ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREȘTI

DEPARTAMENTUL DE ECONOMIE SI POLITICI ECONOMICE

ECONOMIA SECTORULUI PUBLIC

Materiale selectate din literatura de specialitate, din alte surse în concordanță cu Fișa disciplinei

pentru a constitui

SUPORT DE CURS

Conf.Univ.Dr. Marilena PAPUC Conf.Univ.Dr. Daniela VÎRJAN

 Capitolul 1: Sectorul public şi rolul economiei publice
1.1.Economia publică

Domeniul analizei economice ce consacră o atenţie deosebită studiului statului, ca actor

economic, admite adeseori denumiri diferite precum: „economie publică” sau „finanţe publice”,
prima acoperind un câmp mai vast decât cea de-a doua. În ultimii cincizeci de ani, economia
publică s-a afirmat ca un domeniu specific al economiei politice.
Chiar dacă se ştie că economia publică analizează natura şi consecinţele economice ale
prestaţiilor, intervenţiilor, finanţării sau organizării statului, aria de cercetare rămâne încă
vagconturată deoarece:
- în primul rând, ele depind de câmpul de investigaţie al celorlalte ramuri ale ştiinţei economice,
precum: teoria monetară, teoria comerţului internaţional sau teoria organizării industriale şi a
pieţelor;
- în al doilea rând, economia publică acordă o importanţă deosebită problemelor specifice, care
n-au reţinut atenţia economiei politice tradiţionale, precum: problemele mediului, energiei,
transporturilor, educaţiei sau economiei subterane;
- în sfârşit, ea examinează cu mijloace proprii formarea opţiunilor publice1, un subiect care prin
definiţie aparţine ştiinţelor umaniste învecinate, şi în particular ştiinţei politice.
Economia publică, ca disciplină ştiinţifică axată pe studiul statului ca actor economic se
focalizează asupra unui subiect vast şi diversificat de cercetare.
1.1.1. Definirea economiei publice
Economia publică este o ramură a ştiinţei economice, care îşi concentrează atenţia
asupra analizei rolului şi comportamentului statului, mai precis a servitorilor săi, politicienii şi
funcţionarii, cât şi asupra impactului acestuia asupra economiei naţionale, şi chiar a celei
internaţionale, şi în consecinţă asupra bunăstării cetăţenilor. Ea se concentrează, fără însă a
selimita, asupra economiei nemarfare, termen ce pune în evidenţă faptul că în cadrul
economieisectorului public au loc tranzacţii diferite de cele din cadrul pieţei.
Mai concret, economia publică examinează originea, forma, cât şi consecinţele
economice şi sociale ale următoarelor activităţi publice:
- prestaţiile sectorului public, prin care înţelegem serviciile pe care acesta din urmă le pune la
dispoziţia colectivităţii, fără ca acestea să fie produse, în mod necesar, de către stat;
- diferitele intervenţii cu caracter financiar şi reglementar realizate de către stat pentru a promova
o ameliorare a bunăstării colectivităţii şi o mai mare justiţie socială: politicile de redistribuţie a
venitului şi a averii, stabilizarea fluctuaţiilor şi încurajarea creşterii economice, protecţia
mediului natural sau a comunicaţiilor, măsurile luate în vederea asigurării aprovizionării ţării cu
produse alimentare şi energetice;
- finanţarea, în principal prin fiscalitate, împrumut sau tarifare;
- repartiţia responsabilităţilor şi a surselor de finanţare între diferitele niveluri administrative şi
organisme para-statale.
1.1.2. Evoluţia gândirii economice în economia publică
A. Amprenta clasicilor
Afirmarea tardivă a economiei publice se datorează, în principal, turnurii pe care Adam
Smith, părintele economiei politice moderne, a dat-o dezvoltării acestei ştiinţe. Smith, ca şi

Teoria opţiunilor publice a fost formulată şi dezvoltată de reprezentanţi ai şcolii din Virginia (vezi, spre exemplu,
1

Al. Taşnadi, Şcoala din Virginia, I. McGill Buchanan şi Teoria opţiunilor publice, Editura ASE, Bucureşti, 1998).
economiştii de astăzi, era fascinat de „misterul” schimbului marfar, conform căruia graţie unei
aparente „mâini invizibile”, universul economic dispune de un sens înnăscut al ordinii, care nu
este impus de sus, ci este rezultatul tranzacţiilor de schimb dintre indivizii care încearcă să-şi
maximizeze câştigurile şi avantajele personale.
În mod cert, Smith era el însuşi conştient că libera exprimare a intereselor particulare
putea contracara bunăstarea colectivă, în cazul în care ea nu ar fi fost încadrată într-un mediu
instituţional şi legal adecvat. Cu toate acestea, inspiraţia profund liberală pe care el a dat-o
gândirii economice a făcut ca această disciplină să se dezvolte făcând referire la modelul
economiei marfare.
Cu siguranţă autorii clasici, care i-au succedat lui Smith, în mod special Ricardo, au fost
preocupaţi de repartiţia sarcinii fiscale; ei considerau, cu toate acestea, că determinarea
impozitelor era într-o mare măsură independentă de stabilirea cheltuielilor. În ceea ce priveşte
cheltuielile, ei estimau că intervenţia statului trebuia să fie limitată la câteva responsabilităţi
specifice (apărare, justiţie, educaţie).
Dintre aceştia, Say considera cheltuielile publice drept o sursă de risipă şi ca urmare, cel
mai bun plan financiar ar fi de a cheltui puţin, acţiunea statului trebuind să fie limitată la
protecţia individului.
B. Precursorii economiei publice
Constatarea conform căreia oferta de prestaţii publice absoarbe resursele productive şi în
consecinţă, ea intră în concurenţă cu sectorul privat, n-a fost făcută decât la sfârşitul secolului al
XIX-lea, în principal de către cercetători italieni (Pantaleoni, Mazzola, Viti de Marco, Barone) şi
suedezi (Wicksell şi Lindahl). Aceştia au fost, în egală măsură, preocupaţi de caracterul de
indivizibilitate al serviciilor colective şi, influenţaţi de către dezvoltarea teoriei marginaliste, ei
au avansat ideea că sectorul public, urmând exemplul sectorului privat, trebuia să fie ghidat de
către dorinţele consumatorilor suverani.
Wicksell a fost primul care s-a preocupat de problema opţiunilor politice în materie de
finanţe publice. El considera că, în scopul satisfacerii condiţiilor de optim în materie de
bunăstare, votarea oricărui nou capitol de cheltuieli ar trebui să fie efectuată simultan cu cea a
veniturilor necesare pentru a finanţa aceste cheltuieli, şi acestea în principiu conform regulii
umanităţii. Deşi vor marca în mod profund teoria modernă, aceste descoperiri n-au iniţiat câtuşi
şi de puţin un curent de cercetare fructuos în prima jumătate a secolului.
C. Afirmarea economiei publice
Publicarea în 1936 a Teoriei generale a lui Keynes a pus în evidenţă rolul primordial pe
care bugetul public îl putea juca în căutarea echilibrului macro-economic şi în revoluţionarea
politicii macro-economice. Cu toate acestea, Keynes n-a fost interesat mai mult decât precursorii
săi de problemele alocării resurselor şi distribuţiei veniturilor.
A trebuit să se ajungă în anii ‘50 pentru ca economia publică să înceapă să se afirme.
Acest proces s-a datorat în principal dezvoltării generale a economiei politice, creşterii extrem de
rapide a sectorului public, preocupării de a armoniza evoluţia sectorului privat sau începutului
conştientizării pericolului degradării mediului.
Desigur, la această dezvoltare au contribuit numeroşi autori, însă Samuelson, prin teoria
sa privind bunurile publice (1954, 1955) şi Musgrave prin lucrarea sa enciclopedică „Teoria
finanţelor publice” (1959) reprezintă figurile cele mai marcante. Fără îndoială, lor li se datorează
dezvoltarea cercetărilor privind economia non-marfară în paralel cu cele privind economia
marfară, făcând astfel din economia publică o veritabilă specializare a ştiinţei economice.
 Cu toate acestea, cum cercetarea s-a desfăşurat în jurul aplicării unor instrumente ale
economiei marfare în economia non-marfară a sectorului public, cercetările au fost lung timp
conduse în optica contribuţiei sectorului public la alocarea optimală a resurselor. În plus, punerea
în evidenţă a disfuncţionalităţilor pieţei a determinat autorii să afirme că sectorul public trebuie
să intervină pentru a le elimina, fără să se întrebe, însă, dacă procesele de decizie politică proprii
sectorului public nu sufereau şi ele de anumite deficienţe. Dacă facem abstracţie de câţiva
precursori, cercetările privind funcţia de redistribuţie a sectorului public şi lacunele
guvernamentale nu au luat o importanţă semnificativă decât foarte târziu.

1.2. Sectorul public şi necesitatea studierii lui

Sectorul public este prezent în viaţa economicã în mai multe modalitãţi. Nu existã
economie de piaţã în care sectorul public, mai mult sau mai puţin sã nu se regãseascã, direct sau
indirect, între factorii care influenţeazã şi orienteazã agenţii economici, respectiv activitatea
acestora.
În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de activitatea
guvernului. Existã multe aspecte ale vieţii noastre care capãtã atributul de public şi prin urmare,
sunt corelate cu sectorul public: învãţãmânt public (de stat), bunuri publice, cheltuieli publice,
finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publicã, opinie publicã, relaţii publice,
interes public, servicii publice etc. Multe alte activitãţi economice reflectã întrepãtrunderile
dintre sectorul public şi cel privat, cum este de exemplu asigurarea calitãţii produselor alimentare
realizate de societãţi comerciale private prin controlul realizat de inspectori publici.
Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã proprietatea
publicã. Ca subiecţi de proprietate publicã se pot identifica toate agenţiile şi departamentele
guvernamentale, precum şi toate societãţile publice care produc sau distribuie bunuri publice,
private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se identificã nu numai bunurile
publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adicã cele care îşi pierd din trãsãturile bunurilor
publice în anumite condiţii de piaţã.
Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizeazã prin douã
elemente: dimensiune şi intensitate.
Dimensiunea sectorului public variazã de la ţarã la ţarã, în funcţie de ideologia politicã
a guvernului aflat la conducere şi exprimã domeniile în care se manifestã intervenţia statului.
Intensitatea sectorului public diferã nu numai de la o economie la alta, dar şi de la un
domeniu de intervenţie la altul şi exprimã amploarea acţiunilor statului în domeniu.
Astfel, sãnãtatea este un domeniu în care se poate regãsi sectorul public sau nu;
învãţãmântul, transportul, la fel, ceea ce înseamnã cã prin includerea acestor domenii de
intervenţie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creşte. În schimb, cât de mult
intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplã este reglementarea publicã a
unor aspecte ale vieţii economice înseamnã intensitatea sectorului public. De exemplu, sectorul
public este mai intens în învãţãmânt dacã predominã şcolile publice, faţã de cele private, şi de
asemenea este mai intens în agricultura în care activitatea fermierilor, ţãranilor sau asociaţiilor
agricole este reglementatã prin preţurile produselor, fiscalitatea, subvenţiile acordate etc.
Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiazã sectorul public
prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector public este o
consecinţã a pieţei şi mecanismelor ei care nu genereazã în toate condiţiile rezultatele propuse,
apãrând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public abordate complex, în procesul
atragerii, utilizãrii, administrãrii lor se concretizeazã în elemente materiale, financiare şi umane
care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societãţii.
Pentru a înţelege economia sectorului public, este necesar sã se depisteze coordonatele
sale, care nu sunt altele decât problemele care modeleazã acţiunile sectorului public: problema
economicã fundamentalã şi aspectele de micro şi macroeconomie ale sectorului public, de
economie pozitivã şi normativã.
Problema economicã fundamentalã a sectorului public este gãsirea rãspunsului la
întrebãrile „CE sã producã?", "CÂT sã producã?", "CUM sã producã?" şi „PENTRU CINE sã
producã?". Desigur, producţia inclusã în acest context este înţeleasã în sens larg, adicã acoperã
întreaga activitate economicã. Cu alte cuvinte, odatã acceptatã prezenţa sectorului public în
economie, se încearcã eficientizarea intervenţiei sale prin gãsirea celor mai bune rãspunsuri
privind domeniile de intervenţie, amploarea sau volumul activitãţii şi modalitãţile de realizare a
acţiunilor publice.
Microeconomia sectorului public se referã la totalitatea fenomenelor şi proceselor
economice care caracterizeazã activitatea sectorului public ca agent economic. Este vorba despre
ipostaza de producãtor de bunuri publice, ceea ce implicã studierea externalitãţilor, poluãrii,
informaţiei în general, a preţurilor administrate etc.
Macroeconomia sectorului public se referã la totalitatea fenomenelor şi proceselor
economice care caracterizeazã activitatea sectorului public ca reglator al vieţii economice. Aici
se includ intervenţiile statului menite sã reglementeze piaţa, respectiv toate politicile
macroeconomice şi mãsurile adoptate pentru atenuarea efectelor negative ale dezechilibrelor,
acţiuni legate de fiscalitate, datorie publicã, distribuţia veniturilor etc.
Desigur, delimitarea aspectelor de micro şi macroeconomie reprezintã o încercare dificilã, care
nu poate reuşi întotdeauna datoritã complexitãţii activitãţii economice în general, a sectorului
public în special. Multiplele corelaţii între sectorul public şi cel privat, dintre stat şi agenţii
privaţi, dintre bunurile publice şi cele private impun abordarea întregii economii a sectorului
public în contextul vieţii economice generale şi recunoaşterea statului, prin acţiunile sale ca
agent permanent cu acţiune directã sau indirectã asupra activitãţii umane.
Economia pozitivã a sectorului public este acea parte a economiei care studiazã
fenomenele şi procesele economice în mod descriptiv, aşa cum se manifestã în economia realã.
Economia normativã a sectorului public este acea parte a economiei care studiazã
fenomenele şi procesele economice aşa cum ar trebui sã se manifeste în viaţa economicã potrivit
pieţei, concurenţei şi economiei perfecte din punct de vedere economic.
Prin urmare, economia sectorului public studiazã fenomenele şi procesele economice în
care intervine sau este implicat sectorul public în strânsã legãturã cu factorii care determinã
acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât şi în calitate
de reglator al vieţii economice, în vederea administrãrii resurselor în mod eficient şi satisfacerii
cât mai bune a nevoilor generale ale societãţii.
La fel ca economia politicã, economia sectorului public are
caracter teoretic, istoric, pragmatic şi educativ. Astfel, ea îşi gãseşte locul în sistemul ştiinţelor
economice alãturi de ştiinţele economice speciale de tipul finanţelor şi creditului sau economiei
muncii şi explicã viaţa economicã şi mecanismele economice de piaţã în încercarea de
ameliorare a funcţionãrii generale a societãţii, se bazeazã pe corelaţii, argumente ştiinţifice şi
analizã economicã comparativã, ceea ce îi conferã caracterul teoretic.
De asemenea, în evoluţia omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflatã într-o
permanentã schimbare, de la economie la economie, tendinţa actualã în economiile de piaţã fiind
spre diminuarea mãrimii sectorului public, în favoarea sectorului privat şi mixt. Aceasta nu
înseamnã însã restrângerea rolului statului în viaţa economicã, intensitatea mãsurilor adoptate
fiind aceeaşi sau în creştere.
Aceasta îi conferã economiei sectorului public caracter istoric. Totodatã, încercarea de
ameliorare a bunãstãrii generale a societãţii demonstratã prin crearea de instrumente de acţiune
în care este implicat într-un fel sau altul şi sectorul public conferã economiei sectorului public
caracter pragmatic. În acelaşi timp, preocuparea pentru administrarea resurselor societãţii
limitate, pentru corelarea intereselor şi posibilitãţilor prezentului cu necesitãţile şi resursele
generaţiilor viitoare, în spiritul dezvoltãrii economice durabile explicã latura educativã a
economiei sectorului public.
În plus, nu toate principiile economice ale economiei politice se aplicã economiei
sectorului public. De exemplu, analiza cost-beneficiu destinatã sprijinirii deciziei economice în
condiţii de raţionalitate şi eficienţã, la nivelul sectorului public poate conduce la o soluţie mai
puţin eficientã, dar care în baza cerinţelor din acest domeniu este cea mai bunã. Cu alte cuvinte,
corelaţia eficienţã _ echitate conferã noi interpretãri sau manifestãri ale acţiunii eficiente.
1.3. Rolul statului în economie
1.3.1. Statul
Poate dintre toate categoriile politice strâns legate de economie cea mai controversată
este cea a statului. Accepţiunile termenului de stat sunt foarte diversificate, în funcţie de autori şi
de perioada istorică la care ne raportăm. Noţiunea de stat poate fi definită prin prisma a două
caracteristici: organizaţională şi funcţională.
•Din perspectiva organizaţională, statul reprezintă un set de instituţii de reglementare şi
guvernare care au menirea de a produce reguli, de a controla, de a îndruma sau de a regla.
•Din perspectiva funcţională, există două moduri de abordare şi de definire a statului:
- Primul, denumit abordarea ex-ante, defineşte statul ca pe un set de instituţii care are grijă să
realizeze anumite scopuri şi obiective. Această abordare consideră că nu printr-odefiniţie
abstractă se poate caracteriza o instituţie ca fiind de interes public sau privat, cidacă prin scopul
şi funcţia pe care aceasta o îndeplineşte corespunde sau nu funcţieistatului. Astfel, orice
organizaţie al cărei scop se suprapune cu funcţiile statului devine, în mod automat, parte
componentă a statului.
- Cel de al doilea mod, numit abordarea ex-post, defineşte statul prin consecinţele pe care le
poate avea dezvoltarea unor funcţii ori instituţii, ca de exemplu cea de menţinere a ordinii
sociale, cea de echilibrare a funcţiei pieţei cu cea de intervenţie, cea de realizare a bunăstării sau
a echităţii sociale etc.
În acest mod de abordare statul este identificat cu acel set de instituţii sau modele de
comportamente care produc efecte, ale căror caracteristici principale se pot clasifica pe
următoarele direcţii: libertatea individului, stabilizarea economică şi socială, echitatea
socială,echilibrul dintre performanţa economică şi echitatea socială. Ideologiile politice au pus şi
punaccent deosebit pe acest ultim mod de definire a statului. În funcţie de efectele urmărite, se
potdetermina şi se pot orienta politicile practice pe care statul le pune în practică.
Astfel se poate face o distincţie netă între diferite dimensiuni ale intervenţiei statului:
- Prima rezidă în rolul statului de a asigura cadrul legal pentru viaţa socială şi economică, dând
prioritate legii şi ordinii, protejând teritoriul naţional împotriva agresiunilor externe şi apărând
anumite valori morale tradiţionale.
- A doua constă fie în intervenţia statului în mecanismul pieţei, fie în diminuarea intervenţiei
statului – prin dereglementări şi reforme economice – în vederea sporirii performanţelor
sectorului economic. Experienţa istorică a dovedit că intervenţia statului se poate face printr-o
gamă largă de politici – de la intervenţii minime până la înlocuirea mecanismului de piaţă cu un
mecanism planificat şi centralizat, care implică schimbarea tipului de proprietate, a sistemului de
distribuţie şi a celui de alocare a resurselor.
- A treia constă în demersurile legislative şi instituţionale în scopul de a modifica şi relaţiile
dintre stat şi grupurile de interese pentru a trece de la o confruntare la cooperare şi negociere.
Dacă vom încerca să punem în relaţie aceste trei categorii de politici privind modul,
gradul şi sfera de intervenţie a statului vom constata existenţa unei game largi de sisteme de
organizare economică şi socială şi de efecte ce caracterizează diferitele tipuri de stat – de la cel
liberal clasic, la cel neoliberal, apoi la cel bazat pe negocieri sau corporatist democrat şi de aici la
cel totalitar sau birocratic.
Deşi statul are o mare importanţă în economie, fiind mult mai mult decât un agent
economic, teoria economică este departe de a reda în mod satisfăcător regulile comportamentale
ale acestuia care să fie comparabile cu regulile folosite în predicţia acţiunilor şi
comportamentelor celorlalţi agenţi economici, cum sunt consumatorii şi firmele.
Explicaţiile privind neglijarea studierii analitice şi în forme adecvate a rolului statului
derivă din câteva fapte de necontestat subliniate de Buchanan (1993): astfel, economia clasică,
precum şi cea marxistă au considerat statul ca un element exogen proceselor economice şi ca un
factor neproductiv; prin folosirea utilităţii ca funcţie obiectivă a politicilor economice ale statului
s-au idealizat şi s-au simplificat obiectivele politice şi s-a neglijat structura instituţională care să
oglindească realităţile. Aşezând sub un reflector prea puternic teoria economiei private a lui
Marshall, teoria economiei publice în care este implicat statul a rămas complet în umbră; în
viziunea romantică asupra statului – aceea de aducător numai de bine în economie sau aceea de
despot binevoitor – rolul acestei instituţii nu a mai fost supus unei analize critice ştiinţifice de
către economişti decât mult mai târziu. Semnul sub care a continuat cercetarea statului este cel de
sorginte antropomorfică potrivit căreia statul este considerat ca o persoană cu scopurile sale
proprii fără nici o relaţie cu indivizii reali care compun comunitatea.
1.3.2. Delimitarea sectorului public sau a economiei publice
În legătură cu sectorul public, adeseori se ridică întrebări privind structura şi rolul său în
economie şi în societate, dacă este sau nu prea dezvoltat, dacă este pus în mod real în slujba
publicului şi dacă este eficient. Unele din răspunsurile date sunt în funcţie de epoci şi de
ideologii.
Într-un model tradiţional, sectorul public, aşa cum precizează Lane (1993), serveşte
publicului printr-un set de structuri ierarhice sensibile faţă de politicieni. Aceştia din urmă
suntcei care au în vedere latura normativă a lucrurilor, urmărind interesele publice, deoarece ei
depindde publicul alegator, iar serviciile administrative (birocraţia) sunt cele care trebuie să
asigure, înmod efectiv, ca scopurile să fie atinse. Acest model poate fi pus însă uşor la îndoială în
ceea cepriveşte veridicitatea, eficienţa şi aplicabilitea sa deoarece, în opinia noastră, el este rupt
derealitate.
În modelul marxist, sectorul public face parte din suprastructură, este pus în întregime
în slujba clasei dominante şi reprezintă un sector neproductiv, parazitar. Această concepţie,
înfapt, respinge structura şi procesele democratice de tip pluralist.
Potrivit concepţiei ce stă la baza modelului liberal, sectorul public este pus în relaţie
de competiţie cu sectorul privat. Frontierele dintre cele două sectoare, deşi nu sunt bine
delimitate, se află în continuă mişcare, variaţia acestora fiind decisă de societatea însăşi, ca
urmare a victoriei în alegeri a diferitelor curente politice. Este de la sine înţeles faptul că
sporireasectorului public implică sporirea volumului cheltuielilor publice şi, prin aceasta, o
sporire aimplicării statului în viaţa economică şi socială.
Definirea sectorului public în economie trebuie precedată de selectarea unui criteriu de
distincţie între sectorul public şi cel privat, din varietatea celor existente la ora actuală.
Criteriile cele mai frecvente de delimitare a sectorului public precum: criteriul
administraţiei publice, criteriul autorităţii publice, criteriul proprietăţii publice sunt în
opinianoastră unilaterale. Aceasta deoarece identificarea sectorului public cu administraţia
publică saucu autoritatea publică, prin accentul pus asupra funcţiei bugetare, respectiv asupra
funcţieilegislative a statului, oferă o imagine mult prea îngustă a sectorului public faţă de
dimensiunea sa
actuală reală.
Criteriul proprietăţii publice este de asemenea insuficient. Cea mai sintetică contestaţie
care i se poate aduce este taxonomia acţiunilor publice propusă de Nicholas Barr (1990). În
opinia acestuia, în funcţie de modul de finanţare şi de producere, acţiunile publice se împart în:
- acţiuni cu finanţare publică pentru bunuri şi servicii produse în organizaţii publice (apărare,
justiţie, ordine publică etc.);
- acţiuni cu finanţare publică pentru bunuri şi servicii produse de întreprinderi private (efecte
militare, alimente pentru cantine publice);
- acţiuni cu finanţare privată pentru bunuri şi servicii produse în întreprinderile publice (energie,
poşta, telecomunicaţii etc.)
Brown şi Jackson (1986) menţionează în acest sens tendinţa de a aborda sectorul public
în strânsă corelaţie cu instituţiile politice, punând accentul pe regulile reale de luare a deciziilor
şi nu pe latura normativă a opţiunilor publice.
Având în vedere toate aceste neajunsuri, vom porni în definirea sectorului public
referindu-ne la criteriul pozitiv bazat pe natura procesului de decizie. Astfel, putem considera că
sectorul public sau statul este constituit din ansamblul organizaţiilor în care prevalează modul de
decizie politic sau colectiv, oricare ar fi regimul politic din acel stat: dictatură, monarhie,
democraţie reprezentativă sau directă. Aceste organizaţii sunt în principal:
- administraţiile publice, prin care înţelegem guvernele fie ele naţionale, regionale sau locale;
- organismele de securitate socială însărcinate cu organizarea sistemelor de pensii pentru limită
de vârstă, pentru invalididate, cât şi a asigurărilor de sănătate, pentru accidente şi pentru şomaj.
Faptul că acestea fie constituie adevărate servicii ale administraţiei, fie că sunt relativ
independente, nu schimbă cu nimic această definiţie, întrucât ele sunt direct supuse controlului
puterii politice.
Conform conceptelor şi normelor contabilităţii naţionale şi principalelor statistici privind
cheltuielile şi veniturile publice, criteriul reţinut nu se poate aplica întreprinderilor publice, care
în mod tradiţional sunt considerate drept „întreprinderi” şi aparţin sectorului instituţional.
Din punctul de vedere al analizei economice a sectorului public, această soluţie e
nesatisfăcătoare, deoarece între cele două categorii de întreprinderi publice, pe care le putem
distinge, una aparţine în mod indiscutabil sectorului public. Astfel:
•primă categorie este formată din întreprinderile de drept privat, al căror capital este în întregime
sau în majoritatea sa în mâinile statului, fie pentru că acesta le-a creat, fie pentru că acestea au
fost naţionalizate. Chiar dacă puterea publică poate exercita un control asupra lor, în virtutea
participării sale financiare, aceste firme sunt asimilabile întreprinderilor private, deoarece ele
vând bunuri şi servicii private şi sunt gestionate conform principiilor comerciale care prevalează
în societăţile private, adică au ca prioritate obţinerea de profit. Acestea reprezintă statul ca actor
economic, care se conduce dupăprincipii comerciale la fel ca orice alt subiect economic din
sectorul privat, care adoptădecizii în funcţie de semnalele pieţei şi nu urmăreşte un obiectiv
derivat din procesul dedecizie politică. Deşi formularea este aparent paradoxală, realitatea
confirmă existenţa unui ,,sector privat al Statului”, iar criteriul deciziei publice exclude statul ca
,,antreprenor” din sfera sectorului public.
•în schimb, întreprinderile de drept public, respectiv privat, care produc bunuri sau servicii cu
caracter colectiv şi care sunt finanţate în principal de către stat, prin participaţii de capital,
împrumuturi şi/sau subvenţii, fac parte din sectorul public pentru că statul le impune, în
detrimentul rentabilităţii, luarea în considerare a unor obiective de redistribuire, de ocupare, de
dezvoltare regională sau respectarea unor norme de calitate specifice.
Trebuie să remarcăm însă faptul că împărţirea tradiţională a economiei în cele două
sectoare, public şi privat, nu mai este satisfăcătoare şi ridică numeroase semne de întrebare:
- Pe de o parte, în secolul XX au cunoscut o largă dezvoltare organizaţiile private, fără scop
lucrativ care produc, pe o bază voluntară, servicii ce răspund unor nevoi colective ale unor
categorii de populaţie. Numărul şi importanţa lor au făcut ca ele să formeze astăzi un sector care
se distinge de cel al economiei private. Spre exemplu, asociaţiile de consumatori sunt organisme
care urmăresc un obiectiv social de protecţie şi de informare a cumpărătorilor de bunuri şi a
utilizatorilor de servicii, cu prioritate în favoarea membrilor lor afiliaţi. Această activitate non-
guvernamentală ar putea fi asimilată unui serviciu colectiv, întrucât de difuzarea informaţiilor
beneficiază nu numai membrii acestor asociaţii, ci ansamblul populaţiei. Sindicatele, asociaţiile
de automobilişti, organizaţiile caritabile sau religioase, anumite spitale sau şcoli constituie alte
exemple de organisme care aparţin acestui sector specific.
- Pe de altă parte, statul recurge, în mod regulat, la reglementări pentru a constrânge ramurile
economice să-şi conducă afacerile în concordanţă cu obiectivele politice pe care el le urmăreşte.
Această formă de intervenţie prin legi şi reglementări contribuie, în egală măsură, la
imposibilitatea de a trasa o frontieră între sectorul public şi privat.
Criteriul care oferă imaginea cea mai cuprinzătoare a sectorului public, ţinând cont de
relaţia actuală Stat – economie, este criteriul producţiei publice (Iancu, 1998). Conform acestui
criteriu, sectorul public poate fi identificat cu sistemul de producţie a bunurilor şi
serviciilorpublice, într-o accepţiune care cuprinde pe de o parte procesul de formare a cererii şi
ofertei de bunuri şi servicii publice, iar pe de altă parte sistemul instituţional specific acestuia
(proprietate publică asupra avuţiei, decizie publică, mecanism de realizare a interesului public
etc.). Acest criteriu permite abordarea sectorului privat, înţelegerea legitimităţii sectorului public,
dar şi a disfuncţionalităţilor acestuia.
Admiţând că graniţele dintre sectorul public şi sectorul privat nu sunt strict delimitate,
sectorul public sau Statul în sens economic poate fi definit drept ,,ansamblul tuturor
activităţilordesfăşurate de Stat”. În acest context, componentele principale ale sectorului public
sunt:
•Instituţiile publice, care operează cu venituri de la bugetul public şi care cuprind:
- administraţiile publice centrale şi locale, care produc bunuri cu caracter public (servicii
colective) destinate întregii societăţi, respectiv colectivităţii locale. Repartizarea competenţelor
pe diferite niveluri administrative (central, local, regional etc.) depinde de natura bunului public
(de deschiderea spaţială a efectelor sale), de diferenţele de gusturi şi preferinţe existente de la o
regiune la alta, şi nu în ultimul rând, de gradul de descentralizare admis de sistemul de decizie
politică.
- organismele de protecţie socială direct subordonate puterii publice şi în care prevalează acelaşi
mod de decizie colectiv. Organizat iniţial sub forma unor societăţi mutualemuncitoreşti care, pe
baza cotizaţiilor obligatorii, asigurau prestaţii doar pentru membriilor, sistemul de asigurări
sociale s-a transformat profund de-a lungul timpului, căpătând pelângă funcţia de asigurare şi
funcţia de atenuare a inegalităţilor economice, de unde şidenumirea actuală de organisme de
protecţie socială.
•Întreprinderile publice care operează cu venituri obţinute din vânzarea pe piaţă a producţiei
proprii, cu subvenţii sau transferuri guvernamentale şi care cuprind:
- regiile autonome, companiile naţionale (de regulă monopoluri naturale, care nu sunt concurate
de firmele private);
- societăţile mixte, cu capital de stat şi privat (aflate în concurenţă cu firmele private, fac parte
din sectorul public, dar sunt mai apropiate ca mod de funcţionare de sectorul privat);
- bănci şi societăţi de asigurări cu capital de stat.
Aşadar, nu există o definire exactă a ,,sectorului public sau a economiei publice”. Teoria
microeconomică nu este de acord cu o abordare pragmatică a sectorului public, privit ca rezultat
al proceselor istorice şi compromisurilor politice, o instituţie organică în evoluţie care s-a
schimbat ca răspuns la imperativele siguranţei naţionale şi la modificarea aşteptărilor sociale
privitoare la statul bunăstării. Se sugerează o definire a sectorului public prin evidenţierea
distincţiei dintre ,,piaţa privată” şi ,,piaţa publică” sau cel mai adesea, prin descrierea activităţilor
(rolurilor) sectorului public (sau ale guvernului). Dar nici una din aceste abordări nu ne
furnizează o definire categorială clară.
Încercând să punem în opoziţie cele două sectoare tradiţionale, sectorul privat poate fi
descris ca fiind un sector nereglementat, în care producătorii decid ce să producă în funcţie de
voinţa de a plăti a consumatorului, iar alocarea de bunuri şi servicii se face în ultimă instanţă în
funcţie de existenţa sau absenţa profiturilor, în timp ce sectorul public este un furnizor de servicii
care sunt produse nu în funcţie de cerinţele pieţei, ci în funcţie de deciziile luate în cadrul
proceselor democratice, iar alocarea serviciilor se face în funcţie de nevoile celui care primeşte.
Tabelul de mai jos prezintă o serie de elemente care diferenţiază sistemul de piaţă de
sistemul politic, dar ele trebuie interpretate nuanţat.

Tabel 1.1: Elemente de diferenţiere ale sistemului de piaţă şi ale sistemului politic

Sistemul de piaţă Sistemul politic

Proces de schimb Proces politic
Bunuri şi servicii private Bunuri şi servicii publice
Sistem de valori economic Sistem de valori pluralist
Interes privat Interes public
,,Mână invizibilă” „Mână vizibilă”
Roluri economice Roluri politice
(producător, consumator, investitor, salariat) (politician, cetăţean, grupuri de interes public)
Suveranitatea consumatorului Suveranitatea cetăţeanului
Recompensa: profit Recompensa: putere
Instituţie majoră: afacerea Instituţie majoră: guvernarea
Principii active: eficienţa, productivitate, Principii active: justiţie, echitate, dreptate
creştere
Sursa:Bucholz (1985, p. 112)
1.3.3. Concepţii privind rolul şi funcţiile statului
A. Concepţiile privind rolul statului
Teoria economiei publice se bazează pe două concepţii politice sau filozofice foarte
diferite ale rolului statului.
Abordarea individualistă
Abordarea individualistă, de departe cea mai importantă în planul analizei economice,
încearcă să dezvolte o teorie a sectorului public care să fie, pe cât posibil, oglinda teoriei
economiei marfare.
Bazându-se pe postulatul suveranităţii consumatorilor, această abordare admite că
prestaţiile publice trebuie să reflecte preferinţele individuale. Statul nu are nici o finalitate în
sine,deoarece el este în întregime în serviciul cetăţenilor. Dezvoltarea sa se datorează
pionierilorSamuelson şi Musgrave. Am văzut, cu toate acestea, că modul de decizie este diferit
pentru economia de piaţă şi pentru sectorul public. Cum, în acest ultim caz, deciziile emană
dintr-unproces politic relativ centralizat, analiza trebuie să fie prelungită printr-o examinare a
instituţiilor şi proceselor de decizie politică.
Abordarea constrângerii
Abordarea alternativă, numită a constrângerii, a interesului general sau organic al statului,
pleacă de la organizarea politică existentă pentru luarea deciziilor colective. Conform
principalilor săi adepţi (Colm, 1956; Lindblom, 1961; Barrère, 1972), deciziile publice pot să
nu reflecte preferinţele cetăţenilor, adică pot fi impuse acestora.
În acest caz, raţionalitatea colectivă nu reprezintă o simplă agregare a preferinţelor
individuale; Statul deţine o veritabilă personalitate care îi permite să-şi urmărească propriile
obiective. Această abordare nu este, în mod necesar, autoritară sau anti-democratică, însă ea
consideră deciziile publice drept alegeri ce emană de la o autoritate.
B. Funcţiile statului
Examinând dezvoltarea sectorului public şi determinanţilor săi, putem observa faptul că
statul îndeplineşte multiple funcţii şi că aceste responsabilităţi s-au amplificat de circa un secol.
Pentru a le analiza, este de dorit ca ele să fie ordonate şi grupate pe categorii bine
delimitate (Atkinson şi Stiglitz, 1980; Brown şi Jackson, 1990).
Printre diferitele clasificări posibile, cea care s-a impus în opinia economiştilor a fost cea
propusă de Musgrave în 1959, deoarece ea considera principalele funcţiuni ale statului public ca
fiind domenii bine definite ale analizei economice. Ea permite nu numai tratarea fiecăruia dintre
aceste subiecte, în mod separat cu mijloace de analiză proprii, ci şi furnizarea unor criterii
precise pentru abordarea altor probleme referitoare la sectorul public.
Astfel, Musgrave atribuie statului următoarele funcţii:
•funcţia de alocare optimală a resurselor economice rare cu scopul de a creşte bunăstarea
colectivităţii;
•funcţia de distribuţie echitabilă a bunăstării – mai concret a venitului şi a averii – între indivizi,
regiuni sau generaţii;
•funcţia de echilibrare (stabilizare) macro-economică prin stabilizarea fluctuaţiilor creşterii
economice.
Aceste funcţii sunt interdependente. Ele semnifică faptul că:
•pentru a conduce bine politica proprie a unei funcţii (menţionată anterior) este necesar ca
obiectivele celorlalte două funcţii să fie atinse;
•diversele funcţii se pot afla în situaţia de complementaritate (ameliorarea rezultatelor uneia
contribuie la îmbunătăţirea rezultatelor unei alte funcţii) sau în situaţia contrară de antagonism
(măsurile luate pentru a îmbunătăţi o anumită funcţie afectează o altă funcţie).

