Aristotel consideră producțiile literare ca poezia tragică, epopeea, poezia

ditirambică și comedia drept mijloace de imitație – mimesis – prin limbaj, metru

sau ritm, însă mimesis-ul se extinde și spre celelalte arte, ca muzica și
pictura. Tragedia reprezintă imitația unei acțiuni, este o creație cu o anumită
întindere („în limitele unei singure rotiri a soarelui”, cu limbaj ales – „grai cu ritm,
armonie și cânt”, cu personaje ale căror acțiuni stârnesc mila și groaza
spectatorilior – catharisis-ul).

Din punct de vedere structural, tragedia este alcătuită din șase părți:

1. subiectul sau intriga (mythos), Intriga trebuie să aibă un început, un

mijloc și un sfârșit, o semnificație universală, o structură și să nu se abată
de la tema și scopul tragediei. Ea trebuie să conțină răsturnări de
situație, recunoașteri și suferință (pathos). Subiectele pot fi simple sau
complexe, subiectul simplu fiind acțiunea cu un deznodământ fără
răsturnări de situație și fără recunoașteri, după o desfășurare unitară și
neîntreruptă a acțiunii. Răsturnarea de situație reprezintă schimbarea celor
petrecute în reversul lor.
2. personajele (ethos),
3. judecata (dianoia) cu rol oratoric,
4. limba (lexis),
5. spectacolul (opsis)
6. muzica (melos).

Recunoașterea sau anagnorisis este trecerea personajelor de la ignoranță la

cunoaștere, moment care le poate împinge fie spre dragoste, fie spre ură, iar
Aristotel consideră că o recunoaștere reușită trebuie să fie însoțită de o răsturnare
de situație. Există cinci tipuri de recunoaștere, de la cele mai puțin artistice până
la cele mai iscusite:

1. recunoașterea prin semne (doica îl recunoaște pe Odiseu după cicatrice),

2. recunoașterea inventată de poet (Ifigenia îl recunoaște pe Oreste printr-o
scrisoare),
3. recunoașterea determinată de amintirile care trezesc sentimentele
personajelor,
4. recunoașterea datorată unei judecăți (În Hoeforele de Eschil: „Cineva
semănând cu mine a venit; nimeni nu seamănă cu mine decât Oreste, Oreste
trebuie să fi venit”) și cea mai bună recunoaștere decurge din
5. înlănțuirea faptelor. Iar cel de-al treilea element al intrigii este cel patetic
sau suferința, o acțiune cu rol distructiv, dureros reprezentată de morțile și
rănirile personajelor înfățișate pe scenă. Elementul patetic este rezultatul
recunoașterilor și al răsturnărilor de situație.
Prin îmbinarea celor trei elemente ale intrigii se crează catharsis-ul, care trezește
în spectator mila și frica: milă pentru eroul care trece printr-o situație dificilă
și frică de faptul că și spectatorului i se poate întâmpla un eveniment asemănător
– fratricidul, copilul își poate omorî părinții, fapte săvârșite în cunoștință de cauză.
Așadar, tragediile nu se pot scrie decât prin zugrăvirea unor întâmplări cumplite
sau înduioșătoare petrecute în cadrul unor familii nobile. Personajele din
tragedii trebuie să aibă atitudine aleasă și caracter nobil, să se potrivească cu firea
umană (cruzimea nu se potrivește cu firea femeilor, deși Euripide avea altă
părere…) și statornicia. Personajul tragic are caracter nobil, însă el va fi
pedepsit de către zei din cauza mândriei sale de a înfrunta sau de a-și schimba
destinul, element numit hybris sau din cauza unei erori, hamartia.

Regula celor trei unități: acţiunea piesei trebuie concentrată într-un subiect
principal unic (unitatea de acţiune), evenimentele să se petreacă în răstimpul
a maximum 24 de ore (unitatea de timp) şi să se desfăşoare în acelaşi loc
(unitatea de loc).

Poetica este poate chiar primul tratat de teoria literaturii, în care Aristotel îi
învață pe poeți cum să creeze tragedii valoroase ca odinioară.