Tehncici akinetice

Repausul este, în general, considerat ca antonimul mişcării, dar în realitate el

conservă încă o activitate psiho-senzorială sau neurovegetativă, iar aparatul
locomotor rămâne legat de sistemul nervos, către care propriocepŃia trimite
încontinuu informaŃii. Deci, anakinezia rămîne legată strict doar de ideea
suprimării mişcării articulare şi a contracŃiei voluntare. Această precizare
îndepărtează orice apropiere de tehnicile kinetice dinamice, ca şi de
contracŃia izometrică, care, aşa cum se va vedea, este o tehnică de kinezie
statică.

1. Imobilizarea "Imobilizarea este o tehnică anakinetică ce se

caracterizează prin menŃinerea, mai mult sau mai puŃin prelungită, a
corpului în întregime sau doar a unei părŃi în nemişcare, cu sau fără
ajutorul unor instalaŃii sau aparate" (Ionescu, A., 1994). Imobilizarea
suspendă, în primul rând, mişcarea articulară, ca şi contracŃia
voluntară, dar conservă contracŃia tonostatică. Din punctul de vedere
al scopului imobilizării, există:

I m o b i l i z a r e a d e p u n e r e î n r e p a u s, utilizată pentru: - boli

grave cardiopulmonare, arsuri întinse, traumatisme craniocerebrale,
medulare, toracice etc.; în aceste cazuri, imobilizarea este generală, dar
desigur nu completă; - procese inflamatorii localizate - artrite, tendinite,
miozite, arsuri, flebite etc., ca şi alte procese care determină algii intense
de mobilizare. Imobilizarea se face pentru segmentul respectiv şi se
realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eşarfe etc.

2. I m o b i l i z a r e a d e c o n t e n Ń i e, care blochează un segment sau

o parte dintr-un segment într-un sistem de fixaŃie externă (aparat
gipsat, atelă, plastice termomaleabile, orteze, corsete etc). Tehnica
este utilizată pentru consolidarea fracturilor, în luxaŃii, entorse, artrite
specifice, discopatii etc. Precizăm că această imobilizare va bloca cel
puŃin o articulaŃie, căci un aparat de fixaŃie externă pentru fractura
unui os lung nu intră în discuŃie în cazul acestei tehnici de anakinezie.
2 3. I m o b i l i z a r e a d e c o r e c Ń i e, care se realizează cu
aceleaşi sisteme ca şi cea de contenŃie, deosebirea constând în scopul
urmărit. Segmentul se aşează în postură corijată sau hipercorijată şi se
imobilizează astfel prin aparataj exterior. Nu pot fi corectate decât
posturile defectuoase, care Ńin de Ńesuturi moi (capsulă, tendon,
muşchi etc.) şi niciodată de os. Doar când osul este în creştere,
anumite tipuri de imobilizare pot influenŃa forma sa (de exemplu,
formarea corpului vertebral la copii şi adolescenŃi în creştere cu
deviaŃii de coloană se asigură prin imobilizarea în corset a trunchiului).
Iată cîteva indicaŃii pentru imobilizarea de corecŃie: scolioze, devieri
articulare prin retracturi, paralizii, rupturi tenomusculare etc. Atât
imobilizarea de contenŃie, cât şi cea de corecŃie urmează în general
unor manevre şi tehnici fie ortopedochirurgicale, fie kinetoterapeutice
(tracŃiuni, manipulări, mobilizări pasive sub anestezie etc).
Există o scrie de reguli de care trebuie să se Ńină seama cînd se face o
imobilizare, mai ales în aparate de contenŃie: - aparatul să nu jeneze
circulaŃia şi să nu provoace leziuni ale tegumentelor sau dureri; - să nu
permită jocul liber al segmentelor imobilizate (să fie bine mulat); -
segmentele să fie poziŃionate, în timpul imobilizării, în poziŃii
funcŃionale; - sub aparat, să se menŃină tonusul musculaturii prin
contracŃii izometrice. Dezavantajele imobilizării, mai ales când se
prelungeşte, sunt : - induce hipotrofii musculare de inactivitate; -
determina redori articulare, uneori greu reductibile; - tulbură circulaŃia
de întoarcere, apărând edeme şi tromboze venoase; - determină
tulburări trofice de tipul escarelor; - creează disconfort fizic şi psihic
pacientului.
2. Posturarea (poziŃionarea) "Posturările reprezintă atitudini
impuse corpului întreg sau doar unor părŃi ale lui, în scop terapeutic
sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de
statică şi poziŃii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic"
(Ionescu, A., 1994). Durata posturării este variabilă, dar ca regulă
generală ea trebuie repetată cu perseverenŃă, până la obŃinerea
rezultatului scontat. Nu trebuie să se confunde aceste posturi cu
posturile iniŃiale şi finale ale oricărui exerciŃiu fizic.
1. Posturile corective sunt cele mai utilizate în kinetoterapie. în multe
cazuri recomandânduse preventiv în boli a căror evoluŃie este
previzibilă, şi care determină mari disfuncŃionalităŃi (de exemplu
spondilita ankilopoietică). MenŃinerea posturilor corective poate fi:
- liberă (postură autocorectivă)
- liber-ajutată (prin suluri, perne, chingi etc.)
- fixată (postură exterocorectivă) cu ajutorul unor aparate sau instalaŃii
2. Posturile de facilitare. În vederea facilitării unui proces fiziologic
perturbat de boală, poziŃionarea corpului într-o astfel de postură poate
reprezenta un tratament de mare valoare. Dintre cele mai cunoscute şi
utilizate posturi de acest fel amintim: - Posturile de drenaj bronşic 4 -
Posturile antideclive sau proclive pentru promovarea sau blocarea
circulaŃiei de întoarcere - Posturile facilitatorii respiratorii sau cardiace
- Posturile de drenaj biliar