televiziune cu cele declarate de guvernul american despre faptul că "deja se
vede lumina la capătul tunelului", mulți americani au început să aibă senzația că au fost păcăliți de guvern. În
același timp, și guvernul american începea să fie tot mai divizat în ceea ce privea implicarea SUA în război.
La 15 aprilie, la New York, în jur de 200 000 de persoane au demonstrat împotriva războiului. În 1966
boxerul Cassius Clay (Mohamed Ali) a refuzat să se înroleze în armată.
Intelectualitatea și artiștii americani, printre care Ayn Rand, Jerry Rubin, Phil Ochs, Jane Fonda, Joan
Baez, Norma Becker, Maggie Kuhn, Norman Mailer, Paul Goodman, Will D. Campbell, Martin Luther
King, Tom Paxton, Black Panther Party, Howard Zinn, Noam Chomsky, Bob Dylan, Daniel Ellsberg, John
Lennon au adoptat poziție împotriva intervenției militare americane în Vietnam. Leonard Bernstein a compus
un oratoriu împotriva războiului.
Perioada Nixon – Vietnamizarea: 1969-1972
După ocuparea funcției de președinte, Richard Nixon a hotărât retragerea lentă a trupelor americane din
Vietnam. Pierderile comuniste mari în timpul ofensivei Tet oferea șanse reale președintelui american să
înceapă retragerea trupelor. Planul său s-a numit Doctrina Nixon. Planul era axat pe ideea întăririi armatei
sud-vietnameze, astfel încât aceasta să poată prelua, în final, apărarea Vietnamului de Sud. Politica lui Nixon
a devenit cunoscută sub numele de "vietnamizare". Vietnamizarea avea multe în comun cu politicile
administrației Kennedy. Cu toate acestea, a rămas o diferență importantă. În timp ce Kennedy a insistat ca
Vietnamul de Sud să poarte singur războiul, el a încercat să limiteze anvergura conflictului. Nixon declara: "În
seara aceasta vă anunț planul de retragere suplimentară a încă 150.000 de soldați americani, care urmează să
fie finalizată în primăvara anului viitor”. Acest lucru va aduce o reducere totală de 265.500 oameni în forțele
noastre armate din Vietnam, sub nivelul care a existat atunci când am preluat funcția mea cu 15 luni în
urmă." În final, sub mandatul lui Nixon, nord-americanii au avut pierderi mai mari decât în timpul lui
Johnson. La 10 octombrie 1969, Nixon a ordonat unei escadrile de 18 avioane de bombardament B-52
(operațiune numită Operation Giant Lance) încărcate cu arme nucleare să zboare la granița spațiului aerian
sovietic pentru a convinge Uniunea Sovietică că este capabil de orice pentru a pune capăt războiului din
Vietnam. Nixon a urmărit, de asemenea, forțarea unor negocieri. Comandantul teatrului de luptă,
generalul Creighton Abrams a schimbat tactica, inițiind operațiuni mai mici, care vizau logistica comunistă, cu
o mai bună utilizare a puterii de foc și cu mai multă cooperare cu Armata Vietnamului de Sud. Nixon, de
asemenea, a început o politică de destindere cu Uniunea Sovietică și de apropiere față de Republica Populară
Chineză. Această politică a contribuit la scăderea globală a tensiunii. Destinderea a dus la o reducere a
armelor nucleare din partea ambelor superputeri. Dar Nixon a fost dezamăgit de faptul că Republica Populară
Chineză și Uniunea Sovietică au continuat să furnizeze ajutor Vietnamului de Nord.
La 2 septembrie 1969, Ho Și Min, președintele Vietnamului de Nord, a murit, datorită unui infarct miocardic,
la vârsta de 79 de ani, în funcție urmându-i Lê Duẩn.