1.3.4. Transformarea rolului statului

Misiunile statului nu pot fi cuprinse într-o listă (exhaustivă) determinată, dat fiind faptul
că aşteptările cetăţenilor evoluează, iar oamenii politici încercă să răspundă mai mult sau mai
puţinconvenabil dorinţelor acestora cu scopul de a-şi asigura o bază electorală convenabilă.
Astfel, înlumea occidentală statul a cunoscut mai multe etape de evoluţie:
A. Statul jandarm
Conform doctrinei liberale a secolului XIX, administraţia nu trebuia să intervină decât
într-un câmp de acţiune limitat la asigurarea suveranităţii şi a funcţiilor regaliene şi tradiţionale,
precum politia, apărarea şi emisiunea de monedă. Ideea de guvern care nu intervine în activităţile
economice este atribuită în principal lui Adam Smith, dar şi altor gânditori care au analizat
natura guvernării.
Fără a admite amestecul statului în interesele particulare, Smith sugerează că statul
trebuie să-şi facă simţită prezenţa în economie într-o serie de împrejurări: fixarea legală a ratei
dobânzii,administrarea poştelor, instrucţia primară obligatorie, organizarea examenului în orice
profesieliberală sau pentru orice post de încredere.
Motivaţia acceptării în principiu a implicării statului, deşi violează libertatea naturală a
indivizilor, constă în necesitatea de a alege răul cel mai mic dintre două rele. Statul va
interveninumai atunci când manifestarea libertăţii naturale a unui individ sau grup de indivizi
riscă săpună în pericol siguranţa întregii societăţi, atunci când monopolul cucerit sau acordat
unuiindivid sau companii pune în pericol libera concurenţă.
De-a lungul sec al XIX-lea, în ciuda revoluţiilor şi crizelor de regim, acest stat şi-a
asigurat perenitatea.Veritabila originalitate a administraţiei în această perioadă era că aceasta se
baza în special pe funcţionari amatori. În acea perioadă titlurile primau în faţă aptitudinilor şi
capacităţilor. În plus, în acea perioadă, puţine persoane lucrau pentru stat. În mai mult de un
secol, numărul funcţionarilor a explodat, în timp ce populaţia nu a făcut decât să se dubleze.
B. Statul organizator
La începutul secolului al XIX-lea a avut loc în numeroase regiuni o expansiune a
capitalismului şi a industrializării. În acelaşi timp, numeroase ţări occidentale posedau colonii
care drenau cea mai mare parte a capitalurilor lor. Apoi au urmat două şocuri majore care au
bulversat echilibrul armonios care părea că s-a instaurat între stat şi piaţă.
Un laissez-faire pur nu a fost practicat pe o scară largă nici măcar de către coloniştii
revoluţionari din Statele Unite. Datorită nevoii de a strânge toate coloniile laolaltă, în ceea ce
priveşte comerţul şi pentru a aduce pe piaţă produsele din regiunile agricole extinse, rolul de
început al guvernului american a fost acela de a construi drumuri, canale, de a moderniza porturi,
de a preveni inundaţiile şi de a crea un sistem poştal. Rolul de bază al guvernului era acela de a
promova comerţul. O extindere a acestui rol a fost acela de a stabiliza condiţiile economice şi
comerţul prin tipărirea de bani şi plata datoriei naţionale. În comparaţie cu Statele Unite de
atunci, statele europene erau mult mai active în ceea ce priveşte proprietatea şi în promovarea
intereselor economice. Deşi politica de laissez-faire îngăduia o anumită activitate
guvernamentală, ea nu avea în vedere însă proprietatea publică asupra producţiei şi nici nu
aducea limitări proprietăţii private asupra pământului şi a celorlalţi factori de producţie.
C. Statul intervenţionist şi Statul providenţă
 Primul Război Mondial (1914-1918) a fost cel care a antrenat numeroase modificări în
sânul societăţii (locul femeii în cadrul societăţii, sistemul de securitate socială, sufragiul
universal). Cu toate acestea, evenimentul care a provocat punerea sub semnul întrebării a
liberalismului economic şi criza sistemelor administrative clasice, au fost crahul bursier din 1929
şi crizele anilor ‘30.
Abordarea tradiţională a modelului laissez-faire a fost insuficientă pentru depăşirea
marilor probleme din situaţia economică mondială. De fapt, multe dintre politicile
guvernamentale ale timpului nu au făcut decât să adâncească criza. Ele aveau în vedere
reducerea cheltuielilor guvernamentale şi impunerea de restricţii comerciale în încercarea de a
exporta problemele economiei în alte ţări. Înaltul nivel de interdependenţă dintre economia
autohtonă şi comerţul internaţional nu era încă pe deplin cunoscut.
Cel care a propus o soluţie pentru rezolvarea acestei crize a fost J.M. Keynes care a pus
bazele teoretice ale rolului conducător al guvernului în economiile naţionale. El propunea
caguvernele să soluţioneze cererea efectivă în câteva moduri: fie să o crească, dacă ea va
fiameninţată, fie să o reducă, odată pornită explozia ei. Astfel, între cele două războaie mondiale
a
avut loc creşterea intervenţionismului statului, în special în domeniul economic. A existat, în
primul rând, o nouă gestiune publică mai dirijistă vizavi de sectorul privat (naţionalizarea căilor
feroviare, a industriei de armament şi echipament aeronautic).
Ulterior a avut loc naşterea unor organisme parastatale care dispuneau de o anumită
autonomie financiară. Unele dintre ele au dat naştere sectorului public industrial şi comercial.
Înfinal, a apărut o nouă formă de investiţie: economia mixtă care punea laolaltă capitalurile
publicecu cele private. Cu toate acestea, în timpul acestei perioade, intervenţiile statului se
concretizaucel mai adesea în măsuri empirice, nesistematice, ghidate de circumstanţe, care nu se
încadrauîntr-o strategie globală.
Ca urmare al celui de-al Doilea Război Mondial, intervenţionismul statului în economie
sa accentuat. De îndată ce situaţia excepţională ce a permis acest dirijism a dispărut, ei i-a
succedat o perioadă de intervenţionism mai moderat.
Cu timpul, s-a dezvoltat o sferă de activitate a puterii publice. În primul rând, în
responsabilitatea statului a intrat politica de credit, el acoperind astfel vidul legislativ lăsat
desectorul privat, dar şi ca urmare a planului Marshall. Guvernele naţionale au fost cele cărora
le-arevenit sarcina de a redistribui fondurile investitorilor privaţi, fapt ce a transformat statul într-
unadevărat ,,bancher”. Apoi, cu scopul de a prevedea şi concepe politici publice, au foste create
metode de planificare care au sfârşit prin apariţia unor oficii, birouri şi chiar ministere
aleplanificării.
În stadiul actual, statul posedă responsabilităţi în domenii extrem de variate, precum:
cercetarea fundamentală, investiţii, industrie, telecomunicaţii, vânătoare şi pescuit, sănătate,
locuinţe, protecţia mediului. Sectorul public a devenit, puţin câte puţin, un complex gigantic care
este din ce în ce mai dificil de gestionat. Cu scopul de a asigura o anumită supleţe acestei enorme
maşini statale, parlamentele şi guvernele naţionale au consfinţit, în mod gradual, să acorde o mai
mare autonomie acţiunilor administrative. Puterea discreţionară a administraţiei asupra societăţii
se află într-o continuă creştere pentru că ei i se recunoaşte capacitatea de a-şi determina ea
singură modalităţile de acţiune.
Paralel cu intensificarea intervenţionismului s-a dezvoltat statul providenţă (statul
bunăstării) care se înscrie pe linia doctrinei solidarismului social, prezentă la finele secolului al
XIX-lea. În viziunea acesteia, statul este cel care trebuie să asigure un nivel de trai decent tuturor
cetăţenilor săi.
Astfel, constituţii numeroase prevăd că „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare
economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”.
Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în
unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială. De asemenea
„copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor
lor”. La rândul lor, „persoanele cu handicap se bucură de protecţie socială”.
Aceste garanţii acordate cetăţenilor pe tot parcursul vieţii lor a implicat o creştere
progresivă a cheltuielilor publice cu destinaţie socială. Această creştere a administraţiei a indus
însă efecte perverse, de genul sporirii fiscalităţii directe, dezvoltării unei birocraţii enorme şi a
unei tendinţe de suprareglementare.
În opinia lui Gray (1998, p. 96), termenul de „Stat providenţă” a devenit mai degrabă un
clişeu al teoriei economice decât un termen cu sens precis. Deoarece cumulează o varietate de
acţiuni publice disparate precum: servicii naţionale de sănătate, pensii de stat, locuinţe de stat,
învăţământ gratuit, servicii sociale etc., ,,el nu are un principiu raţional animator şi nici o
justificare aztentică”.
D. Statul neo-liberal. Dereglementarea
Acest stat intervenţionist nu mai era relevant pentru nevoile ţărilor industrializate din mai
multe motive, printre care menţionăm: existenţa unei clase largi de întreprinzători, scăderea
costurilor de tranzacţie datorită unor capacităţi mai mari de transport şi comunicaţii, întreţinerea
unui număr foarte mare de relaţii economice în sfera pieţelor de capital, precum şi schimbările
tehnologice rapide.
Aceşti factori au indus o situaţie care cere ajustări mai rapide în sectoarele economice.
Incapacitatea guvernelor de a se adapta la aceste schimbări le-a făcut extrem de ineficace într-un
rol intervenţionist şi industrializator. Noul stat va trebui să exercite o influenţă decisivă asupra
procesului de industrializare şi de creştere pe termen lung. Totuşi, rolul său va fi diferit de cel al
statului postbelic.
O implicare diminuată a guvernului în activităţile productive va fi compensată de un
accent mai mare pus pe infrastructura fizică şi socială, pe menţinerea unui climat
macroeconomic stabil şi pe stabilirea obiectivelor de dezvoltare comune în sectorul privat, pe
baza cărora se vorderula toate politicile şi programele guvernamentale. Statului îi va reveni şi
rolul de a întreprinde reforme îndrăzneţe în sfera reglementării prin îndepărtarea labirintului de
controale, a mecanismelor promoţionale şi a regimurilor protecţioniste care au constituit
instrumentelestatului de tip vechi, precum şi prin introducerea de politici, reguli şi instituţii care
să sprijinepieţele eficiente şi să le îmbunătăţească rezultatele în ceea ce priveşte distribuţia.
Din anii 1980, tendinţa de naţionalizare a sectorului privat s-a inversat. Atât guvernele de
stânga, cât şi cele de dreapta, atât cele din ţările occidentale, cât şi cele din ţările în tranziţie,
participă, sub presiunea Comisiei Europene, la privatizarea sectorului public. Într-o serie de
sectoare a fost înlăturat monopolul statului, acestea fiind deschise concurenţei. Dereglementarea
a devenit astfel regulă.
Cu toate acestea, trebuie să punem în evidenţă un paradox. În timp ce liberalismul tinde,
prin intermediul privatizărilor, să reducă cheltuielile publice, atunci oare din ce motiv acelaşi
liberalism duce la creşterea achiziţiilor de stat?
E. Noul rol al statului
 Criza financiară şi economică a readus în atenţia economiştilor şi a guvernelor problema
rolului statului în economie, recunoscându-se adesea necesitatea unui stat cu un rol mai
important şi o putere comparabilă cu cea a mecanismelor pieţei.
Dereglementarea a generat criza financiară şi o dată cu aceasta o serie de alte probleme
au apărut: deficitul bugetar (în special al bugetelor sociale) al statelor, falimentul întreprinderilor,
pierderea proprietăţilor de către menaje în urma ipotecilor insuportabile, falimentul fondurilor
speculative deficitare etc. Şomajul a atins recordul ultimilor 10 ani în multe state: Letonia
(22,8%), Spania (19,5%), SUA 10% în decembrie 2009. Salariile au scăzut în majoritatea
statelor, diminuându-se cu 23,2 % în Letonia, de exemplu.
Deficitul bugetar al multor state a ajuns la cote de neimaginat cu puţin timp în urmă
(Grecia – 12,7 % din PIB, Marea Britanie la 12,8 % din PIB), la fel ca şi datoria publică
(Belgia,Italia şi Grecia – peste 100% din PIB). Astfel, în ceea ce priveşte Uniunea Europeană,
criteriile dela Maastricht referitoare la deficitul bugetar (max. 3%) şi datoria publică (max. 60%)
nu mai suntrespectate, iar sancţiunile nu se aplică. În plan bugetar, nevoia de reechilibrare a
bugetelor de statprivează guvernele de pârghiile obiţnuite şi le obligă la diminuarea cheltuielilor
bugetare şicreşterea fiscalităţii. Peste toate acestea se suprapune sporirea gradului de îmbătrânire
a populaţiei şi concurenţa economiilor emergente.
În acest context, rolul statului pe scena economico-socială sporeşte. Statul intervine în
economie, uneori salvând de la faliment bănci2 sau firme pentru protecţia cetăţenilor, alteori
pentru a pompa lichidităţi pe piaţă pentru susţinerea activităţii economice şi crearea de locuri de
muncă. Keynesismul câştiga teren din nou.

1.4. Manifestarea sectorului public

Sectorul public, adicã acea parte a economiei în care se regãseşte proprietatea publicã
cuprinde societãţi publice sub forma regiilor autonome şi patrimoniul administraţiei publice
centrale, locale şi de securitate socialã, precum şi o parte considerabilã a fondului funciar.
a) Regiile autonome reprezintã unitãţi economice aflate în proprietate publicã constituite în
domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria de armament, industria
energeticã, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştã şi transporturi feroviare, precum şi în
unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern).
Regiile autonome se înfiinţeazã prin hotãrâre a guvernului dacã sunt întreprinderi de
interes naţional sau prin hotãrârea organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat,
dacã sunt întreprinderi de interes local.
Potrivit legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat în regii
autonome şi societãţi comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu
gestiune economicã şi autonomie financiarã.
Aceasta înseamnã cã regiile autonome trebuie sã îşi acopere din venituri toate cheltuielile
şi datoriile acumulate. Desigur, legea permite pentru motive temeinice şi cu aprobarea
ministerului de resort depãşirea volumului de cheltuieli, situaţie în care însã se impune
determinarea acestui cuantum şi a posibilitãţilor de compensare a pierderilor.
2
Aceasta atitudine a statului se poate explica în felul următor: atunci când bancherii anticipează obţinerea de
câştiguri, ei pot să le păstreze pentru ei, în timp ce atunci când au pierderi importante, ei pot fi salvaţi de către stat
care încearcă să evite o cădere în lanţ a agenţilor economici. Astfel de exemple pot fi date în economia romanească
în care statul a fost cel care a acoperit ,,găurile negre” ale diferitelor bănci aflate în pragul falimentului sau chiar a
făcut comenzi de stat pentru a menţine pe linia de plutire diverşi giganţi industriali care şi-au pierdut pieţele de
desfacere şi care altfel nu ar mai putea supravieţui. Aici pot fi menţionate numeroase societăţi comerciale: Tractorul-
Braşov, Siderurgica-Hunedoara, Rocar-Bucureşti, Fortus-Iaşi etc.
 Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor, urmând
ca restul sã fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervã şi de dezvoltare a societãţii,
precum şi pentru unele activitãţi social-culturale, sportive, de perfecţionare şi recalificare a
salariaţilor, de cointeresare a acestora şi alte destinaţii stabilite de conducerea întreprinderii.
Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de participare a salariaţilor la
profituri (5%) şi bugetului de stat central sau local. Dacã însã, regia autonomã înregistreazã
pierderi, se pot contracta credite sau primi subvenţii de la bugetul de stat.
Conducerea regiei autonome este asiguratã de Consiliul de Administraţie compus din 7-
15 persoane şi în mod curent de cãtre un director sau director general, numit de Consiliul de
Administraţie, cu avizul ministerului de care aparţine sau al administraţiei locale.
b) Administraţia publicã reprezintã totalitatea autoritãţilor care produc servicii pentru
colectivitãţi şi redistribuie veniturile prin diverse modalitãţi, adicã îndeplinesc sarcini
administrative.
Administraţia publicã poate fi centralã sau localã.
Administraţia publicã centralã cuprinde ansamblul instituţiilor care realizeazã în
principal activitatea executivã a guvernului şi ministerelor. La acest nivel, autoritãţile sunt
reprezentate prin:
· Parlament;
· Preşedinţie;
· Guvern;
· Ministere;
· Instituţii juridice;
· Instituţii şi servicii publice centrale.
Administraţia publicã localã vizeazã totalitatea instituţiilor care au sarcini
administrative şi funcţioneazã la nivel local: comunã, oraş/municipiu, judeţ. La acest nivel,
autoritãţile sunt reprezentate prin:
· Consiliile comunale, orãşeneşti şi judeţene;
· Primãriile;
· Autoritãţile din subdiviziunile municipiilor;
· Prefectura;
· Serviciile publice ale instituţiilor centrale din unitãţile administrative teritoriale;
· Serviciile publice locale.
c) Fondul funciar reprezintã a treia componentã a domeniului sectorului public. Aici se includ
pe de o parte suprafeţele pe care se aflã instituţiile aflate în proprietate publicã, fie regii
autonome, fie administraţii publice, iar pe de altã parte terenurile cultivate sau necultivate aflate
în proprietatea publicã. Desigur, unele regii autonome pot funcţiona pe teritoriu privat, iar unele
administraţii publice pot fi organizate în imobile private şi/sau pe proprietãţi private. Dar aceasta
reflectã o laturã a întrepãtrunderii sectorului public cu cel privat, pe lângã aspectele complexe ale
bunurilor economice mixte.
În contextul economiei naţionale, sectorul public şi-a diminuat considerabil dimensiunea,
fapt demonstrat de urmãtoarele aspecte:
· privatizarea întreprinderilor de stat;
·reconstituirea dreptului de proprietate privatã asupra pãmântului; retrocedarea imobilelor
naţionalizate;
· vânzare de terenuri aflate în proprietate publicã.
 1.5. Preocupãri actuale în domeniul sectorului public
Deşi în prezent, sectorul public cunoaşte o dimensiune mai restrânsã în forma acceptãrii
sale economice de regãsire a proprietãţii publice, prezenţa sa în viaţa economicã este o
permanenţã şi chiar cunoaşte o extindere de forme prin reglementãrile care vizeazã piaţa în
general, agenţii economici şi bunurile private, în special.
Prin urmare, cu caracter public sunt nu numai întreprinderile constituite ca regii
autonome, dar şi cheltuielile, finanţele, bunurile, alegerile indivizilor, emisiunea, utilitãţile,
reglementãrile, interesul, opinia, relaţiile, datoria, bugetul etc. Înţelegerea acestor probleme
conferã un plus de cunoaştere asupra sectorului public.
Cheltuielile publice desemneazã în sens larg cheltuielile realizate de administraţia
publicã localã sau centralã pentru funcţionarea administraţiei publice şi susţinerea activitãţii din
diverse domenii: apãrare, învãţãmânt, sãnãtate, asigurãri şi asistenţã socialã, investiţii economice
etc. Aceste cheltuieli sunt în primul rând realizate de diverse instituţii guvernamentale şi capãtã
forma subvenţiilor şi a achiziţiilor de bunuri şi servicii. În al doilea rând, existã aşa numitele plãţi
de transfer de tipul cheltuielilor guvernamentale ocazionate de plata dobânzilor la datoriile
publice sau obligaţiunile de stat. În al treilea rând, pot fi considerate cheltuieli publice,
cheltuielile de investiţii în ramurile de interes public.
Finanţele publice reprezintã totalitatea activitãţilor ocazionate de administraţia publicã
în procesul procurãrii veniturilor şi repartizãrii acestora pe categorii de cheltuieli. În domeniul
finanţelor publice se includ ca activitãţi principale urmãtoarele:
· elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;
· determinarea şi perceperea taxelor, impozitelor şi altor venituri de stat;
· folosirea mijloacelor financiare ale instituţiilor puterii legislative, judecãtoreşti şi executive;
· controlul utilizãrii resurselor regiilor autonome, instituţiilor publice şi al capitalului social al
statului.
Bunurile publice reprezintã bunurile sau serviciile care se oferã gratuit oricãrei persoane
dispuse sã beneficieze de acestea, într-o cantitate care nu se diminueazã pe mãsura consumului.
Alegerea publicã poate fi consideratã ca o analizã economicã a politicii. Ea se bazeazã
pe aplicarea principiilor economice la deciziile care depãşesc sfera economicã şi se sprijinã pe
opţiunea colectivã, teoria economicã a politicii şi regula deciziei sociale.
Emisiunea publicã reprezintã procesul de creare şi lansare de obligaţiuni în care
instituţia emitentã _ care poate fi o societate publicã sau chiar privatã, sau administraţia publicã
centralã sau localã _ oferã obligaţiuni în mod direct populaţiei la un preţ determinat.
Utilitãţile publice desemneazã orice întreprindere cu poziţie de monopol care este
singurul furnizor de un bun sau serviciu indispensabil vieţii economice şi care astfel, se supune
controlului de stat. Furnizorii de apã, electricitate, gaz sunt exemplele cele mai cunoscute de
utilitãţi publice.
Reglementãrile publice se concretizeazã în controlul exercitat de stat asupra utilitãţilor
publice în scopul satisfacerii intereselor economice ale monopolului, concomitent cu interesul
public. Reglementãrile pot viza nivelul şi structura preţului, calitatea serviciilor prestate, intrarea
şi ieşirea de pe piaţã etc.
Interesul public desemneazã preocuparea administraţiei publice sau a agenţilor
economici de a obţine ceea ce este avantajos, necesar sau folositor societãţii. Este un concept
adeseori invocat în aprecierea practicilor societãţilor comerciale şi efectelor pozitive sau negative
ale activitãţilor asupra consumatorilor şi societãţii în general. Mai mult decât atât, interesul
public este un concept flexibil care se poate explica prin considerarea tuturor factorilor antrenaţi
în realizarea unui efect. Astfel, o firmã care practicã preţuri ridicate din dorinţa de a înregistra o
marjã ridicatã de profit nu poate fi consideratã împotriva interesului public dacã activitatea sa a
fost inovativã şi eficientã. Fuziunea între societãţi este de cele mai multe ori acceptatã şi
consideratã beneficã pentru obţinerea unor economii de scarã, în timp ce cartelul nu vine în
slujba interesului public.
Opinia publicã se referã la aprecierea generalã cu privire la un fenomen sau proces
economic, la o acţiune sau un agent economic. Opinia publicã se formeazã prin crearea unei
imagini de firmã şi dezvoltarea unor relaţii publice. Societãţile comerciale sunt sau ar trebui sã
fie preocupate de inducerea unor principii pozitive asupra activitãţilor care se contureazã cel mai
bine atunci când desfãşoarã activitãţi permanent supuse procesului de îmbunãtãţire, sau care
reflectã grija faţã de salariaţi, consumatori sau mediul natural. În aceste condiţii opinia publicã
devine favorabilã societãţii comerciale care poate înregistra o creştere a cifrei de afaceri. Dacã
însã este vorba despre o instituţie publicã, care presteazã servicii, opinia publicã favorabilã se
reflectã prin acceptarea şi sprijinirea acţiunilor întreprinse de administraţie. Opinia publicã
nefavorabilã duce la îngreunarea activitãţii prin amânarea aplicãrii unor mãsuri, tergiversarea
unor decizii, renunţarea la unele proiecte etc.
Relaţiile publice reprezintã modalitatea generalã de promovare a imaginii unei societãţi
comerciale, regii autonome sau instituţii publice în vederea încurajãrii clienţilor sã cumpere
produsele sau serviciile sale, a investitorilor sã cumpere acţiunile sale, a mãsurilor
guvernamentale care sprijinã agentul economic. De cele mai multe ori, existã în structura
organizatoricã a firmelor un comportament funcţional de relaţii publice, sau biroul de informaţii
sau eventual cel de marketing preia problematica dezvoltãrii relaţiilor publice, existând referenţi
care au ca atribuţii esenţiale aceste sarcini. În acest fel, se oferã informaţii cu privire la
activitãţile societãţii şi preocupãrile sale în legãturã cu protecţia consumatorului şi a mediului
înconjurãtor; de multe ori, acţiunile de sponsorizare în domeniul sportiv sau al artei contribuie în
mod indirect la stabilirea unor relaţii pozitive cu clientul. Relaţiile publice reprezintã o laturã a
mixului promoţional care cuprinde totalitatea mijloacelor pe care le poate utiliza un agent
economic pentru informarea potenţialilor clienţi cu privire la natura şi caracteristicile bunurilor
cu scopul convingerii lor de a cumpãra şi repeta procesul de cumpãrare. În acest context, relaţiile
publice apar sub forma contactelor directe realizate în mod constant şi sistematic de cãtre firme
cu diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea altor instituţii din ţarã sau
strãinãtate, cu lideri de opinie, în scopul obţinerii sprijinului lor pentru comercializarea
produselor sale. Relaţiile publice se pot manifesta şi cu prilejul desfãşurãrii unor congrese,
simpozioane, reuniuni internaţionale în cadrul cãrora pe lângã evocarea şi transmiterea unor
informaţii cu privire la întreprindere şi produsele sale se urmãresc şi contactele între specialiştii
din sectoarele de producţie şi comercializare, reprezentanţii presei etc.
Pe lângã toate aceste aspecte ale vieţii economice care au caracter public şi prin urmare, o
legãturã directã sau indirectã, mai mare sau mai micã cu sectorul public, existã numeroase alte
elemente care deşi nu prezintã atributul „public" se aflã într-o anumitã relaţie cu acest domeniu.
Este vorba despre eticã, externalitãţi, fiscalitate, buget, impozit, trezorerie etc.
Etica se referã la totalitatea normelor de conduitã moralã. În acest sens, etica în afaceri şi
în viaţa economicã devine o preocupare din ce în ce mai amplã pentru toţi factorii decizionali. În
prezent, se pune accent pe alegerea unei acţiuni, a unei atitudini numai dacã aceasta corespunde
principiilor de eticã şi eficienţã, iar în zona administraţiei publice, de la eticã la corupţie este o
distanţã micã dacã nu sunt stabilite reguli susţinute legislativ pentru funcţionarea acestui
domeniu.
 Externalitãţile reprezintã efecte colaterale ale producţiei şi se rãsfrâng sub forma unor
efecte pozitive sau negative asupra unor indivizi sau activitãţi care pot sã nu aibe nici o legãturã
cu apariţia fenomenului care a generat acele efecte.
Fiscalitatea reprezintã sistemul de norme care vizeazã stabilirea impozitelor şi taxelor şi
intrã în atribuţiile organelor publice sã defineascã şi sã punã în aplicare aceste norme.
Bugetul este o balanţã de venituri şi cheltuieli pe o perioadã datã, de obicei un an. Dacã
este public, atunci el se împarte pe trepte ale administraţiei de stat, distingându-se bugetul public
central, de cel local. Dacã iniţial, bugetul de stat urmãrea procurarea resurselor statului în scopul
asigurãrii unei bune funcţionãri a administraţiei, dupã criza economicã din perioada 1929-1933,
bugetul a devenit un instrument de politicã economicã. Astfel, prin politica bugetarã, bugetul de
stat poate fi utilizat în scopul reglãrii vieţii economice prin favorizarea activitãţii economice sau
reducerea cererii agenţilor economici.
Impozitul reprezintã o contribuţie bãneascã obligatorie, nerambursabilã, destinatã
conform legii, bugetului de stat de cãtre persoanele fizice sau juridice şi se aplicã atât pentru
veniturile realizate, cât şi pentru bunurile aflate în proprietate.
Trezoreria este un oficiu de stat care pãstreazã şi administreazã tezaurul public.
 Capitolul 2. Rolul sectorului public şi funcţiile sale
2.1. Importanţa sectorului public
Activitatea economicã se desfãşoarã prin acţiunile agenţilor economici pe diferite pieţe.
Permanent, ei se regãsesc în ipostaze diferite, de vânzãtori sau cumpãrãtori, furnizori sau
beneficiari, intermediari etc. Dacã se încearcã o simplificare a reprezentãrii activitãţii economice,
se regãsesc douã categorii esenţiale de agenţi: producãtori şi consumatori, între care fluxurile
materiale (fizice) şi cele monetare (bãneşti) exprimã legãturile dintre aceştia şi piaţa factorilor de
producţie şi piaţa mãrfurilor şi serviciilor. Figura nr. 1 pune în evidenţã fluxul resurselor şi al
bunurilor economice pe de o parte şi cel al veniturilor şi cheltuielilor, pe de altã parte.

Fig. nr. 1: Circuitele economice: materiale şi monetare

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2

Desigur, orice producãtor este atât ofertant cât şi solicitant; el cere materii prime,
materiale, muncã, elemente de capital şi oferã mãrfuri sau servicii. La fel, orice consumator
îmbracã ipostaza atât de ofertant de diverse resurse, cât şi de primitor de bunuri economice.
Producãtorul urmãreşte maximizarea profitului, iar consumatorul maximizarea satisfacţiei.
Recunoaşterea sectorului public în viaţa economicã complicã şi simplificã totodatã
funcţionarea activitãţii economice.
Implicarea sectorului public în activitatea economicã ajutã la derularea eficientã şi
echitabilã a fluxurilor economice şi se reflectã schematic prin apariţia altor circuite economice.
În figura nr. 2 acestea reflectã corelaţiile dintre producãtori-sector public, consumatori-sector
public.

Fig. nr. 2: Relaţiile dintre sectorul public şi agenţii economici

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2

În primul rând, (fluxul 1) guvernul obţine venituri din activitatea agenţilor economici
producãtori. Este vorba despre impozitele pe profit şi alte taxe percepute sub forma unor plãţi
publice de genul taxelor de parcare sau plãţilor pentru utilitãţi.
În al doilea rând, (fluxul 2) sectorul public mai obţine venituri şi din activitatea
agenţilor economici consumatori. În acest caz, se includ impozitele pe venituri ale menajelor. De
asemenea, statul asigurã unele bunuri şi servicii ca orice ofertant pe piaţa privatã si obţine
venituri pentru aceastã activitate.
În al treilea rând, (fluxul 3) existã o legãturã între stat şi agenţii economici, prin
intermediul sectorului financiar sau pieţei de capital. Desigur, statul obţine venituri în urma
tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor, adicã se împrumutã şi intrã în relaţii de concurenţã cu ceilalţi
participanţi la schimburi. Pentru aceste fonduri, statul plãteşte dobândã ca orice debitor.
În al patrulea rând, (fluxul 4) sectorul public participã direct la schimburile de pe piaţa
factorilor de producţie, la fel ca un agent privat, atrãgând şi cumpãrând resursele necesare, atunci
când este producãtor.
În al cincilea rând, (fluxul 5) statul se aflã şi în ipostaza de cumpãrãtor de bunuri,
participând astfel la schimburile de pe piaţa mãrfurilor şi serviciilor. Pentru plata acestor bunuri,
statul foloseşte fonduri acumulate prin taxe şi impozite sau împrumuturi. Aceste bunuri
cumpãrate de stat sunt destinate fie direct unor consumatori menaje sau firme fie indirect,
activitãţii de producţie publicã.
În al şaselea rând, (fluxul 6) guvernul se implicã în economie şi prin transferul plãţilor,
de exemplu, prin sistemul asigurãrilor sociale.
Toate aceste fluxuri economice creeazã o conexiune evidentã între sectorul public şi cel
privat. Atunci când statul intervine pe piaţa factorilor de producție în calitate de cumpãrãtor,
acţiunea sa influenţeazã, prin deciziile de preţ şi producţie, atât activitatea de producţie a
agenţilor privaţi, cât si sistemul de preţuri pe piaţã. Atunci când politica fiscalã se manifestã prin
practicarea unor impozite mici, activitatea investiţionalã privatã este încurajatã şi creşte incitaţia
la muncã. Impozitele mari descurajeazã activitatea privatã.
În consecinţã:
a) statul intervine în viaţa economicã fie printr-un comportament obişnuit unui agent economic,
fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. În prima situaţie, statul poate fi
producãtor, consumator, partener în operaţii de schimb. În cea de-a doua situaţie, statul este
titular unic de emisiune monetarã, este principalul realizator al protecţiei sociale, este responsabil
al executãrii bugetului.
b) statul se implicã în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeconomic. Mãsurile
adoptate în vederea reglementãrii activitãţii unor agenţi economici vizeazã domeniul
microeconomiei şi include: stabilirea unor preţuri, fixarea unor limite minime sau maxime de
preţ, determinarea salariului minim şi mediu, gestionarea şi administrarea proprietãţii publice,
acordarea unor subvenţii, medierea unor conflicte de muncã, acordarea de ajutoare etc. La nivel
macroeconomic, implicarea statului vizeazã mãsurile adoptate în vederea eliminãrii sau
înlãturãrii unor dezechilibre cum ar fi inflaţia şi şomajul şi capãtã forma politicilor
macroeconomice cum ar fi politica fiscalã, a cheltuielilor publice, monetarã, bugetarã etc.
Desigur, implicarea statului la aceste douã nivele este forţat delimitatã. În realitate, nivelul
microeconomic se aflã în strânsã corelaţie cu cel macroeconomic şi la fel, şi acţiunile publice se
aflã în interdependenţã. De exemplu, chiar dacã un conflict de muncã este aparent un aspect
microeconomic, implicarea statului în medierea acestuia nu se face decât în situaţia în care
menţinerea lui ar genera extinderea problemelor de muncã în economie şi ar afecta un sector sau
ramurã economicã; dacã conflictul de muncã nu reprezintã decât o lipsã de comunicare între
patronat şi sindicat care nu pare o ameninţare la desfãşurarea întregii activitãţi economice,
implicarea statului nu se justificã. De asemenea, în fixarea unor limite de preţ, implicarea publicã
şi apariţia de preţuri administrate este o necesitate numai dacã piaţa produsului, respectiv legea
cererii şi ofertei nu asigurã un nivel de preţ, considerat satisfãcãtor atât de producãtor cât şi de
consumator.
c) intervenţia statului are caracter limitat. Acesta este impus de urmãtoarele aspecte:
· autonomia organelor administrative de stat, care prezintã o limitã în ceea ce priveşte acţiunile
acestor instituţii;
· libera iniţiativã a agenţilor economici care este o trãsãturã generalã într-o economie de piaţã şi
este aplicabilã tuturor în mod egal;
· raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se aflã în poziţii de
influenţare a deciziei publice.
Astfel, într-o economie de piaţã în care guvernarea revine unor forţe politice care se
pronunţã pentru o implicare mai mare a statului în economie, se constatã cã intervenţia acestuia
este mai puţin frânatã, dar ea are totuşi o limitã. Aceasta decurge din celelalte douã aspecte
respectiv autonomia organelor statului şi libera iniţiativã care nu pot fi depãşite respectiv
încãlcate, fiind reglementate prin legi juridice, ele însele o consecinţã a intervenţiei statului în
viaţa economicã.

2.2. Funcţiile sectorului public

Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii3 majore:
a) funcţia de alocare
b) funcţia de distribuţie a veniturilor
c) funcţia de stabilizare
Funcţia de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieţei în vederea
determinãrii tipului şi calitãţii unui serviciu public şi la posibilitãţile de creştere a veniturilor
pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia. Desigur, atunci când piaţa asigurã o

3Apgar, W., Brown, H., Microeconomics and public Policy, Scott, Foresman and Company, Illinois, p. 292.
utilizare eficientã a resurselor, implicarea statului este minorã şi constã în acţiuni menite sã
încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţã. Dimpotrivã, atunci când nu existã o competiţie
eficientã şi se manifestã o situaţie de monopol sau externalitãţi, implicarea publicã este necesarã
pentru reglementarea activitãţii economice. Aceasta se face fie prin producţie publicã directã, fie
prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea şi calitatea
producţiei. În acest sens, se face distincţia între producţia directã de stat în care întreaga
activitate de realizare a unui bun este asiguratã de sectorul public şi producţia publicã
indirectã în care bunul se realizeazã de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu,
echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.
Distribuţia veniturilor se referã la implicarea statului pe piaţã prin procesul de ajustare a
veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Deşi analiza economicã nu oferã indicii
în ceea ce priveşte corectitudinea acestei repartiţii, principiile de echitate socialã şi justã
reglementare a avuţiei stau la baza politicilor fiscale şi a cheltuielilor publice. Distribuţia
veniturilor se asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor progresive care constã în
perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public
încaseazã fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea de bonuri sau bilete de masã celor cu
venituri mici sau pentru oferirea de locuinţe de stat, mai ieftine.
Stabilizarea reprezintã o funcţie a sectorului public care vizeazã crearea cadrului legal ce
asigurã şi protejeazã tranzacţiile economice publice şi private. Obiective precum creşterea
ocupãrii forţei de muncã, stabilitatea preţurilor, creşterea economicã se aflã în centrul politicilor
macroeconomice.
Ocuparea forţei de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã legãturã cu
fenomenul şomajului şi politicile de diminuare a acestuia. Stabilizarea preţurilor este o cerinţã a
unei economii de piaţã solide şi prospere şi se asigurã prin controlarea inflaţiei şi adoptarea
pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflaţiei. Creşterea economicã este un proces complex
care apare ca o consecinţã a consolidãrii economiei şi se reflectã sintetic, prin creşterea
producţiei totale şi pe locuitor, care se exprimã în creşterea produsului naţional brut pe locuitor.
Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distribuţie şi stabilizare
trebuiau sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor şi acţiunilor publice. Aceasta, deoarece
uneori pot sã aparã contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea progresivã poate conduce
la scãderea incitaţiei la muncã şi chiar ineficienţã, funcţia de distribuţie fiind astfel, în relaţie
conflictualã cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie esenţialã a sectorului public se poate
concretiza ea însãşi în prevederi conflictuale de legislaţie, ştiut fiind faptul cã legile sunt
interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul
intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau
chiar o încãlcare a principiului distribuţiei, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte
cuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficienţa economicã şi echitatea
socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se realizeazã în contextul în care alte
imperfecţiuni se menţin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuie ignorat rolul sectorului public în
viata economicã.

2.3. Conducerea sectorului public

Activitatea administraţiei publice se desfãşoarã prin intermediul funcţionarilor publici
care sunt numiţi de conducãtorul instituţiei publice respective.
 Existã mai multe nivele ale conducerii sectorului public. Legea privind statutul
funcţionarului public nr. 188/1999 cuprinde funcţii publice de conducere şi funcţii publice de
execuţie în mai multe segmente ale sectorului public:
· în aparatul Guvernului şi al Parlamentului
· în aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale
·în serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din unitãţile
administrativ-teritoriale
· în aparatul de lucru al prefecturii şi al autoritãţilor administraţiei publice locale.
I) Aparatul Guvernului şi al Parlamentului
A. Funcţii publice de conducere
1. Secretar general al Guvernului
2. Secretar general al Senatului
3. Secretar general al Camerei Deputaţilor
4. Secretar general adjunct al Guvernului
5. Secretar general adjunct al Senatului
6. Secretar general adjunct al Camerei Deputaţilor
7. Sef departament
8. Director general
9. Director, director adjunct
10. Sef serviciu, şef sector, şef birou
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier
2. Expert
3. Consultant
II) Aparatul propriu al ministerelor şi al celorlalte organe centrale
A. Funcţii publice de conducere
1. Secretar general, secretar general adjunct
2. Director general, inspector de stat şef
3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct
4. Director, inspector-şef
5. Director adjunct, inspector-şef adjunct
6. Sef serviciu, şef sector, şef birou
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
III) Servicii descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe centrale din unitãţile
administrativ-teritoriale
A. Funcţii publice de conducere
1. Director general, inspector-şef
2. Director general adjunct, inspector-şef adjunct
3. Director, director adjunct
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate
3. Inspector
4. Referent
NOTÃ: Funcţiile publice specifice unor autoritãţi sau instituţii publice centrale ori unor
instituţii subordonate acestora se stabilesc de conducãtorii autoritãţilor sau instituţiilor
respective, cu acordul autoritãţilor ierarhic superioare şi cu avizul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici.
IV) Aparatul de lucru al prefectului şi al autoritãţilor administraţiei publice locale
A. Funcţii publice de conducere
1. Secretarul judeţului, secretarul municipiului Bucureşti, secretarul general al prefecturii
2. Secretarul municipiului, oraşului, comunei
3. Sef departament
4. Arhitect-şef, arhitect-şef adjunct
5. Director general, director general adjunct
6. Director, director adjunct
7. Sef serviciu, şef birou, şef sector
B. Funcţii publice de execuţie
1. Consilier, expert, consultant
2. Inspector de specialitate, referent de specialitate: gradele II şi III
3. Inspector, referent
4. Inginer agronom
5. Medic veterinar
6. Perceptor
7. Agent agricol
NOTÃ:
1. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al acestuia, cu
avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
2. Funcţiile specifice din aparatul de lucru al autoritãţilor administraţiei publice locale se
stabilesc, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean sau, dupã caz, a primarului, prin
hotãrâre a consiliului judeţean sau local şi cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici.
Funcţionarii publici ocupã un post sau altul în funcţie de pregãtirea lor, existând trei
categorii profesionale cu mai multe grade şi clase de pregãtire.
Aceste categorii profesionale şi activitãţile corespunzãtoare lor sunt cuprinse în Figura nr. 4.
Desigur, pentru ocuparea unei funcţii publice de conducere sau execuţie, candidatul
trebuie sã îndeplineascã mai multe condiţii:
· sã aibã un dosar profesional clar în care sunt incluse documentele obligatorii de numire,
depunere a jurãmântului şi evaluare anualã;
· sã cunoascã drepturile şi obligaţiile sale.

