Digestia este funcţia care permite şi asigură procesul de dezintegrare şi transformare a

alimentelor de origine animală sau vegetală în elemente simple, care după absorbţia
digestivă vor fi utilizate sau ca sursă de energie sau ca sursă plastică. Procesul de
dezintegrare se efectuiază prin mijloace mecanice şi enzimatice pe toată lungimea
tubului digestiv.
Funcţiile tractului digestiv:
1) Funcţia secretorie. În tractul digestiv sunt secretate saliva, sucul gastric, sucul
pancreatic, bila, sucul intestinal. Toate aceste secrete conţin enzime proprii şi alte
substanţe, care activează sau inhibă enzimele, formează pH optimal pentru acţiunea
enzimatică, denaturează proteinele alimentare.
Principalele grupe de enzime digestive sunt:
- proteazele – scindează proteinele
- lipazele – hidrolizează grăsimile în acizi graşi şi glicerol
- carbohidrazele - scindează glucidele
2) Funcţia motorie – asigură transformarea mecanică a alimentelor, omogenarea lor şi
supunerea alimentelor diverselor secrete digestive. Asigură transportul alimentelor de-a
lungul întregului tract digestiv.
3) Funcţia de excreţie – sunt evacuaţi din tractul digestiv ureea, pigmenţii biliari,
substanţele de natură exogenă, inclusiv unele medicamente.
4) Funcţia de absorbţie – este trecerea elementelor simple din lumenul tractului
digestiv în mediul intern (sânge, limfă).
5) Funcţia de protecţie – există noduli limfatici pe toată lungimea intestinului, mai ales
în partea terminală a intestinului subţire. Nodulii sunt grupaţi câte 30-40 formând
plachetele Peyer, ele sunt numeroase în apendice. De asemenea exista limfocite
epiteliale în epiteliul vilozităţilor mucoasei intestinale. Colonul sintetizează substanţe
biologic active ce au funcţie de protecţie.
6) Funcţia endocrină. Principalii hormoni ai tractului digestiv sunt:
- gastrina – creşte secreţia gastrică
- secretina – stimulează secreţia bicarbonaţilor în pancreas
- colecistokinina-pancreozimina – creşte evacuarea din colecist, favorizează
deschiderea sfincterului Oddi, măreşte secreţia enzimelor pancreatice.
- motilina – creşte motilitatea stomacului şi a intestinului subţire
- peptida vazoactivă intestinală (VIP) – provoacă relaxarea sfincterelor musculare
netede a vaselor sanguine şi scade presiunea arterială.
Metodele de cercetare a tractului digestiv.
Metodele experimentale. În trecut foarte pe larg se foloseau metodele fistulării. Fistula
asigură comunicarea între cavitatea unui organ cavitar sau unui canal glandular cu
mediul extern. Prin intermediul fistulei secretele digestive pot fi colectate în stare pură.
Astfel savantul Heidenhaim a studiat la câini secreţia unei porţiuni stomacale, afectând
inervarea vagală. Pavlov a păstrat inervarea unei porţiuni izolate de stomac şi a putut
studia secreţia gastrică în dependenţă de fazele gastrice.
La om sucul gastric poate fi colectat cu o sondă.
Metode clinice. Motilitatea tractului digestiv poate fi studiată prin următoarele metode:
1. Mioelectromasticaţiografie – înregistrează potenţialele de acţiune a muşchilor
masticatori.
2. Electrogastrografia – înregistrează potenţialul de acţiune a stomacului.
 3. Metode radiografice – se studiază hidroliza şi absorbţia în TGI
4. În prezent pe larg sunt folosite metodele endoscopice: fibrogastroscopia,
colonoscopia. La fel aceste metode permit paralel cu vizualizarea mucoasei
esofagiene, gastrice, intestinale.
5. Metodele biochimice sunt folosite pentru determinarea de exemplu a
conţinutului enzimelor pancreatice în sânge.
6. Alte metode: studierea maselor fecale pentru aprecierea elementelor nedigerate
sau cu alte scopuri. USG, RMN ETC..
Secreţia salivară
Glandele salivare sunt: câte o pereche de glande parotide, submandibulare, sublinguale
şi o mulţime de glande mici dispuse diseminat în cavitatea bucală.
Glandele parotide sunt glande seroase, care elimină o salivă lipsită de mucus.
