UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT – ID
CENTRUL TUTORIAL HUNEDOARA

DREPT FINANCIAR II
COMPETENȚA ORGANELOR FISCALE

Conf.dr.Oneț Cristina

Student,
Bălășescu Andreea
Drept anul III
Semestrul II
2019
 CUPRINS

1.Introducere
2.Competența organelor fiscale
I.Introducere

Statele centralizate medievale românești și-au creat organe regionale și

locale cu atribuții fiscal, militare și judecătorești pentru a strange venituri și pentru
a-și asigura supremația puterii de stat. Pentru administrarea impozitelor, taxelor
erau competente unitățile administrative-teritoriale în subordinea cărora se aflau
organele regionale și locale cu atribuții fiscale. 1 În funcţie de tipul de impunere
colectată, distingem între organe fiscale centrale din structura ANAF şi organe
fiscale locale, din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale. Pentru anumite
obligaţii fiscale speciale, anumite taxe, competenţa revine unor organisme
specializate.
Noțiunea de competență chiar și în domeniul dreptului are accepțiuni
diferite. Astfel, în literature de specialitate au fost exprimate numeroase definiții
ale competenței organelor administrației publice, arîtându-se că aceasta poate
dobândi accepțiuni mai largi sau mai restrânse.
Competența reprezintă capacitatea unei autorități publice de a rezolva o
anumită problemă. Cuvântul competență se utilizează atunci când prin el se
desemnează ansamblul atribuțiilor unui organ al administrației de stat, chiar și
atunci când ele se înfăptuiesc prin acte fără semnificație juridică, în timp ce în sens
restrâns ea desemnează capacitatea acordată de lege, în limite determinate, unui
organ al administrației de stat, de a face anumite acte de drept administrativ. 2
Competența unui organ poate fi stabilită numai prin lege.

II.Competența organelor fiscale

Prin competența organelor fiscale vom înțelege aptitudinea

recunoscută de lege unui organ fiscal de a administra impozitele, taxele,
contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, de a asista și a

1
Cosmin Dariescu, Istoria statului și dreptului românesc din antichitate până la Marea Unire,ed.
C.H.Beck,București,2008
2
T.Drăgan, Formele de activitate ale organelor statului socialist român, ed. Științifică,București,1968
îndruma contribuabilii în aplicarea unitară a prevederilor legislației fiscale,de a
exercita controlul fiscal și de a emite norme de aplicare a prevederilor în materie
fiscale.3
În Codul de procedură fiscal se face referire la competența generală,
teritorială și specială.

1.Competența generală
Competenţa generală a organelor fiscale se referă la administrarea
creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a
prevederilor legale în materie fiscală. Prin competența generală a organelor fiscale
înțelegem aptitudinea organelor din sisteme diferite de a administra creanțele
fiscale. Art.29 din Codul de procedură fiscală prevede că -,,administrarea
creanțelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și bugetului
asigurărilor pentru șomaj se realizează prin organul fiscal central, cu excepția
cazului când prin lege se prevede altfel.,,4
Doctrina dreptului administrative conturează o serie de opinii
referitoare la competența organelor administrative, manifestându-se anumite
constante în această materie, și anume
 Competența este un ansamblu de atribuții prevăzute de lege
 Competența este o obligație legală, exercitarea atribuțiilor nefiind lăsată în
voia organelor administrației publice
 Competența unui organ concret al administrației publice este special
determinate
 Competența organelor administrative nu poate fi înțeleasă fără explicarea
capacității lor juridice.5

2.Competența materială

Putem defini competenţa materială sau de atribuţiune a organelor

financiar-fiscale ca fiind ansamblul atribuţiilor stabilite prin Constituţie şi/sau lege,
ce le conferă acestora drepturi şi obligaţii menite a delimita cadrul de desfăşurare a
activităţilor lor specifice, precum şi ierarhizarea diferitelor categorii de organe
financiar-fiscale, pe linie verticală. În cadrul competenței materiale distingem
3
Nadia Cerasela Dariescu, Cosmin Dariescu,Discușii și propuneri de lege ferenda cu privire la competența organelor
fiscale,articol Transylvanian Review of Administratie Siences
4
Art.29 Codul de procedura fiscală
5
Cristina Oneț,Drept financiar public,ed.Universul juridic,București,2015
competența materială funcțională care stabilește după felul atribuțiilor
jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe și competența material
procesuală, care se stabilește în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului
dedus judecății.