Fig. nr. 4: Categoriile profesionale ale funcţionarilor publici

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2

Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici revine în sarcina Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici, constituitã în subordinea Guvernului şi având personalitate
juridicã. Organigrama Agenţiei cuprinde Preşedintele sãu, numit de primul ministru, doi
vicepreşedinţi, un secretar general, patru direcţii generale şi servicii în subordine. Rolul acestei
agenţii este de a elabora şi aplica strategia şi politicile Guvernului în domeniul managementului
public.
Funcţii mai complexe revin Ministerului Funcţiei Publice, respectiv de aplicare a
strategiei şi politicilor Guvernului în domeniul administraţiei publice centrale şi locale şi de
coordonare a elaborãrii strategiei şi politicilor în domeniul funcţiei publice. Atribuţiile sale în
domeniul administraţiei publice centrale, locale şi al funcţiei publice sunt precizate în Hotãrârea
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Funcţiei Publice nr. 77 din 31 ianuarie 2000.
 CAPITOLUL 3. ALOCAREA OPTIMĂ A RESURSELOR

3.1. Alocarea optimă a resurselor

3.1.1. Necesitatea alocării optime a resurselor
Problema centrală a economiei rezultă din două simple constatări: resursele productive
sunt rare şi nevoile omului sunt continue şi nelimitate. Economiştii definesc „normele
productive” drept totalitatea factorilor de producţie care sunt necesari producerii unui bun sau a
unui serviciu.
Dintre acestea fac parte: munca (forţa de muncă), capitalul (capitalul financiar,
echipamentele, construcţiile), solul, resursele naturale şi energia.
Pentru a-şi maximiza bunăstarea, orice comunitate trebuie să încerce să exploateze la
maximum resursele productive de care dispune la un moment dat, astfel spus să le utilizeze în
mod optim şi eficace. Imperativul eficacităţii economice impune:
- adaptarea optimă a ofertei la cererea de bunuri şi servicii (în termeni economici: eficacitatea
alocativă);
- producerea în condiţii optime a acestor bunuri şi servicii cu ajutorul resurselor disponibile (în
termeni economici eficacitate productivă).
Transformarea eficace a resurselor productive în bunuri şi servicii de consum final pe
care o denumim şi „alocarea sau afectarea resurselor” depinde de asemenea de know-how-ul
intelectual şi practic al colectivităţii, cât şi de eficacitatea organizării sale. Rarităţii resurselor
productive i se adaugă deci o raritate a ceea ce economiştii numesc „capital uman“.
Spre deosebire de capitalul fizic, acesta poate fi ameliorat prin formare, însă acest fapt
necesită, în egală măsură, angajarea de resurse productive, şi ca urmare un sacrificiu imediat în
termeni de consum final.
Alocarea resurselor prezintă o mare importanţă pentru sectorul public din două motive:
- în primul rând, orice activitate guvernamentală exercită o influenţă asupra afectării resurselor.
Mai concret spus, resursele fiind limitate, producerea oricărui bun sau servicii implică, în mod
inevitabil, un sacrificiu, adică un cost de renunţare pentru producerea unui alt bun sau serviciu.
Mâna de lucru şi echipamentele necesare, de exemplu pentru un serviciu de transport public,
impun de asemenea un cost de oportunitate, care se măsoară prin cantitatea de bunuri şi servicii
care ar fi putut fi produse cu resursele prelevate decătre puterea publică, resurse care nu mai
sunt disponibile pentru sectorul privat saupentru o altă prestaţie publică. De aceea, spre
deosebire de ceea ce economia privată încearcă să facă în mod spontan, statul trebuie să vegheze
pentru a nu risipi resursele productive alocându-le în mod ineficace.
- în al doilea rând, statul are un rol constituţional de garant al interesului general; în consecinţă,
lui îi revine sarcina de a acţiona, în cadrul producerii propriilor prestaţii, dincolo de respectarea
normelor de alocare optimă a resurselor şi de a contribui în mod direct la ameliorarea alocării
resurselor în cadrul sectorului privat ori de câte ori aceasta se justifică. Aşa cum vom vedea mai
târziu, mecanismul pieţei prezintă, în grade diferite, anumite deficienţe sau lacune, susceptibile
de a-i perturba în mod complet funcţionarea.
Risipirea resurselor, care decurge din acest fapt, determină pentru colectivitate o
pierdere de bunăstare care poate justifica necesitatea unei intervenţii de corecţie a funcţionării
sectoruluipublic. După cum vom vedea, acest rol nu se limitează doar la alocarea resurselor, el
are în vedereşi realizarea unei juste repartiţii a bunăstării şi a echilibrului macro-economic.
3.1.2. Criterii de apreciere a eficacităţii alocării resurselor
Pentru a examina problemele specifice ale alocării resurselor în contextul sectorului
public, trebuie în primul rând să putem dispune de un criteriu care să ne permită
definireaalocării optimale a resurselor. Această iniţiativă aparţine trunchiului teoriei economice
denumite prin termenul „economia bunăstării”, disciplină care încearcă să evalueze şi să
compare diferitele situaţii economice (stări ale lumii) din punctul de vedere al bunăstării
colectivităţii.
Această iniţiativă normativă este foarte delicată întrucât noţiunea de bunăstare este parţial
subiectivă: este dificil să măsurăm bunăstarea fiecărui individ (vorbim de asemenea şi de utilitate
sau satisfacţie) şi ca urmare, este cu atât mai greu să agregăm bunăstarea mai multor persoane în
scopul de a determina bunăstarea colectivă. Din aceste motive:
- Pe de o parte, din imposibilitatea de a o cuantifica cu ajutorul unui etalon de măsură,
bunăstarea procurată indivizilor prin diferitele soluţii de alocare a resurselor nu poate fidecât
ierarhizată, adică clasificată în ordinea crescătoare a preferinţelor.
- Pe de altă parte, pentru a fi riguroasă din punct de vedere ştiinţific, economia bunăstării ar
trebui să poată să depăşească orice judecată de valoare şi să renunţe la comparaţiile de utilitate
interpesonale, adică la confruntările de variaţii ale bunăstării dintre indivizidatorate unei
modificări a alocării resurselor. Astfel spus, nu este acceptabil, din punct devedere obiectiv, ca o
dată cu realizarea unui proiect să comparăm câştigurile şi pierderilede utilitate ale fiecărui
membru în parte al comunităţii.
A. Criteriul Pareto
Pentru a defini condiţiile economice ce trebuie satisfăcute pentru ca alocarea resurselor să
fie optimă, fără a recurge însă la comparaţii interpersonale de utilitate, economiştii au făcut
apel,în general, la cunoştinţele noii economii a bunăstării care propune un criteriu de alocare
optimă care ar trebui să fie acceptabil pentru întreaga populaţie.
Cheia acestei abordări, utilizate pentru a determina bunăstarea colectivă plecând de la cea
a indivizilor, este furnizată de către criteriul propus în 1927 de către Vilfredo Pareto (1927).
Acesta se bazează pe faptul că fiecare individ este personal în măsură să ierarhizeze
diferitele stări (de lucruri) care i se oferă. Criteriul lui Pareto poate fi enunţat în două moduri:
- stare de lucruri trebuie să fie preferată alteia dacă cel puţin o persoană are de câştigat din
această schimbare, fără ca nici o altă persoană să aibă de suferit (criteriul relativ);
- alocarea resurselor este optimă (sau eficace) şi prin consecinţă bunăstarea colectivităţii este
maximă, atunci când nu mai este posibil ca printr-o nouă modificare a alocării să se amelioreze
bunăstarea cel puţin a unei persoane, fără ca nici o altă persoană să nu aibă de suferit (criteriul
absolut).
Informaţiile oferite de criteriul Pareto pot fi ilustrate cu ajutorul graficului din Figura 3.1.
care prezintă frontiera posibilităţilor de utilitate, astfel spus bunăstarea potenţială maximă ce
poate fi atinsă de către comunitate ţinând cont de know-how-ul şi resursele disponibile existente
la un moment dat, comunitate care, pentru a simplifica lucrurile, este alcătuită numai din două
persoane: P şi M. Ordonata măsoară utilitatea primului individ P-UP, iar abcisa pe cea a celui de
al doilea -UM. Cum nu există nici un etalon pentru a măsura utilitatea din punct de vedere
cardinal, aceasta va fi măsurată ordinal.
În realitate este rezonabil să admitem că cei doi indivizi sunt capabil să ierarhizeze în
funcţie de ordinea preferinţelor lor diferitele situaţii ale stării de lucruri care li se oferă.
Frontieraposibilităţilor de utilitate t-z defineşte utilitatea maximă ce poate fi atinsă de către
individul P,ţinând cont de utilitatea atinsă de cel de al doilea.
 Figura 3.1: Domeniul de validitate a criteriului Pareto
UM

UP
Sursa: Alina Profiroiu, ECONOMIE ŞI FINANŢE PUBLICE. MANAGEMENT FINANCIAR SUPORT DE CURS,
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA, 2009

Vom analiza în continuare diferitele situaţii prezentate pe grafic.

a – ilustrează situaţia iniţială presupusă, care este caracterizată printr-o alocare a resurselor non-
optimală; este posibil ca deplasându-ne în direcţia nord-est să ameliorăm bunăstarea a cel puţin
unui individ, chiar a doi, fără ca nici o persoană să nu sufere;
b – reprezintă o alocare superioară celei din punctul a, cei doi au o utilitate superioară; cu toate
acestea, ea nu este cea optimă, deoarece punctul se află în partea de sub frontiera posibilităţilor
de utilitate;
c – nu se poate atinge cu resursele şi know-how-ul disponibile, deoarece este situat dincolo de
frontiera posibilităţilor de utilitate;
d, e, f – toate satisfac criteriul lui Pareto în raport cu situaţia iniţială. Trecerea de la a la d, e sau f
ameliorează cel puţin utilitatea unui individ, sau chiar a doi indivizi (f), fără ca nici o
altăpersoană să aibă de suferit. Ele constituie, în egală măsură, situaţii optime pentru că nu mai
esteposibilă creşterea bunăstării unui individ fără a o reduce pe cea a altuia. Acesta este cazul
tuturorpunctelor situate pe frontiera posibilităţilor de utilitate. Cu toate acestea, criteriul lui
Pareto nu nepermite să selecţionăm unul dintre aceste puncte în detrimentul altuia: fiind vorba de
o problemăde distribuţie a bunăstării între cei doi indivizi, va fi necesară utilizarea altor criterii.
Pentru a determina soluţia unică care ar satisface, în mod simultan, condiţiile alocării
optimale a resurselor şi pe cele ale distribuţiei echitabile a bunăstării, (adică un optim
„optimorum”) ar trebui utilizat un criteriu de evaluare colectivă sau socială. Forma aleasă, în
mod tradiţional, este funcţia bunăstării sociale, analoagă unei funcţii de utilitate individuală, dar
ale cărei argumente sunt nivelurile de utilitate ale indivizilor.
În mod formal, o funcţie de bunăstare socială constituie o reprezentare abstractă a
preferinţelor colectivităţii, ale unui guvern democratic sau ale unui dictator, în ceea ce priveşte
distribuţia interpersonală a bunăstării. Acest concept este foarte util, din punct de vedere analitic,
pentru a reprezenta diferite judecăţi de valoare în materie de distribuţia bunăstării. Cu toate
acestea, în realitate, ştiinţa nu-şi poate impune opiniile sale în materie de distribuţie a bunăstării,
ci trebuie să lase să primeze preferinţele degajate din cadrul procedurilor politice.
B. Extensia criteriului Pareto: testul de compensaţie a lui Hicks şi Kaldor
În realitate, trebuie să admitem că situaţiile în care o modificare de alocare afectează în
mod negativ bunăstarea a cel puţin unei persoane, nu reprezintă o excepţie, ci regula.
Oricepolitică publică se traduce practic, în mod inevitabil, într-o diminuare a bunăstării unui
anumitnumăr de indivizi. Ca urmare, am fi putut concluziona că, criteriul lui Pareto prezintă un
interesrestrâns. Aşa s-ar fi întâmplat dacă Hicks şi Kaldor (1939, pp. 549-552) şi alţi autori n-ar
fi extinsaplicabilitatea sa prin utilizarea unui test de compensaţie.
Conform formulării lui Kaldor, testul de compensaţie stipulează că „o stare de alocare Y
este, din punct de vedere social, preferabilă unei alte stări X atunci când indivizii care câştigă din
această schimbare sunt potenţial în măsură să-i compenseze pe păgubiţi şi cu toate acestea să îşi
conserve un câştig”. Aptitudinea câştigătorilor de a-i compensa pe păgubiţi îi asigură pe aceştia
din urmă că nu vor avea de suferit de pe urma schimbării.
O dată obţinută indiferenţa lor, una din cele două condiţii ale criteriului Pareto este
satisfăcută: nici o persoană nu are de suferit. Soldul de câştig ce revine, după compensaţie,
câştigătorilor asigură îndeplinirea celei de a doua condiţii, adică ameliorarea bunăstării
colectivităţii.
Informaţiile acestui test sunt implicite oricărei evaluări a unui proiect, fie că ea e intuitivă
şi politică, fie că e efectuată cu ajutorul unei tehnici evoluate precum analiza costuri-beneficii.
Şiîntr-un caz şi în celălalt trebuie să admitem că realizarea unui proiect este de dorit atunci
cândvaloarea monetară a beneficiilor depăşeşte pe cea a costurilor şi în consecinţă beneficiarii
suntipotetic în măsură să-i despăgubească pe perdanţi şi să-şi asigure şi un plus de câştig.
Ţinând seama de cele menţionate, acest test prezintă câteva dificultăţi, cea mai
importantă referindu-se la compensarea integrală a păgubiţilor care trebuie să fie posibilă în
momentulevaluării proiectului şi care nu este în mod necesar şi efectivă. Cu siguranţă agenţii
economicicare pun la dispoziţie factorii de producţie (muncă, capital şi pământ) sau bunuri
intermediare încadrul realizării sau exploatării unui proiect, sunt în mod automat remuneraţi şi,
în consecinţă,compensaţi pentru pagubele pe care le suferă.
În numeroase cazuri însă, în particular, atunci când proiectele dau naştere unor prejudicii,
experienţa arată că perdanţii nu sunt în fapt sau sunt insuficient despăgubiţi. În cazul construcţiei
unei autostrăzi de exemplu, achiziţionarea unor parcele de pământ, remunerarea muncii şi
capitalului, cât şi cheltuielile de întreţinere viitoare constituie costuri, care fac în mod normal
obiectul unor plăţi compensatorii; în schimb, riveranii, care vor suferi prejudicii, adesea nu sunt
despăgubiţi. Realizarea proiectului antrenează deci o redistribuire a bunăstării (sau a venitului) în
detrimentul păgubiţilor. Dacă prin şansă această redistribuire merge în sensul dorit de către
comunitate ea poate fi tolerabilă, însă nu este, în mod sigur, tolerabilă dacă ea va acţiona în sens
opus.
Efectul de redistribuire provocat printr-o compensaţie insuficientă pentru pagubele
suferite are, în egală măsură, o mare importanţă în planul procesului de decizie politică, deoarece
aceasta determină ,,victimele” să se opună proiectului. Dacă „victimele” sunt minoritare din
punct de vedere politic, proiectul va fi acceptat conform criteriului de alocare a resurselor; va
exista un câştig de bunăstare pentru colectivitate, luată în ansamblul său, şi un efect de
redistribuire.
Dincolo de concluziile analizei economice, testul de compensaţie are deci o mare
importanţă pentru funcţionarea democraţiilor. În realitate, dacă cei care câştigă de pe urma unei
politici ar fitrebuit să-i compenseze pe perdanţi, atunci nu ar mai exista cu adevărat perdanţi, şi în
consecinţă nu ar mai exista nici opoziţie.
Trebuie notat faptul că şi atunci când compensaţia este prelevată, va exista o redistribuire
relativă a bunăstării întrucât unii câştigă, în timp ce situaţia altora va rămâne neschimbată. Chiar
dacă este modestă, această modificare relativă a redistribuirii este în general ignorată.
3.1.3. Optimul şi echilibrul
Criteriul Pareto şi condiţiile marginale de alocare optimă ce decurg din acesta, cât şi
testul de compensaţie a lui Hicks şi Kaldor relevă o abordare normativă ce vizează determinarea
unui criteriu de alocare optimă sau eficace a resurselor. În această optică pozitivă, se observă
însă că oeconomie perfect competitivă produce în mod spontan o alocare optimă a resurselor
sub impulsul„mâinii invizibile” care o conduce. Pieţele au deci o dublă proprietate:
- de a tinde către punctele de echilibru a cantităţilor produse şi preţurile practicate care îi satisfac
atât pe cumpărători, cât şi pe vânzători;
- de a satisface simultan condiţiile de alocare optimă a resurselor.
Această proprietate a pieţelor competitive de a produce soluţii de echilibru optime trebuie
pusă pe seama comportamentelor agenţilor economici, care caută în mod spontan să-şi
maximizeze utilitatea – dacă sunt consumatori, şi profitul – dacă sunt producători.
Echilibrul general care se stabileşte pe termen lung graţie acestei ,,mâini invizibile”, are
următoarele proprietăţi care corespund în mod exact normelor de alocare optimă a resurselor:
- bunurile produse sunt repartizate în mod optim între consumatori (echilibrul consumului);
- resursele productive sunt repartizate în mod eficace între întreprinderi (echilibrul producţiei);
- combinarea bunurilor este optimă (echilibrul simultan al consumului şi al producţiei).
Aşa cum vom vedea în continuare, principala justificare a luării în consideraţie a unei
prestaţii publice sau a intervenţiei publice pe o piaţă este legată de faptul că restricţiile alocării
optime a resurselor nu sunt satisfăcute, întrucât piaţa funcţionează în mod imperfect. Altfel spus,
ele permit identificarea disfuncţionalităţii pieţei prin compararea soluţiei de echilibru către care
economia tinde în permanenţă sub impulsul procesului de decizie descentralizată a pieţei, cu
condiţiile alocării optime. De câte ori există o diferenţă între cele două, putem afirma că există o
disfuncţionalitate sau o lacună a pieţei; şi în funcţie de amploarea acesteia, se poate justifica o
intervenţie a statului, fie substituindu-se pieţei în furnizarea unui serviciu, fie sub forma unei
intervenţii corective a pieţei imperfecte.
Cu toate acestea, existenţa unei disfuncţionalităţi a pieţei nu justifică în mod necesar o
intervenţie publică, deoarece pierderea de bunăstare care rezultă pentru societate este adesea
acceptabilă şi inferioară celei produse de către însăşi disfuncţionalităţile guvernamentale.

3.2. Eşecurile pieţei

Analiza funcţionării economiei de piaţă demonstrează că aceasta prezintă adesea lacune.
Lăsat să se autoregleze, sistemul de piaţă nu produce în mod necesar o alocare optimă a
resurselor. Astfel pot apărea discordanţe între condiţiile alocării optime şi caracteristicile
echilibrului. Ineficacitatea unei pieţe se manifestă prin preţuri care nu reflectă costurile sau
beneficiile marginale efective şi în consecinţă, printr-o ofertă de bunuri superioară sau inferioară
optimului, şi uneori chiar prin absenţa producţiei unui bun care este cerut.
Faptul că sistemul de piaţă nu este întotdeauna eficient, nu implică nicidecum intervenţia
automată a statului care să se substituie pieţei pentru a asigura alocarea optimă. Aceasta
deoarece:
- pe de o parte, o întreagă serie de deficienţe pot fi depăşite pe baze strict voluntare, fără deci să
se recurgă la intervenţia statului. Organizaţii precum asociaţiile şi cluburile oferă celor interesaţi
posibilitatea de a se reuni şi de a-şi pune în comun mijloacele pentrurealizarea unui obiectiv pe
care nu l-ar putea satisface câtuşi de puţin prin intermediulpieţei.
- pe de altă parte, nu este în mod apriori garantat că alocarea resurselor realizată pe bază politică
în cadrul sectorului public este întotdeauna mai bună decât cea a pieţei, întrucâtprocesul de
decizie politică prezintă el însuşi carenţe care afectează alocarea optimă aresurselor.
Din acest motiv, orice abordare normativă trebuie să fie completată printr-o analiză
pozitivă cu scopul de a examina dacă măsurile propuse ameliorează în mod efectiv
eficacitateaeconomiei.
Aceste lacune sau deficienţe ale pieţei apar în diferite circumstanţe, ca de exemplu:
concurenţa imperfectă, cauzată de monopolizarea cererii sau ofertei sau de existenţa
monopolurilor naturale; informarea deficientă; serviciile colective sau bunurile publice; şi
externalităţile.

3.2.1. Concurenţa imperfectă

Cazul cel mai cunoscut este fără îndoială cel al concurenţei imperfecte care se manifestă
atunci când ofertanţii (sau consumatorii) se află în situaţia de a exercita o poziţie de forţă pe
opiaţă fie pentru că au încheiat un acord de neagresiune cu potenţialii concurenţi (carteluri),
fiepentru că ei dispun de o putere economică mai mult sau mai puţin pronunţată (oligopol,
monopoletc.).
În absenţa unui mediu de afaceri competitiv, forţele pieţei nu pot asigura soluţiile
sugerate de diagrama Pareto. Motivul este că monopolurile vor limita producţiile pentru a obţine
preţuri mai mari. Această situaţie de monopol generează o pierdere de bunăstare pentru
colectivitate, fiind afectat optimul Pareto. Bunăstarea generală este afectată din două motive: pe
de o parte există un transfer de bunăstare de la consumator la producător, iar pe de altă parte
evidenţiem o pierdere de bunăstare generală.
O importanţă deosebită pentru economia publică o reprezintă monopolurile naturale
bazate pe economiile de scară. El este un caz particular al monopolului care apare pentru că,
dinpunct de vedere tehnic, monopolul este mai eficient decât concurenţa, el fiind facilitat
decondiţiile tehnice. De aceea, acesta este denumit şi ,,natural” (Weber, 1991) pentru că
naturaparticulară a bunurilor furnizate favorizează monopolizarea producţiei. Este cazul unor
bunurieconomice de interes general precum: producerea şi distribuţia apei, gazului, curentului
electric,telecomunicaţiile, transportul feroviar, aerian etc. Particularităţile acestor bunuri este că
nu pot fioferite decât global, colectiv, ceea ce determină imposibilitatea stabilirii cu exactitate a
producţieiîn funcţie de cerere. Această particularitate se numeşte ,,indivizibilitatea ofertei” şi
este însoţită lanivel microeconomic de randamente crescătoare sau economii de scară, ceea ce
înseamnă că la ocapacitate dată de producţie, creşterea cererii determină scăderea costului unitar,
iar costulmarginal al unui consumator suplimentar este foarte mic sau aproape nul.
Vânzarea anumitor utilităţi publice şi a unor monopoluri naturale este încă dificil de
realizat. Putem invoca aici unele argumente politice şi economice împotriva ,,nepregătitului“
transfer de proprietate din sectorul public către cel privat.

3.2.2. Informarea deficientă

Totodată, pieţele funcţionează imperfect atunci când informaţia este insuficientă şi foarte
costisitoare datorită complexităţii bunurilor şi transparenţei insuficiente a pieţelor. Dobândirea
unei transparenţe perfecte a pieţei este aproape imposibilă pentru că este dificilă înlăturarea dozei
de subiectivitate existentă în prelucrarea informaţiilor.
Există şi situaţii în care informaţia este voit ascunsă, fapt facilitat de existenţa
posibilităţilor de cumpărare a informaţiilor secrete, de mituire a oficialilor publici, de
subordonare a presei, a televiziunii şi a altor mijloace de informare colectivă. În aceste situaţii,
informaţia devine incompletă sau inexistentă pentru majoritatea agenţilor economici, în favoarea
unei minorităţi care pune în mişcare pârghiile mai sus amintite .
Alteori, informaţia poate fi de asemenea falsă când, de exemplu, publicitatea este
înşelătoare. În aceste condiţii agenţii economici ajung să ia decizii proaste, care ar putea fi
evitate dacă informaţia ar fi mai uşor disponibilă şi mai bună.
Teoreticienii drepturilor de proprietate arată că informaţia este costisitoare şi deci
accesibilă în funcţie de cost (Rogojanu, 2002, p. 211). Pe măsura creşterii complexităţii bunurilor
economice şi chiar a relaţiilor economice, informarea implică energie, nervi, timp şi bani; altfel
spus, presupune ,,costuri de tranzacţie”. Creşterea acestora reprezintă în economiile actuale o
importantă sursă de ineficienţă a pieţelor, cu atât mai mult cu cât creşte complexitatea structurii
şi mecanismului de funcţionare a pieţelor actuale. Micşorarea sau eliminarea costurilor de
tranzacţie poate fi realizată prin introducerea unor reglementări care să ofere informaţii clare
despre modul de funcţionare a pieţei, prin oferirea de către stat a unor informaţii complete astfel
încât costurile legate de obţinerea acestora să fie suportate în mod egal de către toţi agenţii
economici. În general, cu privire la informaţia imperfectă, implicarea statului este posibilă doar
pe calea reglementării.

3.2.3. Serviciile colective sau bunurile publice

Lacunele pieţei de care se preocupă intens economia publică (deoarece ele motivează
adesea intervenţia statului) rezultă din caracteristicile specifice ale anumitor bunuri şi
servicii,precum serviciile colective. Chiar dacă pentru motive deja evocate prezenţa serviciilor
colectivenu justifică în mod necesar o implicare a sectorului public, totuşi activitatea statului în
domeniulalocării resurselor este strâns legată de existenţa acestor bunuri ,,mai speciale”. Acesta
estemotivul pentru care unii specialişti le evidenţiază prin termenul „bunuri publice”,
„utilităţipublice”.
Conceptul de bunuri publice este definit de către Samuelson (1954) astfel: ,,bunuri” de
care se bucură toată lumea în comun, astfel încât consumarea unui asemenea bun de către un
individ nu împietează asupra consumării aceluiaşi bun de către un alt individ. Unii autori
facdistincţie între termenul de bunuri publice ca bunuri furnizate public şi cel de bunuri colective
cao caracteristică economică.
A. Caracteristicile bunurilor publice sau serviciilor colective şi cauzele acestora
Aceste bunuri publice sau servicii colective prezintă caracteristici specifice în raport cu
bunurile private. Acestea sunt pe de o parte, rivalitatea dintre consumatori, iar pe de altă parte,
posibilitatea de excluziune (Atkinson, 1982; Brown şi Jackson, 1986).
- Un bun este rival sau divizibil atunci când cumpărarea sau utilizarea sa de către o persoană
exclude, în mod definitiv (sau în anumite cazuri simultan), orice consum al său de către oaltă
persoană. În acest caz, există o relaţie unică între fiecare unitate produsă şi/sau oferită şi fiecare
unitate consumată sau utilizată. Costul marginal al unui consumator suplimentareste mai mare ca
zero, ceea ce justifică excluziunea sa prin preţ.
- Un bun este exclusiv sau se pretează la excluziune sau la raţionalizare, atunci când deţinătorul
său (adesea producătorul său) este în măsură să împiedice accesul oricărei alte persoane care ar
refuza să-l cumpere la preţul pe care acesta i-l impune. Deţinătorul unui bun exclusiv se bucură,
în consecinţă, de dreptul de proprietate pe care i-l conferă legea, uzanţele sau tradiţiile.
Posibilitatea de excluziune garantează deţinătorului bunului o anumită despăgubire în cazul
renunţării la acel bun.
 În literatura economică întâlnim numeroase încercări de clasificare a bunurilor (făcute pe
criterii economice) de care ne vom folosi pentru explicarea diferenţelor dintre ele. O astfel de
clasificare este sintetizată în Tabelul 3.1. din care putem identifica, în mod formal, patru
categorii de bunuri şi servicii, pentru care consumul este rival sau non-rival, iar excluziunea este
posibilă sau imposibilă.

Tabel 3.1: Categorii de bunuri şi servicii

Caracteristici Posibilitate de excluziune Imposibilitate de excluziune

(raţionalizarea posibilă) (raţionalizarea imposibilă)
Rivalitate A D
(raţionalizare Bunuri private pure Servicii colective mixte
de dorit: CM>0) - costuri de excludere mici - sunt consumate colectiv, dar
- produse de firme private sunt supuse aglomerării
- distribuite prin intermediul - produse de firme private sau
pieţei de către sectorul public
- finanţate prin vânzarea lor - distribuite prin intermediul
pe piaţă pieţei sau gratuit
Ex. alimente, încălţăminte - finanţate prin preţ sau din
venituri provenite din
impozite
Ex. resurse comune
Non-rivalitate C B
(raţionalizare Servicii colective mixte Servicii colective pure
nedorită: - bunuri sau servicii private cu - costuri de excludere mari
CM = 0) externalităţi - produse de sectorul public
- distribuite prin intermediul sau de
- pieţei cu subvenţii sau taxe firme private contractate de
coercitive guvern
- finanţate prin vânzare - distribuite gratuit
Ex. sisteme de transport, - finanţate din impozite
tuneluri, poduri, terenuri de Ex. apărarea naţională,
sport iluminatul public
Sursa: Alina Profiroiu, ECONOMIE ŞI FINANŢE PUBLICE. MANAGEMENT FINANCIAR SUPORT DE CURS,
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA, 2009

a) Bunurile şi serviciile private reunesc cele două caracteristici: cea de rivalitate şi posibilitatea
de excluziune. Raţionalizarea lor este nu numai posibilă, ci şi de dorit din punctul de vedere al
alocării resurselor, deoarece costul lor marginal de producţie este mai mare ca zero. Un bun
exemplu îl constituie alimentele, încălţămintea etc.
b) Bunurile şi serviciile colective pure reprezintă particularităţi diametral opuse celor din
categoria precedentă, deoarece consumul lor se caracterizează prin non-rivalitate şi
nonexcluziune.
Non-rivalitatea semnifică faptul că, odată propuse pentru una sau mai persoane, aceste
servicii colective pot fi consumate sau utilizate de către un număr mare de persoane fără costuri
de producţie suplimentare. Consumarea lor de către o persoană nu diminuează cu nimic
cantitatea disponibilă pentru o altă persoană; ea este deci non-rivală cu cea a altor consumatori.
Cum costul marginal determinat de către un utilizator suplimentar este egal cu zero,
raţionalizarea sa prin preţ (sau prin orice alt mijloc) nu se justifică din punctul de vedere al
alocării optime. Acest cost marginal zero al consumului adiţional trebuie însă diferenţiat de
costul marginal de producţie al bunului non-rival. Costurile marginale zero asociate consumului
adiţional ne arată că excluderea consumatorului adiţional nu este de dorit.
Totuşi, chiar dacă fiecare individ se bucură de acelaşi nivel de bunuri publice, aceasta nu
înseamnă că fiecare obţine din consum acelaşi beneficiu, deoarece, în mod normal, nu toţi
indivizii au aceeaşi curbă cerere-beneficiu. Astfel, furnizarea publică a unui bun non-rival va
avea întotdeauna un impact distribuţional, aducând mai multe beneficii celor care preţuiesc mai
mult bunul în cauză.
Non-excluziunea implică faptul că furnizorul sau proprietarul unui serviciu colectiv se
află în imposibilitatea de a rezerva utilizarea sa celor care ar fi gata să-l despăgubească
cumpărândserviciul respectiv. Un număr mare de persoane pot beneficia de serviciul colectiv
fără care să îlplătească. Odată produs, el se află în mod automat la dispoziţia tuturor. Altfel spus,
raţionalizareasă prin preţ, pe lângă faptul că este de nedorit, este şi imposibilă. Exemplele clasice
de serviciicolective pure sunt iluminatul public, apărarea naţională, radiodifuziunea etc.
c) O primă categorie de servicii colective mixte se caracterizează prin non-rivalitate şi
posibilitatea de excluziune. Acest caz este foarte frecvent: podurile, tunelele, autostrăzile,
terenurile de sport sau orice forme de reprezentare artistică. Până la limita capacităţii disponibile,
consumarea lor de către primii utilizatori nu o împiedică pe cea a altor persoane. În schimb,
proprietarul nu are nici o dificultate în a rezerva serviciul pe care îl furnizează celor care plătesc
preţul de excluziune.
d) Ce-a de a două categorie de servicii colective mixte prezintă particularităţile inverse: cea de
rivalitate şi cea de imposibilitate de excluziune.
Chiar dacă este mult mai puţin frecventă, această situaţie apare atunci când drepturile de
proprietate nu există sau sunt prost definite. Acesta a fost cazul, iniţial, al exploatărilor de aur sau
petrol, şi astăzi, într-o anumită măsură, cel al resurselor marine (peşte etc.).
Exploatarea lor este fără îndoială caracterizată de rivalitate, însă primii exploatanţi nu pot
să-şi rezerve acele bogăţii numai pentru ei, deoarece ei nu posedă mijloacele legale de a
împiedica exploatarea acestor bunuri de către noii veniţi. Numai apele teritoriale sunt rezervate
pescarilor aparţinând ţării respective. Prin extensie, această categorie de servicii acoperă, în egală
măsură, bunurile naturale care sunt în general gratuite şi pe care societăţile industriale le
utilizează, în mod abuziv, pentru a-şi deversa deşeurile toxice, în apă sau în aer; de exemplu
stratul de ozon care a fost distrus de fluorocarburile clorurate sau stratosfera în care s-a acumulat
bioxidul de carbon şi care a dat naştere efectului de seră, sursa încălzirii planetei. Capacitatea de
absorbţie a mediului natural este rivală, însă e foarte dificil să fie împiedicată.
Există unele bunuri sau servicii care pot fi socotite ca fiind bunuri publice sau servicii
colective în urma unor decizii politice. Conform legislaţiei naţionale, educaţia elementară ar
trebui să fie accesibilă pentru toţi cetăţenii şi poate obligatorie. Acest subiect ar putea da naştere
unor discuţii, deoarece o astfel de decizie nu are la bază caracteristicile economice ale bunului, ci
argumente de ordin social-politic. Guvernul uneori impune sau interzice consumarea unor bunuri
considerând că indivizii nu par să ştie ce este mai bine pentru ei (paternalism). Acest tip de bun
este considerat de către mulţi autori drept un bun de merit. Bunurile şi serviciile, cum ar fi
medicamentele, centurile de siguranţă sau educaţia elementară sunt date de obicei ca exemple.
Educaţia primară poate fi considerată de către public ca fiind atât un serviciu colectiv,
datorită principiului constituţional al liberului acces la educaţie, cât şi un bun de merit datorită
participăriiobligatorii la consumarea lui.Bailey (1995) ilustrează cele mai importante
caracteristici ale ansamblului de bunuri publice, mixte sau private:

Tabel 3.2: Bunuri publice, mixte şi private

Tip de Bunuri Bunuri Bunuri de Bunuri

marfa publice pure mixte merit private pure
Beneficiarul Toţi membrii Consumatorii şi Consumatorii Consumatorii
societăţii societatea individuali individuali
Excluderea Tehnic Dificilă sau Realizabilă Realizabilă
neplătitorilor imposibilă imposibilă
Stabilirea preţului Nefezabilă Fezabilă Fezabilă Fezabilă
Gama de opţiuni Nici o opţiune Câteva Toate Toate
oferită
consumatorului
Impactul asupra Nici unul Epuizează oferta Epuizează Epuizează
ofertei oferta oferta
Cine plăteşte Doar plătitorul de Consumatorul Consumatorul Consumatorul
preţul alocării impozite ajustat plăteşte preţ plăteşte preţ plăteşte toate
eficiente conform sponsorizat de costurile
impozitării sau plătitorii de taxe
sponsorizării
Legătura dintre Nici una Apropiată Apropiată Deplină
plată şi utilizare
Cine decide Doar guvernul Mixul piaţă- Mixul piaţă- Numai piaţa
producţia nonpiaţă nonpiaţă
Sursa: Alina Profiroiu, ECONOMIE ŞI FINANŢE PUBLICE. MANAGEMENT FINANCIAR SUPORT DE CURS,
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA, 2009

Notă:
1. Bunurile mixte au atât caracteristicile bunurilor publice, cât şi ale celor private.
2. În cazul bunurilor mixte se aplică impozite în cazul externalităţilor pozitive şi se acordă
subvenţii în cazul externalităţilor negative.
Bernard (1986) introduce o abordare specifică a bunurilor sau serviciilor mixte,
considerând că acestea se caracterizează prin: posibilitate de excluziune; rivalitate; creşterea sau
descreşterea calităţii atunci când cantitatea destinată consumului se schimbă.
Calitatea în relaţie cu cantitatea consumată poate creşte în cazuri precum vaccinarea în
vederea ocrotirii sănătăţii sau poate descreşte în cazul drumurilor, al şoselelor sau al teatrelor.
Relaţia dintre calitatea şi cantitatea consumată se numeşte colaţionare şi este baza pentru
o reglementare optimă din partea guvernului şi pentru stabilirea tarifelor pentru astfel de servicii.
Alteori, chiar dacă există non-rivalitate între un anumit număr de beneficiari ai serviciului
colectiv, calitatea serviciului se degradează datorită limitelor geografice (deteriorarea calităţii
serviciului de pompieri atunci când distanţa creşte).
La baza caracteristicilor specifice ale bunurilor publice sau serviciilor colective stau o
serie de cauze:
a) Caracterul non-rivalităţii consumului provine din natura specifică a producţiei
serviciului avut în vedere: procesul de producţie furnizează un serviciu unic de care
potbeneficia tot atâtea persoane cât utilizatori potenţiali există, şi aceasta fără a avea un
costsuplimentar. În plus, fiecare utilizator poate beneficia nu numai de aceeaşi cantitate oferită,
ca şitoţi ceilalţi, ci de cantitatea totală oferită. Numărul beneficiarilor depinde de capacitatea
tehnică aserviciului (capacitatea maximă a unei săli, a unui tunel etc.)
Caracteristica de non-rivalitate a consumului rezultă în egală măsură, din indivizibilitatea
ofertei, astfel spus din faptul că unele bunuri şi servicii nu pot fi oferite decât în bloc şi în
consecinţă nu este posibil de a calibra cu precizie capacitatea de producţie în funcţie de cererea
efectivă. Furnizorii de prestaţii a căror ofertă prezintă aceste caracteristici au următoarele
alternative:
- crearea, în funcţie de importanţa cererii şi a indivizibilităţii ofertei, a unei capacităţi net
superioare celei care ar fi necesară pentru satisfacerea cererii;
- renunţarea în totalitate de a asigura prestaţia respectivă sau oferirea unei cantităţi insuficiente.
Din punct de vedere economic, indivizibilitatea ofertei prezintă o dublă consecinţă:
- pe de o parte, costul minim de creare a capacităţii de producţie necesară pentru asigurarea
serviciului se poate dovedi extrem de ridicat (străpungerea unui tunel, construcţia unui
pod).
- pe de altă parte, odată această capacitate fiind instalată şi atâta timp cât ea este folosită
incomplet, este uşor de a satisface o cerere suplimentară la un cost marginal foarte redus,chiar
nul. În cazul unui tunel, de exemplu, costurile variabile determinate de trecerea aîncă unei maşini
(uzura drumului, ventilaţia) sunt infim incomparabile cu cele pentrustrăpungerea şi construirea
tunelului.
Indivizibilitatea ofertei se traduce prin apariţia fenomenului randamentelor crescătoare
sau al economiilor la scară: creşterea producţiei, măsurată prin cantitate sau numărul
deutilizatori, permite reducerea costurilor unitare de producţie. Altfel spus, cererea oricărui
nouconsumator induce o diminuare a costului unitar al ansamblului producţiei.
Această situaţie a randamentelor crescătoare, care este evidentă în cazul extrem al
indivizibilităţii ofertei ca cea a unui tunel, este relativ frecventă în cazul unui număr mare de
prestaţii de interes general, denumite „monopoluri naturale”, precum producţia şi distribuţia apei,
gazului, electricităţii, transportului public pe cale ferată sau cablu, telecomunicaţiile (poştă,
telefon), echipamentele de protecţie a mediului.
Totuşi, în toate aceste cazuri, câştigurile obţinute pe seama economiilor de scară nu sunt
aşa de mari ca în situaţia extremă a indivizibilităţii ofertei, deoarece numai anumite echipamente
ale procesului de producţie prezintă caracterul de indivizibilitate şi/sau întrucât limita capacităţii
este atinsă foarte repede. Aceasta deoarece randamentele crescătoare determinate
deindivizibilitatea ofertei creează o incompatibilitate între satisfacerea condiţiilor alocării
optime,printr-o politică de preţuri adecvată, şi obiectivul rentabilităţii financiare. Statul se vede
deciconstrâns să intervină, fie prin acordarea unei subvenţii întreprinderilor private, fie
preluând elînsuşi sarcina ofertei prestaţiei respective.
b) Originea imposibilităţii (sau a dificultăţilor) de excluziune este atât de ordin tehnic, cât
şi economic. Excluziunea necesită capacitatea de a putea identifica beneficiarii, pe deo parte şi
pe de altă parte, de a măsura intensitatea (frecvenţa) cu care aceştia recurg la serviciurespectiv cu
scopul de a cunoaşte valoarea pe care aceştia i-o atribuie.
Ori în anumite cazuri, ca de exemplu iluminatul public, tehnica nu ne furnizează nici un
sistem adecvat care să permită rezolvarea acestei probleme. De notat că, chiar dacă acest caz de
imposibilitate tehnic pare să rămână definitiv, progresul fulgerător al electronicii şi informaticii
permite aplicarea unor soluţii de control al utilizării diferitelor servicii, ca de exemplu facturarea
parcării vehiculelor pe drumurile publice, utilizarea căilor de circulaţie în centrele aglomerate.
Datorită dificultăţilor tehnice, excluziunea poate, în consecinţă, să se traducă printr-un
cost foarte ridicat, chiar exorbitant, de aceea nu este recomandabilă din punctul de vedere al
alocării optime a resurselor.
B. Condiţiile alocării optime în cazul bunurilor publice sau serviciilor colective
Teoria neoclasică susţine că ,,pentru ca un bun public pur să poată fi disponibil pentru
consum, el trebuie să fie furnizat în mod colectiv, fie prin aranjamente private voluntare, fie în
mod public prin intermediul bugetului” (Brown şi Jackson,1986). Teoria sugerează că, în
cazulunui bun public, forţele de piaţă nu reuşesc să atingă producţia eficientă Pareto,
propunându-seatunci un mod de intervenţie din partea guvernului. Rolul guvernului în ceea ce
priveşte bunurilepublice este să globalizeze cererea consumatorilor pentru aceste bunuri şi să o
transfereproducătorilor din sectorul privat. Dacă nu există o exprimare publică a cererii, atunci
nu va existao producţie de bunuri publice sau de servicii colective.
Caracterul non-rivalităţii consumului serviciilor colective modifică condiţiile alocării
optime valabile pentru bunurile private. Pentru serviciile colective nu este necesar să avem în
vedere divizarea cantităţii produse, întrucât datorită non-rivalităţii, cantitatea oferită este
disponibilă pentru toţi. În concluzie, regula egalităţii dintre beneficiul marginal al fiecărui
consumator şi costul marginal propriu bunurilor private nu mai este aplicabilă.
C. Consecinţele neexprimării preferinţelor de către consumator
Chiar dacă definirea noilor condiţii de alocare optimă aplicabile serviciilor colective nu
ridică nici o problemă particulară, în realitate se observă că sistemul descentralizat al pieţei
întâlneşte dificultăţi majore în al le satisface în mod simultan. În fapt, odată ce un serviciu
colectiv este creat, caracteristicile sale de non-rivalitate şi non-excluziune permit unui mare
număr de persoane să se bucure de el, fără ca aceştia să fi contribuit în mod necesar la finanţarea
lui.
Beneficiind în mod gratuit de numeroase servicii colective, utilizatorii nu sunt incitaţi, şi
cu atât mai puţin obligaţi să-şi exprime preferinţele. Şi dacă, prin absurd, ei ar fi interogaţi asupra
utilităţii pe care le-o aduce serviciului respectiv, adică asupra sumei pe care ei ar fi gata să o
plătească pentru a putea dispune de acest serviciu, ei nu ar avea nici o dificultate în a ascunde
adevărul, întrucât nimic (nici rivalitatea, nici excluziunea) nu-i împiedică să se bucure de el în
mod gratuit. Altfel spus, beneficiarii de servicii colective pure sunt în măsură să se comporte ca
şi când ar respinge serviciul respectiv, sperând cu toate acestea în sinea lor că, serviciul va fi în
continuare furnizat, graţie finanţării lui de către alţi utilizatori sau de către stat.
În plus, deoarece nu sunt supuşi plăţii obligatorii a unui preţ, indivizii sunt înclinaţi să
beneficieze de serviciul respectiv până la saturaţie, altfel spus să utilizeze în mod
exageratresursele ca şi cum costul de oportunitate ar fi nul. Evident, această situaţie are
consecinţeserioase, chiar grave, pentru alocarea acestui tip de serviciu prin intermediul pieţei.
Dacă indivizii nu-şi manifestă interesul pentru un bun acceptând să plătească preţul cerut,
cum s-ar putea cunoaşte cu adevărat cererea lor pentru acel bun. În orice caz, o piaţă
descentralizată nu va reuşi acest lucru. În aceste circumstanţe, văzându-se incapabil să-şi acopere
costurile, furnizorii serviciului vor fi puţin înclinaţi să-l ofere.
În astfel de cazuri, sistemul pieţei este destinat eşecului. Numai acţiunea colectivă a unui
grup de indivizi ce formează un grup de interese sau a statului va permite să se remedieze această
situaţie. Adoptarea unei soluţii voluntare, chiar şi în afara pieţei, de rezolvare a problemei de
alocare sau din contră necesitatea transferării responsabilităţilor deciziilor către puterea politică
proprie statului depinde, în particular, de numărul de consumatori şi producători ai serviciului
colectiv avut în vedere.
Dacă numărul acestora este mic, pentru furnizorul (furnizorii) serviciului şi beneficiari
este mai bine să-şi realizeze relaţia de interdependenţă care îi leagă. Un schimb care se instituie
între părţile prezente îi obligă pe beneficiari să despăgubească cel puţin parţial pe aceia care ar fi
dispuşi să-i furnizeze serviciul. Cu toate acestea, nu este sigur că acest schimb induce o soluţie
cu adevărat optimă, deoarece aceasta depinde de puterea de negociere dintre părţile prezente.
Dacă numărul consumatorilor şi producătorilor este ridicat, schimbul nu poate să fie
angajat, numărul mare de beneficiari face ca aceştia să rămână în anonimat. În acest caz numai
un proces de decizie politică poate deci să-i încurajeze pe beneficiari să-şi exprime preferinţele.
Conştienţi de faptul că deciziile luate în mod centralizat de către procesul politic le vor fi
impuse, ei vor face tot posibilul să le influenţeze în sensul satisfacerii intereselor lor şi ca urmare
îşi vor exprima preferinţele, pronunţându-se, prin diferitele mijloace care le sunt puse la
dispoziţie, pentru o soluţie care să-i satisfacă.