Bombardarea secretă a Laosului și Cambodgiei
Prințul Norodom Sihanouk, în 1955, a proclamat Cambodgia neutră , dar comuniștii au folosit solul
cambodgian ca bază de aprovizionare și Sihanouk a tolerat prezența lor, pentru că el dorea să evite atragerea
într-un conflict regional mai larg. Cu toate acestea, sub presiunea Washingtonului, în 1969, el a renunțat la
această politică. Drept urmare, comuniștii din Vietnam nu au mai fost bineveniți. Președintele Nixon s-a
folosit de ocazie pentru a lansa o masivă campanie de bombardamente secrete, numită Operation Menu,
împotriva locurilor folosite de comuniști de-a lungul frontierei Cambodgiei cu Vietnamul.
Acest lucru a încălcat o serie lungă de declarații ale Washingtonului, care susțineau neutralitatea Cambodgiei.
Richard Nixon i-a scris prințului Sihanouk, în aprilie 1969, asigurându-l că Statele Unite respectă
"suveranitatea, neutralitatea și integritatea teritorială a Regatului Cambodgia ..." În 1970, prințul Sihanouk a
fost detronat de către prim-ministrul său pro-american, Lon Nol. Vietnamul de Nord a invadat Cambodgia, în
1970, la cererea liderului Khmerilor Roșii, Nuon Chea., forțele americane și ARVN au lansat o incursiune în
Cambodgia pentru a ataca bazele APV / NLF și ca să încheie încercuirea Phnom Penh-ului de comuniști.

Invazia Cambogiei-1970.Harta arată direcțiile atacurilor combinate

În februarie 1971 ARVN a lansat operațiunea Operation Lam Son 719 , care viza tăierea potecii Ho Și Min în
Laos. Aparent neutrul Laos a fost mult timp scena unui război secret. După întâlnirea cu rezistența, forțele
ARVN s-au retras în debandadă, de-a lungul drumurilor pline cu morții lor. Atunci când li s-a terminat
combustibilul, soldații au abandonat vehiculele lor și au încercat să se urce în elicopterele americane trimise
pentru a evacua răniții. Mulți soldați ARVN s-au agățat de elicoptere în încercarea disperată de a se salva.
Avioanele SUA au fost nevoite să distrugă echipamentul militar abandonat, inclusiv tancuri, pentru preveni
căderea lor în mâinile inamicului. Jumătate din trupele invadatoare ARVN au fost fie capturate, fie ucise.
Operațiunea a fost un fiasco și a reprezentat un eșec clar al vietnamizării.
Karnow nota că "gafele au fost monumentale ... ofițerii sud-vietnamezi din funcțiile mari au fost instruiți de
americani timp de zece sau cincisprezece ani, mulți la școlile de formare profesională în Statele Unite, dar au
învățat puțin." 10
În 1971, Australia și Noua Zeelandă și-au retras soldații. Numărul trupelor americane a fost, în continuare,
redus la 196.700, cu un termen limită pentru a retrage încă 45.000 de militari până în februarie 1972. Cum
protestele împotriva războiului s-au răspândit pe întregul teritoriu al Statelor Unite, deziluziile și indisciplina
au crescut în rândurile militarilor.

Operațiunea aviatică Linebacker

Vietnamizarea a fost din nou testată de Ofensiva de Paști din 1972, o invazie masivă convențională a
Vietnamului de Sud. VPA și NLF au invadat rapid provinciile nordice și, în coordonare cu alte forțe, au atacat
din Cambodgia, amenințând să taie țara în două. În pofida acestei ofensive comuniste, retragerile de trupe
americane au continuat, doar forțele aeriene americane rămânând să salveze situația prin Operația Linebacker,
ofensiva fiind, astfel, oprită. Cu toate acestea, a devenit clar că, fără Forțele Aeriene Americane, Vietnamul de
Sud nu ar putea supraviețui. Ultimele trupe terestre americane au fost retrase în luna august.