Glandele submandibulare şi sublinguale sunt glande mixte şi conţin celule ce
secretă mucus. Glandele mici pot fi seroase, mucoase sau mixte. Glandele salivare
secretă 1-2 l salivă pe zi. Saliva este hipotonică cu un pH=6 (în secreţia de repaos).
Când glanda salivară este stimulată, saliva devine izotonică, creşte cantitatea de HCO3-,
creşte pH = 7-8.
Compoziţia salivei:
Apă 99%; electroliţi, acid uric, proteine, colesterină, mucină, glucoză, NH3, enzime.
Mucina determină vâscozitatea salivei. Enzimele salivei sunt: ptialina (α-amilaza
salivară) are rol de a hidroliza amidonul prelucrat; lipaza – (puţin fincţională) pentru
grăsimile laptelui; lizozimul – imunoglobulină cu funcţie bactericidă.
Rolul salivei:
1. Facilitează masticaţia şi deglutiţia în special a alimentelor solide pe care le
umectează;
2. lubrifiază mucoasa;
3. dizolvă substanţele solide şi le permite contactul cu pailele gustative;
4. iniţiază hidroliza amidonului pe care-l scindează până la dextrine;
5. lizozimul asigură rolul protector al salivei;
6. secreţia salivei este importantă pentru fonaţie.
Reglarea secreţiei salivare
Inervarea parasimpatică a glandelor salivare începe din nucleul salivator
superior şi inferior al trunchiului cerebral. Glandele parotide sunt enervate de ramurile
parasimpatice a nervului glosofaringian; glandele submandibulare de coarda timpanică,
ramură a nervului facial; glandele sublinguale de ramurile parasimpatice a nervului
lingual. Stimularea parasimpatică transmisă de fibrele colinergice asigură vasodilatare
arterială locală şi o secreţie abundentă (lichidă). Inervarea simpatică este asigurată de
ramurile eferente ce vin de la ganglionul cervical superior. Stimularea simpatică are
efect vasoconstrictor, iar glandele submaxilare şi submandibulare secretă saliva bogată
în mucină.
Secreţia salivei poate fi declanşată pe cale reflexă necondiţionată – la stimularea
receptorilor cavităţii bucale. Calea aferentă a acestui reflex este în componenţa
nervului glosofaringian, de pe partea posterioară a limbii care face un arc reflex simplu
cu nucleul salivator inferior şi pe4ntru partea anterioară a limbii calea senzitivă este în
componenţa nervului facial care se termină pe nucleul salivator superior.
 Saliva poate avea compoziţie diferită în dependenţă de tipul alimentar. De
exemplu: praful uscat de carne declanşează o salivaţie abundentă bogată în mucină.
La fel secreţia salivară poate fi declanşată pe cale reflexă condiţionată la văzul,
mirosul sau gândul la hrană.
Deglutiţia
DEGLUTIŢIA este totalitatea mişcărilor motorii care asigură trecerea bolului
alimentar (format în rezultatul masticaţiei în cavitatea bucală şi îmbibat cu salivă), din
cavitatea bucală în stomac. Procesul de deglutiţie are trei faze: bucală, faringiană,
esofagiană.
1. Faza bucală este voluntară. Mişcarea limbii şi obrajilor provoacă
propulsarea bolului alimentar spre rădăcina limbii, prin alipirea corpul limbii de palatul
dur. La excitarea receptorilor rădăcinii limbii ea se ridică şi propulsează bolul
alimentar în faringe.
2. Faza faringiană este foarte scurtă. În această fază are loc o oprire scurtă a
ventilaţiei pulmonare. Orificiile posterioare ale foselor nazale sunt închise la ridicarea
palatului moale. Simultan are loc apropierea coardelor vocale, muşchii gâtului se
contractă ceia ce duce la deplasarea laringelui în sus provocând închiderea sa prin
intermediul epiglotei, astfel hrana nu pătrunde în căile respiratorii. În această fază are
loc contracţia întregului perete muscular faringian – asemănătoare cu contracţiile
peristaltice – propulsând astfel bolul alimentar spre esofag.
3. Faza esofagiană. Bolul alimentar ajuns în esofag declanşează contracţia
esofagiană peristaltică care asigură trecerea bolului spre stomac. Unda pulsativă ajunge
de la faringe la stomac în 5.10 sec, astfel în acest interval de timp bolul atinge cardia
stomacului. Daca bolul nu a ajuns la nivelul cardiei atunci la nivelul esofagului apar
unde de gradul doi şi durează până când bolul alimentar ajunge la nivelul cardiei.