3.2.4. Externalităţile
A. Definirea externalităţilor şi consecinţele economice ale acestora
Caracteristicile de non-rivalitate a consumului (producţie unită) şi de non-excluziune
utilizate pentru a defini serviciile colective permit explicarea unei alte surse de apărare a pieţei, şi
anume externalităţile pe care le considerăm efecte externe sau economii sau dezeconomii
externe.
Conform lui Rosen (1992), ,,o externalitate apare atunci când activitatea unei entităţi
afectează bunăstarea alteia într-un mod aflat în afara mecanismelor pieţei”. Cullis şi Jones (1987)
afirmă că ,,există o externalitate atunci când bunăstarea unui individ depinde nu numai de
bunurile şi serviciile pe care le cumpăra şi le consumă acesta, ci şi de activitatea altui individ.
Este o interdependenţă care are loc în afara mecanismului preţului”.
Termenul de externalitate desemnează beneficiile sau costurile care, chiar dacă se
adaugă beneficiilor şi costurilor proprii unei activităţi date, nu sunt reflectate în preţul pieţei şi
afectează terţi agenţi economici, fără ca aceştia din urmă să fie legal obligaţi să plătească sau
să fie în drept să primească despăgubiri.
Expresia formală a externalităţii în sensul precizat de Cullis şi Jones, ar putea fi redată
printr-o funcţie de utilitate cu n+1 variabile:
Ua= Ua( x1,x2,x3,…xn,y1)
unde:
Ua – bunăstarea individuală a consumatorului A
x1,x2,x3,…xn – cantităţile de bunuri şi servicii consumate
Y1 – activitatea desfăşurata de către individul B
Influenţa unei entităţi poate avea atât un impact pozitiv, cât şi unul negativ asupra
bunăstării indivizilor. Ca urmare, externalităţile pot fi fie pozitive, fie negative.
O posibilă clasificare a externalităţilor poate fi descrisă din acest punct de vedere astfel:
•externalităţi pozitive de tipul:
- producător – consumator (educaţie publică gratuită, opere caritabile);
- producător – producător (relaţia apicultor-proprietar de livadă);
- consumator – consumator (situaţia în care un individ se uită la televizorul altuia);
•externalităţi negative de tipul:
- producător –consumator (poluarea mediului);
- producător - producător (poluarea apei);
- consumator – producător (colectarea în exces a fructelor de pădure);
- consumator - consumator (zgomotul prea puternic al unei combine muzicale).
De asemenea, ele pot proveni fie din activităţi de consum, fie de producţie. În ce priveşte
producţia, exemplele cele mai cunoscute sunt efectele negative determinate de unele industrii
(zgomotul, poluarea apei, atmosferei etc.) sau dimpotrivă beneficiile induse prin instruire. În ce
priveşte externalităţile legate de consum, putem înainte de toate să exemplificăm cazul efectelor
dăunătoare provocate de traficul rutier, tabagism şi alcoolism sau al economiilor externe obţinute
în urma vaccinărilor obligatorii.
Spre deosebire de serviciile colective, externalităţile sunt, ca urmare, rezultatul unei duble
caracteristici: cea de producţie unită (non-rivalitate) şi cea de non-excluziune. Producţia unită
semnifică faptul că activitatea de producţie sau de consum nu angajează numai bunul sau
serviciul dorit (satisfacţia scontată), ci ea induce în egală măsură, un beneficiu sau un cost
adiţional. Există non-excluziune atât pentru autorul, cât şi pentru victima sau beneficiarul
externalităţii (Tabel 3.3).
În absenţa unor drepturi de proprietate bine definite, autorul unei externalităţi nu are
posibilitatea de a exclude terţele persoane care beneficiază de activitatea să (cazul economiilor
externe) şi respectiv, nu este nevoit să suporte costurile externe pe care această externalitate le
impune terţilor agenţi economici.
În ceea ce priveşte persoanele care beneficiază de externalitate, în cazul economiilor
externe, acestea nu sunt obligate să plătească în contrapartida beneficiilor de care se bucură, şi
tot astfel atunci când sunt afectate de activitatea autorului externalităţii ele nu pot pretinde
despăgubiri.

Tabel 3.3: Externalităţi şi non-excluziune

Externalitatea Beneficiul extern Cost extern

Autorul Nu este compensat Nu este suportat
Victima sau beneficiarul Nu are de plătit Nu este compensat
Sursa: Alina Profiroiu, ECONOMIE ŞI FINANŢE PUBLICE. MANAGEMENT FINANCIAR SUPORT DE CURS,
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA, 2009

Astfel, existenţa efectelor externe are drept consecinţă economică apariţia unei divergenţe
între costurile şi beneficiile care sunt de natură contabilă (interne) şi cele totale sau sociale, adică
care privesc ansamblul societăţii.
Ca urmare, condiţiile de optimalitate conform criteriului Pareto nu mai pot fi satisfăcute.
În realitate, deciziile luate de către producători şi consumatori, care încearcă să-şi
maximizeze profitul, respectând utilitatea, nu iau în considerare decât costurile şi beneficiile care
reprezintă o realitate financiară pentru ei şi omit – prin neglijenţă sau pentru că nu pot face altfel
– să ţină seamă de efectele externe pe care le antrenează opţiunile lor. Din acest motiv, echilibrul
obţinut ca rezultat al comportamentului individual al agenţilor economici diferă de situaţia
optimă din punct de vedere social: activităţile care induc beneficii externe vor avea tendinţă de a
fi dezvoltate suboptim, iar cele care antrenează costuri externe – de a fi dezvoltate supra-optim.
În aceste două cazuri, alocarea eficace a resurselor din punct de vedere social justifică o corecţie
a opţiunilor operate în mod spontan pe piaţă.
A. Mijloace de remediere a externalităţilor
 Problema care se pune este dacă existenţa externalităţilor implică în mod necesar
intervenţia statului sau există şi remedii private eficiente?
În opinia lui Baumol şi Oates (1975), există cel puţin cinci soluţii pentru remedierea unei
externalităţi:
- internalizarea voluntară a externalităţii ce constă în efectuarea unui schimb între părţi sau într-
o acţiune în faţa justiţiei – considerată mai ales o soluţie privată;
- prohibiţia sau constrângerea;
- reglementarea;
- impozitarea sau introducerea unei taxe sau a unei redevenţe;
- licitarea permiselor de poluare;
- acordarea unor subvenţii.
a) Internalizarea voluntară a externalităţii
Un posibil mod de abordare a externalităţilor fără ajutorul unei intervenţii directe a
guvernului este internalizarea voluntară a externalităţilor, ce constă în efectuarea unui schimb
între părţi sau într-o acţiune în faţa justiţiei. Această soluţie propusă de Ronald Coase (1960)
demonstrează că părţile pot negocia o soluţie care va permite internalizarea externalităţii şi
satisfacerea condiţiilor alocării optime. Aplicabilitatea acestei soluţii presupune satisfacerea mai
multor condiţii prealabile: drepturile de proprietate să fie în mod clar stabilite şi respectate; sursa
şi costul despăgubirii (sau amploarea unui beneficiu) să poată fi identificate şi evaluate, costul
tranzacţiei să nu descurajeze părţile să găsească o soluţie optimă.
Atunci când condiţiile unei soluţii obţinute pe o bază voluntară sunt insuficient
satisfăcute, în principal datorită numărului de persoane implicate care este ridicat, statul ar trebui
să intervină pentru a remedia această formă de deficienţă a pieţei, foarte asemănătoare celei
determinate de către serviciile colective. Economiştii care se ocupă cu evaluarea potenţialului
forţelor pieţei de a face faţă externalităţilor conchid că, cel puţin anumite externalităţi negative,
ar trebui supuse unui tip de intervenţie din partea guvernului. Degradarea calităţii mediului prin
deşeuri, gaze sau zgomot datorată activităţii de producţie sau de consum a incitat toate guvernele
să pună în practică o politică de conservare a protecţiei mediului.
Statul dispune pentru aceasta de mai multe instrumente, care din punctul de vedere al
alocării resurselor vor conduce la acelaşi rezultat (la acelaşi nivel de producţie cauzatoare de
externalităţi negative), însă din punctul de vedere al distribuţiei bunăstării consecinţele vor fi cu
totul diferite.
b) Prohibiţia sau constrângerea
Un alt remediu pentru externalităţi este prohibiţia sau constrângerea. Guvernul poate
promova o reglementare prin care să considere în afara legii orice activitate cauzatoare de
externalităţi negative. Prohibiţia totală este aproape imposibilă. De exemplu, este imposibil să
interzici circulaţia automobilelor în oraşe, obligând cetăţenii să meargă pe jos sau cu bicicleta.
Dar o prohibiţie parţială se poate dovedi deseori fezabilă. Constrângerea poate fi utilizată şi în
cazul externalităţilor pozitive. Părinţii care au copii de vârstă şcolară sunt obligaţi prin lege să-şi
trimită copiii la şcoală, altfel nu mai primesc alocaţia pentru aceştia.
c) Reglementarea
Cel mai utilizat mijloc de intervenţie guvernamentală este reglementarea. Controlul direct
pe cale legislativă şi reglementară este folosit mai ales în cazul poluării prin fixarea unor norme
de poluare sau de emisie admisibile pentru substanţele poluante.
 Acest fel de reglementare poate duce la atingerea unui nivel acceptabil din punct de
vedere social al poluării, în cazul în care nu sunt prea multe firme poluante şi există un sistem
de monitorizare a procesului.
Într-o asemenea situaţie poate fi stabilit prin reglementări un nivel de poluare acceptat în
cazul fiecărui producător. Totuşi, în multe situaţii, sunt introduse anumite limite (norme)
imposibil de stabilit în cazul unui număr extrem de mare de factori poluanţi, cum ar fi cazul
limitelor standard de poluare pentru maşini.
Din punctul de vedere al economiei neoclasice, acest tip de reglementare este destul de
ineficientă acolo unde există mai mult decât o firmă generatoare a aceluiaşi tip de externalitate
(Rosen, 1992). Reducerile externalităţilor în cazul fiecărei firme depind de forma curbelor BM
(beneficiul marginal al producătorului de externalitate) şi de CMP (costul marginal intern al
producătorului de externalitate). Acest tip de regalare a output-ului obligă firmele să facă
reduceri, ceea ce duce la inegalitatea acestora în ceea ce priveşte producţia: unele produc mai
mult, altele mai puţin.
Guvernul poate reglementa nivelul poluării şi în absenţa unui sistem de monitorizare,
prin simpla introducere a unor limite în ceea ce priveşte input-urile şi output-urile. El poate
interzicefolosirea unui anumit input (de exemplu cărbune de calitate scăzută) sau poate fixa
limite maximeale consumului acestuia în procesul de producţie. Poate stabili de asemenea un
nivel maxim alproducţiei în cazul anumitor bunuri de larg consum. Unii autori sugerează că
aceste maniere dereglementare sunt preferabile monitorizării.
Cu cât însă sancţiunile sau constrângerile impuse de către stat agenţilor economici
poluanţi vor limita mai mult libertatea de acţiune a acestora, cu atât efectele redistributive ale
reglementării vor fi mai mari, iar mecanismul concurenţial va fi mai afectat. Micşorarea
obligatorie a producţiei sau impunerea obligatorie a unor cheltuieli de protecţie a mediului
(introducerea unor tehnologii nepoluante sau instalarea unor filtre) vor genera agentului
economic poluant o situaţie asemănătoare celei monopolului, din punctul de vedere al alocării
resurselor, situaţie evident nedorită. Reglementarea permite agentului economic poluant să vândă
o cantitate mai mică la un preţ superior şi să obţină un supraprofit. O alternativă preferabilă o
reprezintă un control indirect de natură coercitivă sau incitativă, prin intermediul fiscalităţii, a
subvenţiilor sau a transferurilor guvernamentale.
d) Impozitarea sau introducerea unei taxe sau a unei redevenţe
În particular, „prelevarea unei redevenţe de poluare”, propusă pentru prima oară de Pigou
în 1918, adică a unui impozit sau a unei taxe, determină agenţii poluatori să opteze în mod
spontan pentru soluţia optimă din punctul de vedere al colectivităţii, deoarece aceasta implică
internalizarea, adică luarea în considerare, în mod direct, a costurilor externe pe care activitatea
lor le impune altora.
Instituirea unei ,,taxe de poluare” asupra producţiei agentului economic poluant îl va
obliga pe acesta să ia în considerare externalităţile pe care le generează, internalizându-le. Astfel
costul de producţie este mărit în acest fel cu o taxa corespunzătoare costului daunei produse, ceea
ce îl va determina pe agentul economic să-şi reducă producţia având în vedere noul cost marginal
(intern, contabil) alegând în mod spontan soluţia optimă din punct de vedere social.
La rândul lor, conform circumstanţelor economice, producătorii pot face ca aceste costuri
suplimentare să fie repercutate parţial sau în întregime asupra cumpărătorilor produselor lor.
Redevenţa este în principiu unitară, adică exprimată în unităţi monetare pe unităţi fizice
în cazul particular al tehnologiei fixe, care implică ca singurul mijloc de a reduce poluarea şi
implicit producţia, redevenţa fiind aplicată asupra producţiei.
 Pentru a determina întreprinderea să producă cantitatea optimă din punct de vedere
social, nivelul redevenţei pe unitatea de producţie trebuie să fie fixat astfel încât să corespundă
costului extern marginal CME pentru nivelul optim al producţiei.
Victimele poluării sunt astfel scutite de înregistrarea unei pagube, care corespunde
produsului dintre reducerea poluării şi costul marginal al acesteia. Este uşor de constatat că
societatea în ansamblul său are de câştigat din această măsură, deoarece suma beneficiilor
obţinute de pe urma diminuării pagubei şi a încasării redevenţei este superioară diminuării
surplusului consumatorilor, care trebuie să plătească un preţ mai mare.
Cu toate acestea, consumatorii producţiei poluante vor constata că respectarea condiţiilor
alocării optime tolerează o poluare, şi ca urmare o pagubă reziduală. Dacă s-ar dori reducerea în
continuare a poluării până la dispariţia sa, ar fi nefast pentru comunitate în ansamblul său
deoarece, sacrificiul impus consumatorilor finali ar depăşi costul total suportat de către firmă şi
victimele poluării.
Analiza economică demonstrează astfel că poziţia celor mai înverşunaţi ecologişti nu este
de dorit din punctul de vedere al bunăstării colectivităţii, aceasta nu trebuie să însemne însă că
este inutilă conştientizarea costurilor externe antrenate de activităţile unei economii moderne şi a
pericolelor distrugerilor ireversibile ale mediului.
Din punctul de vedere al redistribuţiei bunăstării, prelevarea unei redevenţe de către stat
nu modifică câştigurile victimelor poluării şi nici pierderile consumatorilor de producţie
generatoare de poluare. În schimb, supraprofitul obţinut în cazul reglementarii de către
antreprenor este în acest caz acaparat de către stat, care încasează un venit fiscal egal cu
produsul dintre producţia şi nivelul unitar al redevenţei.
Taxa pigouviană4 pare să fie un remediu foarte eficient împotriva externalităţilor
negative, cu toate că există mai multe probleme în ceea ce priveşte implementarea ei. Este
foartegreu de calculat o rată adecvată a impozitării şi de estimat funcţia pagubelor marginale. Un
foartebun exemplu îl constituie poluarea produsă de maşini. În principiu, taxa corectivă ar trebui
să fiefixată pe kilometru. Dar pare imposibilă sau nefezabilă gestionarea unei astfel de taxe. Cele
maimulte ţări folosesc substitute, cum ar fi taxe speciale percepute la vânzarea maşinilor, taxele
pecarburanţi sau impozitul anual asupra autovehiculelor care teoretic nu sunt cele mai eficiente.
Esteîndoielnic faptul că acestea ar putea duce la reducerea traficului (mai ales acolo unde nu
existăalternative de deplasare, adică acolo unde cererea este inelastică în raport cu preţul5.
e) Licitarea permiselor de poluare
În perioada reformei manageriale a sectorului public, au fost făcute unele încercări de
înlocuire a sistemului standard de impozitare, ca remediu împotriva externalităţilor negative,
cum ar fi licitarea permiselor de poluare.
Statul poate acorda un „drept de poluare” (Dales, 1968) prin intermediul unei proceduri
de licitaţie. Toate firmele sunt obligate să obţină astfel de permise, vândute pe baza unui preţ de
licitaţie, iar calcularea daunelor marginale nu este făcută de către administraţia guvernamentală,
ci de către piaţă. Atunci când mărimea emisiei poluante este prea mare se poate reduce cantitatea
de emisie la următoarea licitaţie, lăsând piaţa să stabilească un nou preţ de echilibru, evident mai
mare. Mulţi economişti sunt în favoarea acestei metode. Avantajul cert al acestei metode constă
în posibilitatea controlului poluării totale, cu condiţia existenţei unui sistem central de decizie cu
privire la cantitatea totală de poluare dezirabilă.

4
Sugerată de economistul AC Pigou de la Universitatea Cambrige, UK.
5
Municipalitatea Londrei a introdus taxe privind accesul autovehiculelor în centru oraşului, deoarece zilnic prin
centrul oraşului trec peste 200.000 de maşini.
 În egală măsură, statul trebuie să vegheze, să dea un exemplu, întrucât faptul că el asigură
o serie întreagă de prestaţii nu-l pune nicidecum la adăpost de a fi el însuşi un poluator.
f) Acordarea unor subvenţii
O soluţie alternativă pentru introducerea unei taxe este acordarea unei subvenţii
poluatorului pentru a-l determina să-şi reducă volumul de producţie până la nivelul la care acesta
se încadrează în limitele de poluare admise. Din punctul de vedere al alocării resurselor, efectul
este identic cu cel al taxei, pentru ca acordarea unei subvenţii pentru producţia abandonată apare
în ochii poluatorului ca o creştere a costului său marginal intern (CMP). În fapt, el are avantajul
de a-şi diminua producţia până în punctul în care costul său total (CMS), care este reprezentat de
suma dintre costul marginal şi subvenţia în caz de renunţare la producţie, egalizează venitul
mediu conform dreptei cererii C, care l-ar determina să producă o cantitate optimă din punctul de
vedere al societăţii.
Din punctul de vedere al redistribuţiei, subvenţia are un efect diametral opus redevenţei.
Spre deosebire de reglementare, ea privilegiază în mod particular întreprinderea,
deoarece pe de o parte, ea o plasează în situaţia de monopol ce îi permite să obţină un supraprofit
şi pe de altă parte, o subvenţie din partea statului. Soluţia subvenţiei apare deci mai puţin
echitabilă ca cea a ,,taxei de poluare” cu sau fără transfer guvernamental.
 CAPITOLUL 4. DISTRIBUŢIA ECHITABILĂ A BUNĂSTĂRII
4.1. Problema distribuţiei bunăstării (a venitului şi averii)
Este universal cunoscut faptul că venitul naţional este mai mult sau mai puţin inegal
distribuit între persoane, altfel spus unele categorii restrânse de indivizi beneficiază de o
concentrare mare a veniturilor, în timp ce clasele medii şi modeste, care sunt mai numeroase,
trebuie să se mulţumească cu o parte mai redusă din venitul naţional.
Chiar dacă această inegalitate îi avantajează pe unii, alţii consideră că o mai mare
egalitate între indivizi ar fi mai justă şi mai echitabilă din punct de vedere social. În realitate,
distribuţia pecare o observăm la un moment dat într-o ţară nu este numai rezultatul unui
mecanism socioeconomicspontan, ci este influenţată printr-o politică deliberată a organismelor
private şi astatului, care încearcă să reducă această inegalitate şi să ajute persoanele
defavorizate.
Pentru a elabora o teorie a justiţiei distributive, trebuie să se pună în evidenţă repartiţia
venitului (a averii) între persoane denumită şi „distribuţia interpersonală a venitului“. Totodată,
ca urmare a dezvoltării, a dificultăţilor şi a securităţii sociale, de un interes crescut se bucură
problema distribuţiei între generaţii. În acelaşi timp, agravarea disparităţilor economice dintre
regiuni la nivel naţional şi internaţional a incitat spre căutarea cauzelor şi modalităţilor de
remediere a acestei evoluţii.
În capitolul precedent, am definit alocarea optimală a resurselor ca fiind o stare de lucruri
în care nu mai putem ameliora bunăstarea unei persoane fără a o diminua pe cea a altei persoane.
Am arătat de asemenea că există o infinitate de soluţii Pareto optimale fiecăreia
corespunzându-i o distribuţie diferită a bunăstării în cadrul comunităţii.
Altfel spus, respectarea atât a optimului de producţie (utilizarea optimă a resurselor
productive), cât şi a optimului de consum (repartiţia bunurilor şi serviciilor între indivizi conform
preferinţelor acestora) reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a optimului social.
Există numeroase soluţii optime din punctul de vedere al alocării resurselor care sunt
inacceptabile din punctul de vedere al justiţiei redistributive.
Problema distribuţiei echitabile a bunăstării este omniprezentă în toate deciziile politice
din două motive:
•Orice măsură referitoare la alocarea resurselor are aproape în mod obligatoriu un efect de
redistribuţie, pentru că este aproape inimaginabil ca ea să nu afecteze un anumit număr
depersoane de o manieră favorabilă sau defavorabilă.
Chiar dacă testul de compensaţie al lui Hicks şi Kaldor (1939) este satisfăcut şi în
consecinţă există un câştig de bunăstare pentru colectivitate, modificarea alocării resurselor nu
este neutră din punctul de vedere al distribuţiei, doar dacă a existat o compensaţie integrală a
păgubiţilor.
•O parte foarte importantă a programelor de cheltuieli şi a intervenţiilor publice urmăreşte cu
prioritate un obiectiv de redistribuţie (de exemplu, cheltuielile în domeniul sănătăţii,agriculturii).
Ştiinţa economică oferă nu numai mijloacele de a prezenta, în mod corect, distribuţia
existentă, dar în acelaşi timp permite identificarea surselor inegalităţilor veniturilor (averii) şi a
măsurilor ce trebuie întreprinse pentru a realiza distribuţia dorită.
Curba Lorenz constituie varianta cea mai răspândită, cu atât mai mult cu cât ea
reprezintă sursa unei veritabile măsurări a inegalităţii distribuţiei cu ajutorul coeficientului Gini.

Figura 4.1: Curba lui Lorenz

Sursa: Alina Profiroiu, ECONOMIE ŞI FINANŢE PUBLICE. MANAGEMENT FINANCIAR SUPORT DE CURS,
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA, 2009

Curba lui Lorenz uneşte, pentru fiecare tranşă de venit punctele având drept coordonate –
pe abcisă – procentul cumulat al indivizilor (sau menajelor) şi – pe ordonată – procentul cumulat
al venitului net corespunzător acestor clase.
Curba lui Lorenz ar fi avut forma dreptei diagonale, poziţia curbei lui Lorenz în raport cu
diagonala, denumită linia de perfectă egalitate ce caracterizează situaţia teoretică în care venitul
fiecărui individ ar fi identic, ilustrează gradul de inegalitate al distribuţiei: inegalitatea este cu
atât mai puternică cu cât curba este mai depărtată de linia de perfectă egalitate şi invers.
Inegalitatea distribuţiei (sau concentrarea venitului) poate fi măsurată în diferite moduri.
Mai recis, se poate recurge la măsurări statistice uzuale de dispersie precum variaţia şi
abaterea tip.
Cu toate acestea, coeficientul Gini constituie, fără îndoială, cea mai cunoscută metodă de
măsurare a concentrării. Formula de calcul este:
Coeficientul Gini = aria a / aria a+b
Valoarea se evaluează teoretic între 0, atunci când venitul este distribuit în mod egal şi 1,
în cazul în care venitul este perceput de către o singură persoană. În primul caz, curba lui Lorenz
se confundă cu diagonala, în timp ce în cel de al doilea caz, ea ia forma unui echer.
Coeficientul Gini nu ne furnizează numai o măsură a inegalităţii distribuţiei veniturilor
ci, el permite, de asemenea, să se evalueze efectul de redistribuire al unei decizii specifice,
precum modificarea regimului fiscal sau să se compare starea distribuţiei între diferite ţări.
Cu toate acestea, el poate produce rezultate ambigue, în particular atunci când curbele lui
Lorenz specifice celor două situaţii comparate se intersectează dând acelaşi coeficient. Un
asemenea fenomen se produce atunci când natura inegalităţii distribuţiei este diferită; acesta ar
putea fi de exemplu, cazul în care efectul de redistribuire al unei diminuări a concentrării
veniturilor ridicate în favoarea celor medii este în totalitate sau parţial compensat printr-o
degradare a situaţiei celor mai defavorizaţi, în egală măsură în favoarea veniturilor medii. În
aceste condiţii, coeficientul Gini nu permite compararea a două stări ale distribuţiei, deoarece el
nu ia în considerare structura inegalităţii (sau a concentrării).
Cea de a doua deficienţă a coeficientului Gini provine din faptul că el ignoră nivelul
veniturilor pentru care se examinează distribuţia. Ori, această informaţie este importantă atât
pentru a urmări evoluţia distribuţiei unei ţări în timp, cât şi pentru a compara distribuţia
diferitelor ţări la un moment dat. Un anumit grad de inegalitate nu are, în realitate, aceleaşi
consecinţe sociale atunci când venitul mediu este ridicat sau scăzut.
4.2. Cauzele inegalităţii distribuţiei venitului
O posibilă definire a inegalităţilor economice ar fi cea dată de Luc Weber conform căreia
,,inegalităţile caracterizează, în principal, distribuţia bunurilor economice protejate printr-un
drept de proprietate, prin opoziţie cu drepturile politice, individuale şi sociale, care sunt, în
principiu, distribuite pe bază universală şi, în egală măsură, tuturor cetăţenilor unei naţiuni”
(Weber, 1991).
Economiştii nu pot ignora existenţa drepturilor politice, individuale şi sociale, deoarece
ele modifică regulile jocului economiei compromiţând însă în unele cazuri obiectivul de
eficacitate.
În cele mai multe ţări, dar în grade foarte diferite în funcţie de regimul politic şi de
tradiţii, toţi indivizii majori, şi chiar în unele cazuri, copii şi adolescenţi, beneficiază de:
- drepturi individuale sau fundamentale precum: respectarea demnităţii umane şi a sferei private,
egalitatea în faţa legii, cât şi libertăţile de opinie şi de informare, de asociere şi de reuniune, de
cunoştinţe şi de credinţă, de emigrare, sau chiar de comerţ şi de profesiune;
- drepturi politice precum dreptul la vot şi de eligibilitate;
- drepturi sociale precum dreptul la educaţia de bază, la asistenţă socială, la acoperirea unor
riscuri mari precum îmbătrânirea, invaliditatea, şomajul, sau chiar unele mult mai controversate
ca dreptul la muncă, la instrucţie superioară sau la locuinţă.
În contrapartida indisociabilă a acestor drepturi, cetăţenii trebuie să îndeplinească un
anumit număr de obligaţii care sunt în principiu şi ele, în mod egal repartizate.
Drepturile constituţionale individuale, politice şi sociale prezintă o serie de caracteristici
care le disting de drepturile de proprietate asociate bunurilor economice:
a) Fiind dobândite şi exercitate în mod gratuit, indivizii nu sunt incitaţi să le utilizeze cu
moderaţie, adică să le economisească, ceea ce poate fi foarte costisitor şi ineficace
pentrusocietate, mai ales în cazul drepturilor sociale.
b) Fiind repartizate pe bază universală, indivizii ignoră legea economică a avantajelor
comparative care recomandă specializarea indivizilor în exercitarea acelor drepturi pentru care
au talent. Acest principiu nu permite (selecţionarea) alegerea între electorii buni şi cei răi.
c) Contrar recomandărilor pecuniare ale pieţei, drepturile (şi obligaţiile) nefiind distribuite ca o
primă (sau ca o amendă), indivizii nu sunt incitaţi să se comporte de o manieră
constructivăpentru societate.
d) Faptul că drepturile nu pot fi cumpărate sau vândute, nu le permite indivizilor să recurgă la
schimb pentru asigurarea unui câştig de bunăstare profitabil pentru cele două părţi.
Numeroşi cetăţeni ar fi, fără îndoială, gata să renunţe la unul sau mai multe drepturi în
favoarea altor cetăţeni în contrapartida unui alt drept mai extins într-un domeniu specific sau a
unei remunerări monetare sau în natură.
e) În sfârşit, faptul că drepturile sunt distribuite în mod egal nu înseamnă însă că sunt
repartizate şi în mod echitabil. Un astfel de tratament identic poate fi considerat de către unii
cafiind inechitabil, deoarece indivizii au aptitudini, preferinţe şi interese diferite. Liberul acces
altuturor la educaţia primară nu asigură, în mod necesar, egalitatea şanselor, deoarece
existădiferenţe între aptitudinile copiilor şi între mediul social în care trăiesc părinţii; măsurile
care tindsă privilegieze instrucţia celor mai defavorizaţi pot fi deci de dorit.
Această analiză arată că definirea drepturilor nu a ţinut cont de principiile schimbului
economic. Legitimitatea lor nu a fost, cu toate acestea, pusă la îndoială, deşi extinderea şi
interpretarea lor variază în funcţie de regimurile politice şi de tradiţii.
 Analizele precedente demonstrează că delimitarea domeniului drepturilor, şi în mod
similar, al bunurilor economice garantate prin drepturi de proprietate tranzacţionate pe piaţă,
constituie o problemă de natură fiziologică şi politică. Ştiinţa economică elucidează şi ea un
aspect, cel al atribuirii drepturilor care presupun resurse productive şi antrenează, în consecinţă,
adesea costuri foarte importante. Graniţa dintre sfera drepturilor de proprietate tranzacţionate
pepiaţă şi cea a celorlalte drepturi constituţionale este deci puternic influenţată de către costul
deoportunitate economic propriu fiecărui drept. Spre exemplu, este mult mai uşor să conferi
tuturor drepturi care presupun un consum de resurse relativ scăzut, precum libertatea cuvântului,
credinţele sau a votul universal, decât să acorzi fiecăruia dreptul la locuinţă sau la instruire
superioară.
Absenţa unei constrângeri economice sau lejeritatea sa relativă explică, în mare parte, de
ce drepturile individuale şi politice fundamentale au putut fi acordate de foarte mult timp în
majoritatea ţărilor. În schimb, ţinând cont de volumul resurselor pe care le solicită, drepturile
sociale, precum securitatea socială, dreptul la muncă sau la locuinţă, sunt tributare nivelului de
dezvoltare economică şi nu pot fi introduse decât progresiv, adesea după lungi dezbateri politice.
În plus, viitorul economic nefiind niciodată sigur, s-a dovedit a fi prudent în a le acorda
cu reţinere deoarece, din punct de vedere politic aceste drepturi sunt foarte dificil de revocat
atunci când situaţia economică şi financiară a statului ar justifica acest lucru.
Cu toate astea, acordarea a numeroase drepturi precum dreptul de proprietate, de libertate
a comerţului şi a profesiunii, dreptul de imigraţie sau de emigraţie a contribuit, în mod
determinant, la dezvoltarea economiilor capitaliste de-a lungul ultimelor două secole.
În ciuda numeroaselor explicaţii existente, nu există încă o teorie satisfăcătoare care să
evidenţieze originea inegalităţilor ce apar în distribuirea venitului sau a averii. Există totuşi
câtevaipoteze dominante. Înainte de a le examina însă, trebuie să punem în evidenţă distincţia
care există între: inegalităţile de oportunităţi, datorate diferenţierilor dotării cu factori de
producţie şiinegalităţile de remunerare, datorate diferenţierilor de pregătire şi funcţionării
imperfecte apieţelor.
A. Inegalităţile de oportunităţi
Acestea îşi au sursa în:
a) originea familială, înţeleasă sub dublu aspect: cel al planului biologic şi cel al planului
sociologic;
b) discriminările, care sunt practicate, voluntar sau nu, pe plan politic şi economic în funcţie de
rasă, naţionalitate, sex, religie, vârstă, avere sau regiunea de domiciliu;
c) dotările diferite de capital fizic şi financiar ale agenţilor economici, deoarece ele reprezintă
sursa unei forme de remunerare suplimentare celei furnizate prin muncă. Acest lucru este
adevărat atunci când acest capital a fost transmis prin moştenire. În schimb, atunci când el a fost
obţinut prin acumulări de venit curent (economii), va trebui să examinăm cauzele inegalităţilor
de remunerări.
În timp ce inegalităţile rezultate din originea familială – în special cele din bagajul
ereditar – sunt larg acceptate ca fiind „realităţi ale vieţii“, discriminările politice şi economice
sunt de mult timp resimţite ca dovezi de injustiţie inacceptabilă şi care trebuie eliminate.
Totodată, societatea se preocupă de transferul patrimoniului între generaţii şi în particular de
rolul jucat de către legislaţia în vigoare (dreptul matrimonial, dreptul fiscal privind succesiunile)
sau de factorii sociologici, precum forţa sentimentelor familiale.
B. Inegalităţile de remunerare
 Admiţând ipoteza că agenţii economici dispun de acelaşi volum de factori de producţie
(adică beneficiază de aceleaşi oportunităţi), distribuţia veniturilor este inegală, deoarece aceşti
factori nu produc aceeaşi remunerare. Diferenţele apar din cel puţin două surse:
a) Diferenţele în ceea ce priveşte pregătirea (şcolară, universitară, profesională şi permanentă) a
factorului uman joacă, fără îndoială, un rol foarte important în remunerarea indivizilor, prin
punerea în valoare a dotării iniţiale.
Nu este suficient ca indivizii să fie „bine dotaţi” în mod natural, biologic, ci ei trebuie să
posede totodată o voinţă de a dezvolta şi exploata aceste calităţi moştenite.
Spre deosebire de investiţiile în capital fizic, investiţiile în capital uman necesită un
sacrificiu temporar, care va fi în principiu compensat printr-o remunerare viitoare mai ridicată.
b) Funcţionarea imperfectă a pieţelor generează inegalităţi de remunerare.
Teoria neoclasică afirmă faptul că factorii de producţie sunt remuneraţi în funcţie de
productivitatea lor marginală şi pentru o calitate dată, această remunerare este aceeaşi pentru toţi.
Cu toate acestea, în practică se observă că piaţa muncii şi a capitalurilor nu se
conformează regulilor funcţionării pieţelor perfecte şi deci, implicit, acestei reguli de
determinare a remunerării factorilor. Pentru o calitate egală, există în realitate diferenţe de
remunerareimportante în funcţie de regiunea de activitate, ramura economică, poziţia în gradul
deorganizare a întreprinderii, puterea de negociere a sindicatelor şi partidelor, cât şi în funcţie
delegislaţia care reglementează ramura şi activitatea respectivă.
Acelaşi tip de influenţă, chiar dacă este mai puţin vizibilă, se exercită şi în cazul
factorului capital (vezi: importanţa legislaţiei din sectorul imobiliar şi agricol care în diferite
epoci a restrâns mişcările de capitaluri).

4.3. Criteriile politicii de (re)distribuire

4.3.1. Teorii privind distribuţia echitabilă
Scopul politic final al analizei economice a distribuţiei, ce constă în promovarea unei
repartiţii mai juste a veniturilor, are în vedere găsirea unui criteriu care să asigure o distribuţie
echitabilă.
Numeroşi filozofi şi umanişti au fost preocupaţi de această problemă şi au propus diferite
criterii. Chiar dacă ele diferă în mod profund pentru că se bazează pe ideologii diferite, normele
avansate au, în general, ca punct de plecare o reflecţie asupra unui contract social. Acesta
reprezintă ansamblul de reguli constituţionale – referitoare la distribuţia avuţiei, asupra cărora
membrii unei comunităţi trebuie să se înţeleagă, deoarece ele reglementează relaţiile lor mutuale.
De-a lungul timpului au fost dezvoltate mai multe teorii ale contractului social, printre
care cele mai importante au fost: teoria criteriului dotării cu factori, teoria utilitaristă, teoria
egalitaristă şi teoria maximizării situaţiei celor mai defavorizaţi.
A. Criteriul dotării cu factori de producţie
Inspirându-se din lucrările unor filozofi adepţi ai legilor naturale din secolul al XVII-lea,
ca Hobbes şi Locke (1951), (care considerau că fiecare persoană are un drept înnăscut asupra
rezultatelor eforturilor sale), unii autori acordă o garanţie morală distribuţiei personale a
venitului bazată pedotarea agenţilor economici cu factori de producţie. Plecând de la acest punct
de consens, opiniile diferă radical de la o şcoală la alta. Astfel:
- Pe de o parte, clasicii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea precum şi unii neoclasici extremişti
de astăzi recunosc ca fiind justă orice repartiţie a venitului naţional care esteconformă cu
productivitatea marginală a factorilor de producţie. Remunerarea agenţilor economici îşi are
corespondenţa în acest caz, în dotarea lor în factori de producţie şi în valoarea (preţul) acestor
factori pe piaţă. Unii autori restrâng acest principiu la pieţele competitive, deoarece consideră că
profiturile de monopol şi salariile superioare produsului marginal reprezintă remunerări
nelegitime.
- Pe de altă parte, filozofii marxişti atribuie muncii manuale întregul rezultat al producţiei nete.
Remunerarea muncii este considerată mai morală decât cea a capitalului, deoarece ea este
însoţită de o desutilitate determinată de muncă, ceea ce nu este şi cazul veniturilor din capital.
B. Criteriul utilitarist
Bentham, la mijlocul secolului al XIX-lea, a dezvoltat o teorie a justiţiei bazată pe
noţiunea de utilitate, denumită teoria utilitaristă. Conform teoriei sale „venitul trebuie să
fierepartizat astfel încât să aducă maximum de fericire, satisfacţie unui număr cât mai mare
deindivizi, principiu care, potrivit lui, ar trebui să fie acceptat de către orice persoană
rezonabilă”.
Altfel spus, este vorba de a maximiza utilitatea totală a comunităţii X, maximizând
utilitatea Ui a „n” persoane care o compun:
𝑛

Ut = ∑ Ui
𝑖=0
Prin aplicarea acestei reguli se obţin două forme de distribuţie a venitului total. Ele
depind de forma funcţiilor de utilitate marginală ale indivizilor care pot fi identice sau diferite.
C. Criteriul egalitarist
Cea de a doua critică la adresa criteriului utilitarist demonstrează că adevărata problemă
nu este cea a maximizării bunăstării totale, ci cea referitoare la ponderea relativă a
bunăstăriifiecăruia în raport cu a celorlalţi membri ai comunităţii. Pentru a putea rezolva această
problemă sunt posibile cel puţin două soluţii:
a) Prima soluţie, care se fundamentează pe ideile umaniştilor şi egalitariştilor J.J. Rousseau
(1767), afirmă că „egalitatea bunăstării este în principal de dorit”. Potrivit acestei norme, ar fi
bine ca utilităţile totale ale diferiţilor agenţi economici să fie egalizate. Spre deosebire de
criteriul precedent, impactul său asupra distribuţiei venitului depinde de forma funcţiilor de
utilitate marginală:
- dacă sunt asemănătoare, este aplicabilă soluţia furnizată prin intermediul venitul trebuie să fie
repartizat, în mod egal. Criteriul egalitarist şi cel utilitarist conduc deci la acelaşi rezultat.
- dacă sunt diferite, o distribuţie egalitaristă ar atribui un venit celor doi indivizi, astfel încât
utilitatea totală a acestora să fie identică.
Ca urmare, cea mai mare parte a venitului revine celui care posedă o capacitate mai
mică de a se bucura de acesta. Criteriul utilitarist şi perceptele egalitariste conduc deci la
concluzii diametralopuse.
b) Cea de a doua soluţie, care pare dominantă în cadrul societăţilor moderne cu economie de
piaţă, combină criteriul egalitarist cu cel al dotării cu factori de producţie. Primul impune
eliminarea neajunsurilor datorate sărăciei şi asigură fiecărei familii un nivel de trai minim
garantat. Odată atins acest obiectiv, repartiţia venitului naţional poate corespunde remuneraţiei
factorilor în funcţie de productivitatea lor marginală.
D. Regula lui Rawls a maximizării situaţiei celor mai defavorizaţi
Rawls, în lucrarea sa “A Theory of Justice “ (1972) propune ca distribuţia să fie efectuată
astfel încât bunăstarea celor mai prost dotaţi cu factori (în sens genetic spus cu factori
deproducţie – n.n.) să fie cea mai mare. Preluând un termen propriu teoriei opţiunilor în condiţii
deincertitudine, putem vorbi de regula „maximizării“, ceea ce presupune ca situaţia de minim să
fiemaximizată.
 Rawls justifică acest principiu pretinzând că, orice individ care are o puternică aversiune
faţă de risc, aflat în situaţia ipotetică în care el ignoră orice aparţine societăţii în care trăieşte şi
orice poziţie pe care o va ocupa, va opta pentru acea repartiţie care îi va garanta cel mai mare
venit minim. Acest principiu nu implică eliminarea tuturor inegalităţilor, deoarece el le admite în
aceeaşi măsură în care şi cei mai nefericiţi ai sorţii pot atinge cel mai înalt nivel posibil de
bunăstare.