Demisia lui Nixon. Gerald Ford. Retragerea americanilor:1973-1975
În ultimii ani de "vietnamizare", Statele Unite au început să reducă drastic sprijinul trupelor din Vietnamul de
Sud. Multe trupe americane au fost scoase din regiune și, la 5 martie 1971, în Statele Unite ale Americii a
revenit Grupul al V-lea al Forțelor Speciale, care a fost prima unitate americană trimisă în Vietnamul de
Sud.11 În conformitate cu Acordurile de Pace de la Paris, între ministrul de externe nord-vietnamez Le Duc
Tho, și secretarul de stat american al SUA, Henry Kissinger, și semnat - fără tragere de inimă - și de
președintele sud-vietnamez, Thiệu, forțele militare americane s-au retras din Vietnamul de Sud și s-a făcut
schimb de prizonieri. Vietnamului de Nord i s-a permis să continue furnizarea de materiale trupelor comuniste
din Vietnamul de Sud, dar numai în măsura în care se înlocuiau materialele care au fost consumate. Mai
târziu, în acel an, s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace lui Kissinger și Le Duc Tho, dar negociatorul
vietnamez a refuzat, spunând că o pace adevărată nu există încă. În alegerile prezidențiale din SUA
(noiembrie 1972), McGovern a pierdut în 49 din cele 50 de state, contracandidatul său, Richard Nixon, fiind
reales președinte al SUA. La 15 martie 1973, președintele SUA Richard Nixon a sugerat că Statele Unite ar
interveni militar dacă partea comunistă ar încălca acordul de încetare a focului. Reacția publicului și a
Congresului a fost nefavorabilă și, în luna aprilie, Nixon l-a numit pe Martin Graham ca ambasador al SUA în
Vietnam. Secretarul apărării, James R. Schlesinger, a declarat că ar recomanda reluarea bombardamentelor
americane asupra Vietnamului de Nord în cazul în care acesta ar lansa o ofensivă majoră împotriva
Vietnamului de Sud. La 4 iunie 1973, Senatul SUA a adoptat Amendamentul Case-Church care interzicea o
astfel de intervenție12.Șocul prețului petrolului din octombrie 1973 a provocat daune semnificative economiei
Vietnamului de Sud. Vietcong-ul a reluat operațiunile ofensive atunci când a început sezonul uscat și, în
ianuarie 1974, a recucerit teritoriul pierdut în timpul sezonului uscat precedent. După două confruntări, care
au lăsat 55 de soldați sud-vietnamezi morți, președintele Thiệu a anunțat, la 4 ianuarie, că s-a reluat războiul și

10
Karnow, Stanley (1991). Vietnam: A History (ed. 1991) pp.644-645
11
Karnow, Stanley (1991). Vietnam: A History (ed. 1991) :Stanton, 2003,pag.240
12
Karnow 1991, pp. 670–72
că Acordul de Pace de la Paris nu mai era în vigoare. Au fost peste 25.000 de pierderi de partea sud-
vietnameză în timpul perioadei de încetare a focului.
La 9 august 1974, după ce președintele Nixon a demisionat din cauza scandalului Watergate, Gerald Ford a
preluat funcția de președinte al SUA. Congresul a tăiat ajutorul financiar pentru Vietnamul de Sud de la 1
miliard dolari pe an la 700 milioane dolari. Alegerile legislative din SUA (1974) au adus la putere un nou
congres dominat de democrați, care au fost chiar mai determinați să se confrunte cu președintele în privința
războiului. Congresul a votat imediat restricții privind finanțarea și activitățile militare, urmând ca acestea să
fie eliminate treptat în 1975, și oprite total în 1976. Succesul ofensivei din sezonul uscat din anii 1973-1974 l-
a inspirat pe Tra să revină la Hanoi, în octombrie 1974, și să pledeze pentru o ofensivă mai mare în următorul
sezon uscat. De data aceasta, Tra putea călători pe șosele bune cu stații de carburanți, o schimbare mare față
de zilele când aprovizionările se făceau cu mari pericole pe cărarea Ho Și Min din munți. Giap, ministrul
apărării nord-vietnamez, a fost reticent în a aproba planul lui Tra. O ofensivă mai mare putea provoca o
reacție din partea SUA și să interfereze marele plan pentru 1976. Tra a apelat peste capul lui Giap la primul
secretar Le Duan, care a aprobat operațiunea. La începutul anului 1975, Vietnamul de Sud avea de trei ori mai
multă artilerie și de două ori mai multe tancuri și mașini blindate ca opoziția. Ei au avut, de asemenea, 1400
de avioane și o superioritate numerică de doi la unu în trupe față de dușmanii lor comuniști. Cu toate acestea,
creșterea prețurilor la petrol a însemnat că o mare parte din acestea nu se puteau folosi. Ei s-au confruntat cu
Vietnamul de Nord foarte bine organizat, extrem de determinat și bine finanțat. O mare parte a materialului
Vietnamului de Nord și sprijinul financiar a venit din blocul comunist. În Vietnamul de Sud haosul era în
creștere. Abandonarea lui de către armata americană a compromis o economie dependentă de SUA, sprijinul
financiar și prezența unui număr mare de trupe americane. Vietnamul de Sud suferea de recesiunea globală
care a urmat embargoului arab de petrol.
