Lupul în doaga de moarte

de Andrei Mureșanu

Lupul încă le sfârșise, ca și alții, mai mulți tirani. Pentru meii ce-i răpise, din
turme de la ciobani, i se cerea răsplătire, ca pentru o nelegiuire. Învechit în
fapte rele conștiința îl mustra pentru multe asuprele ce făcuse-n viața sa. Lucru
ce se-ntâmplă rar la așa mare tâlhar. Deci, cnu cumva să piară, negătit,
nespovedit, ca și cea mai crudă fiară, pe o vulpe a poftit, să-i țină măcar lumină,
cum e datina creștină. ,,Simț cumătră oara morții, îmi prevăd finitul meu. Dar
mă las în mâna sorții, ce-o vrea bunul Dumnezeu, c-am fost și eu păcătos, să ți-
o spun e de prisos. Am făcut și rău în lume, încolțind grașii cârlani, lăsând și
mieii fără mume, încât sărmanii ciobani însușeau a mea natură numai la ceea
ce fură. Am făcut însă și bine, nu știu dacă ai auzit. Să vezi, soră, odată îmi vine
un miel ce s-a rătăcit, așa aproape lângă drum că puteam ca să-l sugrum. Eu
însă îl lăsai în pace, deși, cine nu era de putea un rău a-mi face începând des a
lătra. Deși berbecii din turmă îmi dădeay chiuă din urmă.” ,,Da, acum îmi vine-n
minte”, îl tăie vulpea frumos. ,,Asta fu când mai înainte te înnecaseși cu un os
pe care, ca să nu mori, ți-l scoaseră doi cocori.