4.3.2. Redistribuirea voluntară

Anterior am prezentat principalele criterii normative de repartiţie a venitului stabilite la
nivelul contractului social sau al Constituţiei. În ciuda interesului pe care îl prezintă aceste
principii, trebuie să admitem că, în realitate, problema distribuirii optime nu se pune în aceşti
termeni, relativ abstracţi, ci este vorba de corectarea distribuţiei existente, deci de căutarea unor
criterii de redistribuire.
În acest sens au fost dezvoltate mai multe modele. Modelul lui Hochman şi Rogers
(1969) porneşte de la constatarea (postulatul) conform căreia funcţiile utilităţii individuale sunt
interdependente şi ca urmare, acordarea unui ajutor unei persoane defavorizate aduce
satisfacţie nu numai beneficiarului acestuia, ci şi donatorului, întrucât el este sensibil faţă de
condiţia socială sau soarta altuia. Hochman şi Rogers consideră că bogaţii sunt incitaţi să
realizeze, înmod spontan, transferuri în favoarea celor mai defavorizaţi. Altruismul şi
generozitatea unora artrebui să fie suficiente pentru a degaja ajutorul necesar persoanelor sărace
şi a asigura un anumitgrad de egalitate.
Alţi autori, precum Brennan (1973), au ajuns la aceeaşi concluzie pornind de la o ipoteză
diametral opusă. Comportamentul persoanelor înstărite nu este dictat de altruism, ci mai
curândde teama ca cei mai săraci să nu le ameninţe proprietatea datorită veniturilor lor prea
scăzute,ceea ce reprezintă sursa unor probleme sociale şi a criminalităţii. Dacă recunoaştem că
funcţiilede utilitate individuală sunt interdependente şi că, în particular, persoanele înstărite
găsesc osatisfacţie în a le ajuta pe cele mai defavorizate, problema redistribuirii poate fi abordată
referindu-ne la teoria optimului paretian. Ca urmare, este posibilă o anumită redistribuire
aveniturilor care să respecte libertăţile individuale. În aceste condiţii, transferul de venit, de
carebeneficiază atât săracii, cât şi bogaţii, ameliorează bunăstarea comunităţii, întrucât
conformcriteriului lui Pareto, toată lumea are de câştigat, fără ca nici o altă persoană să sufere.
Această nouă repartiţie a venitului (care rezultă în urma transferului) nu poate fi considerată justă
cel puţindatorită faptului că se asociază noţiunea de redistribuire justă cu cea de optimalitate
paretiană.

4.4. Instrumentele politicii de redistribuire

Ţinând cont de faptul că piaţa nu garantează, în mod spontan, o distribuire echitabilă a
veniturilor şi că redistribuirea voluntară realizată din altruism sau egoism este insuficientă, s-a
născut necesitatea ca statului să-i revină rolul de a conduce, în mod deliberat, o politică
deredistribuire a veniturilor (şi a averii). Finalitatea sa constă în a promova o mai bună
corespondenţă între distribuţia observată la un moment dat şi distribuţia considerată ca fiind
justăşi echitabilă.
Aşa cum am arătat în introducere, definiţia noţiunii de redistribuire justă face apel la
judecăţi de valoare care trebuie să fie formulate în cadrul procesului politic. Criteriile distribuirii
echitabile, prezentate anterior nu pot fi impuse cetăţenilor sau reprezentanţilor lor, în schimb, ele
oferă informaţii asupra principalelor concepţii posibil de aplicat şi a consecinţelor acestora.
 Vom putea observa că, în principiu, sistemele politice degajă o soluţie care se situează
între cea propusă de către criteriul utilitarist şi cea care vizează acordarea unei priorităţi absolute
celor mai defavorizaţi, aşa cum susţinea Rawls.
Plecând de la principalele două surse de inegalităţi între venituri, acţiunea puterii publice
se poate concentra, în principiu, fie asupra inegalităţilor de oportunităţi, fie asupra celor de
remuneraţie. Cu toate acestea însă, în practică, s-a dovedit că cea mai mare parte a mijloacelor de
acţiune prezintă un efect subsidiar şi asupra celeilalte surse de inegalităţi de venit.
„Acţiunea contra inegalităţilor de oportunităţi” trebuie să fie condusă în primul rând pe
plan instituţional. De aceea, această prevedere trebuie să se înscrie în Constituţie şi să existe
obligativitatea de a respecta drepturile individuale fundamentale care au o influenţă
preponderentă asupra egalităţii oportunităţilor.
În sens restrâns, este vorba despre egalitatea în faţa legii, care nu ar trebui să sufere nici o
restricţie legată de sex, rasă, naţionalitate sau religie, cât şi de respectarea libertăţilor de emigrare
sau imigrare, sau a celor de comerţ sau de exercitare a unei profesiuni. Aceasta va conduce, în
egală măsură, la o serie de măsuri cu caracter social-economic cum ar fi de exemplu:
- eliminarea sărăciei şi analfabetismului, deoarece acestea tind, în mare măsură, să se transmită
generaţiilor descendente;
- redistribuirea averilor sau cel puţin reducerea concentrărilor de avere, prin impozitarea acesteia,
precum şi a succesiunilor şi a donaţiilor;
- încurajarea dezvoltării regiunilor aflate în declin economic în scopul reducerii consecinţelor
nefaste asupra cetăţenilor acestora datorită lipsei sau dispariţiei locurilor de muncă.
„Acţiunea asupra inegalităţilor de remunerare” se poate exercita prin iniţierea unor
măsuri legale sau de reglementare, precum: fixarea unui nivel minim al salariului, controlul
preţurilor şi/sau al chiriilor sau prin subvenţionarea preţurilor agricole. Aceste intervenţii asupra
procesului de fixare a preţurilor factorilor de producţie sau a bunurilor vizează protejarea
anumitor categorii sociale defavorizate şi garantarea unui nivel al venitului, diferit de cel care se
formează prin jocul liber al mecanismelor pieţei.
Cu toate acestea, teoria şi practica au demonstrat că eficacitatea măsurilor intervenţioniste
(de genul celor menţionate) lasă adesea de dorit. În plus, ele perturbă buna funcţionare a pieţelor,
ceea ce reprezintă cel mai puternic neajuns al acestor măsuri, întrucât o mai mare egalitate a
remuneraţiilor implică un efort important pentru a ameliora funcţionarea pieţelor prin reducerea
obstacolelor aflate în calea concurenţei, printr-o luptă contra monopolurilor şi cartelurilor, a
protecţionismului promovat în anumite sectoare economice, a preţurilor administrate şi a
mecanismelor insitituţionalizate de indexare a veniturilor.
Reducerea inegalităţilor de remunerare se bazează însă şi pe iniţierea unor măsuri
bugetare care pot avea drept scop:
- favorizarea acumulării de capital uman graţie unei dezvoltări a sistemului de instruire la toate
nivelurile, a liberului acces la studiu pentru toţi cei care posedă competenţele necesare, şi dacă
este cazul acordarea unor facilităţi financiare personalizate;
- favorizarea conservării calităţii capitalului uman prin măsuri în domeniul formării permanente,
a igienei, sănătăţii şi habitatului;
- acordarea de ajutoare directe persoanelor defavorizate prin transferuri financiare sau prin
punerea la dispoziţie, în mod gratuit, a unor prestaţii publice.
Acţiunea de redistribuire poate avea caracter global sau selectiv, însă, în practică, nu
este întotdeauna uşor să se facă o distincţie între aceste două forme.
 „Măsurile întreprinse au o acţiune globală” atunci când se urmăreşte obţinerea unui
efect general de redistribuire. Astfel, o impozitare progresivă a venitului reprezintă o măsură
globală care, printr-o impozitare mai puternică a veniturilor medii şi ridicate şi printr-o
exoneraţie a veniturilor scăzute, exercită o puncţie fiscală mai importantă asupra păturilor
înstărite ale populaţiei.
În alte cazuri, acţiunea statului, care rămâne în principal globală, vizează, în mod mai
specific, anumite grupuri ale populaţiei ai căror membri îndeplinesc anumite condiţii (de
exemplu: pensionari, invalizi, şomeri sau chiar agricultori). Faptul că aparţin unuia dintre aceste
grupuri le dă dreptul la unele reduceri fiscale asupra venitului sau la alocaţii sau subvenţii, fără
ca situaţia individuală a acestora să fie luată în consideraţie.
Prin opoziţie, politica de redistribuire este selectivă atunci când are drept obiectiv
ajutorarea, în mod direct, a unor persoane care suferă anumite privaţiuni sau care au anumite
merite. Acest ajutor, care este furnizat, în principal, sub forma unor transferuri în numerar
(acordarea de asistenţă, burse de studii, locuinţe subvenţionate) sau în unele cazuri, sub forma
unor prestaţii în natură (asistenţă medico-socială) este acordat pe baza unei examinări a situaţiei
particulare a fiecărui beneficiar. Spre deosebire de măsurile globale, nu este suficient ca acesta să
aibă un drept, să satisfacă condiţiile de eligibilitate generale, ci trebuie ca, în plus, el să se afle
într-o situaţie financiară dificilă.
Din punct de vedere administrativ, politicile globale sunt mai puţin costisitoare din
prisma formalităţilor care trebuie îndeplinite, în timp ce măsurile selective necesită un aport
administrativ mult mai costisitor pentru a identifica persoanele aflate în nevoie şi pentru a
verifica fundamentarea acestor cereri de ajutoare.
Din punct de vedere financiar însă, măsurile selective sunt mai avantajoase, deoarece ele
permit concentrarea efortului acolo unde acesta este absolut necesar, în timp ce, măsurile globale
prezintă inconvenientul de a „disipa” acest efort către toţi cei care au dreptul, fără ca toţi aceştia
să aibă în mod efectiv nevoie.
Principalele instrumente care pot fi folosite pentru a induce un efect de redistribuire
asupra venitului sunt: fiscalitatea, cheltuielile publice şi administrarea preţurilor.
A. Fiscalitatea
Fiscalitatea reprezintă, fără îndoială, cel mai cunoscut mijloc de redistribuire, însă poate
cel mai puţin vizibil. Ea exercită un efect de redistribuire atunci când puncţia fiscală totală, adică
cea care rezultă din ansamblul sistemului fiscal este, în mod proporţional, mai ridicată pentru
veniturile mari decât pentru veniturile modeste. Progresivitatea fiscalităţii depinde pe de o parte,
de progresivitatea fiecărui impozit şi pe de altă parte, de structura sistemului fiscal.
Sistemele fiscale sunt formate printr-o juxtapunere a unei serii de impozite diferite.
Alături de impozitul pe venit, se utilizează impozitul asupra averii, a succesiunilor, donaţiilor,
vânzărilor, beneficiilor capitalului, şi diferite alte drepturi şi taxe cu caracter fiscal.
În raport cu venitul, aceste impozite pot fi progresive (adică cresc mai mult decât
proporţional), proporţionale sau chiar regresive (cresc mai puţin decât proporţional), ceea ce face
ca sistemul fiscal în ansamblul său să fie mai mult sau mai puţin progresiv în funcţie de ponderea
diferitelor impozite şi de natura grilei de impozitare.
B. Cheltuielile publice
Statul poate să acţioneze asupra distribuirii venitului: fie furnizând prestaţii în natură,
care ar trebui, în principiu, să favorizeze, în mod particular, clasele cu venituri modeste, fie
transferând putere de cumpărare anumitor categorii de persoane, sub formă de alocaţii.
a) Printre prestaţiile publice în natură distingem pe:
- cele care sunt rezervate persoanelor care îndeplinesc anumite condiţii specifice ce justifică un
ajutor în natură din partea statului (asistenţă medico-socială etc.);
- cele care sunt, în mod potenţial, la dispoziţia tuturor celor care au nevoie de ele (precum,
învăţământul gratuit, îngrijirile medicale sau campaniile de vaccinare), dar a căror gratuitate sau
al căror cost redus le fac accesibile unor categorii de populaţie care altfel nu ar putea beneficia de
ele;
- cele care vizează categorii bine determinate ale populaţiei, independent însă de situaţia
financiară a beneficiarilor (servicii sociale destinate persoanelor în vârstă sau celor cu handicap,
alocaţii familiale, servicii de orientare profesională etc.).
b) Cu toate acestea, pentru a obţine un efect de redistribuire se utilizează, cel mai adesea,
transferuri în numerar, care spre deosebire de cele din natură, sunt mai mult sau mai puţin
selective:
- fie, ele pot fi acordate, în mod global, tuturor persoanelor care, spre exemplu, n-au un venit cel
puţin egal cu un anumit nivel sau cu cel al unor grupuri de populaţie care satisfac anumite
condiţii generale. Asigurările de bătrâneţe şi invaliditate, de şomaj sau alocaţiile familiale
constituie exemplele clasice ale acestei forme de ajutor;
- fie, ele sunt acordate numai persoanelor care îndeplinesc anumite criterii bine determinate
(burse de studii, alocaţii pentru şomeri, pensii de bătrâneţe suplimentare etc.).
Trebuie să notăm faptul că transferurile nu sunt, în mod necesar, distribuite direct
persoanelor care au nevoie de ele. Anumite subvenţii pot fi acordate, spre exemplu,
întreprinzătorilor care angajează cu precădere tineri care şi-au terminat studiile. De asemenea,
unele subvenţii sunt acordate pentru a reduce preţul unor produse sau servicii de primă necesitate
şi care grevează foarte mult asupra bugetelor de familie ale categoriilor sociale cu venituri
modeste (spre exemplu, anumite bunuri alimentare, ca pâinea, laptele, ouăle, transporturile).
C. Administrarea preţurilor
În egală măsură, statul poate obţine un efect de redistribuire intervenind asupra pieţelor în
scopul de a modifica preţurile relative. Acest lucru se poate realiza prin trei modalităţi, însă cu
toate acestea, experienţa a demonstrat că acest mod de a acţiona prezintă serioase inconvenienţe
în privinţa eficacităţii alocării resurselor.
Politica salariilor minime are în vedere ca salariile celor mai puţin calificaţi să primească
o protecţie particulară pentru determinarea remunerării lor. Această protecţie se concretizează
prin introducerea unui salariu minim superior preţului de echilibru al pieţei muncii.
Controlul chiriilor are drept obiectiv păstrarea în limite acceptabile a nivelului chiriilor,
întrucât acestea ocupă o parte importantă a bugetelor familiilor cu venituri modeste.
În sfârşit, subvenţionarea preţurilor agricole este determinată de preocuparea pentru a
asigura agricultorilor un venit minim, paritar în raport cu cel al muncitorilor şi pentru a-i pune la
adăpost de fluctuaţiile preţului produselor agricole datorat caracterului incert al acestor producţii.
Este interesant de notat faptul că, dacă în cele trei exemple obiectivele de echitate şi de
eficacitate economică sunt în conflict, în alte cazuri cum ar fi cel în care statul reglementează
monopolurile pentru a restabili condiţiile de concurenţă şi a ameliora alocarea resurselor,
acţiunea sa este, în principiu, în concordanţă cu politica de redistribuire a veniturilor.

4.5. Limitele politicii de redistribuire

Iniţierea unei politici de redistribuire ridică cel puţin două probleme şi anume: incidenţa
efectivă a măsurilor de redistribuire nu este câtuşi de puţin transparentă şi nu corespunde
întotdeauna celei dorite de legislator; şi angajarea unor măsuri de redistribuire prezintă adesea
influenţă asupra masei venitului de distribuit şi, cel mai adesea, dă naştere unui conflict între
obiectivele de echitate şi eficacitate.

4.5.1. Neconcordanţele existente între redistribuirea legală şi cea efectivă

Din experienţă, se ştie că povara fiscală nu este întotdeauna suportată de către
contribuabilul legal, adică de cel care este obligat, din punct de vedere legal, să plătească
impozitul la fisc, ci ea este asumată, în realitate, de către un alt contribuabil, care devine
contribuabil efectiv. Acest fenomen este denumit de către teoria fiscalităţii „translatarea
impozitului”.
Posibilitatea de a repercuta impozitul asupra altor agenţi economici are puternice
consecinţe asupra politicii de redistribuire, deoarece, deşi translatarea este adesea dorită de către
legislator, ea este rareori transparentă şi nu se produce aşa cum s-a prevăzut. Ca urmare, în multe
cazuri, se ignoră persoana care suportă efectiv povara fiscală: astfel, efectul de redistribuire
uneori nu se află în corelaţie şi chiar acţionează în contrasens cu obiectivul urmărit.
Slaba transparenţă a efectului de redistribuire nu se manifestă numai în ceea ce priveşte
impozitele, ci chiar şi mult mai intens la nivelul cheltuielilor publice angajate în scopuri de
redistribuire.
Este în mod particular, cazul prestaţiilor în natură, dar este la fel de greu să determinăm
dacă transferurile în numerar ajung cu adevărat la beneficiarii căutaţi. Pe de o parte, ajutoarele
globale prezintă dezavantajul de a nu ţine seama de situaţiile individuale. Pe de altă parte,
experienţa arată că aparatele foarte greoaie de control, care s-au creat pentru atribuirea anumitor
transferuri, nu evită nicidecum să practice discriminări. Trebuie să avem aici în vedere acele
persoane deosebit de abile care ştiu să obţină toate avantajele posibile, în timp ce alte persoane,
din lipsă de informaţii sau din reţinere, renunţă să demareze iniţiativele ce sunt necesare a fi
întreprinse.
Fie că este vorba de prestaţii în natură sau de transferuri, efectul de redistribuire efectiv al
cheltuielilor publice este deci rareori evident. Aceasta ar justifica un efort constant de analiză şi
de control pentru a ne asigura că efectele merg în sensul obiectivelor afişate din punct de vedere
politic şi legal.

4.5.2. Conflictul echitate-eficacitate

Influenţa politicii de redistribuire asupra volumului şi alocării resurselor poate fi tot atât
pozitivă, cât şi negativă.
Influenţa este pozitivă, atunci când politica de redistribuire contribuie la ameliorarea
eficacităţii alocării resurselor. Astfel, creşterea cheltuielilor publice ce vizează ameliorarea
educaţiei şi sănătăţii ansamblului populaţie este, fără îndoială, favorabilă creşterii economice, în
consecinţă venitului naţional ce trebuie distribuit. Ea contribuie totodată la pacea socială care
domneşte între partenerii sociali dacă aceştia sunt satisfăcuţi de repartiţia dintre remuneraţia
muncii şi cea a capitalului. Obiectivele alocării optime şi distribuirii echitabile sunt deci
complementare.
Această influenţă este cel mai adesea negativă, ceea ce înseamnă că politica de
redistribuire dăunează asupra eficacităţii alocării resurselor, deci ele sunt antagoniste.
Această a doua situaţie a preocupat mulţi economişti şi politicieni de dreapta şi de centru-
dreapta, care au pus în evidenţă, începând cu anii ‘70, consecinţele negative asupra alocării
resurselor şi deci, asupra venitului naţional ce trebuie distribuit, ale unei politici de redistribuire
accentuat agresivă, şi în plus concepută fără a ţine seama de posibilele repercursiuni asupra
eficacităţii economice.
Consecinţele negative ale politicii de redistribuire constau în efectele perverse pe care
acestea le are asupra dorinţei de a munci, a economisi sau de a investi a agenţilor economici, şi
în consecinţă asupra nivelului şi creşterii economice a venitului naţional.
Problema poate fi explicată, pe plan teoretic, analizând modul în care un impozit
progresiv asupra venitului poate induce o diminuare a ofertei de muncă a unei persoane cu venit
ridicat, ceea ce va influenţa negativ asupra venitului total ce urmează a fi distribuit.
Principala concluzie este că dorinţa egalitariştilor de a repartiza venitul total maxim, în
mod egal, între cei doi indivizi nu poate fi satisfăcută, deoarece acest venit este el însuşi în
funcţie de politica de redistribuire. Dacă contribuabilul înstărit este impozitat foarte mult, el va
decide sămuncească mai puţin (efect de substituţie), ceea ce va diminua venitul naţional ce
urmează a fidistribuit.
Ilustrat prin exemplul prelevării unui impozit progresiv asupra venitului, problematica
unui efect disuasiv asupra efortului de muncă se pune şi pentru alte categorii de măsuri de
redistribuire, cum ar fi transferurile în numerar. Spre exemplu, s-a observat că ajutoarele de
şomaj sau salariile compensatorii provoacă un efect disuasiv asupra efortului de muncă.
Pericolul ca politica de redistribuire să exercite un efect pervers asupra deciziilor
agenţilor economici nu se limitează la oferta de muncă, ci se extinde şi asupra dorinţei lor de a
economisi, investi sau de a-şi asuma anumite riscuri.
În anumite circumstanţe, impozitul pe venit poate descuraja economisirea, atunci când
venitul pe care acesta îl degajă va fi impozitat foarte mult sau va descuraja investiţiile, dacă
beneficiul net este considerat insuficient ca urmare a unei impozitări greoaie. În acelaşi mod, în
domeniul transferurilor între generaţii precum asigurările de bătrâneţe, se pune problema dacă
formarea unei economisiri colective obligatorii induce o creştere sau o diminuare a economisirii
private totale sau dacă politica de investiţii a instituţiilor de asigurări este favorabilă atât
expansiunii economice, cât şi agenţilor economici privaţi.
Impactul fiscalităţii sau al transferurilor asupra acestor variabile care determină volumul
şi ritmul de creştere al producţiei poate fi asimilat în practic cu cel asupra eficacităţii economice
care pune accentul, conform criteriului Pareto, pe bunăstarea populaţiei. Această constatare
rezultă din faptul că o sarcină fiscală excedentară reprezintă o sursă de pierdere de bunăstare
pentrucolectivitate, întrucât impactul negativ al unei prelevări fiscale asupra bunăstării
indivizilor nueste în întregime compensat prin impactul pozitiv al prestaţiilor publice furnizate
de către stat.
În final, trebuie să adăugăm că angajarea unei politici de redistribuire antrenează
importante costuri administrative, resurse – în principal de muncă – care ar putea fi afectate
unor sarcini productive.
Faptul că iniţierea unei politici de redistribuire presupune un cost de eficacitate nu
înseamnă că trebuie să se renunţe la ea, ci acest lucru trebuie luat în considerare odată cu
conceperea sa. Pentru fiecare măsură avută în vedere, trebuie să se facă o analiză (un
arbitraj)privind contribuţia sa la obiectivul de redistribuire şi costul său de eficacitate,
reţinându-se doaracele măsuri care se pot traduce printr-un câştig social net.
Aşa cum am văzut este perfect justificat să se iniţieze o măsură de redistribuire care are
efecte negative asupra alocării optime a resurselor, atât timp cât ea induce un câştig net pentru
colectivitate. Exemplul prezentat însă nu permite luarea unor decizii. Pentru aceasta trebuie să
sefacă o analiză empirică a costului de eficacitate şi a efectului de redistribuire preconizat al
acestormăsuri. Evident, măsurile de redistribuire ar trebui pe de o parte, să fie eficace în ceea ce
priveşte impactul lor asupra distribuirii, şi pe de altă parte, să nu minimizeze costul de
eficacitate.
Numeroşi autori recomandă renunţarea, pe cât posibil, la practica tradiţională ce constă
în a conferi cheltuielilor publice un dublu rol: cel de vector de prestaţii publice şi cel de
instrument al politicii de redistribuire.
În practică, s-a dovedit că urmărirea acestor două obiective prin intermediul unui singur
instrument este ineficace pentru unul sau altul dintre aceste obiective. O regulă bine stabilită
apoliticii economice stipulează că în funcţie de numărul de obiective vizate ar trebui să se
utilizezecel puţin tot atâtea instrumente, şi că fiecare instrument ar trebui folosit în domeniul în
careeficacitatea sa este cea mai mare.
În scopul de a respecta mai bine separaţia celor două funcţii ale bugetului trebuie să se
aibă în vedere următoarele reguli:
•Prestaţiile publice sub formă de bunuri şi servicii ar trebui să vizeze obiectivul de alocare a
resurselor şi ar trebui furnizate, pe cât posibil, utilizatorilor contra plăţii unui preţ;
•Redistribuirea bogăţiei ar trebui să fie realizată prin intermediul fiscalităţii şi transferurilor în
numerar. Cu toate acestea, efortul de redistribuire ar trebui să fie, în modconsiderabil, întărit
pentru ca în virtutea noii strategii a alocării resurselor cheltuiala suplimentarăimpusă familiilor
modeste, să poată fi compensată prin transferuri operate în favoarea lor prinintermediul
prelevărilor fiscale asupra persoanelor înstărite.
 CAPITOLUL5. Alegerea publicã
5.1. Opţiunea publicã şi elementele sale
Viaţa economicã se desfãşoarã dupã anumite reguli care trebuie intuite de agenţii
economici. Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale: cerere,
ofertã, preţ, concurenţã.
De multe ori însã, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu genereazã satisfacţie
participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un element permanent în
activitatea economicã. În acest fel, societatea beneficiazã de bunuri publice, eşecul pieţei este
evitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor economici se satisfac mai bine.
Alegerea în general, fie cã se manifestã în sectorul privat sau public, apare ca o necesitate
a limitãrii resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmãreşte administrarea cât mai
bunã a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în
activitatea economicã este supusã procesului decizional care se concretizeazã într-o alegere.
Decizia economicã izvorãşte din însãşi contradicţia nevoi-resurse, şi
înseamnã alegerea unei variante de valorificare a resurselor consideratã a fi cea mai bunã
potrivit obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat,
utilizarea mai multor resurse pentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de
resurse pentru alte direcţii. Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activitãţi ce se pot
realiza cu un volum dat de resurse este pusã în evidenţã de frontiera posibilitãţilor de producţie.
Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:
· contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi;
· procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.
Contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi este valabilã pentru orice domeniu şi sector de
activitate. În condiţiile considerãrii nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente chiar
dacã sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiecţii iraţionali considerã cã pot
regãsi domenii în care raportul nevoi-resurse sã fie subunitar. Desigur la nivel individual, o
nevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfãcute total atunci când se atinge pragul de saturaţie
şi utilitatea marginalã este zero. Dar, chiar şi la nivel individual, pentru ca toate nevoile sã fie
satisfãcute, dacã este vorba despre un individ tipic cu o infinitate de nevoi şi nu de unul atipic
care considerã cã nu mai are nevoie de nimic, ar trebui sã existe o infinitate de resurse. Cum
aceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de
activitate sau subiectul pe care îl vizeazã. Procesul decizional este o succesiune de etape prin
care se urmãreşte adoptarea unei decizii, sau altfel spus folosirea unor criterii pe baza cãrora se
comparã alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizãrii obiectivelor prin
transpunerea deciziei adicã a alegerii alternativei celei mai bune, în practicã.
Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public. Si aici, resursele
destinate au caracter limitat. Se poate spune cã investiţia în asistenţã socialã sau învãţãmânt intrã
în competiţie cu investiţia în transport sau parcuri publice, deoarece dezvoltarea primelor
domenii se poate face numai pe seama diminuãrii investiţiei în celelalte segmente de interes
public, volumul de resurse fiind dat.
În schimb, alegerea publicã prezintã câteva caracteristici în plus faţã de cea privatã:
a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnã cã decizia publicã este adoptatã de guverne sau grupuri
cu autoritate decizionalã în sectorul public;
b) se caracterizeazã prin ceea ce se numeşte optimul Pareto. Acesta se manifestã atunci când
alocarea resurselor se face în aşa fel încât schimbarea alocãrii resurselor în sensul creşterii
efectelor valorificãrii lor asupra unui individ se face fãrã diminuarea satisfacţiei altuia.
a) În aceste condiţii, alegerea publicã devine o alegere socialã, prin caracterul sãu colectiv. În
teoria economicã, s-a pus adeseori problema mãsurii în care alegerea publicã reflectã preferinţele
indivizilor. Astfel, avuţia naţionalã sau bunãstarea apare ca o funcţie a modului de alocare a
resurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care le resimt indivizii. Avuţia naţionalã stã la
baza regulii decizionale pentru alegerea publicã. Se spune cã alegerea publicã este
rezonabilã6 atunci când sunt îndeplinite urmãtoarele criterii:
· raţionalitate colectivã _ în funcţie de care are loc alegerea între alternative, fãrã a se neglija
preferinţele individuale;
· principiul Pareto _ care aratã cã dacã fiecare individ preferã situaţia A faţã de B, atunci varianta
A este evaluatã superior faţã de B şi la scarã socialã;
· independenţa alternativelor nesemnificative _ prin care alegerea socialã din mai multe
alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la acele alternative. Astfel, dacã
alternativele supuse analizei sunt A, B şi C, conteazã preferinţele indivizilor faţã de acestea,
reacţiile lor privind alte situaţii fiind nesemnificative;
· non-dominaţia _ care aratã cã nu existã nici un individ ale cãrui preferinţe sã domine şi sã
dicteze automat preferinţele altuia.
Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulã sau decizie. Este,
ceea ce se cheamã teorema imposibilitãţii. Cu alte cuvinte o alegere publicã nu poate satisface
toţi indivizii, nu poate fi perfectã. În economia de piaţã, alegerea publicã se înscrie într-o zonã a
"posibilului", în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai puţin satisfãcut.
b) În condiţiile optimului Pareto, poate fi amelioratã alocarea resurselor şi poate creşte satisfacţia
unui individ fãrã ca altul sã resimtã o descreştere a acesteia. În acest fel, curba posibilitãţilor de
producţie nu mai funcţioneazã în varianta tradiţionalã. Se poate interpreta criteriul Paretian şi în
sensul cã o persoanã cunoaşte o satisfacţie suplimentarã pe baza efortului alteia, din moment ce
volumul resurselor nu se schimbã. Si atunci, intervin principiul echitãţii distribuite şi testul de
compensare. Echitatea distribuitã urmãreşte repartiţia justã a producţiei între indivizi, inclusiv a
avuţiei. Testul de compensare pune în discuţie dispoziţia celui care pierde într-o tranzacţie faţã
de compensarea pierderii resimţite dacã printr-o asemenea compensare, câştigãtorul îşi mãreşte
avantajul. În practicã, compensarea nu se întâlneşte, dar distribuţia echitãţii se manifestã prin
intervenţia puterii publice.
Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:
· rata marginalã a substituţiei în consum, ce exprimã raportul în care un consumator poate
schimba un bun cu altul fãrã a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a utilitãţii; aceste
bunuri substituibile în consum se situeazã pe aceeaşi curbã de indiferenţã. Aceastã ratã trebuie sã
fie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi cele douã bunuri;
· rata marginalã de substituţie tehnicã, ce exprimã raportul în care se poate înlocui un factor
de producţie cu altul, fãrã a se modifica nivelul producţiei; se aplicã mai ales din cerinţa
minimizãrii costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai ieftin. Aceastã ratã
trebuie sã fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie folosiţi;
· rata marginalã de transformare, ce exprimã raportul în care se renunţã într-o economie la
producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei altuia. Aceastã ratã trebuie sã fie egalã cu rata
marginalã de substituţie în consum a celor douã bunuri.
6
Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963
 În concluzie, alegerea publicã este o opţiune socialã pe baza unei decizii colective şi
constã într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii
sociale care influenţeazã comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca trãsãturi
generale contradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului decizional - decident, executant,
mediu ambiant -, iar ca trãsãturi specifice optimul Pareto şi caracterul colectiv.

5.2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publicã

Decizia publicã, în forma frecventã de decizie politicã este factorul decisiv în ceea ce
priveşte formele şi direcţiile de implicare guvernamentalã.
Într-o societate democraticã, alegerea publicã se face în interesul majoritãţii şi afecteazã
eficienţa economicã a activitãţii umane. Aceasta înseamnã cã acţiunea publicã este necesarã
pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusã nici posibilitatea unei intervenţii
publice care sã înrãutãţeascã o situaţie economicã. Prin urmare procesul decizional trebuie sã se
supunã şi la acest nivel unei analize de tip cost / beneficiu.
Dacã în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea producţiei au
la bazã relaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legãturã trebuie sã fie suportul
deciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie sã depãşeascã sau cel puţin sã egaleze
costul marginal pe care îl presupune o anumitã acţiune publicã. Dacã un proiect guvernamental
aduce un câştig societãţii de 10 mil $ şi costã 6 mil $, atunci punerea lui în aplicare se justificã
din punct de vedere economic. Dacã în schimb, o acţiune publicã ar avea ca efect un câştig de 5
mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea acestuia nu ar fi justificatã din punct de
vedere economic.
În practicã însã, cheltuielile publice nu se realizeazã întotdeauna pe baza analizei cost-
beneficiu, evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilã. De exemplu, decizia privind construirea
unui dig este un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea viiturilor şi eventual
ieftinirea curentului electric revine comunitãţilor din josul râului. Dar, pe de altã parte localnicii
pot fi nevoiţi sã apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la localitãţile apropiate; totodatã,
unele specii de peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie, ceea ce mãreşte costul acţiunii întreprinse.
Evident, existã avantaje şi dezavantaje ale oricãrei intervenţii publice, dar uneori, în acest sector
costurile sunt suportate de anumite persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se rãsfrâng
asupra altora.
Prin urmare, analiza cost-beneficiu în domeniul alegerii publice ignorã douã aspecte
esenţiale ale societãţii: distribuţia veniturilor şi echitatea.
În sectorul privat, piaţa este cea care regleazã funcţionarea agenţilor economici; dacã o
firmã produce un bun necesar societãţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior costului sãu,
aceasta înregistreazã pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei se va putea asigura numai
printr-o schimbare de profil sau completare cu alte activitãţi generatoare de câştig suficient de
mare pentru a compensa pierderea din activitatea iniţialã.
În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea economiei.
Dimpotrivã, intervenţia publicã este cea care îşi propune evitarea sau ameliorarea unor
dezechilibre ale raportului cerere-ofertã. În aceastã situaţie, nu existã nici o garanţie cã
beneficiile vor depãşi cheltuielile.
Deciziile publice au la bazã un alt raţionament decât cele private bazate pe corelaţia cost-
câştig. Alegerea publicã în societãţile democratice se face dupã regula majoritãţii. Aceasta are la
rândul ei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a unei pãrţi a populaţiei sau
colectivitãţii pe care o vizeazã decizia respectivã şi care se manifestã în evitarea exprimãrii
opiniei individuale.
În sistemul de votare prin regula majoritãţii deciziile au la bazã alegerea fãcutã de
pe 50% dintre votanţi. Se întâmplã adeseori situaţia în care aceştia nu reprezintã acelaşi procent
din persoanele cu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate asupra cãreia se
rãsfrânge decizia. Aşa se explicã de ce ulterior adoptãrii deciziei publice, nemulţumirile nu
întârzie sã aparã. Si atunci, se ridicã întrebarea de ce nu existã o motivare suficientã pentru
fiecare individ pentru a-şi exprima opinia privind o anumitã intervenţie publicã?
Pe lângã factori întâmplãtori şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în exprimarea
preferinţei prin vot şi evident absenteismul existã şi cauza numitã ignoranţã raţionalã. Aceasta
reprezintã decizia de a nu cãuta informaţii necesare exprimãrii unei opţiuni deoarece costul
marginal depãşeşte avantajul marginal al cãutãrii şi obţinerii de informaţii. Aceastã ignoranţã
raţionalã are un suport economic individual, având la bazã analiza cost-câştig, dar nu poate fi
invocatã de factorii politici în determinarea creşterii interesului de exprimare a alegerii publice.
De aceea, ei apeleazã la argumente de tipul datoriei cetãţeneşti şi conştiinţei publice.
În concluzie, alegerea publicã are sprijin în analiza economicã, dar implicaţiile sale
depãşesc aceastã sferã şi are la bazã reguli specifice, respectiv principiul unanimitãţii şi regula
majoritãţii.
În sectorul public, analiza cost-beneficiu urmãreşte impactul activitãţii guvernamentale
asupra bunãstãrii societãţii în general şi a indivizilor şi grupurilor, în special, cu luarea în
considerare a aspectelor de eticã şi eficienţã în evaluarea oricãrui proiect.
Elementele de bazã ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se
concretizeazã în urmãtoarele aspecte:
a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor publice, şi
din partea societãţii. Desigur, beneficiile se rãsfrâng asupra comunitãţii. Si atunci, este necesarã
compararea resurselor unei zone, ale comunitãţii care sunt consumate pentru punerea în practicã
a unei acţiuni publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câştigate de comunitate,
respectiv beneficiile acestei acţiuni. În plus, poate fi vorba şi despre un proces de redistribuire a
resurselor între indivizi;
b) caracteristicile programului public: duratã, importanţã şi naturã politicã. Cu cât o
intervenţie publicã este mai importantã, cu atât se comparã mai multe alternative practice şi se
încearcã obţinerea de economii prin valorificarea variantei mai puţin costisitoare. Dacã proiectul
este de amploare, estimarea costurilor şi condiţiilor economice viitoare este o necesitate. În plus,
apariţia unor controverse politice, atunci când existã interese pro şi contra unei anumite acţiuni
din partea unui grup politic, o sistematicã analizã, cu argumente solide este singura şansã pentru
succesul proiectului;
c) dublã analizã cost-beneficiu anti şi post factum. Orice proiect public genereazã costuri şi
beneficii. Dar decizia de amânare sau renunţare la un proiect public presupune de asemenea
costuri şi beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile cu beneficii în situaţia în care nu se
intervine public şi în situaţia aplicãrii proiectului, dar şi costurile pe care le înregistreazã
societatea dacã nu se acţioneazã, cu costurile proiectului, şi beneficiile societãţii, cu cele
potenţiale care ar apãrea generate de proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele sunt
costuri de oportunitate. De exemplu un proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonã poate sã
genereze un dezavantaj comunitãţii prin apariţia unei aglomerãri a traficului. De multe ori,
comunitatea afectatã pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele învecinate
localitãţii vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate
pentru a putea obţine o corectã evaluare a unei acţiuni sau proiect public. În plus, resursele nu
sunt întotdeauna create sau consumate, ci distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu
apare un cost efectiv al consumãrii resurselor, şi nici un câştig al creãrii de resurse, cu un cost de
transfer. Costul de transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totalã de
resurse nu se modificã. Implementarea unui program guvernamental prin care se reduc
impozitele pe proprietate plãtite de pensionari duce la creşterea impozitelor pe proprietate ale
populaţiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare şi nu sunt întotdeauna reale,
existând ca şi costurile, beneficii de transfer. De exemplu, un teren de fotbal al unui liceu în care
sectorul public investeşte genereazã beneficii societãţii. Dacã spectatorilor li s-ar impune o taxã
de intrare, care ar fi destinatã acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei acţiuni sunt
transferate de al spectatori la plãtitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public;
d) analiza în contextul factorului timp. Costurile şi beneficiile trebuie identificate atât pe
termen scurt cât şi lung. De exemplu, construcţia unei parcãri într-o localitate poate pãrea mai
avantajoasã dacã este realizatã de un investitor privat şi nu de sectorul public care ar investi din
fondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident superioare dacã
proprietarul ar fi un agent particular, decât în situaţia în care parcarea s-ar afla în proprietate
publicã;
e) analiza comparatã a mai multor acţiuni similare. Orice analizã cost-beneficiu se realizeazã
mai eficient dacã se comparã proiectele similare, adicã proiectul vizat cu unul similar care a fost
deja aplicat;
f) consideraţiile etice. Nu existã programe publice care sã afecteze pozitiv sau negativ toţi
membrii unei comunitãţi în mod egal. Costurile şi beneficiile transferate şi procesul distribuţiei
demonstreazã acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt respinse din considerente etice, chiar
dacã beneficiile totale depãşesc costurile agregate. Indiferent dacã o intervenţie publicã modificã
procesul distribuţiei în societate sau nu, implicaţii etice existã. În vederea identificãrii
implicaţiilor unui proiect public asupra eticii se impune:
· identificarea grupurilor de populaţie care recepţioneazã fiecare avantaj şi care suportã fiecare
categorie de cost;
· cuantificarea, în mãsura în care este posibilã a impactului acţiunii publice asupra fiecãrui grup;
· depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra şanselor de aplicare a
programului public.
În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicatã la problematica sectorului public nu conduce
la o soluţie unicã, clarã, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilã pentru cã sprijinã
procesul decizional şi este un punct de pornire în alegerea publicã.