Campania 275
La 10 martie 1975, generalul Dung a lansat Campania de 275, o ofensivă limitată în Platoul Central, susținut de tancuri și
artilerie grea. Ținta a fost Buôn Ma Thuột, în provincia Đắk Lak. În cazul în care orașul ar putea fi ocupat, capitala
provinciei Pleiku și drumul spre coastă ar fi fost expus unei campanii planificate în 1976. ARVN s-a dovedit incapabil de
a rezista atacului și forțele sale s-au prăbușit la 11 martie. Încă o dată, Hanoi a fost surprins de viteza și succesul atacului.
Dung a cerut acum Biroului Politic să-i permită să ocupe Pleiku, apoi, să pornească imediat spre Kon Tum. El a susținut
că, cu două luni de vreme bună rămasă până la debutul musonului, ar fi iresponsabil să nu profite de situație. Președintele
Nguyen Van Thiệu, un fost general, se temea că forțele sale vor fi tăiate în partea de nord și a ordonat retragerea. Dar
ceea ce părea a fi o repetare a Operației Lam Son 719, retragerea s-a transformat în curând într-o debandadă sângeroasă.
În timp ce cea mai mare parte a forțelor ARVN a încercat să fugă, unități izolate s-au luptat cu disperare. Generalul
ARVN Phu a abandonat Pleiku și Kon Tum și s-a retras spre coastă, ceea ce a devenit cunoscut mai târziu sub numele de
"coloana de lacrimi". Cum ARVN a încercat să se îndepărteze de inamic, refugiații ocupau drumul lor de retragere.
Starea proastă a drumurilor și podurilor afectate de ani de conflict și de neglijență, a încetinit coloana lui Phu. Cu
apropierea forțelor vietnameze de Nord s-a instalat panica. Retragerea a degenerat într-o goană disperată spre coastă.
Până la 1 aprilie ", coloana de lacrimi", a fost aproape complet anihilată. La 20 martie, Thieu a dispus ca Hue, cel de-al
treilea cel mai mare oraș din Vietnam, să fie apărat cu orice preț, iar apoi și-a schimbat de mai multe ori politica.
Ordinele contradictorii ale lui Thieu au indus în eroare și au demoralizat corpul său de ofițeri. Când nord-vietnamezii au
lansat atacul, s-a instalat panica și rezistența ARVN a slăbit. La 22 martie, VPA a început asediul orașului Hue. Civilii au
inundat aeroporturile și docurile, cu speranța pentru orice mod de a părăsi țara. Unii chiar au înotat spre mare pentru a
ajunge la bărcile și barjele ancorate în larg. În confuzie, soldații ARVN au tras asupra civililor pentru a-și face loc pentru
retragere. La 25 martie, după o luptă de trei zile, Hue a căzut. Odată cu prăbușirea rezistenței în Hue, nord-vietnamezii au
început să bombardeze cu rachete Da Nangul și aeroportul său. Până la 28 martie 35.000 de trupe VPA erau gata să atace
în suburbii. La 30 martie 100.000 de militari ARVN, fără lideri, s-au predat, în timp ce trupele VPA au mărșăluit
victorioase prin Da Nang. Odată cu căderea orașului, apărarea Platourilor Centrale și provinciile din nord, de asemenea,
nu s-a putut menține.
