Johann Wolfgang Goethe

A fost un scriitor german, ilustru ganditor si om de stiința, una dintre cele mai de
seama personalitati ale culturii universale datorită carierei sale ample de scriitor,
ministru de stat, om de stiinta, director de teatru si critic.
Goethe poate fi găsit ca și dramaturg iluminist sau romantic dar el se plasează
exact la mijlocul acestor două perioade, fiind un dramaturg preromantic.
Teoreticianul acestei mişcări artistice germane a fost Herder (dascălul tânărului
Goethe asupra căruia a exercitat o imensă influenţă).
Goethe a contribuit la definirea perioadei romantice in romanul sau deschizator
de drumuri, ”Suferintele tanarului Werther”, in timp ce in „Faust” a transpus una
dintre cele mai marete povestiri mitice ale lumii, la care a lucrat 60 de ani.
Cea mai mare realizare a lui Goethe este poemul dramatic „Faust”, la care a
lucrat de la varsta de douazeci de ani pana in anul premergator mortii, cand a
reusit sa termine partea a doua a lucrarii. „Faust” reprezinta o sinteza a tuturor
lucrarilor si calitatilor lui de poet. Preluand legenda medievala a intelectualului
care isi vinde sufletul in schimbul cunoasterii si puterii, Goethe transforma
dorinta nemarginita a omului intr-o potentiala damnare, dar in ultima instanta
aceasta reprezinta si un factor al rascumpararii care ii asigura salvarea, „Faust”,
remarcandu-se ca un erou romantic fundamental.
Faust din legenda medievală și renascentistă, se transformă din șarlatan și
vrăjitor într-un învățat atât de însetat de a cunoaște și a experimenta încât nu-i
mai pasă nici de viața de apoi. La Goethe el evoluează către alte orizonturi,
zugrăvind calea inocenței perturbată de știință, din cauza setei de cunoaștere.
Faust voia să posede și nevinovăția și Mefisto izbutește prin vicleniile lui să i-o
ofere. De-a lungul întregului prim Faust se profilează duelul verbal dintre Faust
și Mefisto. Faust e hotărât să încerce totul pentru a obține totul, dat fiind că
demonul îi oferă în chip miraculos mijlocul de a cuprinde nesfârșita experiență a
vieții. Mefistp e obligat să-i dezvăluie în orice bine relativitatea și vremelnicia.
Faust este profund încrezător în ceea ce-i poate oferi viața. Mefisto, cu o ironie
uneori grosolană, îi arată că aceasta e o iluzie, nutrită doar cu speranțe, chiar
dacă ele sunt legate de imagini concrete. Faust va fi mereu deziluzionat și
așteaptă zadarnic să poată spune clipei ,,oprește-te, ești frumoasă”. Conform
pactului, numai atunci va trebui să-și cedeze demonului sufletul său.
Goethe plasează subiectul dramei în trei spații temporale: timpul ei istoric,
timpul contemporan autorului și timpul veșnic, cosmic.
Opera literară Faust a fost comparată cu o ,,biblie universală”, ea fiind o sinteză
a câtorva mituri de mare circulație:
1. Mitul modern al lui Don Juan – ipostaza lui Faust ca seducător al
Margaretei;
2. Mitul lui Orfeu – călătoria lui Faust în lumea umbrelor pentru a o aduce
pe Elena;
3. Mitul preafrumoasei Elena;
4. Mitul lui Dedal și al lui Icar – Euforion, simbolul condiției umane;
5. Mitul Creatorului – Faust în ipostaza de demiurg;
6. Mitul cosmogonic al lumilor existente – viață, infern, paradis;
7. Mitul copilului divin – copilul lui Faust, Euforion;
8. Miturile creștine – mitul Sfântului Gheorghe în lupta cu balaurul.
Conținutul operei poate fi rezumat în câteva scene semnificative: pactul
dintre Mefisto și Faust, întinerirea lui Mefisto, beția din pivnița Auerbach,
relația amoroasă dintre eul faustic și eul angelic (Margareta), duelul dintre
Faust și Valentin, fratele Margaretei care vrea răzbunare pentru onoarea
surorii.
Cea de-a doua parte se centreză asupra călătoriei lui Faust în Infern pentru a
o aduce pe Elena. Din relația celor doi rezultă copilul Euforion, care, obsedat
de zboruri spre înălțimi, cade mort la pământ. Elena își urmează fiul în lumea
de dincolo iar Faust rămâne singur cu veșmântul ei care se transformă într-un
nor de praf și îl duce înapoi la lumea reală, în Germania, în care domină
pasiunile și lupta pentru puterea cunoașterii știintifice.
După dispariția soției și a fiului, Fust obține de la împărat un pământ la
marginea mării, mereu inundat de ape, pe care dorește să-l transforme în
pământ roditor. Secarea apelor și colonizarea noului pământ reprezintă un
ultim simbol al împlinirii de sine, prin creație Faust este un mic demiurg.
Simțindu-se împlinit, prin fapta sa nobilă pe care a săvârșit-o, Faust își ține
promisiunea și îi cere clipei să se oprească, dar când vine Mefisto să îi ia
sufletul, îngerii coboară din cer, arătând că Faust este salvat.
Faust, Partea a II-a are personaje care apar pentru un act, pentru o scenă,
pentru o replică. Apar coruri și coruri de ființe supranaturale, personaje
mascate, satire la adresa societății – e un tur de forță al stilurilor poetice, dar
e unul incoerent. Dacă în Partea I atmosfera era ușor haotic al piesei, Partea a
II-a se desfășoară într-un haos mult mai mare.