5.3. Alegerea colectivã prin votul majoritãţii

Decizia colectivã este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-sociale. Ce
bunuri publice trebuie sã producã sectorul public pentru societate şi în ce cantitãţi? În ce condiţii
şi prin ce modalitãţi se poate interveni prin acţiuni guvernamentale pentru corectarea
externalitãţilor? Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei veniturilor prin impozite şi taxe?
Acestea sunt numai câteva întrebãri la care o soluţie clarã, unicã este greu de gãsit şi în legãturã
cu care se impune o decizie colectivã.
Într-un sistem democratic al economiei de piaţã, decizia publicã se bazeazã pe votul
majoritãţii.
În zona politicului, votul majoritãţii funcţioneazã cel mai bine. În acest caz, candidaţii
politici oferã pachete de politicã alternative populaţiei care la rândul sãu, alege pe cei care par sã
adopte cele mai bune decizii în interesul colectivitãţii. De asemenea, votanţii îi eliminã de pe
scena politicã pe cei care nu reprezintã în mod corespunzãtor dorinţele şi interesele lor. Aceasta
se realizeazã periodic prin votul direct exercitat de cetãţeni la nivel local sau central.
Existã douã teorii principale cu privire la comportamentul politic şi interesele urmãrite în
mod colectiv:
· teoria economicã a politicii;
· teoria maximizãrii avuţiei sociale.
În teoria economicã a politicii7 se explicã comportamentul politic pe baza cãruia cei ce
voteazã sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi. Indivizii
care voteazã opteazã pentru un partid politic despre care crede cã este capabil sã îi asigure prin
activitatea guvernamentalã cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmãresc sã ofere
politici care sã le atragã cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, cã politicienii sunt motivaţi
de propriul interes ce vizeazã ocuparea unui loc în sfera politicã şi acţioneazã în acest sens.
În teoria maximizãrii avuţiei sociale, politicienii urmãresc ocuparea unui loc în sfera
politicã cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunãtãţirii vieţii sociale. În plus, politicile
promovate reflectã preferinţele mediei voturilor. Interesele votanţilor care primeazã sunt cele
care vizeazã câştigul şi activitatea de producţie fiind premergãtoare satisfacerii intereselor de
consum. Înseamnã cã recunoaşterea distincţiei dintre interesele de producţie şi cele de consum
stã la baza orientãrii politicii guvernamentale în direcţia asigurãrii locurilor de muncã şi
remunerãrii echitabile.
Alegerea colectivã prin votul majoritãţii are la bazã regula unanimitãţii prin care se
adoptã o decizie numai dacã este aprobatã de toţi membrii comunitãţii asupra cãreia se rãsfrânge
aplicarea în practicã a deciziei. În general, aceastã regulã este costisitoare atât din punct de
vedere material cât şi în ceea ce priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa şi atrage dupã sine
îmbunãtãţirea echilibrului Pareto.
Sistemul bazat pe majoritatea simplã nu este întotdeauna eficient. El poate conduce la
un conflict de consecinţe care nu mai permite adoptarea unei decizii. Aceasta se întâmplã atunci
când votanţii se pronunţã ambiguu în ceea ce priveşte alternativele posibile, sau când existã
diversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participanţii la vot nu are o viziune comunã
cu altul. Acest conflict de consecinţe în sistemul majoritãţii simple se numeşte paradoxul
votãrii şi poate fi demonstrat, precum în teoria deciziilor.
Fie, la un moment dat, 3 decidenţi care îşi exprimã ordinea preferinţelor a 3 situaţii astfel
încât nici unul nu are o pãrere comunã cu altul. Astfel decidentul D1 preferã alternativele în
ordinea A, B, C, decidentul D2 preferã situaţiile în ordinea B, C, A, iar decidentul D3 îşi exprimã
ordinea preferinţelor ca fiind C, A, B. Se observã cã A este preferatã lui B de douã ori (de cãtre
D1 şi D3), B este preferatã lui C de douã ori (de decidentul D1 şi D2) iar C este preferatã lui A tot
de douã ori (de cãtre D2 şi D3). Dar din preferinţele colective pentru A faţã de B şi B faţã de C,
rezultã prin tranzitivitate cã A este preferatã lui C, ceea ce intrã în contradicţie cu preferinţa
colectivã a lui C faţã de A. Este un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode,
considerate alternative ale votului majoritar şi anume8:
· votul de aprobare. Acesta este o formã a procesului decizional în care fiecare individ voteazã
pentru fiecare set de alternative pentru care şi exprimã acordul. Varianta care acumuleazã cele
mai multe voturi de aprobare este cea aleasã; în acest fel, se evitã paradoxul votãrii;

7
*** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124
8
Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing: Perspectives and Viewpoints,
Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.
· votul total. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ indicã varianta cel
mai puţin preferatã. În consecinţã, se va elimina alternativa evaluatã cel mai slab de cei mai mulţi
votanţi. Procesul se repetã pânã când rãmâne o singurã alternativã, consideratã cea mai bunã;
· votul prin puncte. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ participã la
alegere cu acelaşi numãr de puncte pe care este liber sã le repartizeze în orice fel considerã cã
reprezintã mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel, poate aloca toate punctele unei
variante importante sau poate atribui un punctaj egal tuturor alternativelor;
· evaluarea Borda. Aceasta reprezintã o formã a alegerii colective în care fiecare votant acordã
un numãr de puncte mai multor alternative, astfel cã cea mai bunã primeşte maximul de puncte,
iar cea mai puţin preferatã este apreciatã cu nota 1. Apoi, se însumeazã punctele acordate de
fiecare participant la vot fiecãrei alternative, fiind aleasã cea care însumeazã cel mai ridicat
punctaj;
· criteriul Condorcet. Acesta este o altã metodã de alegere colectivã în care varianta aleasã este
cea care în sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea preferatã de fiecare datã;
· regula pluralismului. Aceasta este o metodã de alegere colectivã în care se opteazã pentru
varianta apreciatã ca prima preferinţã de cei mai mulţi dintre votanţi. Se ignorã astfel preferinţele
indivizilor pentru celelalte variante;
· votul schimbat. În practicã, paradoxul votãrii se eliminã cel mai adesea prin schimbarea
voturilor prin care un individ acceptã decizia sau preferinţa altui individ cu condiţia ca şi acesta
sã sprijine propria alegere într-o situaţie similarã ulterioarã, concomitentã, vizând altã problemã.
Este posibil ca în urma schimbãrii voturilor costul suportat de individul care a cedat în schimbul
satisfacerii unui alt interes, sã fie mai mare decât beneficiul resimţit din satisfacerea interesului
primitã la schimbarea voturilor, şi atunci, se spune sã se înregistreazã o pierdere socialã.
 CAPITOLUL6. Economia problemelor sociale
6.1. Aspecte ale securitãţii şi insecuritãţii sociale
Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.
Securitatea exprimã starea sau sentimentul de siguranţã, de linişte izvorât din absenţa
oricãrui pericol. Ea este o problemã socialã, pentru cã omul este o fiinţã socialã, care trãieşte
într-un mediu economico-social mai mult sau mai puţin sigur. Înseamnã cã şi securitatea are o
laturã economicã şi alta socialã. Din punct de vedere economic, securitatea indivizilor este
resimţitã de independenţa financiarã a acestora; cu alte cuvinte, lipsa unor venituri, starea de
sãrãcie atrage automat şi sentimentul de nesiguranţã. Din punct de vedere social, securitatea
indivizilor este asiguratã de comportamentul societãţii în mediul natural, de reacţia societãţii la
tentaţiile mediului social, altfel spus, atitudinea generalã la probleme cum sunt infracţiunile,
drogurile şi poluarea conferã o stare de securitate, respectiv insecuritate.
Sub aspectul economic, securitatea indivizilor este abordatã în contextul inegalitãţii
veniturilor în societate şi sãrãciei.
Dar, sub aspect social, analiza securitãţii implicã cunoaşterea celor trei factori ai sãi şi
anume infracţiunile, drogurile şi poluarea.
Infracţiunea în societatea contemporanã este recunoscutã în orice economie de piaţã. De
la forme mai simple: jaful, hoţia, înşelãciunea etc., la forme mai severe: incendierea, crima etc.
infracţiunea este sancţionatã şi supusã normelor de drept penal. Drogurile reprezintã în prezent
cel mai mare pericol social manifestându-se o extindere şi tentaţie a drogurilor, în aşa fel încât se
poate vorbi despre o piaţã a drogurilor, cu toate elementele sale: cerere, ofertã, preţ şi chiar
concurenţã.
În acest context al dezvoltãrii pieţei drogurilor, sectorul public recunoaşte douã probleme
esenţiale şi anume legalizarea pieţei şi sancţionarea distribuitorilor de droguri. Societãţile, deşi
condamnã în general, aceastã piaţã, se confruntã cu formele sale ascunse, mai puţin vizibile
tocmai prin caracterul sãu ilegal şi considerã pedeapsa comercianţilor insuficientã.
Specialiştii9 separã piaţa drogurilor în douã pãrţi distincte în funcţie de natura acestora
pentru cã se diferenţiazã mecanismele de piaţã. Astfel, existã piaţa drogurilor slabe („soft") cum
este marijuana şi piaţa drogurilor tari („hard"), cum este heroina.
Pe piaţa drogurilor „soft", echilibrul se manifestã, ca pe orice piaţã de mãrfuri şi
servicii. La creşterea preţului, cantitatea cerutã scade, iar cantitatea oferitã creşte, adicã legile
cererii şi ofertei se respectã. Legalizarea acestei pieţe ar modifica echilibrul cerere-ofertã pentru
cã indivizii tentaţi care în condiţiile ilegale de piaţã s-au abţinut, acum îşi exprimã cererea, iar
noi ofertanţi sunt tentaţi sã pãtrundã pe noua piaţã legalã. Ca urmare, atât cererea, cât şi oferta
cresc. Preţul de echilibru va înregistra un nivel inferior celui de pe piaţa ilegalã, iar cantitatea va
creşte. Grafic (figura nr. 6.1) echilibrul pieţei se modificã de la nivelul iniţial de preţ (P0) la P1 iar
cantitatea, de la Q0 la Q1. cererea şi oferta iniţiale sunt C0, O0 iar cele din condiţiile legalizãrii
pieţei C1 şi O1.

9
Spencer Milton, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publishers, Inc., 1986, p. 606
 Fig. nr. 6.1: Echilibrul pe piaţa drogurilor „soft" înainte şi dupã legalizarea tranzacţiilor

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2

Desigur, preţul poate fi şi superior, dacã cererea creşte mai mult decât oferta, dar
cantitatea sporeşte în orice situaţie, ceea ce înseamnã cã în ansamblul sãu, societatea este mai
nesigurã. De aceea, factorii politici mãresc pedepsele distribuitorilor de droguri.
Pe piaţa drogurilor „hard", echilibrul cunoaşte alte sensuri deoarece însãşi cererea
prezintã altã elasticitate. Aceste produse, creeazã o dependenţã puternicã a consumatorilor de
droguri de o anumitã cantitate, ceea ce înseamnã cã cererea (C) este inelasticã şi rigidã, fãrã a
putea fi modificatã prin mecanismele pieţei. În plus, oferta înregistreazã o elasticitate
aproximativ unitarã, ceea ce înseamnã cã la creşterea preţului cu 1% cantitatea oferitã creşte tot
cu 1%. Legalizarea acestei pieţe conduce la apariţia unei noi oferte iar cantitatea de echilibru
cunoaşte o uşoarã creştere, în timp ce preţul scade (figura nr. 6.2).

Fig. nr. 6.2: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard"

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2

Prin legalizarea tranzacţiilor pe aceastã piaţã se poate înregistra şi o uşoarã creştere a

cererii, mult mai micã decât a ofertei, ceea ce se va reflecta în reducerea mai mare a preţului de
echilibru faţã de creşterea cantitãţii de echilibru (figura nr.6. 3).

Fig. nr. 6.3: Echilibrul pe piaţa drogurilor „hard" dupã legalizarea tranzacţiilor

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2
 De aceea, factorii politici înãspresc controlul pieţei drogurilor „hard" şi impun politici
publice şi sancţiuni mai severe. Prin aceste acţiuni, se reuşeşte o perioadã de timp sã se menţinã
oferta pentru cã noi distribuitori sunt frânaţi în acţiunile lor, şi, dacã se impun restricţii mai
drastice şi asupra consumatorilor, cererea se diminueazã puţin, doar pe seama consumatorilor
ocazionali. Prin urmare, preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru se diminueazã uşor (figura
nr. 6.4).
Fig. nr. 6.4: Echilibrul pieţei drogurilor „hard" în condiţiile unor sancţiuni mai severe
asupra ofertanţilor şi consumatorilor

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2

Prin urmare, un program de restricţionare a cererii, prin înãsprirea sancţiunilor şi

acţiunilor de control este în mãsurã sã reducã într-o anumitã mãsurã consumul total (şi preţul)
dar pe seama consumatorilor accidentali şi nu limiteazã consumul subiecţilor dependenţi de
produs. În schimb, legalizarea pieţei genereazã o oarecare creştere a consumului şi o reducere a
preţului, iar sumele bãneşti economisite prin limitarea acţiunilor de control sunt realocate pentru
programe educaţionale cu posibil impact asupra cererii curente şi viitoare.
Poluarea reprezintã în societatea contemporanã un alt factor de insecuritate. Indivizii
devin subiecţi ai migraţiei cãtre zone mai puţin poluate, îşi construiesc case în zone de munte, se
deplaseazã mai des în puncte atractive din punct de vedere natural. Deşi mulţi dintre noi
considerã poluarea un element obişnuit al vieţii şi o ignorã total, la scarã socialã, aceasta a
devenit o preocupare a multor grupuri de indivizi.
În practicã, reducerea poluãrii face obiectul politicilor de mediu prin care se încearcã nu
eliminarea ei, oricum imposibilã, ci determinarea nivelului optim din punct de vedere social al
poluãrii, care este un nivel al suportabilitãţii societãţii şi depinde de corelaţia cost-beneficiu
înregistrate la diminuarea ei.
În vederea diminuãrii poluãrii, existã mai multe acţiuni la dispoziţia sectorului public şi
anume10:
· redefinirea drepturilor de proprietate. În general, poluarea se manifestã în aer, lacuri, râuri şi
terenuri de stat, respectiv pãduri, parcuri, strãzi, adicã asupra unor resurse care reprezintã bunuri
publice. Ori, drepturile de folosire a acestor resurse aparţine tuturor, adicã societãţii. Ca urmare,
indivizii nu au nici un imbold sã ridice sau cel puţin sã pãstreze calitatea resurselor din moment
ce nu recepţioneazã din aceastã intervenţie nici un avantaj. Prin privatizarea acestor resurse,
proprietarii ar fi preocupaţi de calitatea lor deoarece piaţa le-ar furniza spre a fi folosite în
direcţia cea mai valoroasã din punct de vedere social. Desigur, nu toate bunurile publice pot fi
privatizate, dar unele, da.
· impunerea de taxe agenţilor poluanţi. Societãţile comerciale poluante pot fi frânate în
activitatea lor prin impunerea de taxe, ceea ce înseamnã un control al poluãrii pânã la limitarea ei

10
Spencer, Milton, Op. cit., p. 611
la nivelul siguranţei sociale. Taxele practicate ar putea fi diferenţiate în funcţie de ziua din
sãptãmânã, ora, amplasarea geograficã etc. În acest fel s-ar institui un control diferenţiat în
funcţie de amploarea poluãrii generate. De asemenea, diferenţierea s-ar putea face şi în funcţie de
densitatea populaţiei din zonele poluate, în sensul practicãrii unor taxe mai ridicate în zonele mai
populate şi mai scãzute în zonele mai puţin populate. În acest fel, agenţii economici ar fi motivaţi
sã calculeze costurile şi beneficiile activitãţii în condiţiile eforturilor de diminuare a poluãrii şi în
absenţa lor.
Desigur, existã şi dificultãţi în aplicarea taxelor asupra agenţilor poluanţi generate de
faptul cã nu toate tipurile de poluare pot fi mãsurate în ceea ce priveşte impactul lor social pe de
o parte, iar pentru anumiţi agenţi economici amplasarea activitãţii este impusã de gãsirea
factorilor de producţie şi nu pot decide schimbarea zonei de desfãşurare a activitãţii. În plus,
beneficiile şi costurile, dupã cum s-a arãtat anterior, nu pot fi estimate cu exactitate.
· comercializarea drepturilor asupra poluãrii. Dacã societãţile funcţioneazã în condiţii legale, pe
bazã de licenţe de producţie, existã automat şi un aşa numit drept al acestora sã polueze pânã la
un anumit nivel, într-un anumit loc şi pe o perioadã datã de timp. Aceste licenţe fac obiectul
vânzãrii-cumpãrãrii, deci şi dreptul de a polua poate fi comercializat. Prin mecanismele pieţei,
adicã raportul cerere-ofertã şi nivelul preţului, guvernele determinã limita suportabilitãţii poluãrii
din punctul de vedere al securitãţii sociale. Oferta acestor drepturi asupra poluãrii este perfect
rigidã, dar prin comercializarea lor, preţul poate creşte dacã existã agenţi economici care
considerã mai avantajos sã cumpere dreptul asupra poluãrii decât sã investeascã în acţiuni de
diminuare a ei (figura nr.6. 5), ceea ce înseamnã o creştere a cererii pentru aceste licenţe.

Fig. nr.6.5: Raportul cerere-ofertã pe piaţa drepturilor asupra poluãrii

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2

· subvenţionarea eforturilor de reducere a poluãrii. Aceastã metodã de diminuare a poluãrii

capãtã forme diverse cum ar fi scutirea de impozit asupra proprietãţii echipamentelor destinate
reducerii poluãrii, subvenţionarea anumitor dispozitive de control, etc. Desigur, apare o încãlcare
a normelor etice deoarece subvenţionarea se face pe baza impozitelor pe venituri practicate de
stat, ceea ce înseamnã cã toţi consumatorii de bunuri devin plãtitori ai costurilor antipoluare.
Pentru ca aceste norme sã nu fie ignorate, ar trebui sã suporte cheltuielile de depoluare numai
consumatorii care cumpãrã produsele realizate prin activitãţi care provoacã poluarea, chiar dacã
efectele eforturilor antipoluare se rãsfrâng asupra întregii societãţi.
· reglementãrile directe. Este metoda legislativã de control al poluãrii şi constã în reglementãri
juridice precise cu privire la utilizarea licenţelor, reglementarea localizãrii activitãţii, volumul
poluãrii admise pe categorii de poluanţi etc.
6.2. Inegalitatea veniturilor în societate
Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferenţierea şi apropierea egalizarea
salariilor explicã asemãnãrile, respectiv diferenţierile de venituri în societate. La baza acestora se
aflã factori obiectivi şi subiectivi. Între cei obiectivi se pot menţiona calificarea şi eficienţa
muncii salariatului, locul de muncã, respectiv instituţia şi comportamentul de muncã, nivelul
instruirii şi educaţiei reflectate în diplome şi atestate. Iar factorii subiectivi, din pãcate intervin
adeseori în procesul determinãrii mãrimii salariului, mai ales atunci când rezultatele muncii
colective nu pot fi cuantificate proporţional cu munca individualã, iar aprecierea subiectivã a
managerilor cu privire la contribuţia personalã a salariaţilor nu reflectã realitatea. În acest fel
apare inegalitatea veniturilor în societate.
Factorii11 care determinã inegalitatea veniturilor sunt:
a) diferenţele de abilitate. Este recunoscut individul ca un sistem de abilitãţi, respectiv de
aptitudini fizice şi intelectuale pe care le pune în valoare în activitatea economicã. Aptitudinile
pot fi înnãscute sau dobândite pe parcursul acumulãrii de experienţã de viaţã şi de muncã;
b) educaţia şi instruirea. Aceste elemente sunt o problemã a alegerii individuale, în sensul cã nu
este obligatoriu ca un individ cu o instruire mai bogatã decât altul sã primeascã un venit mai
ridicat. Dacã da, atunci motivaţia învãţãrii este susţinutã de considerente solide, logice şi
obiective. Dar, din pãcate nu se întâmplã întotdeauna acest lucru;
c) discriminarea. Pe piaţa muncii existã o serie de restricţii în ceea ce priveşte ocuparea unor
locuri de muncã dupã diferite criterii: sex, vârstã, tradiţie. Aşa se explicã de ce predominã
femeile în posturi de secretare sau asistente medicale şi bãrbaţii în meseriile de pilot, dulgher,
tâmplar, etc.;
d) înclinaţia faţã de risc. Existã profesiuni în medii mai nocive sau periculoase, cum ar fi lucrul
în mine, la metrou, în sistemul cãilor ferate, etc. care sunt mai bine plãtite. Indivizii mai temãtori
faţã de riscul meseriei, ocupã adeseori douã locuri de muncã, pentru a compensa nivelul redus al
salariului;
e) distribuţia avuţiei. Relaţia dintre salariu şi avuţie este aceeaşi ca între fux şi stoc. Salariul
este un venit, ca şi renta, profitul şi dobânda care revine posesorului muncii prin fluxul monetar
al activitãţii economice, în timp ce avuţia reflectã bogãţia acumulatã la un moment dat. Prin
urmare, un pensionar poate avea un venit mic, dar o avuţie consideratã acumulatã anterior, aşa
cum un tânãr absolvent de facultate poate avea şansa unui loc de muncã foarte bine plãtit, în
condiţiile unei avuţii restrânse;
f) structura pieţei. Piaţa muncii, ca şi piaţa bunurilor de consum este puternic structuratã. Existã
doi factori esenţiali ai structurii pieţei care genereazã inegalitatea veniturilor: forma de
concurenţã şi crearea organizaţiilor profesionale. Astfel, în funcţie de forma de concurenţã, piaţa
poate fi perfectã, monopolisticã, de oligopol, de monopol. Ori, pe o piaţã de oligopol sau
monopol, nu se întâlneşte egalitatea distribuţiei veniturilor; în schimb, pe piaţa monopolistã sau
perfectã, atomicitatea cererii şi ofertei permite o tendinţã spre egalizare a veniturilor, tocmai
datoritã interdependenţelor dintre cerere şi ofertã. De asemenea, meseriile în domeniul cãrora s-
au constituit organizaţii profesionale (cum sunt şoferii de taxiuri etc.), impunerea de licenţe de
practicare a meseriei creeazã noi discrepanţe în ceea ce priveşte nivelul salariilor celor din
organizaţie faţã de cei care nu fac parte dintr-o asemenea grupare;
g) productivitatea marginalã. Productivitatea marginalã este o consecinţã a abilitãţilor şi
educaţiei individului şi îi permite la nivele ridicate, obţinerea unui venit corespunzãtor. Desigur,

11
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies, Thirteenth Edition,
McGraw-Hill, Inc, 1996, p. 403
productivitatea marginalã mai este influenţatã şi de motivaţia salariatului de a muncii, în sensul
cã un individ abil şi instruit nu înregistreazã o productivitate marginalã ridicatã decât dacã este
motivat. Ori, motivaţia muncii, este de cele mai multe ori, chiar mãrimea salariului. Stiind cã va
fi recompensat pe mãsura muncii, individul este dispus sã-şi mãreascã productivitatea;
h) cererea pentru factorul muncã. Ca pe orice piaţã, la creşterea cererii de muncã, reflectatã
prin oferta de locuri de muncã, preţul, respectiv salariul se majoreazã. Invers, scãderea cererii de
muncã atrage diminuarea salariului. Desigur, pe termen scurt, cererea de muncã este relativ
rigidã, dar în timp, se pot înregistra fluctuaţii ale acesteia. În plus, oferta însãşi de muncã se
formeazã în timp îndelungat, iar salariul este o consecinţã a interacţiunii cerere-ofertã;
i) sistemul fiscal. În general, la venituri mai mari, impozitele practicate sunt mai ridicate. Se
ajunge astfel la nivel optim al veniturilor, adicã peste care efortul muncii nu se mai justificã
pentru cã venitul suplimentar este prea puternic impozitat, iar munca salariatului nu mai este
recompensatã financiar. Sistemul fiscal este însã o preocupare permanentã a politicienilor care
modificã permanent grila de impozitare;
j) norocul, şansa, relaţiile. Numeroşi economişti12 aratã cã deşi sunt elemente mai puţin
obiective sau economice, norocul, şansa şi relaţiile influenţeazã sistemul distribuţiei veniturilor.
Norocul unei persoane poate fi o informaţie suplimentarã într-un moment cheie, descoperind o
ofertã de muncã, sau şansa de a se afla la locul potrivit, la momentul potrivit etc. Ghinionul poate
fi necazul unui accident sau al unei îmbolnãviri într-un moment vital al existenţei, sau lipsa unei
informaţii utile etc. Sansa sau neşansa sunt la fel, elemente imprevizibile pe care la o analizã
comparativã unii par a fi altfel decât ceilalţi, unii cu şanse mai mari decât alţii. Relaţiile sunt o
consecinţã a mediului de familie din care provine individul, precum şi a capacitãţii sale de a
menţine o relaţie de interes mai mult sau mai puţin vizibil.
Distribuţia veniturilor este diferitã de la ţarã la ţarã. Inegalitatea veniturilor este mai
pronunţatã în ţãrile sãrace faţã de cele bogate. Statisticile aratã cã discrepanţa cea mai mare a
veniturilor adicã inegalitatea cea mai puternicã este în ţãri precum Brazilia, Guatemala,
Tanzania, etc.13
Cauzele adâncirii inegalitãţii veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:
a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiştii considerã cã pe piaţa muncii au pãtruns
numeroşi tineri mai puţin pregãtiţi, ceea ce a fãcut ca noii salariaţi sã câştige mai puţin decât cei
în vârstã, experimentaţi şi instruiţi. Aceasta a mãrit gradul de inegalitate a veniturilor în
societate. În plus, în familiile în care bãrbaţii erau singurii aducãtori de venituri s-au produs
schimbãri esenţiale, in sensul cã mai multe soţii au pãtruns pe piaţa muncii din familiile cu
venituri mari, mãrind şi mai mult câştigul, decât din familiile cu venituri mici;
b) concurenţa externã. Muncitorii din industriile de automobile şi oţel, puţin instruiţi s-au
confruntat cu scãderea cererii de muncã din partea angajatorilor, iar salariul mediu al lor s-a
diminuat, chiar dacã iniţial veniturile înregistrate de aceştia au fost mai mari decât în alte
domenii de activitate;
c) cererea de muncã de înaltã calificare. Schimbãrile din activitatea de producţie în sensul
restructurãrilor în direcţia dezvoltãrii computerizate a activitãţii, consultanţei în afaceri,
biotehnologiei, asistenţei medicale, sistemelor avansate de comunicare etc. au impus creşterea
cererii de muncã de înaltã calificare şi evident diminuarea cererii de muncã necalificatã. Aceasta
a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregãtiţi;

12
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 404; Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper
Collins Publishers, 1991, p. 432
13
McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 400
d) sistemul fiscal. Prin legislaţia anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor ridicate au
fost mai mici decât cele practicate în anii `60 şi `70. Aceasta a adâncit inegalitatea veniturilor,
mai ales în condiţiile inflaţioniste în care cei cu venituri mici au resimţit înrãutãţirea condiţiilor
de viaţã.
Inegalitatea distribuţiei veniturilor înregistreazã diferite nivele, sau grade. La o inegalitate
a distribuţiei zero, adicã o distribuţie egalã a veniturilor în societate, un anumit procent de
populaţie înregistreazã acelaşi procent de venituri; prin urmare dacã 10% din populaţie obţine
10% din veniturile totale, 30% din populaţie 30% din venituri etc. se spune cã este o distribuţie
egalã de venituri în societate.
La o anumitã inegalitate a distribuţiei veniturilor, un anumit procent de populaţie
înregistreazã un procent mai mic din venituri; prin urmare, dacã 20% din populaţie înregistreazã
4% din venituri, 40% din populaţie 15%, 60% din populaţie 30% din venituri, se spune cã este o
distribuţie inegalã a veniturilor în societate. Desigur, în acest caz, 100% din populaţie va
înregistra 100% din venituri pentru cã ultimele procente de populaţie majoreazã într-un ritm mai
puternic cota de venituri deţinutã fiind familiile (relativ puţine la numãr) care obţin venituri
substanţiale.
Mai existã şi situaţia inegalitãţii totale a distribuţiei, din punct de vedere teoretic, la care
1% din populaţie înregistreazã 100% din venituri, iar restul, nici un venit.
Aceste grade de distribuţie sunt puse în evidenţã de curba Lorentz care coreleazã
procentul de populaţie cu procentul de venituri care revin acesteia (figura nr. 6.6).
Fig. nr.6. 6: Curba Lorentz

Sursa: http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/8.htm#_edn2

Distribuţia egalã este reflectatã de diagonala graficului (curba 1), distribuţia inegalã de
curba Lorentz (curba 2) iar distribuţia complet inegalã de liniile verticalã şi orizontalã ale
graficului care reprezentate în sistem opus (curba 3) evidenţiazã cea mai mare discrepanţã faţã de
egalitatea distribuţiei. Cu cât decalajul între curbele 1 şi 2 este mai mare, cu atât este mai inegalã
distribuţia veniturilor.
Aprecierea distribuţiei veniturilor ridicã ea însãşi o serie de probleme, cel puţin din douã
motive:
1. conceptul de venit este controversat. Se poate considera venitul unui individ suma veniturilor
fundamentale _ salariu, profit, dobândã, rentã. Sau se mai includ în mãrimea venitului personal
sumele neîncasate direct de posesorul factorului muncã, fiind reţinute în mod obligatoriu înainte
de plata efectivã, cum ar fi contribuţiile la asigurãrile sociale, impozitul pe venituri, etc. Alţi
participanţi la viaţa economicã atribuie venitului un sens mai larg, de avuţie;
2. venitul este variabil în timp. Se ridicã problema aprecierii venitului acumulat într-un an sau pe
un interval mai mare de timp. Astfel, dacã un individ câştigã 15 mil. lei într-un an şi 150 mil. în
anul urmãtor iar altul invers, adicã în primul an 150 mil. şi în anul urmãtor 15 mil. lei, existã o
distribuţie inegalã a veniturilor în societate? Rãspunsul este în funcţie de intervalul de timp
pentru care se analizeazã fenomenul distribuţiei. Prin urmare, distribuţia anualã este foarte
inegalã, dar pe un interval de timp de doi ani, veniturile sunt distribuite în mod egal.

6.3. Societatea şi problema sãrãciei

Distribuţia inegalã a veniturilor şi mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de
indivizi creeazã sau amplificã starea de sãrãcie. Aceasta, este un fenomen social, şi, deşi
afecteazã o parte a societãţii, are influenţe asupra întregii populaţii.
Nu existã o definiţie unanim apreciatã a fenomenului sãrãciei. În general, se spune cã o
familie înregistreazã starea de sãrãcie14 dacã nevoile sale de bazã depãşesc posibilitãţile de
satisfacere a acestora.
Sãrãcia poate fi apreciatã în sens absolut sau relativ. Sãrãcia absolutã reprezintã starea
unui individ sau familie care obţine un nivel minim al venitului necesar vieţii, luându-se în
considerare numai nevoile de hranã la cele mai mici estimãri de costuri. Sãrãcia
relativã apreciazã starea de sãrãcie a unui individ sau familie prin comparare cu un alt individ
sau grup; rezultã cã societatea poate caracteriza ca fiind afectatã de sãrãcie o familie care deşi are
venituri de subzistenţã, acestea sunt foarte scãzute în comparaţie cu ceilalţi membri ai societãţii.
Aceasta înseamnã cã nivelul sau pragul sãrãciei diferã de la ţarã la ţarã. Cu cât o societate este
mai dezvoltatã şi mai bogatã, cu atât limita sãrãciei este mai mare.
Apreciatã în contextul posibilitãţilor unei familii de a-şi satisface nevoile economice de
bazã, sãrãcia este influenţatã de mai multe elemente: mãrimea familiei, starea de sãnãtate, vârsta
membrilor etc., ceea ce face sã intereseze mai mult veniturile medii, pe membru de familie. În
plus, factorii politici mai sunt interesaţi de subiecţii sãrãciei, adicã de categoriile de populaţie
supuse acestui fenomen. Astfel, se remarcã eterogenitatea categoriilor sãrace de populaţie.
Acestea provin, atât din mediul rural cât şi urban, sunt şi tineri şi bãtrâni, mai mult sau mai puţin
instruiţi. Desigur, existã anumite tendinţe spre sãrãcie, care în general sunt aceleaşi în toate
economiile; este vorba despre înclinaţia spre sãrãcie a persoanelor fãrã instruire, a copiilor
provenind din familii dezorganizate, a pãrinţilor divorţaţi etc.
De multe ori, fenomenul sãrãciei nu este vizibil. Rata de sãrãcie se schimbã de la an la an
prin intrarea în sãrãcie a noi persoane şi ieşirea din sãrãcie a celor care au reuşit sã-şi mãreascã
veniturile. În plus, mulţi indivizi resimt o apropiere sau îndepãrtare de nivelul sãrãciei pentru cã
înregistreazã venituri fluctuante.
Fenomenul sãrãciei se aflã sau ar trebui sã se afle în atenţia politicienilor prin programe
adecvate. În schimb, izolarea sãrãciei în anumite zone ale ţãrii sau ale unui oraş, diminueazã
necesitatea acestor mãsuri pentru cã sãrãcia devine invizibilã pentru factorii politici. Prin
programe de asistenţã socialã aceştia se pot implica mai mult.

14
McCormell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 407
 CAPITOLUL7. Alte aspecte ale economiei sectorului public
7.1. Politicile macroeconomice
Sectorul public, intervine în viaţa economicã şi în domeniul politicilor macroeconomice.
Guvernul influenţeazã diverse variabile economice şi sociale prin acţiunile pe care le întreprinde
în patru direcţii principale:
a) politica fiscalã;
b) politica monetarã;
c) politica ratelor de schimb;
d) politica de preţuri şi venituri.
a) Politica fiscalã este o politicã de ajustare a sistemului economic prin intermediul impozitelor,
respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Se mai numeşte politicã bugetarã15 şi foloseşte ca
instrument principal bugetului public în reglarea activitãţii economice. De exemplu, dacã
şomajul înregistreazã o creştere impozitele excesive se vor diminua, efectul acestei reduceri,
alãturi de multiplicatorul investiţiilor, având rolul sã dezvolte activitatea economicã.
Prin politica fiscalã se stabilesc:
· tipurile de impozite care vor fi percepute;
· nivelul impozitelor;
· diferenţierea impozitelor pe categorii de agenţi economici;
· rolul impozitelor.
b) Politica monetarã este o politicã macroeconomicã de ajustare a echilibrului economic prin
rata dobânzii. În condiţii de avânt economic, se practicã o ratã a dobânzii micã, pentru a se
stimula investiţiile, iar în condiţiile de boom economic, o ratã a dobânzii mare. Desigur, politica
monetarã capãtã o complexitate sporitã în condiţiile lipsei de lichiditate, când rata dobânzii este
din punct de vedere teoretic zero şi populaţia preferã banii lichizi. Sub aspect practic, rata
dobânzii nu poate înregistra nivelul zero, dar o lipsã de lichiditate este posibilã şi îngreuneazã
derularea tranzacţiilor prin posibile blocaje financiare în lanţ.
c) Politica ratelor de schimb urmãreşte menţinerea competitivitãţii prin folosirea controlatã a
cursului de schimb şi consolidarea schimburilor externe prin practicarea unor cursuri alternative
de schimb atunci când existã fluxuri de capital.
d) Politica de preţuri şi venituri se referã la stabilirea pe cale administrativã a unor limite
minime sau maxime de preţ la anumite bunuri, servicii sau resurse economice şi controlul
veniturilor prin sistemul taxelor negative (acestea reprezintã un fel de impozite inverse plãtite de
guvern agenţilor economici inclusiv populaţiei pentru a completa nivelul de consum pânã la
nivelul consimţit de societate) şi pozitive (acestea sunt impozitele percepute de stat).

7.2. Alte politici economice

Statul intervine în promovarea politicilor economice în scopul macrostabilizãrii sociale şi
economice. Este vorba despre un ansamblu de politici de intervenţii, cum sunt:
- politica de echilibrare a bugetului de stat;
- politica economicã de echilibrare a balanţei de plãţi;
- politica economisirii, consumului şi veniturilor;
- politica investiţionalã;
- politica de reglare a cererii şi ofertei de bani;

Băcescu, Marius, Strategii şi politici macroeconomice, Editura Global Lux, Colecţia Economică, Bucureşti, p. 49
15
- politica antiinflaţionistã;
- politica antişomaj.
Unele dintre acestea folosesc instrumentele politicilor macroeconomice descrise anterior,
iar altele insistã pe utilizarea unor instrumente specifice considerate esenţiale pentru înlãturarea
dezechilibrelor economice. Dar toate trebuie corelate unele cu altele, în scopul evitãrii unor
scopuri contradictorii şi apariţiei de conflicte între variabilele economice.

7.3. Economia asistenţei medicale

Sectorul public se implicã în domeniul sãnãtãţii prin mecanismele obişnuite, ale alocãrii
de cheltuieli cu aceastã destinaţie. În plus, elaborarea de programe de asistenţã medicalã
reprezintã o altã preocupare a sectorului public prin care se urmãreşte starea de sãnãtate a
populaţiei din punct de vedere statistic, ameliorarea acesteia, şi îmbunãtãţirea sistemului de
asistenţã publicã medicalã. Existã o adevãratã industrie a asistenţei medicale, în care se include
toate serviciile oferite populaţiei din punct de vedere medical în spitale, laboratoare, cabinete
medicale şi stomatologice, policlinici etc.
În prezent, economia asistenţei medicale se confruntã cu douã aspecte esenţiale: costurile
şi accesul.
Costurile asistenţei medicale sunt în creşterea atât din punct de vedere absolut, cât şi
relativ, ca pondere în produsul naţional brut. Creşterea cheltuielilor cu asistenţa medicalã nu
înseamnã automat îmbunãtãţirea stãrii de sãnãtate a populaţiei. De altfel, calitatea asistenţei
medicale este greu de apreciat. De cele mai multe ori, creşterea duratei medii de viaţã a
populaţiei poate indica o ameliorare a sistemului de îngrijire medicalã, respectiv a tratamentelor,
a serviciilor medicale, a dotãrii cu aparatura necesarã a instituţiilor sanitare etc.
Accesul la asistenţa medicalã divide populaţia în douã categorii: asiguraţii şi neasiguraţii.
Asiguraţii, au acces la serviciile de asistenţã medicalã, în mod gratuit sau compensat în timp ce
neasiguraţii au acces în condiţiile suportãrii cheltuielilor de îngrijire medicalã, care fiind foarte
mari, îi îndepãrteazã pe subiecţii care amânã pe cât posibil contactul cu acest sector. Ca urmare,
cei asiguraţi devin mai puţin preocupaţi de mãsurile de prevenire a îmbolnãvirilor şi tind sã
supraconsume serviciile de asistenţã medicalã în sensul cã solicitã teste şi control medical mult
mai des decât dacã ar fi fost neasiguraţi.