Ofensiva nord-vietnameză finală
Cu jumătatea de nord a țării sub controlul lor, Biroul Politic i-a ordonat generalului Dung să lanseze ofensiva finală
împotriva Saigonului. Planul operațional pentru Campania Ho Și Min a solicitat capturarea Saigonului înainte de 1 mai.
Hanoi a dorit să evite venirea musonului și să prevină orice redistribuire a forțelor ARVN pentru apărarea capitalei.
Forțele de Nord, cu moralul ridicat datorită victoriilor recente, au acționat capturând Nha Trang, Cam Ranh și Da Lat. La
7 aprilie, trei divizii nord-vietnameze au atacat Xuan Loc, la 64 km est de Saigon. Nord-vietnamezii au întâmpinat o
rezistență acerbă la Xuan Loc din partea Diviziei 18 ARVN , care au fost în inferioritate numerică de șase la unu. Timp
de două săptămâni au fost bătălii sângeroase, timp în care apărători ARVN au făcut ultima încercare de a bloca avansul
nord-vietnamez. La 21 aprilie, garnizoanei epuizate i s-a ordonat să se retragă spre Saigon. Cu amar și lacrimi,
președintele Thieu a demisionat în aceeași zi, declarând că Statele Unite au trădat Vietnamul de Sud. Într-un atac
usturător, el a sugerat secretarului de stat american, Henry Kissinger, că l-a păcălit la semnarea acordului de pace de la
Paris cu doi ani în urmă, promițând ajutor militar, care nu s-a materializat. După ce a transferat puterea lui Tran Van
Huong, la 25 aprilie 1975 el a plecat în Taiwan. În același timp, tancurile nord-vietnameze au ajuns la Bien Hoa și s-au
întors spre Saigon, măturând unitățile izolate ale ARVN-ului care le stăteau în cale. Până la sfârșitul lunii aprilie, ARVN
s-a prăbușit pe toate fronturile, cu excepția celor din Delta Mekongului. Mii de refugiați s-au îndreptat spre sud, înainte
de atacul comunist principal. La 27 aprilie 1975, 100.000 de militari nord-vietnamezi au înconjurat Saigonul. Orașul a
fost apărat de aproximativ 30.000 de trupe ARVN. Pentru a grăbi colapsul și pentru a ațâța panica, VPA a bombardat
aeroportul și a forțat închiderea acestuia. Cu evacuarea aeriană închisă, un mare număr de civili au constatat că nu au
nicio posibilitate de a pleca din țară.
Consecințele Războiului din Vietnam
Consecințele asupra Vietnamului
La 2 iulie 1976 prin reunificarea Vietnamului de Sud cu Vietnamul de Nord a fost creată Republica Socialistă
Vietnam. Capitala sudului, orașul Saigon a fost redenumit Ho Și Min, astfel exprimându-și respectul față de
fostul președinte al Vietnamului de Nord. După unificarea păcii însă nu s-a restabilit pacea în Vietnam.
Armata vietnameză încă de la mijlocul anilor 60 lupta în Laos împotriva trupelor regale ale Laosului, până
când, în 1975, Pathet Lao comunist a ajuns la putere. În 1978, răspunzînd la atacurile khmerilor roșii din zona
de graniță, trupele vietnameze au intrat în Cambogia, unde, în mod ironic, în anul 1979, ei au fost cei care au
pus capăt regimului de teroare al khmerilor roșii care a provocat peste un milion de victime în rândul
populației cambodgiene. Datorită intrării trupelor vietnameze în Cambodgia, în februarie 1979, au avut un
conflict foarte sângeros de o lună și cu China, când trupele chineze au intrat în partea de nord a Vietnamului
(în final, China și-a retras trupele). Trupele vietnameze au rămas până la sfârșitul anilor 80 în Cambodgia,
unde au avut sângeroase lupte de gherilă cu khmerii roșii retrași lângă granița thailandeză. Datorită ocupației
militare, Vietnamul s-a izolat politic. În 1964 SUA a ordonat aplicarea unui embargou comercial împotriva
Vietnamului, care a rămas în vigoare până la 4 februarie 1994.