3.Competența teritorială
Ca în cazul tuturor organelor cu atribuţii de natură procedurală, şi în
cazul organelor fiscale se discută despre o competenţă teritorială distinctă de cea
materială, mai sus enunţată.
Competenţa teritorială a organelor fiscale în vederea
administrării impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetelor
publice se stabileşte în funcţie de locul unde se află domiciliul fiscal al
contribuabilului (sau al plătitorului de venit în cazul impozitelor şi contribuţiilor ce
se realizează prin stopaj la sursă). Competența teritorială presupune ca
administrarea impozitelor ,taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului
public consolidate, să revină acelui organ fiscal, județean, local sau al municipiului
București stability prin ordin al ministrului finanțelor publice.6
Această regulă, în anumite situaţii, prezintă o serie de nuanţări,
după cum urmează:
 în cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul
României printr-un sediu permanent, competenţa revine organului fiscal pe
al cărui teritoriu se realizează, în întregime sau cu preponderenţă, cifra de
afaceri;
 în cazul în care contribuabilul are obligaţii de plată la vreunul din sediile
sale secundare, competenţa teritorială pentru administrarea acestora revine
organului fiscal în a cărui rază teritorială se află acestea situate.

4.Competența teritorială specială

Legiuitorul reglementează şi aşa numita competenţă teritorială
specială pentru cazurile în care contribuabilul nu are un domiciliu fiscal. Într-o
astfel de situaţie, competenţa, din punct de vedere teritorial, revine organului fiscal
în raza căruia se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale
fiscale. În acelaşi fel se procedează şi în cazul în care se impune luarea de urgenţă a
măsurilor legale specifice în cazurile de dispariţie a elementelor de identificare a
bazei reale de impunere, precum şi în caz de executare silită. 7

6
Nadia Cerasela Dariescu,Drept procedural fiscal,ed.Lumen,Iasi,2009
7
Cristina Oneț,Drept financiar public,ed.Universul juridic,București,2015
 În situaţia în care se produce un conflict de competenţă între două sau
mai multe organe fiscale, soluţionarea acestuia se va realiza după una din
următoarele reguli, aplicabilă în funcţie de împrejurările concrete, astfel:
 de către organul ierarhic superior comun celor două organe fiscale între care
a intervenit conflictul de competenţă;
 de către Comisia Fiscală Centrală din cadrul Ministerului Finanţelor Publice,
dacă cele două organe fiscale între care a intervenit conflictul de competenţă
nu au un organ superior ierarhic comun;
 de către Comisia Fiscală Centrală completată cu câte un reprezentant al
Asociaţiei Comunelor din România, al Asociaţiei Oraşelor din România, al
Asociaţiei Municipiilor din România, al Uniunii Naţionale a Consiliilor
Judeţene din România, precum şi un reprezentant al Ministerului
Administraţiei şi Internelor, în cazul în care cel puţin unul dintre organele
fiscale între care a intervenit conflictul de competenţă este o autoritate a
administraţiei publice locale, respectiv un compartiment de specialitate al
acesteia.
Reglementând acordul asupra competenţei, aparent Codul de
procedură fiscală deschide cale spre prorogarea convenţională de
competenţă. Desigur că în cadrul unei ramuri de drept public, cum este
dreptul financiar public, acordul nu se poate realiza exclusiv pe cale
convenţională între părţile raportului de drept procedural fiscal. Cu toate
acestea se poate realiza o formă de acord cu privire la preluarea unor acte şi
operaţiuni de administrare fiscală de către un alt organ fiscal decât cel
competent teritorial conform legii, dar numai cu acordul organului fiscal
competent şi al contribuabilului vizat prin acele acte şi operaţiuni ce urmează
a fi efectuate.8
În materia competenţei teritoriale a organelor fiscale , o problemă
care poate să apară se referă la ceea ce s-ar putea numi generic incidente de
procedură similare celor bine-cunoscute în doctrina dreptului procesual civil.
În doctrina dreptului civil sunt considerate incidente privind procedura de
judecată următoarele-incidente referitoare la compunerea
instanței(incompabilitate, abținere, recuzare), incidente privind
competența(excepția de necompetență),incidente privind probele
administrate( verificarea de scripte, procedura falsului), incidente privind
nulitatea actelor de procedură, suspendarea judecății sau perimarea.9
Codul de procedură fiscală denumeşte incidente de procedură
aspecte referitoare la conflictul de interese, abţinerea şi recuzarea – situaţii în