7.4. Integrarea economicã şi copiii instituţionalizaţi

Adeseori integrarea economicã este corelatã sau mai bine spus condiţionatã de situaţia
copiilor instituţionalizaţi. Desigur, nici corupţia, birocraţia, sãrãcia, îngrijirea medicalã,
securitatea graniţelor, inflaţia, şomajul nu sunt evitate în abordarea procesului de integrare a
României în structurile europene. Autoritãţile fac eforturi permanente pentru ameliorarea
condiţiilor economice şi astfel îndeplinirea condiţiilor de integrare mai parcurge câte un pas.
Acest aspect este valabil şi pentru situaţia copiilor instituţionalizaţi.
Este adevãrat cã în contextul dezvoltãrii economice durabile, în care prezentul este
corelat cu viitorul, respectiv resursele prezentului cu posibilitãţile de dezvoltare ale generaţiilor
viitoare, situaţia copiilor instituţionalizaţi atrage cel mai uşor atenţia organismelor internaţionale.
Din acest punct de vedere, dacã optimiştii vãd partea plinã a paharului, adicã schimbãrile care au
avut loc în casele de copii, în privinţa copiilor strãzii, a celor din şcoli de corecţie şi din diverse
centre. Aceste schimbãri, dincolo de ajutoarele şi donaţiile primite, care nu au fost întotdeauna
de bunã calitate vizeazã şi investiţiile pentru modernizare şi schimbare a calitãţii vieţii
instituţionale suportate de societãţi private şi mai ales de bugetul statului. Pesimiştii vãd partea
goalã a paharului, adicã tristeţea din ochii copiilor care trãiesc o viaţã lipsitã de sentimente, copii
care înfruntã o situaţie pe care nu şi-o doresc. Din puţinul pe care îl au aceşti indivizi mai oferã
câte ceva copiilor singuri, întâlniţi pe stradã, sau pur şi simplu evitã sã îl vadã.
Realiştii adoptã o poziţie de mijloc. Ei nu îi ignorã pe copiii instituţionalizaţi, aşa cum nu
ignorã inflaţia, şomajul şi greutãţile zilnice. Dar sunt critici. Ei înţeleg multe, şi acceptã o serie
de neajunsuri, însã cautã explicaţii şi cauzele necazurilor. În acelaşi timp, îi condamnã pe cei
care se lanseazã în acţiuni nechibzuite şi pe cei care se complac într-o stare datã din care nu
încearcã sã iasã.
Si atunci, percepţia noastrã cu privire la integrare şi la instituţionalizarea copiilor depinde
de structura internã individualã, de gradul de optimism, sau pesimism care ne caracterizeazã.
Dincolo de aceastã percepţie subiectivã, fireascã, se poate contura o apreciere obiectivã
cu privire la corelaţia integrare şi situaţia copiilor instituţionalizaţi. Nimeni nu contestã cã aceşti
copii sunt victime ale unor condiţii precare de viaţã, ale unor pãrinţi denaturaţi, ale unor
conjuncturi triste şi toţi acceptã necesitatea sprijinirii lor de cãtre societate. Diverse fundaţii însã
care ocrotesc copilul dintr-o încercare de bunã credinţã îşi extind implicarea în integrarea
copiilor scãpând-o uneori de sub control. Este vorba despre situaţia în care copii instituţionalizaţi
se alãturã copiilor cu familii la grãdiniţã, şcoli sau în parc. Greşeala nu este a pãrinţilor cu copii
care îşi feresc odraslele de contactul cu copiii instituţionalizaţi şi refuzã de exemplu sã înveţe la
aceeaşi grãdiniţã. Si nu neapãrat de teama unor boli, cât mai ales a comportamentului lor
imprevizibil. Ieşirile din instituţii, îl determinã pe copil sã aibã izbucniri şi reacţii spontane
violente chiar, care în condiţiile unui supraveghetor la 6 copii sau a pasivitãţii acestuia devin
periculoase pentru copiii ceilalţi. De aici, nu trebuie sã se înţeleagã acum cã toţi copiii cu pãrinţi
sunt cuminţi, ascultãtori, educaţi, cu atitudini paşnice şi uşor de intuit. Nici cã toţi copiii
instituţionalizaţi ar fi un pericol public. Atâtea cazuri au dovedit cã aceştia din urmã, cãliţi de
viaţã şi cu mult bun simţ au avut o puternicã motivaţie sã-şi depãşeascã condiţia şi mai mult
decât atât, au reuşit. Dar, partea care rãmâne din copii instituţionalizaţi care nu poate fi educatã
prin efortul societãţii, nu înseamnã cã este o consecinţã a sistemului economic. Nu înseamnã cã
societatea este rãspunzãtoare de aceastã parte care nu poate fi integratã social. Este oare greu sã
se accepte cã o structurã prost creatã nu poate fi îndreptatã? Adeseori explicãm comportamentul
cuiva atât prin elemente înnãscute cât şi dobândite, respectiv atât prin caracter, temperament,
voinţã cât şi prin educaţie şi apartenenţã la grup. Dobândirea apare ca o construcţie realizatã pe o
fundaţie care poate fi asimilatã cu caracteristicile înnãscute. Dar dacã fundaţia lipseşte,
construcţia nu îşi are rostul. Cu alte cuvinte nu se pot dobândi elementele necesare în condiţiile
unor trãsãturi intrinseci, înnãscute contrare depãşirii condiţiei şi atunci efortul nostru devine fãrã
efect sau cu efect zero.
Societatea, statul, instituţiile publice au desigur datoria permanentã sã se preocupe şi sã
sprijine categoriile de populaţie defavorizate. Dar de aici şi pânã la a continua o direcţie fãrã
finalitate în detrimentul altor investiţii în capitalul uman, respectiv în stimularea şi încurajarea
copiilor înzestraţi, care promit realizãri, este o insistenţã inutilã.
Se spune adeseori cã pentru a trece puntea trebuie sã te faci frate cu cineva. Dacã pentru a
avea succes integrarea României înseamnã rezolvarea situaţiei copiilor instituţionalizaţi este
foarte bine. Dar succesele în acest domeniu nu depind numai de efortul societãţii, respectiv ale
guvernului, ci şi de structura şi motivaţia acestora. De aceea rezultate pot întârzia sau pot fi mai
mici decât cele scontate.
Organismele internaţionale sunt instituţii extraordinare, dar care, prin raportorii
desemnaţi sã analizeze o situaţie beneficiazã de o prezentare mai mult subiectivã, decât
obiectivã. Un strãin care vine în România pe post de controlor nu poate fi în stare sã înţeleagã
situaţia realã a oamenilor care trãiesc aici. El este aşteptat, condus, cazat, ospãtat, plimbat în
spiritul tradiţiei româneşti şi nu reuşeşte decât descriptiv sã observe o situaţie de fapt. Aparenţele
nu mai sunt însã suficiente pentru a înţelege realitatea.
De aceea, opinia pesimistã care caracterizeazã reprezentanţii organismelor internaţionale
privind integrarea României nu poate fi cea realã. La fel, nici optimismul care caracterizeazã
factorii de decizie din România nu este bun. Dar realiştii care vãd şi lucrurile bune şi lucrurile
rele pot constata cã distanţa României faţã de încheierea procesului de integrare europeanã nu
este nici atât de mare cum o vãd instituţiile externe, nici atât de redusã, cât prezintã decidenţii
politici autohtoni. Condiţia însã este sã fie aplicate criterii de judecatã care pe o bazã unitarã sã ia
în considerare particularitãţile româneşti din punct de vedere demografic, social, cultural,
economic, politic, juridic, natural.
 CAPITOLUL8. SERVICIILE PUBLICE. CONSIDERAŢII ASUPRA
LEGISLAŢIEI ŞI PRACTICII COMUNITARE ÎN DOMENIU
8.1. Serviciile de interes general în Uniunea Europeană
Serviciile publice sunt consacrate în acquis-ul comunitar şi literatura juridică de la nivelul
Uniunii Europene sub denumirea de servicii de interes general. Protocolul nr. 26 privind
serviciile de interes general la Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) nu
defineşte acest concept. În practica Uniunii Europene, termenul de servicii de interes general se
referă la servicii, cu sau fără caracter economic, pe care Statele Membre le consideră ca fiind de
interes general şi pe care le supun în consecinţă unor obligaţii de serviciu public specifice.
Sintagma de „obligaţii de serviciu public” se referă la anumite cerinţe care sunt impuse
de autorităţile publice prestatorului serviciului pentru a se asigura că anumite obiective de interes
public sunt îndeplinite. În anexa la Cartea Verde a Serviciilor de Interes General (Comisia
Europeană, 2003, pp. 35-44) sunt prevăzute anumite obligaţii de serviciu public care au putut fi
derivate din legislaţia sectorială specifică la nivelul Uniunii Europene, respectiv: serviciul
universal, continuitatea, calitatea serviciului, suportabilitatea, protecţia utilizatorului şi a
consumatorului. Obligaţiile sunt aplicabile la nivelul Uniunii Europene, la nivel naţional sau la
nivel regional.
Se remarcă faptul că la nivel comunitar practica a adoptat o abordare funcţională în ce
priveşte definirea serviciilor publice, elementul central fiind reprezentat de noţiunea de „interes
general”.
Conceptul de servicii de interes general cuprinde atât serviciile de interes economic
general, care intră în sfera de aplicare a TFUE, cât şi serviciile de interes general fără caracter
economic pentru care normele TFUE nu sunt aplicabile (Protocolul nr. 26 privind serviciile de
interes general, art. 2).
Articolul 14 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene subliniază locul ocupat
de serviciile de interes economic general în cadrul valorilor comune ale Uniunii, precum şi rolul
pe care îl au acestea în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii. Uniunea Europeană
şi Statele Membre asigură funcţionarea acestor servicii, în limita competenţelor ce le revin şi în
limita domeniului de aplicare a tratatelor, pe baza unor principii şi în condiţii care să le permită
îndeplinirea misiunilor lor. Tot în cadrul articolului 14 se prevede o nouă bază legală pentru ca
Parlamentul European şi Consiliul să adopte, pe baza unei propuneri a Comisiei, regulamente
prin care să se stabilească aceste principii şi condiţii. Este de menţionat că prevederile articolului
14 se aplică fără a aduce atingere articolelor 106 şi 107 din TFUE, care se referă la concurenţă şi
ajutor de stat.
Astfel, în articolul 106 alin. 2 din TFUE se menţionează că „întreprinderile care au
sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de
monopol fiscal se supun normelor tratatelor şi, în special, regulilor de concurenţă, în măsura în
care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale
care le-a fost încredinţată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o
măsură care contravine intereselor Uniunii”.
Protocolul nr. 26 privind serviciile de interes general precizează în articolul 1 valorile
comune ale Uniunii în înţelesul articolului 114:
• rolul esenţial şi competenţele discreţionare ample ale autorităţilor naţionale, regionale şi locale
în ceea ce priveşte furnizarea, punerea în funcţiune şi organizarea serviciilor de interes economic
general într-un mod care să răspundă cât mai bine nevoilor utilizatorilor;
• diversitatea existentă la nivelul diferitelor servicii de interes economic general şi diferenţele
dintre nevoile şi preferinţele utilizatorilor, care pot rezulta din circumstanţe geografice, sociale
sau culturale diferite; şi
• un nivel ridicat al calităţii, siguranţei şi accesibilităţii, egalitatea de tratament şi promovarea
accesului universal şi a drepturilor utilizatorilor.
În articolul 2 al Protocolului nr. 26 se evidenţiază că prevederile Tratatelor nu aduc
atingere competenţei Statelor Membre cu privire la furnizarea, punerea în funcţiune şi
organizarea serviciilor de natură non-economică de interes general.
Distincţia dintre serviciile de interes economic general şi serviciile de natură
noneconomică de interes general prezintă relevanţă din perspectiva aplicării regulilor privind
ajutorul de stat, achiziţiile publice şi piaţa internă.
În ceea ce priveşte ajutorul de stat, în cazul serviciilor de interes economic general sunt
aplicabile Decizia Comisiei din 28 noiembrie 2005 privind aplicarea articolului 86 alineatul (2)
din Tratatul CE la ajutorul de stat, sub forma compensaţiei pentru obligaţia de serviciu public,
acordat anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredinţată prestarea unui serviciu de interes
economic general şi Cadrul comunitar pentru ajutoarele de stat sub forma compensaţiilor pentru
obligaţia de serviciu public.
Acestea sunt incluse în aşa-numitul Pachet privind ajutorul de stat pentru serviciile de
interes economic general, care urmează să expire în noiembrie 2011. În vederea revizuirii acestui
pachet, Comisia Europeană a emis Comunicarea „Reforma normelor UE privind ajutoarele de
stat aplicabile serviciilor de interes general”. Principiile cheie ale reformei sunt următoarele
(Comisia Europeană, 2011, p. 7):
• Clarificarea unui număr de concepte cheie relevante pentru aplicarea normelor privind ajutorul
de stat la serviciile de interes general, inclusiv a ariei de cuprindere a acestor norme şi a
condiţiilor pentru aprobarea ajutorului pentru serviciile de interes economic general de către
Comisie;
• Abordarea diferenţiată şi proporţională a diverselor tipuri de servicii de interes economic
general, respectiv corelarea gradului de control al ajutoarelor de stat cu natura şi domeniul de
aplicare a serviciilor oferite. Strategia include simplificarea aplicării normelor pentru anumite
tipuri de servicii publice pe scară restrânsă, de natură locală şi cu impact limitat asupra
schimburilor comerciale între Statele Membre, precum şi pentru anumite tipuri de servicii
sociale. Pe de altă parte, Comisia poate ţine cont de considerente legate de eficienţă şi concurenţă
în analizarea serviciilor comerciale pe scară largă care au o dimensiune europeană clară şi cărora
le-au fost încredinţate obligaţii de serviciu public.
Normele privind piaţa internă includ dispoziţiile în domeniul libertăţii de stabilire
(articolul 49 din TFUE) şi dispoziţiile în domeniul libertăţii de prestare a serviciilor, (articolul 56
din TFUE). Doar serviciile care constituie „activităţi cu caracter economic” intră sub incidenţa
normelor privind piaţa internă din TFUE şi a Directivei privind serviciile (Comisia Europeană,
2010, p. 81).
Un loc aparte în cadrul serviciilor de interes general este ocupat de serviciile sociale de
interes general, care pot avea atât caracter economic, cât şi caracter noneconomic.
Conceptul de servicii sociale de interes general nu este definit în Tratate sau legislaţia
secundară. Aceste servicii fac obiectul a două Comunicări ale Comisiei: COM(2006) 177 final
din 26.4.2006 „Punerea în aplicare a programului comunitar de la Lisabona: Serviciile sociale de
interes general în Uniunea Europeană” şi COM(2007) 725 final din 20.11.2007 „Serviciile de
interes general, inclusiv serviciile sociale de interes general: un nou angajament european”.
 Cu ocazia celui de-al treilea forum privind serviciile sociale de interes general au fost
formulate anumite recomandări pentru Parlamentul European, Consiliu şi Comisie, din cadrul
cărora pot fi evidenţiate următoarele (Al treilea forum privind serviciile sociale de interes
general, 2010):
• recunoaşterea rolului serviciilor sociale de interes general atât din punctul de vedere al
coeziunii sociale, cât şi din cel al dezvoltării şi competitivităţii economice;
• utilizarea noului cadru legal al Uniunii Europene ca urmare a Tratatului de la Lisabona
(articolul 14 din TFUE, Protocolul privind serviciile de interes general şi Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene) în vederea protejării rolului crucial al serviciilor sociale de
interes general şi asigurarea că responsabilităţile şi competenţele Statelor Membre pot conduce la
satisfacerea nevoilor populaţiilor acestora şi pot îndeplini misiunile de interes general ale acestor
servicii;
• clarificarea anumitor concepte esenţiale legate de controlul exercitat de Uniunea Europeană
precum cel de „activitate economică” şi de „afectare a comerţului între Statele Membre”;
• adaptarea regulilor conţinute de pachetul Altmark aplicabile furnizorilor de servicii sociale şi
autorităţilor locale (simplificarea şi adaptarea regulilor pentru furnizorii mici şi serviciile sociale
de natură locală, îmbunătăţirea criteriului privind mandatul – actul de încredinţare);
• în contextul elaborării unui instrument legal adaptat pentru serviciile sociale de interes general,
se impune definirea unor puncte de referinţă comune în cadrul legal al Uniunii Europene pentru
organizarea, finanţarea şi evaluarea misiunilor îndeplinite de către serviciile sociale de interes
general; şi
• clarificarea diverselor forme de prestare a serviciilor: gestiune directă, parteneriate public-
privat, parteneriate public-public (precum cooperarea intermunicipală), scheme de autorizare,
compensare sau subvenţionare, concurenţa reglementată, delegarea.
Anumite servicii de interes general, respectiv cele de reţea cu o dimensiune europeană
(telecomunicaţii, electricitate, gaz, transport, servicii poştale) şi anumite servicii media
audiovizuale beneficiază de un cadru de reglementare la nivel comunitar, acestea fiind
considerate sectoare armonizate, pentru care au fost stabilite la nivelul Uniunii Europene
obligaţii de serviciu public. Sectoarele menţionate au fost supuse unui proces de liberalizare în
vederea creşterii eficienţei şi calităţii acestor servicii, precum şi a competitivităţii companiilor
europene.
Cu toate acestea, la nivelul Uniunii Europene, în contextul crizei economice şi financiare,
se constată o refocalizare a dezbaterilor de la aspectele privind liberalizarea serviciilor de reţea la
serviciile publice sociale şi locale, a căror furnizare în condiţii de calitate şi de menţinere a ariei
de cuprindere reprezintă o provocare (Monti, 2010, pp. 73-75).
Ca o modalitate de sprijinire de către Uniunea Europeană a eforturilor Statelor Membre
în modernizarea serviciilor publice şi în adaptarea lor la cerinţele cetăţenilor europeni, profesorul
Mario Monti propune în Raportul elaborat pentru Preşedintele Comisiei Europene „O nouă
strategie pentru piaţa internă – în serviciul economiei şi societăţii europene” asigurarea
predictibilităţii şi proporţionalităţii cadrului european, în principal în ceea ce priveşte aplicarea
regulilor legate de ajutorul de stat şi a regulilor privind selectarea furnizorului. Aceste aspecte
reprezintă zone de interes deosebit pentru actorii implicaţi, astfel cum a rezultat din discuţiile
permanente şi consultări.
Un alt element conţinut în recomandările profesorului Mario Monti este cel legat de
incluziune, respectiv asigurarea participării cetăţenilor la piaţa internă prin accesul la servicii de
interes economic general de bază, în principal la servicii de reţea precum serviciile poştale,
serviciile de transport şi serviciile de telecomunicaţii. Două propuneri în acest sens includ
examinarea de către Comisia Europeană a utilizării articolului 14 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene în vederea extinderii serviciului universal în domeniul
comunicaţiilor electronice la furnizarea accesului broadband şi reevaluarea obligaţiilor de
serviciu public în transporturi şi întărirea drepturilor utilizatorilor serviciilor de transport aerian.
Comisia Europeană urmează să adopte până la finalul anului 2011 o comunicare în care
se vor prezenta măsurile de asigurare a unui cadru pentru serviciile de interes economic general,
inclusiv pentru serviciile sociale de interes general, care să le permită îndeplinirea misiunilor
acestora. Comisia va „examina măsurile pentru a asigura, în conformitate cu articolul 14 şi
Protocolul nr. 26, că toţi cetăţenii pot beneficia la preţuri accesibile de servicii esenţiale de zi cu
zi de care au nevoie pentru a participa la viaţa economică şi socială, luând în considerare rolul
vital al Statelor Membre în furnizarea, autorizarea şi organizarea unor asemenea servicii”
(Comisia Europeană, 2011, p. 18).

8.2. Armonizarea legislaţiei naţionale în anumite sectoare de servicii publice cu acquis-ul

comunitar
În concordanţă cu abordarea şi principiile de la nivelul Uniunii Europene, legislaţia
românească a fost armonizată cu cea de la nivel european în anumite sectoare ale serviciilor şi pe
anumite direcţii de acţiune.
Astfel, Directiva privind Serviciile a fost transpusă în legislaţia naţională prin intermediul
OUG nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza
servicii în România. În art. 1 alin. 4 din OUG nr. 49/2009 se menţionează că ordonanţa nu
afectează dispoziţiile naţionale privind definirea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
economice de interes general, relaţiile de muncă, sănătatea şi securitatea la locul de muncă,
securitatea socială, protecţia şi promovarea libertăţii culturale sau lingvistice, pluralismul
mijloacelor de comunicare în masă, precum şi exercitarea drepturilor fundamentale, astfel cum
sunt acestea recunoscute potrivit legii.
Potrivit prevederilor art. 4 alin. 2 lit. b din OUG nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire
a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România, în domeniul de aplicare al
ordonanţei nu intră serviciile neeconomice de interes general. Prevederi ale Directivelor de la
nivelul Uniunii Europene în anumite domenii ale serviciilor de interes general au făcut obiectul
armonizării/transpunerii în legislaţia românească după cum se arată în tabelul de mai jos.
Termenul de servicii de interes general este utilizat în legislaţia noastră în conexiune cu
serviciile comunitare de utilităţi publice. Astfel, Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de
utilităţi publice menţionează în art. 7 că serviciile de utilităţi publice sunt supuse regimului
juridic al serviciilor publice de interes general, fiindu-le aplicabile obligaţiile de serviciu public
definite potrivit unor exigenţe/cerinţe fundamentale, respectiv universalitatea, continuitatea din
punct de vedere calitativ şi cantitativ, în condiţii contractuale reglementate, adaptabilitatea la
cerinţele utilizatorilor şi gestiune pe termen lung, accesibilitatea egală şi nediscriminatorie la
serviciul public, în condiţii contractuale reglementate, precum şi transparenţa decizională şi
protecţia utilizatorilor. Se consacră prin prevederile acestei legi regimul de servicii de interes
economic general pentru serviciile publice din domeniile de alimentare cu apă, canalizare şi
epurarea apelor uzate, colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale, producţia, transportul,
distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem centralizat, salubrizarea localităţilor,
iluminatul public, administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale
şi transportul public local.
8.3. Implicaţii ale abordării comunitare în domeniul serviciilor publice asupra procesului
de elaborare a proiectului de Cod Administrativ al României
Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice de la nivelul Ministerului
Administraţiei şi Internelor implementează începând cu luna iulie 2009 proiectul „Un cadru
legislativ mai coerent pentru o administraţie publică mai eficientă”, finanţat în cadrul
Programului Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative şi al cărui rezultat principal este
reprezentat de proiectul Codului Administrativ al României.
Domeniul serviciilor publice constituie unul dintre domeniile luate în considerare pentru
includerea în proiectul Codului Administrativ.
Având în vedere prevederile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, soluţiile cuprinse de proiectul Codului
Administrativ trebuie să răspundă cerinţelor armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia
comunitară.
În acest context, se recomandă introducerea în proiectul Codului Administrativ a
noţiunilor de servicii de interes economic general şi servicii neeconomice de interes general,
luând în considerare impactul distincţiei dintre cele două tipuri de servicii publice asupra
modului de aplicare a normelor Uniunii Europene privind ajutorul de stat, achiziţiile publice şi
piaţa internă.
În ceea ce priveşte definirea serviciilor considerate ca fiind servicii de interes economic
general, prezintă relevanţă marja importantă de apreciere de care dispun autorităţile publice la
nivel naţional, regional sau local în acest sens. Această marjă de apreciere nu poate fi exercitată
cu încălcarea normelor din sectoarele care au fost armonizate la nivelul Uniunii şi unde au fost
luate în considerare obiectivele de interes general. De asemenea, libertatea Statelor Membre de a
defini servicii de interes economic general este supusă Controlului Comisiei şi al instanţelor
Uniunii Europene în ceea ce priveşte erorile vădite de apreciere, respectiv a celor susceptibile de
a încălca dispoziţiile TFUE (Comisia Europeană, 2010, p. 81).
Ţinând cont de practica Uniunii Europene, se recomandă utilizarea unei abordări
funcţionale în definirea serviciilor publice în proiectul Codului Administrativ, astfel încât să se
asigure o aplicare uniformă şi facilă a normelor ce urmează a fi adoptate la nivel comunitar în
domeniu.
Atât legislaţia comunitară, cât şi legislaţiile naţionale ale Statelor Membre, evidenţiază o
abordare sectorială a serviciilor publice, rezultată din diversitatea şi specificitatea acestor
servicii. Nici în legislaţia românească nu există o lege-cadru transversală aplicabilă tuturor
serviciilor publice, ci legislaţie specifică fiecărui domeniu al acestor servicii. Din considerentele
menţionate anterior se recomandă păstrarea în legislaţia naţională a acestei abordări sectoriale a
serviciilor publice, urmând ca în proiectul Codului Administrativ să se regăsească un cadru
general de reglementare.
Ţinând cont de tendinţele de modernizare a cadrului de reglementare a serviciilor de
interes economic general la nivel comunitar, evidenţiate şi în Comunicarea „Reforma normelor
UE privind ajutoarele de stat aplicabile serviciilor de interes general”, apare ca fiind de interes
precizarea conceptului de servicii publice de interes local în proiectul Codului Administrativ.
Aceasta întrucât se preconizează simplificarea aplicării normelor privind ajutorul de stat pentru
serviciile publice la scară restrânsă, de natură locală, astfel cum se menţiona anterior.
 Procesul de elaborare a proiectului Codului Administrativ al României are loc pe fondul
unor profunde transformări a serviciilor publice la nivel comunitar, în vederea creşterii calităţii,
eficienţei şi accesibilităţii acestor servicii în condiţii de presiune
asupra bugetelor naţionale şi locale. Apare astfel oportunitatea creării în proiectul Codului
Administrativ a unui cadru de reglementare pentru serviciile publice adaptat cerinţelor pieţei
interne şi aşteptărilor cetăţenilor. În acest sens, în vederea armonizării cu legislaţia şi practica de
la nivelul Uniunii Europene, apare necesară adoptarea unei abordări funcţionale a noţiunii de
servicii publice, precum şi introducerea conceptelor de servicii de interes economic general şi de
servicii neeconomice de interes general. Totodată, prezintă relevanţă precizarea conţinutului
noţiunii de servicii publice de interes local. În acelaşi timp, se recomandă ca reglementarea
diverselor tipuri de servicii publice să rămână sectorială, cu respectarea cadrului general de
reglementare propus a fi realizat în proiectul Codului Administrativ.
 CAPITOLUL9. Concluzii privind funcţionarea sectorului public
9.1. Comentarii generale privind funcţionarea sectorului public

Sectorul public este o necesitate pentru orice economie. Funcţionarea sa este impusã de
imperfecţiunile pieţei, dar aceasta nu înseamnã cã implicarea sa este întotdeauna optimã.
Interesele agenţilor economici diferã, ceea ce înseamnã cã niciodatã nu vor fi satisfãcuţi deplin
toţi participanţii la viaţa economicã. În plus, sentimentul discriminãrii este o caracteristicã umanã
care face ca de cele mai multe ori individul sã se considere dezavantajat sau defavorizat de o
situaţie pe care este obligat sã o accepte.
Prin urmare, se pot desprinde câteva concluzii generale din funcţionarea sectorului
public:
· implicarea statului în economie este o necesitate pentru orice economie dar şi o posibilitate;
· formele implicãrii statului diferã de la ţarã la ţarã;
· sectorul public coexistã cu sectorul privat;
· se manifestã relaţii de complementaritate şi/sau concurenţã între sectorul public şi cel privat;
· funcţiile majore ale sectorului public sunt de alocare, distribuţie a veniturilor şi stabilizare
economicã;
· alegerea publicã nu se face întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu acordându-se prioritate
principiilor etice şi nu în mod automat celor de eficienţã;
· forma cea mai vizibilã de manifestare a sectorului public este producţia de bunuri publice;
· fondurile necesare producerii de bunuri publice se pot obţine prin acord voluntar sau impozitare
obligatorie;
· preţurile administrate pot fi limitã minimã sau maximã şi nu reprezintã preţurile bunurilor
publice;
· problematica externalitãţilor impune intervenţia publicã;
· problemele sociale ale securitãţii, inegalitãţii veniturilor, sãrãciei, asistenţei medicale, impun
mãsuri şi politici macroeconomice cu caracter public;
· coordonatele sectorului public se schimbã în contextul globalizãrii şi integrãrii economice;
· funcţionarea sectorului public nu este perfectã, ea însãşi înregistrând eşecuri, pe care societatea
le poate ameliora fie printr-o schimbare de intervenţie publicã, fie printr-o intervenţie privatã,
sau mixtã.

9.2. Sectorul public în România

România parcurge o etapã dificilã. Tranziţia la economia de piaţã a fost un proces mai
îndelungat decât şi-a imaginat orice persoanã supusã astãzi costurilor sociale. Dificultãţile
economice se reflectã în plan social şi afecteazã comportamentul indivizilor. Perceperea acestui
proces este diferitã în rândul oamenilor, nu atât din pricina bunãstãrii individuale, cât mai ales a
gradului de optimism de care se bucurã fiecare. În general, se pot recunoaşte trei categorii de
populaţii:
a) optimiştii care trãiesc o viaţã agitatã, dar recompensatã material. Ei sunt cei care muncesc la
mai multe societãţi fie ca întreprinzãtori, fie ca salariaţi, aleargã toatã ziua, dar îşi permit luxurile
unui concediu sau al cumpãrãrii de bunuri de folosinţã îndelungatã. Ei sunt convinşii care cred
într-o redresare a economiei şi sperã într-o viaţã mai uşoarã.
b) pesimiştii, care trãiesc o viaţã simplã, chiar foarte modestã şi uneori sub limita sãrãciei. Ei
sunt cei cãrora le-a pierit zâmbetul şi motivaţia muncii. Ei sunt şomerii fãrã speranţa unei noi
angajãri sau salariaţii cu venituri mici care nu mai cred în ameliorarea economiei. Ei se complac
în aceastã stare şi trãiesc de pe o zi pe alta.
c) realiştii, care par sã conştientizeze cel mai bine ceea ce se întâmplã în jurul lor. Ei îi recunosc
pe bogaţi şi pe sãraci, aspirã la o viaţã mai bunã, dar o considerã un ideal îndepãrtat. Ei acceptã
cã viaţa este plinã de suişuri şi coborâşuri, şi nu renunţã la a o lua de la capãt, dacã sunt loviţi de
soartã. Ei sunt acceptanţii tranziţiei.
În aceste condiţii, fiecare grup de indivizi îşi formeazã o pãrere cu privire la fenomenele
şi procesele economice, politice, sau de altã naturã care orienteazã sau modificã
comportamentele şi acţiunile lor. Integrarea economicã, un proces extrem de complex, este
perceputã diferit de indivizi. Deşi nici unii nu neagã necesitatea acestui proces, preocupãrile
pentru înţelegerea sau dezbaterea lui cad în sarcina autoritãţilor şi instituţiilor publice. Optimiştii
sperã însã într-o redresare a economiei mai rapidã decât sumbrele statistici naţionale sau
internaţionale, pentru cã privind propria existenţã, cautã lucrurile frumoase şi pozitive. În
schimb, pesimiştii sunt total respingãtori de informaţii care nu influenţeazã pe termen scurt
existenţa lor. De aceea ignorã şi manifestã indiferenţã la aspectele macroeconomice care trateazã
şansele României de integrare, fiind sensibilizaţi numai de cei cu existenţã mai grea decât cea
proprie. Realiştii sunt adepţii integrãrii îndepãrtate şi comentatorii pasionaţi ai stãrii economiei.
Ei cautã informaţie şi o interpreteazã.
Restructurarea economiei naţionale presupune identificarea sectoarelor de activitate care
s-au dovedit viabile, competitive şi sustenabile. Ori, aceasta nu se poate face fãrã implicarea
sectorului public.
Existenţa sectorului public în economia româneascã nu este nouã. În timp, aceasta a
cunoscut modificãri substanţiale în ceea ce priveşte dimensiunea şi intensitatea acţiunilor
cãpãtând noi forme de intervenţie. Ca în orice economie, sectorul public în România nu este
perfect.
Anumite intervenţii ale sale rezolvã dezechilibre importante de piaţã, altele respectã
condiţiile de eficienţã în decizia economicã, altele se orienteazã mai mult dupã principiile de
eticã socialã. În plus, dacã eficienţa este înţeleasã în aceeaşi manierã în orice sistem economic,
etica sau echitatea capãtã interpretãri sau orientãri specifice, în funcţie de interesele generale ale
societãţii, de modul de comportament social, de tradiţiile în societate. Specificitatea eticii se
înţelege mai bine dacã se analizeazã reacţiile societãţii româneşti cu privire la gratuitatea sau
compensarea sub formã de bacşiş. Bacşişul este apreciat diferit de la o societate la alta.
Bacşişul este ceva obişnuit în economia americanã şi în multe economii de piaţã moderne
din Europa. În SUA, un turist primeşte de la bun început un ghid de comportament. Din
cuprinsul sãu, turistul aflã lucruri utile şi interesante cum ar fi unitãţile de mãsurã pentru
confecţii, îmbrãcãminte, distanţã, vitezã, temperaturã etc. Dar mai aflã şi cã bacşişul este
considerat oficial o practicã uzualã. Mai precis, se obişnuieşte sã se plãteascã 15% gratuitate
peste nota de platã la restaurante şi şoferi de taxiuri. Pentru un şofer de autobuz, gratuitatea se
ridicã uzual la 1$ de persoanã, iar pentru un ghid turistic la 2$ de persoanã pe zi. Acest bacşiş,
numit elegant gratuitate este considerat un preţ plãtit de consumator pentru manifestarea unei
relaţii prieteneşti în timpul cãlãtoriei. Par sume mici, dar o familie din Europa care nu este
obişnuitã cu acest sistem, dacã are 3 membri şi se angajeazã într-o excursie de 10 zile, trebuie sã
plãteascã 3*2*10 = 60 $ ghidului. Dacã autocarul transportã 30 de persoane atunci suma însuşitã
de ghid sub formã de bacşiş se ridicã la 600$. Totuşi, dacã cineva considerã cã relaţia cu şoferul
sau ghidul a fost încordatã sau cã aceştia nu meritã gratuitatea, poate sã renunţe la a plãti. Cu
toate acestea, sunt persoane insistente care îşi cer dreptul la bacşiş sub simpla argumentare cã
serviciile au fost aceleaşi.
Si atunci? Este oare echitabil pentru indivizi ca acest sistem în care bacşişul este cerut
direct, la un anumit nivel; în condiţiile în care este un venit neimpozabil şi clientul nu este
întrebat în legãturã cu disponibilitatea de a-l achita?
Adepţii acestui sistem îl considerã o necesitate din punct de vedere echitabil. Ei admit cã
salariile şoferilor şi ghizilor sunt reduse şi însuşirea gratuitãţii are un rol dublu: pe de o parte de
creştere a veniturilor celor care o primesc, fãrã a exista o majorare oficialã a salariilor, iar pe de
altã parte de stimulare a acestora în vederea prestãrii unor servicii de calitate menite sã
sporeascã satisfacţia turiştilor.
Pãreri opuse considerã gratuitatea o jignire la adresa clientului care nu este dispus sã o
plãteascã şi este forţat sã explice cã serviciile nu au corespuns aşteptãrilor sale.
În plus, dacã salariile acestor categorii de persoane sunt considerate mici de autoritãţile
însele de ce nu se majoreazã acestea şi se acceptã sistemul bacşişului? Si dacã se acceptã oficial
gratuitatea, lãsându-i pe potenţialii primitori sã o cearã direct, chiar afişând afirmaţii de tipul
„Bacşişul va fi apreciat", de ce nu au dreptul la gratuitate şi alţi prestatori de servicii, sau diverşi
funcţionari care au relaţii cu publicul? De ce nu au dreptul la gratuitate funcţionarii de la ghişeele
bãncilor, bãrbierii şi frizeriţele, cosmeticienele, medicii, profesorii, avocaţii? Toţi pot zâmbi şi
avea o relaţie plãcutã, agreabilã cu clientul, pacientul sau elevul, generându-i acestuia satisfacţie
şi încredere? Argumentul potrivit cãruia aceste categorii de profesiuni genereazã salarii mari este
total neadevãrat cel puţin în unele economii.
Si atunci, dacã sistemul gratuitãţii este acceptat nu numai de primitor şi plãtitori, dar şi
recunoscut de autoritãţi prin non-intervenţia în acest aspect, în SUA, Belgia şi alte ţãri
occidentale, în economia româneascã, gratuitatea se manifestã în alte forme. Aici, deşi existã,
bacşişul nu este stabilit la un anumit nivel. El se practicã frecvent, dar este o expresie clarã
a voinţei clientului satisfãcut de serviciile primite şi are un nivel variabil stabilit de plãtitor în
funcţie de disponibilitatea sa financiarã şi satisfacţia resimţitã. În schimb, existã alte profesiuni în
afara celor de ghid şi şofer care sunt un domeniu al gratuitãţii, consumatorii admiţând cã dacã nu
plãtesc în plus, nu sunt trataţi cum ar trebui. Dar acesta reprezintã un teren periculos, în care se
reduce distanţa de la gratuitate, ca recompensã pentru serviciu, la mitã, ca o necesitate pentru
primirea serviciului.
În concluzie, integrarea României în structurile europene care înseamnã adaptarea ţãrii la
economiile deja membre presupune numeroase schimbãri. Dar acestea nu trebuie preluate de
dragul de a se renunţa la anumite practici ci, trebuie selectate şi utilizate numai acele mãsuri care
corespund tradiţiilor şi modului de gândire românesc.
Este adevãrat cã receptivitatea la schimbare este diferitã de la individ la individ, în
funcţie de gradul sãu de educaţie şi mediul sãu de existenţã (familie, prieteni, colegi de muncã).
În privinţa preţurilor, consumatorul român, a acceptat, în cele din urmã cã într-o
economie de piaţã un produs poate fi oferit la preţuri diferite, fãrã ca aceasta sã fie o discriminare
sau înşelãtorie. El a învãţat sã decidã între a cumpãra un produs la un preţ nu prea convenabil şi a
pierde mai mult timp deplasându-se la locul în care gãseşte acelaşi produs la un preţ mai atractiv.
Dar niciodatã nu va admite bacşişul ca o problemã impusã voinţei sale şi la un nivel
general practicat de care trebuie sã ia cunoştinţã şi cãruia trebuie sã se conformeze.
Echitatea în economia româneascã, rãmâne cea de altfel, în toate economiile, un proces
nerezolvat în totalitate. Dar sectorul public este în mãsurã sã intervinã în funcţionarea sistemelor
economice şi sã le influenţeze, orientându-le spre o acţiune mai eficientã şi mai echitabilã.
 Rolul sectorului public, departe de a se fi diminuat, este în perioada tranziţiei economiei
româneşti, mai divers şi profund. Deşi ameliorarea unui eşec al pieţei nu conduce automat la
eliminarea tuturor dezechilibrelor din economie, decidenţii din sectorul public nu înceteazã sã
analizeze situaţiile pieţei prin prisma corelaţiilor cost-beneficiu şi principiilor de echitate socialã.
Restructurarea economicã a sectorului public românesc se aplicã prin implicarea
sectorului public în viaţa economicã. Aceasta se face în contextul alegerii publice, al participãrii
cetãţeneşti la îmbunãtãţirea procesului decizional în administraţia publicã, ceea ce înseamnã
implicarea societãţii în activitatea de guvernare, accesul larg la informaţie şi dezvoltarea
modalitãţilor de culegere de informaţii.
Altfel spus, complexul de informaţii, comunicare, implicare exprimã esenţa noilor
direcţii de implicare a sectorului public în viaţa economicã în general, a societãţii în special.
 10. Studiu de caz asupra serviciilor publice în Uniunea Europeană
10.1. Serviciile publice în Uniunea Europeană
În materie de servicii publice, în Uniunea Europeană există o problemă care pune în
discuţie rolul fiecărui stat şi finalitatea construcţiei europene: cum să se armonizeze serviciile
publice naţionale şi locale cu ambiţiile de realizare a unui spaţiu economic comun?
Această problemă este de actualitate deoarece există o contradicţie aparentă între interesul
colectiv al serviciului public din interiorul unui stat şi deschiderea faţă de concurenţa europeană.
Construcţia comunitară, prin esenţă economică la originile sale, a avut ca obiectiv
realizarea unui spaţiu economic bazat pe patru libertăţi fundamentale: libertatea circulaţiei
mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor.
Piaţa comună, definită ca o piaţă interioară unică, are drept rezultat obligarea statelor şi a
actorilor economici de a înlătura obstacolele acestui spaţiu economic unificat. Într-o primă etapă,
tratatele nu evocă nici problema rolului intern al statelor şi nici pe cea a serviciilor publice. În
absenţa unor termeni clari cu privire la rezerva sau neaplicarea regulilor comunitare pentru
serviciile publice, acestea sunt supuse dreptului comun. Astfel, două reguli de drept comunitar
aveau în vedere funcţionarea clasică a serviciilor publice: interdicţia oricărei discriminări faţă de
naţionalitate şi deschiderea către spaţiul european al concurenţei.
Aceste reguli au trei consecinţe directe: prima consecinţă ar fi că orice operator poate
interveni pe ansamblul teritoriului comunitar şi deci poate concura serviciile publice prin
alegerea de activităţi rentabile, ceea ce poate fi ilustrat în domeniul poştei. A doua consecinţă ar
fi interdicţia ajutoarelor de stat şi a controlului care afectează concurenţa, ceea ce poate fi
observat în domeniul transportului. A treia consecinţă ar fi că monopolurile publice trebuie să fie
deschise şi să nu se discrimineze produsele europene, ca în cazul energiei electrice.
Problema serviciilor publice a fost aproape ignorată în tratate şi nu a fost adusă în prim-
plan decât în momentul în care Comisia a luat în discuţie îmbunătăţirea pieţei interioare pentru 1
ianuarie 1993. Aceste reflexii au fost tardive, dar au constituit răspunsuri la iniţiativele Comisiei
în domenii noi pentru comunitate, precum energia, poşta sau telecomunicaţiile.
Tratatul de la Roma înscrie punerea în aplicare a unui spaţiu european al concurenţei. Se
interzic ajutoarele de stat şi se impun limite cantitative de export; statele sunt obligate să
organizeze monopoluri naţionale cu caracter comercial (art. 37) şi să respecte regulile
concurenţei în raporturile cu întreprinderile publice (art. 90).
Referiri clare la noţiunea de serviciu public nu apar decât în art. 77 cu privire la politica
de transporturi, articol care precizează că “sunt compatibile cu prezentul tratat ajutoarele care
răspund nevoilor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor
servituţi inerente noţiunii de serviciu public”.
Actul unic european din 1985 constituie prima revizuire cu privire la competenţa
comunitară. El confirmă filosofia liberală şi prevede în art. 8 realizarea pieţei interioare începând
cu 31 decembrie 1992. Fără a face noi referiri la noţiunea de serviciu public, tratatul
încredinţează Comisiei Comunităţilor Europene mandatul clar de a pune în aplicare o piaţă
interioară în toate domeniile şi îndeosebi în cele care pot face obiectul serviciilor publice, cum ar
fi domeniile electricităţii, gazului natural sau telecomunicaţiilor.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu evocă nimic în plus în ceea ce priveşte noţiunea de serviciu
public, contribuie doar la recunoaşterea acestora.
Pe de o parte, un nou titlu este consacrat reţelelor transeuropene pentru care serviciile
publice au caracteristici speciale. Art. 129B dispune: “Comunitatea contribuie la stabilirea şi la
dezvoltarea reţelelor transeuropene în sectorul infrastructurii de transport, al telecomunicaţiilor şi
energiei”. Astfel, Comunitatea trebuie să favorizeze punerea în aplicare a reţelelor europene în
domenii care fac obiectul serviciilor publice în cea mai mare parte a statelor şi trebuie să se ţină
cont de specificul naţional.
Pe de altă parte, în timp ce Tratatul de la Roma revizuit nu făcea nici o referire la
rezervele naţionale sau la un principiu relaţional între state şi Comunitate, tratatul de la
Maastricht conţine consideraţii noi. Aici se afirmă că Uniunea respectă identitatea naţională a
statelor membre (art. F) şi, pe baza principiului subsidiarităţii, formulează o nouă abordare care
să permită anumite specificităţi naţionale.
Dincolo de evoluţia textuală a tratatului care rămâne supus interpretării Curţii de Justiţie
a Comunităţilor Europene, se pot constata un început al recunoaşterii juridice de către Curte şi o
sensibilă evocare a serviciului public de către instanţele comunitare.
Instituţiile europene arată un interes particular faţă de problema serviciilor publice.
Comitetul Economic şi Social a adoptat în septembrie 1993 un aviz de iniţiativă asupra sectorului
public în Europa. Parlamentul European, adoptând raportul lui M. Roberto asupra serviciilor
publice şi privatizării din mai 1994, a invitat Comisia să propună o cartă europeană a serviciilor
publice axată pe trei puncte: a) identificarea principiilor comune cărora trebuie să le răspundă
serviciile publice în Europa pentru a satisface exigenţeleunei cetăţenii europene reale; b) unitatea
de tratament pentru toţi utilizatorii în diferite servicii distribuite pe o bază naţională, dar având o
dimensiune supranaţională; c) norme care să garanteze pentru orice serviciu un plan calitativ şi
unul cantitativ. Comisia Europeană s-a angajat să publice un document de reflexie asupra
orientărilor în materie de serviciu public, analizând situaţia pentru fiecare sector, datorită
diferenţelor existente.
Proiectul francez de Cartă europeană a serviciului public propunea Comisiei şi altor ţări
europene o concepţie novatoare permiţând emergenţa veritabilelor servicii publice europene şi
prezervarea principalelor modalităţi de organizare şi gestiune proprii fiecărei ţări. Această
propunere a reprezentat o nouă abordare care permitea existenţa unei abordări europene a
serviciilor publice.
În septembrie 1996, Comisia Europeană a prezentat un comunicat asupra “Serviciilor de
interes general în Europa”, care punea clar în evidenţă diferenţa dintre misiunea şi statutul
operatorului, lăsând statele membre să aleagă proprietatea capitalului, recunoscându-se
legitimitatea serviciului public.
Tratatul de la Amsterdam a adus modificări importante Tratatului asupra Uniunii
Europene şi Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană, aducând lămuriri suplimentare
asupra conceptelor de dezvoltare locală şi subsidiaritate; a fost consolidată politica de protecţie a
mediului; au fost aduse clarificări în materie de protecţie a consumatorilor etc., fără a exista însă
o abordare expresă a serviciilor publice. Excepţia o reprezintă noul articol 16 din Tratatul
Uniunii Europene, care prevede: “Fără a prejudicia articolele 73, 86 şi 88, şi având în vedere
locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic de ordin general printre valorile comune ale
Uniunii, ca şi rolul pe care acestea îl joacă în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale a
Uniunii, Comunitatea şi statele sale membre, fiecare în limitele competenţelor lor şi în limitele
câmpului de aplicare a prezentului tratat, veghează ca aceste servicii să funcţioneze pe baza
principiilor şi în condiţiile care să le permită îndeplinirea misiunii lor”.
Un alt moment important pentru evoluţia serviciilor publice în Uniunea Europeanăa fost
reprezentat de comunicatul cu privire la “Serviciile de interes general în Europa”, adoptat de
către Comisia Europeană la 20 septembrie 2000 la Lisabona.
 Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată de Consiliul European
în decembrie 2000 (la Nisa), cuprinde un articol 35 privitor la accesul la serviciile de interes
economic general: “Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic
general, aşa cum este prevăzut de legislaţiile şi practicile naţionale, în conformitate cu
dispoziţiile tratatului care instituie Comunitatea Europeană, până la promovarea coeziunii sociale
şi teritoriale a Uniunii”. Referindu-se doar la “legislaţiile naţionale”, acest articol nu deschide
calea serviciilor europene de interes general, necesare totuşi pentru a construi noua Europă.
În luna noiembrie 2002, Comisia a prezentat un Raport cu privire la liniile directoare ale
ajutoarelor de stat în domeniul serviciilor de interes economic general prin care se preciza că
serviciile de interes economic general (SIEG) îndeplinesc o funcţie fundamentală în toate statele
membre care, în absenţa reglementărilor comunitare, dispun de o mare libertate pentru a le defini
şi a le pune în aplicare în funcţie de alegerea lor politică.
Un moment recent al evoluţiei serviciilor publice îl reprezintă proiectul Cartei verzi a
serviciilor de interes general – proiect iniţiat de către Centrul european al întreprinderilor cu
participare publică şi de interes economic general (CEEP), în colaborare cu Confederaţia
europeană a sindicatelor (CES) – transmis spre studiu Consiliului Uniunii Europene.
Potrivit art. 16 al proiectului Cartei verzi a serviciilor publice de interes general, acestea
sunt activităţi create, organizate şi reglementate de autorităţi publice (naţionale, regionale sau
locale) pentru a garanta că furnizarea serviciilor este asigurată în condiţiile considerate ca
necesare pentru satisfacerea necesităţilor societăţii. Aceste servicii îndeplinesc misiuni de interes
general şi sunt supuse de către autorităţile publice unor obligaţii specifice.
În ţările membre ale Uniunii Europene, există o mare diversitate de servicii publice:
– servicii comunale;
– regii municipale sau intercomunale;
– întreprinderi publice naţionale;
– societăţi private în proprietate publică, mixtă sau privată;
– delegarea de servicii sau parteneriate public-privat.
Această diversitate reprezintă rezultatul istoriei, culturii, economiei şi alegerilor politice
specifice fiecărei ţări. Nu se poate identifica o organizare “tip”, ci doar reguli şi principii general
aplicabile, adaptate contextului naţional, urmând logica subsidiarităţii.