Consecințele asupra SUA
Una din consecințele războiului în SUA a fost că, în 1973, s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu.
Cheltuielile SUA privind Războiul din Vietnam se estimează între 140-180 miliarde de dolari. Prin
comparație, cheltuielile cu Programul Apollo pentru trimiterea omului pe Lună au fost în jur de 20 miliarde de
dolari. Se consideră că, din punct de vedere militar, în Vietnam, SUA a repurtat succes tactic și înfrângere
strategică. Generalul Victor Krulak a criticat foarte aspru strategia de uzură a lui Westmoreland care a costat
multe vieți americane cu un slab rezultat pozitiv.
Între anii 1965 și 1975 SUA a cheltuit 111 miliarde de dolari, generând un mare deficit bugetar. Peste 3
milioane de americani au servit în Războiul din Vietnam dintre care 1,5 milioane au fost implicați activ în
lupte.James E. Westheider scria că, în 1968, anul de vârf al intervenției americane în Vietnam, erau 543 000
militari, dar numai 80 000 erau considerați ca făcând parte din trupele combatante. Până la sfârșitul războiului,
pierderile americane s-au ridicat la 58.220 , peste 150.000 au fost răniți și cel puțin 21.000 au suferit
dizabilități permanente.Aproximativ 830.000 veterani americani au suferit de sindromul de stres
posttraumatic.Aproximativ 125.000 americani au evitat înrolarea fugind în Canada, iar 50.000 americani aflați
în serviciu militar au dezertat,acestora în 1977 președintele Jimmy Carter le-a garantat iertare necondiționată.
Consecințele asupra mediului - Agentul Orange
Operațiunea Ranch Hand a început la începutul anului 1962 și avea ca scop să defolieze coroanele copacilor,
și să desece tufișurile pentru a scoate la vedere mișcările din zonă. În această acțiune s-au aruncat substanțe
chimice asupra plantelor, printre care și Agentul Orange denumit după culoarea butoaielor, în urma cărora
cădeau frunzele. Substanța conținea și dioxină, care era dăunătoare sănătății. Guvernul Vietnamului, după
război, a evaluat efectele Agentului Orange, constatând că aproximativ 4,8 milioane de oameni au fost expuși
substanței care a produs moartea a 400 000 oameni și tot din această cauză s-au născut 500 000 copii cu
malformații. În urma interdicției ONU s-a sistat utilizarea substanței, apoi, în 1972, a fost transportat pe atolul
Johnston, iar în 1977 s-a distrus toată cantitatea rămasă. În afară de Agent Orange, în delta fluviului Mekong
armata americană mai folosea și Agent White și Blue până în 1973. În SUA cercetările efectuate nu au
demonstrat în mod clar nocivitatea substanțelor defoliante, din acest motiv SUA nu-și asumă răspunderea
pentru persoanele afectate și nici faptul că ar fi folosit substanțe chimice interzise de convențiile
internaționale.
Concluzie
Războiul din Vietnam este cea mai dureroasă amintire din istoria Americii, întrecută doar de Războiul Civil. Nu pentru
că a fost singurul război pierdut vreodată de americani, ci pentru că a fost un război purtat fără sens pentru prea mult
timp, cu prea multe victime, din cauza greșelilor continue ale administrației. De aceea, războiul din Vietnam a și
schimbat radical relația dintre poporul american și guvern, dar pentru asta a fost nevoie de greșelile succesive a cinci
președinți și 58.000 de soldați morți.
Bibliografie:
1.Filme documentare

 Vietnam in HD (2011)
 Inside the Vietnam War (2008)

2. Mitul Rambo și retragerea din Vietnam, 29 Martie 2009, Ionel

Văduva, Evenimentul zilei
3. Război fără pace,15 septembrie 2008,Daniel Nicolescu,Descoperă
4. Karnow, Stanley (1991). Vietnam: A History (ed. 1991)
5. George C. Herring, America's longest war: the United States and Vietnam 1950–
1975