8
Cristina Oneț,Drept financiar public,ed.Universul juridic,București,2015
9
V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă,Teoria generală,vol.I,ed.Național,București,1996
 care s-ar putea afla funcţionarul public care prin activitatea s-a duce la
realizarea competenţei materiale a organului fiscal.
Competenţa organelor fiscale nu trebuie să o confundăm cu aceea a
funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestora şi care
au, fiecare dintre ei, o competenţă proprie. Cu toate acestea, considerăm
important a face referiri la unele aspecte privind competenţa funcţionarilor
publici, respectiv la acele aspecte care pot să tulbure ducerea la îndeplinire a
atribuţiilor cu care ei sunt investiţi prin lege. În acest sens, legiuitorul acordă
o importanţă deosebită, aşa cum am mai arătat, conflictelor de interese,
abţinerii şi recuzării ca fiind situaţii care îl vizează pe funcţionarul public (ce
face parte din organele fiscale competente), şi care îl împiedică pe acesta să
efectueze acte şi operaţiuni procedural-fiscale ce i-ar reveni, în mod normal,
în atribuţiile sale de serviciu.
Conflictul de interese reprezintă situaţia în care un funcţionar public
este oprit de lege să efectueze acte şi operaţiuni de administrare fiscală.
Cazurile care pun funcţionarul public în situaţia de conflict de interese sunt
expres şi limitativ prevăzute de lege, astfel:
 dacă în cadrul procedurii de administrare fiscală acesta este contribuabil, este
soţ/soţie al/a contribuabilului, este rudă până la gradul al 3-lea inclusiv al
contribuabilului, ori este reprezentant sau împuternicit al acestuia;
 dacă în cadrul procedurii de administrare fiscală poate dobândi un avantaj ori
poate suporta un dezavantaj direct;
 dacă există un conflict între el, soţul/soţia, rudele sale până la gradul al 3-lea
inclusiv şi una dintre părţi sau soţul/soţia ori rudele părţii până la gradul al 3-
lea inclusiv;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
Funcţionarul public care cunoaşte faptul că se află într-una din
situaţiile de conflict de interese este obligat să înştiinţeze despre acest fapt pe
conducătorul organului fiscal din care face parte şi să se abţină de la
îndeplinirea procedurii de administrare fiscală.
Abţinerea reprezintă obligaţia legală a funcţionarului public care
cunoaşte faptul că există un motiv de recuzare împotriva sa, de a se retrage
de la efectuarea procedurii de administrare fiscală.
În cazul în care conflictul de interese îl vizează pe conducătorul
organului fiscal, acesta este obligat să încunoştinţeze despre acest fapt pe
conducătorul organului ierarhic superior.
Abţinerea se propune de către funcţionarul public şi se decide de
îndată de către conducătorul organului fiscal sau de către conducătorul
organul ierarhic superior, după caz. Spre deosebire de abţinere, recuzarea va
 fi propusă (solicitată) de către contribuabilul implicat în procedura de
administrare fiscală.
Prin recuzare se înţelege posibilitatea conferită de lege
contribuabililor de a solicita, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege,
îndepărtarea funcţionarului public de la efectuarea procedurii de administrare
fiscală. Aceasta se va decide de îndată, de către conducătorul organului fiscal
din care face parte funcţionarul public recuzat sau, după caz, de către
conducătorul organului ierarhic superior, printro decizie. Legiuitorul
precizează faptul că decizia de respingere a cererii de recuzare poate fi
atacată la instanţa judecătorească competentă (respectiv la instanţele de
contencios administrativ). Considerăm că această precizare nu îşi are rostul,
întrucât, per a contrario, rezultă că funcţionarul public în pofida căruia se
pronunţă o decizie de admitere a unei cereri de recuzare pe care acesta o
consideră nejustificată, nu ar avea posibilitatea să atace o astfel de decizie,
ceea ce ar limita liberul acces la justiţie, pe de o parte, precum şi posibilitatea
de cenzurare a unui act administrativ de către instanţele judecătoreşti, pe de
altă parte, ceea ce, de asemenea, ar reprezenta o încălcare a Constituţiei.
Legiuitorul mai precizează faptul că cererea de recuzare nu
suspendă procedura de administrare fiscală, ceea ce însemnează că acesta nu
este legată de persoana care o duce la îndeplinire.
Suspendarea procedurii de administrare fiscală se poate obţine prin
alte acte de procedură ce fac parte din ceea ce generic poartă denumirea de
contencios fiscal. Se va putea apela la astfel de acte procedurale, cu atât mai
mult, în cazul în care se dovedeşte că cererea de recuzare era întemeiată, iar
funcţionarul public care a efectuat o parte a procedurii de administrare fiscală
se afla în situaţie de conflict de interese. Evident că în astfel de împrejurări,
ar fi necesară şi oportună cenzurarea actelor de administrare fiscală efectuate
de către funcţionarul public aflat în situaţie de conflict de interese, întrucât pe
aceste acte se întemeiază creanţele fiscale curente şi viitoare ale
contribuabilului contestatar.10

10
Cristina Oneț,Drept financiar public,ed.Universul juridic,București,2015
 BIBLIOGRAFIE

1.Cristina Oneț,Drept financiar public,ed.Universul

juridic,București,2015
2.V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură
civilă,Teoria generală,vol.I,ed.Național,București,1996
3.Nadia Cerasela Dariescu, Cosmin Dariescu,Discușii și
propuneri de lege ferenda cu privire la competența organelor
fiscale,articol Transylvanian Review of Administratie
Siences
4. Codul de procedur fiscală
5.Cosmin Dariescu, Istoria statului și dreptului românesc din
antichitate până la Marea Unire,ed.C.H.Beck,București,2008
6.T.Drăgan, Formele de activitate ale organelor statului
socialist român, ed. Științifică,București,1968
7. Nadia Cerasela Dariescu,Drept procedural
fiscal,ed.Lumen,Iasi,2009