10.2. Conducătorii durabilităţii reformelor serviciului public după aderare: Politica

Serviciului public din UE întâlneste politica internă
Dezbaterile din politica internă privind reforma administraţiei publice din Europa post-
comunistă au tendinţa de a distinge intre conducătorii interni si cei externi ai reformei.
În contextul actual, ne concentrăm asupra UE pe post de conducător extern. Contribuţia
UE la durabilitatea post-aderare in statele est europene mai poate fi separată in politici de pre-
aderare la UE si impactului politicilor UE care au lovit-o, numai după ce CEE au devenit membri
ai UE. Ca rezultat, se disting aici trei factori generali care au conturat dezvoltările post-aderare in
domeniul reformei serviciului public. O analiză completă a impactului condiţiilor de pe piaţa
internă, politica de pre-aderare la UE si politica de postaderare la UE este dincolo de domeniul
de aplicare al acestei lucrări. Cu toate acestea, restul acestui capitol prezintă trei seturi de
constatări generale, care vor trebui să facă obiectul unor investigaţii empirice suplimentare şi
comparaţiei cu alte domenii de politică in viitor.
 Prima constatare este aceea că politica de pre-aderare nu a fost orientată spre realizarea
eficienţei pe termen lung in domeniul guvernării serviciului public16. Cel puţin cinci elemente ale
politicii de pre-aderare la UE nu aveau capacitatea de a contribui considerabil la durabilitatea
reformei post-aderare. În primul rand, inainte de aderare, reforma administraţiei publice a fost
supusă la condiţionalitatea generală a UE. Cu toate acestea, credibilitatea condiţionalităţii a fost
mică in acest domeniu, deoarece nerespectarea condiţiilor UE a fost de natură să conducă la
sancţiuni importante, cum ar fi excluderea de la aderarea la UE (Bugaric 2006, Dimitrova 2005,
Meyer-Sahling 2006c)17. Cazul Republicii Cehe este deosebit de instructiv, deoarece guvernul
ceh a amanat punerea in aplicare a Actului Funcţiei Publice pană după aderare, fără să se teamă
de sancţiuni din partea Comisiei. Credibilitatea scăzută a condiţionării inainte de aderare implică
faptul că reforma administraţiei publice a fost mai puţin de o prioritate pentru UE. Ca urmare,
problema a fost mai puţin de natură să atragă atenţia după aderare, in ceea ce priveste primirea
unei recompense pentru continuarea reformelor si mustrarea de către Comisie pentru oprirea sau
inversarea reformelor de pre-aderare si, astfel, pentru reducerea nivelului profesionalizării
serviciului public.
În al doilea rand, lipsa unui acquis in guvernarea serviciului public a subminat
stimulentul Comisiei de a acorda prioritate problemelelor din serviciul public in timpul perioadei
de pre-aderare. Interviurile personale de la Bruxelles si din capitalele est europene au indicat
faptul că oficialii Comisiei au ezitat să incurajeze o problemă căreia i-a lipsit o bază legală clară.
În schimb, lipsa unui acquis al serviciului public a redus legitimitatea presiunii UE in ochii
ţărilor candidate din estul Europei. Adversarii reformei de la nivel intern, in special, au pus la
îndoială legitimitatea UE de a cere modificări de la ţările candidate. Pentru perioada post-
aderare, lipsa unui acquis a slăbit perspectivele durabilităţii reformei, deoarece Comisia nu are
nici o bază legală pentru a iniţia proceduri de incălcare si, astfel, pentru a sancţiona inversările de
reformă in noile state membre.
În al treilea rand, gestionarea în pre-aderare a afacerilor serviciului public de către
Comisie şi Consiliu nu a sprijinit durabilitatea reformelor post-aderare. În timpul procesului de
pre-aderare, nu a existat nici o linie de DG la nivelul Comisiei, care ar fi putut acţiona ca o
contrapartidă pentru Extinderea DG ăn domeniul afacerilor serviciului public. Ca rezultat, nu a
existat nici o linie de DG care ar fi putut prelua si deţine politica serviciului public de îndată ce
statele est europene au dobandit calitatea de membru deplin. Lipsa de eficacitate pe termen lung
a fost intărită de absenţa unui capitol de negocieri separate privind administraţia publică, inclusiv
serviciul public. Serviciul public a fost o parte din capitolul "politic", dar acest capitol a fost
inchis efectiv in momentul in care negocierile de aderare au fost deschise. Ca urmare, aspectele
legate de serviciul public au apărut in contextul capitolelor sectoriale, dar nu a existat nici un
capitol separat pentru evaluarea capacităţii administrative care ar putea fi deschisă si inchisă
oficial in timpul negocierilor. Insuficienta monitorizare inainte de aderare este reflectată si de
absenţa unor mecanisme de monitorizare post-aderare pentru a preveni un regres al reformei in
noile state membre, după ce au aderat la UE in 2004. Aceste tipuri de mecanisme au fost incluse
in momentul in care Bulgaria şi Romania au aderat la UE in 2007, dar chiar şi în cazul lor,
monitorizarea post-aderare nu s-a adresat direct problemelor serviciului public.

16
Pentru probleme legate de "timp" in procesul de extindere spre est, a se vedea Avery (2009) si Meyer-
Sahling/Goetz (2009). Pentru o discuţie mai generală legată de timp si de guvernarea UE, a se vedea Goetz / Meyer-
Sahling (2009).
17
A se vedea Haughton (2007) pentru o analiză critică a studiilor de condiţionalitate.
 În al patrulea rand, activităţile desfăsurate in cadrul programului UE de înfrăţire nu aveau
mecanisme pentru a genera efecte pe termen lung, dincolo de data aderării. Efectele "directe" ale
infrăţirii cu privire la dezvoltarea capacităţii serviciului public au fost limitate.
Înfrăţirea a avut ca scop dezvoltarea capacităţii administrative si sectoriale, si prin
urmare, nu s-a adresat reformelor administrative orizontale, cum ar fi reforma serviciului public.
Cu toate acestea, mai multe ţări - cum ar fi Polonia, Slovacia, Republica Cehă si Lituania – au
"cerut" si au primit sprijin in domeniul politicii serviciului public. Impreună, aceste proiecte
reprezintă mai puţin de unu % din toate proiectele de infrăţire. Efectul pe termen lung a acestor
proiecte a fost in intregime dependent de condiţiile de pe piaţa internă, in noile state membre, de
la aderare. În Polonia, Slovacia si Republica Cehă, principalii beneficiari ai sprijinului pre-
aderare de înfrăţire au fost Oficialii din serviciul public. Deoarece aceste birouri au fost eliminate
după aderare, o mare parte din expertiza care a fost realizată prin intermediul programului de
înfrăţire, a fost pierdută. Lituania reprezintă un alt scenariu prin aceea că efectul pozitiv al
înfrăţirii a persistat datorită unui grad mai mare de stabilitate politică si administrativă de la
aderare. Cu alte cuvinte, nu există mecanisme pentru a asigura efectele pe termen lung a
proiectelor de înfrăţire.
În al cincilea rand, programul Sigma18 a avut avantajul că politica serviciului public a fost
aplicată in mod uniform in toate ţările candidate si in conformitate cu principiile administraţiei
publice europene. Această abordare a diferit de cea a programului de înfrăţire, unde rolul
Comisiei a fost limitat la cel al unui matchmaker, care să reunească ţările candidate şi statele
membre pentru realizarea de proiecte de înfrăţire individuale. Nu au existat mecanisme care să se
asigure că activităţile desfăsurate în cadrul programului de înfrăţire au fost compatibile cu
principiile europene de administraţie. Prin contrast, Sigma ar putea acţiona ca un punct central
pentru difuzarea consecventă de bune practici in cadrul politicii de reforma administrativă. Cu
toate acestea, efectul pe termen lung al consilierii pre-aderare a depins din nou de măsura in care
"efectele de învăţare" din pre-aderare au fost reţinute in cadrul administraţiei, deoarece
programul a fost intrerupt din momentul în care statele est europene au aderat la UE. Acelaşi
lucru este valabil si pentru rolul de monitorizare al Sigma, deoarece evaluările din pre-aderare nu
au fost transformate în comentarii post-aderare care să păstreze acest impuls pentru investiţii
suplimentare în profesionalizarea serviciului public de după aderare.
A doua concluzie se referă la instrumentele de după aderarea la UE. Serviciul public
joacă doar un rol mic intre politicile UE in ceea ce priveste noile state membre ECE, care se
datorează absenţei unor mecanisme specifice de monitorizare post-aderare în domeniul
administraţiei publice. Cu toate acestea, efectele contribuţiei noilor politici care au efecte directe
si indirecte cu privire la serviciile publice din statele est europene ar trebui să fie văzute ca fiind
pozitive, chiar dacă cea mai mare parte a potenţialului lor nu a fost încă realizată.
În primul rand, Fondul Social European (FSE) are ca scop imbunătăţirea ocupării forţei
de muncă şi cresterea posibilităţilor ocupării forţei de muncă in Uniunea Europeană.
În acest context, prevede, de asemenea resurse pentru consolidarea capacităţilor
instituţionale in administraţia publică prin susţinerea dezvoltării programului, precum şi
dezvoltarea capitalului uman. Finanţarea din partea FSE a fost cel mai bine venită in statele est
europene. Aceasta a oferit un stimulent pentru guvernele din statele est europene de a menţine
formarea profesională a funcţionarilor publici pe ordinea de zi a acestora, a impiedicat reducerile

18
Programul Sigma - Sprijin pentru imbunătăţirea guvernării si managementului - este o initiative comună a
Organizaţiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economică (OCDE) si a Uniunii Europene, finanţate in principal de
către UE.Pentru informaţii suplimentare privind Sigma, consultaţi:http://www.sigmaweb.org.
in domeniul formării si, in unele cazuri, a finanţat dezvoltarea de noi programe. Fondurile FSE
au ajutat la elaborarea unei politici de formare inovatoare si la revizuirea sistemului de salarizare
din Estonia. Acestea sunt printre cele pozitive exemple din regiune.
Cu toate acestea, cea mai mare parte a impactului potenţial al FSE asupra strategiei post-
aderare de dezvoltare a serviciului public rămane nerealizată. Sprijinul financiar pe care statele
est europene îl primesc de la FSE pentru administraţiile lor este mic. Numai 2,7 % din bugetul
total FSE este alocat pentru organizarea capacităţilor instituţionale. Pentru noile state membre
studiate aici, proporţia se ridică la 7.3 % din alocarea lor de la FSE, dar activităţile reglementate
de aceste fonduri includ administraţiile centrale, regionale şi chiar si administraţiile locale şi
serviciile publice. În măsura in care alocările FSE au ca ţintă serviciul public, acestea sunt
relevante pentru măsuri de formare si dezvoltare, iar acest lucru este bine reflectat in nivelul mai
ridicat de durabilitate post-aderare in acest domeniu de guvernanţă a serviciului public. Nu există
nici o garanţie că proiectele FSE vor fi aliniate cu principiile europene ale administraţiei,
deoarece nu există mecanisme specifice de monitorizare in vigoare si nici sancţiuni eficiente
avute în vedere în caz de utilizare ineficientă a resurselor de către noile state membre. Prin
urmare, impactul FSE a fost, pană acum selectiv, dar programul reprezintă un instrument
promiţător pentru investiţiile conduse de UE in serviciile publice din statele est europene.
În al doilea rand, Reţeaua de Administraţie Publică din Uniunea Europeană (EUPAN)
reuneste politica administrativă a factorilor de decizie de la Comisie şi din cele 28 de state
membre ale UE pentru a explora opţiunile pentru modernizarea administraţiei publice. EUPAN
este impărţită în mai multe grupuri, dintre care unul se ocupa cu resursele umane. Reuniunile
sale servesc in primul rând ca forum pentru difuzarea de idei si bune practici care ar putea ajuta
reformele de servicii publice în statele est europene. Cu toate acestea, EUPAN nu se bazează pe
metoda deschisă de coordonare. Mandatul reţelei de a lua decizii care sunt obligatorii pentru
administraţiile naţionale, este limitat. Mandatul de delegaţi la EUPAN de la administraţiile
naţionale tinde să fie suficient definit, iar rolul acestora in difuzarea măsurilor inspirate de
EUPAN la nivel naţional, nu pot fi luate drept existent. Impactul EUPAN a rămas marginal, prin
urmare, pană acum, dar are potenţialul de a deveni un instrument mai eficient pentru a asigura un
rol constructiv al UE in chestiunile serviciului public.
A treia prezentare se referă la condiţiile de pe piaţa internă pentru realizarea durabilităţii
reformei in statele est europene de la aderarea lor la UE. Conducătorii interni ai profesionalizării
serviciului public sunt deosebit de importanţi, avand in vedere ultimele două concluzii, ceea ce
sugerează că contribuţia UE la durabilitatea post-aderare a fost marginală si selectivă. În lipsa
unor stimulente puternice externe, durabilitatea reformei, prin urmare, depinde de condiţiile de
pe piaţa internă. Condiţiile interne din cele opt state est europene, in general, nu au fost
favorabile, dar ele pot ajuta pentru a explica de ce unele ţări au o situaţie post-aderare mai bună
decat altele.
În primul rand, instabilitatea politică din statele est europene nu a contribuit la
durabilitatea reformelor post-aderare. Instabilitatea guvernelor, in special sub formă de schimbări
frecvente de guvern a redus perspectivele de dezvoltare a reformei, in mai multe ţări din ECE.
Oscilaţii ale pendulului politic in Polonia, Slovacia, Republica Cehă si Slovenia între sfârşitul lui
2004 si 2006, implică formarea unor guverne care nu au avut nici miza in reformele care au fost
negociate inainte de aderare. Estonia, Letonia si Lituania, de asemenea, si-au schimbat prim-
ministrii, precum si componenţa părţilor din guvern, dar schimbările din guvern nu au implicat o
schimbare completa de la un capăt al spectrului politic la altul. Ca urmare, gradul de continuitate
din guvern a fost mai mare in cele trei state baltice decat in alte state est europene19.
În al doilea rand, structurile de management ale reformei administrative de pe piaţa
internă au rămas instabile in multe ţări. Instabilitatea structurală a subminat capacitatea de
reformă in noile state membre, si le-a redus capacitatea de a acţiona ca apărători ai serviciului
public. Aici, Lituania si Letonia ies in evidenţă cu un nivel mai ridicat de capacitate si un nivel
mai ridicat de continuitate in randul factorilor de decizie politică administrativă. Ministerul
Administraţiei Publice in Slovenia are potenţialul de a deveni o sursă viitoare a capacităţii de
reformă, dar pană acum a rămas prea slab instituţionalizat. În Republica Cehă, Slovacia, si chiar
si in Ungaria nu există (sau există foarte puţine) părţi interesate de serviciul public rămas.
Condiţiile sunt relativ bune in Polonia, deoarece corpurile de funcţionari publici numiţi şi Scoala
Naţională de Administraţie Publică este de asteptat să acţioneze in calitate de agenţi de
reconstrucţie a serviciului public, chiar şi după căderea Oficiului Funcţiei Publice.
În al treilea rand, analiza din această lucrare arată că funcţionarii publici sprijină multe
principii europene de administrare. Condiţiile pentru reforma serviciului public, prin urmare, ar
trebui să fie văzute ca fiind pozitive atunci cand iau in considerare preferinţele si valorile
funcţionarilor publici. Cu toate acestea, reforma din noile state membre este doar rareori
sprijinită de investiţii in serviciul public. În general, discursul reformei a fost "antistat" şi "pro-
piaţă". Cresterea eficienţei si modernizarea sectorului public au fost rareori cuplate cu discuţiile
cu privire la calitatea si eficienţa sectorului public, inclusiv calitatea serviciului public.
Trimiterea la o mai bună reglementare a ordinii de zi a UE a devenit tot mai populară, dar
legătura dintre calitatea reglementării si calitatea serviciului public este rareori dezvoltată.
Dezbaterile cu privire la corupţia din sectorul public, de exemplu, în Polonia, au subminat si mai
mult sansele de a obţine sprijin pentru investiţii in serviciul public, deoarece elita politică pune în
discuţie onestitatea si integritatea serviciului public.
Pentru primii patru ani după aderare, condiţiile nu au fost favorabile pentru continuarea
investiţiilor in profesionalizarea serviciului public din statele est europene. Cu alte cuvinte,
durabilitatea post-aderare a reformelor pre-aderare a serviciului public a fost destul de limitată.
Măsurile de preaderare la UE nu au fost indreptate spre atingerea durabilităţii reformei post-
aderare, măsurile post-aderare ale UE au rămas prea mici in domeniul de aplicare si ambiţie, si
condiţiile de pe piaţa internă au fost doar rareori favorabile pentru continuarea reformelor după
aderare.
Cu aceste concluzii critice în minte, nu trebuie să uităm faptul că profesionalizarea
serviciului public este un proces pe termen lung, care nu poate fi realizat peste noapte.
Astăzi, acest proces rămane neterminat, cu atat mai mult în unele ţări decat in altele. Într-
adevăr, statele est europene, care au inceput deja procesele de reformare a serviciului public,
inainte ca UE să apară - cu avizele publicate de către Comisie in 1997 - si care au folosit
procesul de aderare pentru a continua investiţiile in serviciul public sunt, de asemenea, ţările in
care sistemele civile de servicii demonstrează un grad mai mare de compatibilitate cu principiile
europene de administraţie.
Cele trei state baltice au fost reformatori activi de servicii publice la începutul anilor
1990, si au fost in măsură să demonstreze, cel puţin un succes parţial in momentul în care UE a
început să sprijine evoluţiile serviciului public în ţările candidate atunci. Printre statele est

19
Numai in cazul Ungariei nu se potriveste acest model. Reţineţi, de asemenea, că argumentul prezentat
aicipresupune că condiţiile politice din Lituania nu se imbunătăţesc în prezent; rămane de văzut cum va face faţă
serviciul civil lituanian si cum se va adapta la o schimbare majoră de la guvern de centru-stanga la centru-dreapta.
europene studiate in această lucrare, numai Ungaria se poate lăuda cu investiţii continue in
serviciul public. Cu toate acestea, reforme au fost atacate in Ungaria, si depolitizarea serviciului
public a rămas un obstacol serios in calea progresului de la mijlocul anilor 1990. Mostenirea de
reformă din celelalte patru ţări este fie mai săracă (de exemplu, Slovacia), fie caracterizată de un
conflict continuu cu privire la direcţia si conţinutul reformei, incă de la înfiinţarea democraţiei
constituţionale (în special în Republica Cehă si Polonia).
Timpul şi continuitatea reformei, prin urmare, au fost factori determinanţi importanţi
pentru profesionalizarea serviciului public in noile state membre20. Abordarea UE cu privire la
reforma administraţiei publice de la aderare nu a ajutat la extinderea limitelor de timp pentru
reformele de servicii publice din aceste ţări. În schimb, a întrerupt o perioadă de investiţii
sprijinite din exterior in serviciul public, fără a gestiona tranziţia la proprietatea internă a
reformelor după aderare.
Rămane de văzut dacă condiţiile pentru investiţii in profesionalizarea serviciului public
se imbunătăţesc sau se agravează in prezent. Actuala criză economică si financiară a lovit noile
state membre UE est europene, si are consecinţe ambigue pentru viitorul serviciului public din
aceste ţări. Pe de o parte, comprimă finanţele publice, care este o veste proastă pentru
reformatorii serviciului public, mai ales atunci cand se ia in considerare necesitatea cresterii
investiţiilor in materie de sisteme de salarii in serviciul public. De exemplu, mai multe ţări au
redus deja nivelurile de salarizare si au stopat reformele salariale suplimentare, care pot fi
inevitabile din punct de vedere fiscal, dar este puţin probabil să sprijine profesionalizarea
personalului de stat. Pe de altă parte, este exclus ca un nou rol al statului in economie să afecteze
percepţia serviciului public de către public si de către actorii politici. În cazul în care o schimbare
a percepţiei este însoţită de o recunoastere a faptului că calitatea serviciului public poate face o
diferenţă reală, in termenii eficienţei si eficacităţii sectorului public si intervenţiei statului pe
piaţă, atunci este, de asemenea, posibil ca condiţiile de reformă a serviciului public să se
imbunătăţească in anii următori.

20
A se vedea Pollitt (2008) pentru o discuţie generală asupra importanţei pe care o joacă timpul in succesul
reformelor managementului public.
 BIBLIOGRAFIE:

1. Albert Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

2. Angelescu Coralia, Ileana Stãnescu, Economie politicã _ elemente fundamentale, Editura
Oscar Print, 1999
3. Apgar, W., Brown, James, Microeconomics and Public Policy, Scott, Foreman and
Company, 1987
4. Ardant, G., Histoire de l’impot, Paris: Libraire Artheme Fayard, 1972.
5. Aronson, J.R. şi Schwartz, E., Management Policies in Local Government Finance,
International City Management Association, Washington D.C.,1981.
6. Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963
7. Aspinwall Leo V., The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing: Perspectives and
Viewpoints, Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.
8. Atkinson, A.B. şi Stiglitz, J.E., Lectures on Public Economics, New York: McGraw Hill,
1980.
9. Atkinson Loyd, Economics, Richard D. Irving Inc., Homeweood, Illinois, 1982
10. Avery, G., 2009, Uses of Time in the EU's Enlargement Process, Journal of European Public
Policy, Vol. 16, No. 2.
11. Bailey, S.J., Public Sector Economics, London: MacMillan, 1995.
12. Barr, N., The Economics of Welfare State, London: Weidenfeld and Nicholson, 1990.
13. Baumol, W.J şi Oates, W.E., The Theory of Environmental Policy: Externalities, Public
Outlays and the Quality of Life, Englewood Cliffs: Prentice-Hall, 1975.
14. Barre Raymond, Économie politique, P.U.F., Paris, 1970
15. Basno Cesar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedã, Credit, Bãnci, Editura Didacticã
şi Pedagogicã, Bucureşti, 1995
16. Babăiţă Ilie, Alexandra Duţu, Pieţe şi preţuri, Editura de Vest, Timişoara, 1995
17. Băcescu, Marius, Strategii şi politici macroeconomice, Editura Global Lux, Colecţia
Economică, Bucureşti, p. 49
18. Bernard, J., Economie publique, Paris: Economica, 1986.
19. Becker Gary S, Comportamentul uman, O abordare economicã, Editura ALL, Bucureşti,
1994
20. Begg David, Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, Economics, McGraw-Hill Book Company,
London, 1994
21. Blaug Mark, Teoria economicã în retrospectivã, Editura didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti,
1992
22. Bland, R.L. şi Rubin, I.S., Budgeting – A guide for local Governments, Washington D.C.:
ICMA, 1997.
23. Bran Paul, Economia valorii, Editura Economicã, Bucureşti, 1995
24. Braudel Fernand, Jocurile schimbului, Vol I şi II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995
25. Braudel Fernand, Timpul Lumii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989
26. Brennan, G., „Pareto Desirable Redistribution: the Non–altruistic Dimension”, 1973, Public
Choice , vol. 14.
27. Brown, C.V. şi Jackson, P.M., Public Sector Economics, Oxford: Martin Robertson, 1986.
28. Buchanan, J.M., The Economics of Politics, London: The Institute of Economic Affairs,
1978.
29. Buchanan, J.M. şi Flowers, M.R., The Public Finance – An Introductory Textbook,
Homewood, IL: Irwin Inc., 1987.
30. Bucholz, R., Esential of Public Policy Management, New-York: Prentice-Hall, Inc., 1985.
31. Bugaric, B., 2006, The Europeanisation of National Administrations in Central andEastern
Europe: Creating Formal Structures without Substance?, in Sadurski, W. et al.(eds.), Apres
Enlargement: Legal Responses in Central and Eastern Europe, European UniversityInstitute,
Florence.
32. Ciucur D., Ilie Gãrilã, C-tin Popescu, Economie _ Manual Universitar, Editura Economica,
1999
33. Coase, R.H., „The Problem of Social Cost”, 1960, Journal of Law and Economics, nr. 3.
34. Coase, R.M., Natura firmei, Bucureşti: Editura ALL, 1998.
35. Conţu, C., „Impozitele şi impozitarea – sinteza documentară”, 1996, Impozite şi taxe, nr. 8.
36. Constantinescu N. N., Reforma economicã. În folosul cui?, Editura Economicã, Bucureşti,
1996
37. Craven John, Introduction to economics, Basil Blackwell, 1984
38. Cullis, J.G. şi Jones, P.R, Microeconomics & Public Economy, Oxford: Basil Blackwell,
1987.
39. Dales, J.M., Pollution, Property and Prices, University of Toronto Press, Toronto, 1968.
40. Dean, P., Government Budgeting in Developing Countries, New York: Routledge Publishing,
41. 1989.
42. DINCADragos, 2005, Serviciile publice în Uniunea Europeană, Publicat în: Idei
contemporane numărul 32
43. Didier Michel, Economia: regulile locului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
44. Dimitrova, A., 2002, Enlargement, Institution-Building and the EU's Administrative
Capacity Requirement,West European Politics, Vol. 25, No. 4, pp. 171-190.
45. Dimitrova, A., 2007, Institutionalisation of Imported Rules in the EU's New Member States:
Bringing Politics Back in the Research Agenda, EUI Working Papers, RSCAS
2007/37,European University Institute, Florence.
46. Dimitrova, A., 2005, Europeanization and Civil Service Reform in Central and Eastern
Europe, in F. Schimmelfennig, and U. Sedelmeier (eds.), The Europeanization of Central
andEastern Europe, Cornell University Press, Ithaca, pp. 71-90.
47. Dobrescu Em., Dihotomia real-nominal în economia româneascã în tranziţie, 1997
48. Dobrotã Niţã (coord.), ABC-ul economiei de piaţã modernã, Casa de Editurã şi Presã „Viaţa
Româneascã", Bucureşti, 1991
49. Dodrotã Niţã (coord.), Economia politicã, Editura Economicã, Bucureşti, 1997
50. Flauzat Denise, Economie contemporaine, P:U:F:, Paris, 1992
51. FOCŞĂNEANU Domnica, Public Services. Considerations on Community Legislation and
Practice in this Field, in the Context of Drafting the Administrative Code, Revista
Transilvanăde Ştiinţe Administrative1 (28)/2011, pp. 31-39
52. Frois Abraham G, Economie politicã, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
53. Galbraith John, Stiinţa economicã şi interesul public, Editura politicã, Bucureşti, 1982
54. Georgescu Roegen N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura politicã, Bucureşti,
1979
55. Gianakis, G.A. şi McCue, C.P., Local Governent Budgeting – A managerial approach,
Westport: Praeger Publishers, 1999.
56. Gildenhuys, J.S.H, Public Financial Management, 2nd edition, Pretoria: J.L. van Schaik
Publishers, 1997.
57. Gray, J., Dincolo de liberalism şi conservatorism, Bucureşti: Editura ALL, 1998.
58. Hayne Paul, Modelul economic de gândire _ Mersul economiei de piaţã libere - , Editura
Didacticã şi pedagogicã, Bucureşti, 1991
59. Hirsch, W.Z şi Rufolo, A.M., Public Finance and Expenditure in a Federal System, San
Diego: Harcourt Brace Jovanovich Publishers, 1990.
60. Hinrik Jan, Sahling Meyer, Aprilie 2009, DURABILITATEA REFORMELOR SERVICIILOR
PUBLICE ÎN EUROPA CENTRALĂ SI DE EST, DUPĂ CINCI ANI DE LA ADERAREA LA
UNIUNEA EUROPEANĂ Publicaţie Sigma nr 44, Universitatea din Nottingham
61. Hoanţă, N., „Instituţia impozitului”, 1996, Impozite şi taxe, nr. 10-11.
62. Hobbes, Locke, 1951, Texte filosofice, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi
Didactică
63. Hochman şi Rogers, 1969, Pareto Optimal Redistribution, American Economic Review
64. Holcombe, R.G., Public Sector Economics, Belmont, CA: Wadsworth Inc., 1988.
65. Iancu, A., Bazele teoriei politicii economice, Bucureşti: Editura All, 1998.
66. Iancu Aurel, Tratat de economie, vol. 1 şi vol. 3, Editura Economicã, Bucureşti, 1992, 1993
67. Kaldor, N., Hicks, „Welfare Propositions of Economics and Interpersonal Comparisons of
Utility”, 1939, The Economic Journal, nr. 49.
68. Keynes, J.M, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1970.
69. Kim, J.M., From Line-Item to Program Budgeting Global Lessons and the Korean Case,
Korea Institute of Public Finance, World Bank, 2005.
70. Lacasse, F., „Budget and Policy Making: Issues, Tensions and Solutions”, în Budgeting and
71. Policy Making, Sigma Papers nr. 8. Paris, 1996.
72. Lane, J.E., The Public Sector, London: Sage Publications, 1993.
73. Lazăr, D.T., Inceu, A. şi Moldovan, B., Finanţe şi bugete publice, ediţia a 3-a, Cluj Napoca:
Editura Accent, 2009.
74. LeLoup, L.T., „The Myth of Incrementalism: Analytical Choices” în Budgetary Theory,
reprinted from Polity, vol. X, nr. 4, 1978.
75. LeLoup, L.T., Budgetary Politics, Kings Court Communications, 4th edition, 1988.
76. Lindahl, E., Just Taxation – A Positive Solution, în Classics in the Theory of Public Finance,
77. Lipsey Richard G., Alec Christal, Economie pozitivã, Editura Economicã, Bucureşti, 1999
78. Manoilescu Mihail, Încercãri în filosofia ştiinţelor economice, Imprimeria Naţionalã,
Bucureşti, 1938
79. Marshall Alfred, Principles of Economics, McMillan Press, London, 1920
80. Mattei Dogan, Dominique Pelasay, Economia mixtã, jumãtate capitalistã, jumãtate
socialistã, Editura Alternative, Bucureşti, 1992
81. Musgrave, R.A. şi Peacock, A.T., New York: St. Martin’s Press, 1958.
82. McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Principles, Problems and policies,
Thirteenth Edition, McGraw-Hill, Inc, 1996, p. 403
83. McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Op. cit., p. 404; Wand, Roger, Microeconomics, Fifth
Edition, Harper Collins Publishers, 1991, p. 432
84. McGill, R., „Performance Budgeting”, 2001, International Journal of Public Sector
Management, vol. 14, nr. 5.
85. Meyer-Sahling, J.-H., 2006a, The Institutionalisation of Political Discretion in Post-
Communist Civil Service Systems: The Case of Hungary, Public Administration, Vol. 84, No.
3, pp. 693-716.
86. Meyer-Sahling, J.-H., 2006b, The Rise of the Partisan State? Parties, Patronage and the
Ministerial Bureaucracy in Hungary, Journal of Communist Studies and Transition Politics,
Vol. 22, No. 3, pp. 274-294.
87. Meyer-Sahling, J.-H., 2006c, De-politicisation through the Backdoor? EU Integration,
Administrative Reform and Party Patronage in East Central Europe, paper presented at
ECPR JointSessions, Nicosia, April 2006.
88. Meyer-Sahling, J.-H., 2008, The Changing Colours of the Post-Communist State: The
Politicisationof the Senior Civil Service in Hungary, European Journal of Political Research,
Vol. 47, No. 1, pp. 1-33
89. Meyer-Sahling, J.-H. and K.H. Goetz (2009), The EU Timescape: From Notion to Research
Agenda, Journal of European Public Policy, Vol. 16, No. 2.
90. Milton Spencer, Contemporary Economics, Sixth Edition, Warth Publishers, Inc., 1986, p.
606
91. Mikesell, J.L., Fiscal Administration, Analysis and Applications for the Public Sector,
Pacific Grove, California: Brooks/Cole Publishing Company, 1991.
92. Musgrave, R.A., Taxation, vol. 22, Colliers Encyclopedia CD-ROM, 02-28-1996.
93. Musgrave, R.A., The Theory of Public Finance, New York: McGraw-Hill, 1959.
94. Naisbit John, Megatendinţe, Editura politicã , Bucureşti, 1983
95. Pareto, V., Manuel d’economie politique, Paris: Marcel Giard, 1927.
96. Peacock, A.T şi Wiseman, J.A., The Growth of Public Expenditure in U.K, George
Allen&Unwin, 1967.
97. Plais Magdalena, Economia sectorului public, Universitatea Bucuresti, 2002,
http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/cuprins.htm
98. Pollitt, C.,2008, Time, Policy, Management: Governing with the Past, Oxford University
Press, Oxford.
99. Porter Michel E., The competitive advantage of nations, The Free Press Macmillan, 1990
100. Prahoveanu Eugen, Economie politicã, Editura Eficient, Bucureşti, 1996
101. Profiroiu Alina, ECONOMIE ŞI FINANŢE PUBLICE. MANAGEMENT FINANCIAR
SUPORT DE CURS, UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA, 2009
102. Rawls, J., Theory of Justice, Oxford: Oxford University Press, 1972.
103. Rogojanu, A., Teorii, curente şi şcoli de gândire economică din a doua jumătate a secolului
al XX-lea, în Doctrine economice, Bucureşti: ASE, 2002.
104. Rosen, H.S., Public Finance, Homewood, IL: Irwin Inc, 1992.
105. Robinson Joan, Jon Eatwell, An introduction to modern economics, McGraw-Hill Book
Company, 1985
106. Rostow W. W., The word Economy, History and Prospect, Mc- Millan, 1987
107. Rugină Anghel, Principia economica, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993
108. Rubin, I., New Directions in Budget Theory, State University of New York, 1988.
109. Rousseau J.J., 1767, The Miscellaneous Works of Mr. J. J. Rousseau, Volume 3, Londra
110. Samuelson, 1954, Linear Programming and Economic Analysis, McGraw-Hill, New York
111. Schick, A., 1986, Macro-Budgetary Adaptations to Fiscal Stress in Industrialized
Democracies”, Public Administration Review.
112. Schreiber J.J. Servan, Sfidarea mondialã, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
113. Shah, A., Budgeting and budgetary institutions, The International Bank for Reconstruction
and Development, The World Bank, 2007.
114. Shah, A., Local budgeting, The International Bank for Reconstruction and
Development/The World Bank, 2007.
115. Taşnadi Al., 1998, Şcoala din Virginia, I. McGill Buchanan şi Teoria opţiunilor publice,
Editura ASE, Bucureşti,
116. Tinbergen Jan (coord.), 1978, Restructurarea ordinii internaţionale, Editura politicã,
Bucureşti
117. Tofler Alvin, Al treilea val, Editura politicã, Bucureşti, 1983
118. Tulai, C., Finanţele publice şi fiscalitatea, Cluj-Napoca: Editura Casa cărţii de Ştiinţă, 2003.
119. Văcărel, I., Finanţe publice, ediţia a IV-a, Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 2004.
120. Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins, Publishers, 1992
121. Waund Roger N., Microeconomics, Haper CollinsPublishers, 1992
122. Woannacott Paul, Ronald Wonnacott, Economics, McGraw-Hill Book Company, New _
Zork, 1986
123. Weber, L., L’Etat – acteur economique, Economica, 1991.
124. Wildavsky, A. şi Caiden, N., The New Politics of the Budgetary Process, 3rd edition, New
Jersey: Addison Wesley Longman Inc., 1997.

***Achieving Results. Performance Budgeting in the Least Developed Countries, United Nations
Capital Development Fund, August 2006.
***Dicţionar de economie, Ediţia a II-a, Editura Economica, 2001
***Performance budgeting in OECD Countries, OECD, 2007.
***The Dictionary of Modern Economics, General Edition, David W. Pearce, Macmillan
Reference Books, 1981

Site-uri web:
1. Cadrul comunitar pentru ajutoarele de stat sub forma compensaţiilor pentru obligaţia de
serviciu public, OJ C 297 din 29.11.2005, [Online] disponibil la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:08:04:52005XC1129(01):RO:PDF, accesat la
data de 12 mai 2011.
2. Comisia Europeană, Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul
Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, (COM(2011) 206 final, Actul privind Piaţa Unică –
Douăsprezece pârghii pentru stimularea creşterii şi întărirea gradului de încredere – „Împreună
pentru o nouă creştere”, 13.4.2011, [Online] disponibil la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2011:0206:FIN:RO:PDF, accesat la data de
12 mai 2011.
3. Comisia Europeană, Ghid privind aplicarea în ceea ce priveşte serviciile de interes economic
general şi, în special serviciile sociale de interes general, a normelor Uniunii Europene în materie
de ajutoare de stat, achiziţii publice şi piaţă internă, 2010, [Online] disponibil la adresa
http://ec.europa.eu/services_general_interest/docs/guide_eu_rules_procurement_ro.pdf, accesat
la data de 12 mai 2011.
4. Comisia Europeană, Green Paper on Services of General Interest, Comunicarea Comisiei
COM(2003) 270 final, 21.5.2003, [Online] disponibil la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2003/com2003_0270en01.pdf, accesat la data de 12 mai
2011.
5. Comisia Europeană, Reforma normelor UE privind ajutoarele de stat aplicabile serviciilor de
interes general, COM(2011) 146 final, 23.3.2011, [Online] la adresa
http://ec.europa.eu/competition/state_aid/legislation/sgei_communication_ro.pdf, accesat la data
de 12 mai 2011.
6. Decizia Comisiei din 28 noiembrie 2005 privind aplicarea articolului 86 alineatul (2) din
Tratatul CE la ajutorul de stat, sub forma compensaţiei pentru obligaţia de serviciu public,
acordat anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredinţată prestarea unui serviciu de interes
economic general, OJ L 312 din 29.11.2005, [Online] disponibil la adresa http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:08:02:32005D0842:RO:PDF, accesat la data
de 12 mai 2011.
7. Monti, M., „O nouă strategie pentru piaţa internă – în serviciul economiei şi societăţii
europene”, 2010, [Online] disponibil la adresa http://ec.europa.eu/bepa/pdf/
monti_report_final_10_05_2010_en.pdf, accesat la data de 12 mai 2011.
8. Recomandările celui de-al treilea FORUM al Serviciilor Sociale de Interes General, [Online]
disponibil la adresa http://www.socialsecurity.fgov.be/eu/docs/agenda/26-
27_10_10_recommandations_en.pdf, accesat la data de 12 mai 2011.
9. Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, versiunea consolidată, OJ C83, 30.03.2010,
[Online] disponibil la adresa http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.
do?uri=OJ:C:2010:083:FULL:RO:PDF, accesat la data de 12 mai 2011.