Digestia în stomac
Mucoasa stomacului aure un număr mare de glande care au canale de excreţie foarte
scurte. Există trei tipuri de celule secretorii:
- celule principale, care secretă pepsinogenul (forma inactivă a enzimei
proteolitice gastrice pepsina)
- celule parietale, care secretă HCl şi factorul Castle
- celule mucoase, care secretă mucus cu pH alcalin.
Se deosebesc diferite zone gastrice în dependenţă de celulele care predomină.
1) Zona pericardială – conţine numai celule mucoase.
2) Zona stomacului – conţine toate trei tipuri de celule.
3) Zona antropilorică – cu celule principale şi celule mucoase, aici lipseşte secreţia
acidă.
Compoziţia sucului gastric: se secretă 2-3 litri pe zi, pH = 0,9 – 1,5. Conţine 9,9% apă
şi 0,1% substanţe solide dintre care 0,6% substanţe anorganice şi 0,4% organice. Din
substanţele anorganice fac parte: cationii Na+ ,K+ ,Mg2+ . Anionii Cl-, HPO4-, SO42-. HCl
determină mediul acid în stomac şi are următoarele funcţii: sterilizează conţinutul
gastric, transformă pepsinogenul în pepsină, denaturează proteinele, participă în
reglarea motilităţii gastrice, transformă feriţii în feraţi.
Din substanţele anorganice fac parte:
Pepsina – secretată de celulele fundale a glandelor stomacale, hidrolizează proteinele.
Catepsina – digestia proteinelor la sugari (pH 4,5 – 5,5)
Labfermentul – coagulează laptele până la cazeină în prezenţa calciului (pH 4,5 – 5,5)
Lipaza gastrică – la copil scindează lipidele laptelui
Gelatinaza – scindează gelatina
Amilaza – scindează glucidele
Un alt component al sucului gastric este mucina – protejează mucoasa gastrică de
acţiunea agresivă a sucului gastric. Datorită mucinei lângă peretele gastric pH 7.
Celulele parietale secretă o mucoproteină, factorul intrinsec Castle. El se combină cu
vitamina B12 şi-i facilitează absorbţia. În lipsa lui apare anemia B12 deficitară.
Reglarea secreţiei gastrice
Secreţie gastrică este reglată de:
- mecanisme nervoase extrinseci simpatice şi parasimpatice şi de plexurile
nervoase intramurale.
- Mecanismele hormonale.
Reglarea nervoasă: stimularea fibrelor nervului vag creste secreţia gastrică. Stimularea
fibrelor simpatice scade secreţia gastrică.
Reglarea hormonală: gastrina provoacă creşterea secreţiei de HCl şi creşte secreţia
pepsinei, nu acţionează asupra secreţiei mucusului. Gastrina este secretată de celulele
G din mucoasa antropilorică la acţiunea a 2 factori la stimularea locală de către chimul
alcalin ce refluiază din duoden la daschiderea pilorului şi la stimularea vagului.
Reglarea neuro-umorală cunoaşte trei faze: cefalică, gastrică şi intestinală.
Faza cefalică se realizează prin mecanisme reflexe condiţionate (excitaţii vizuale,
auditive, olfactive, gândul la mâncare) şi reflex necondiţionate (excitarea receptorilor
de la nivelul cavităţii bucale). Partea umorală în această fază este realizată de către
acetilcolină şi gastrină ce creşte secreţia de HCl şi secreţia pepsinei, ne influenţând
secreţia mucinei.
Faza gastrică (necondiţionată), 3-4 ore alimentele sunt supuse digestiei gastrice şi
pregătite pentru evacuare în duoden. Pe cale vagală impulsurile de la receptorii gastrici
ajung la nucleul vagal bulbar, care eferent stimulează secreţia glandelor parietale.
Reglarea umorală este asigurată de:
Acetilcolină – creşte secreţia, ea este un stimulator puternic al pepsinei şi factorului
intrinsec Castle, gastrinei.
Gastrina – hormon gastrointestinal se eliberează în prezenţa peptidelor, aminoacizilor
şi Ca2+ de celulele G a mucoasei antropilorice, este stimulată secreţia prin 4 căi
(stimularea vagală, distensia gastrică, stimularea umorală, stimularea alimentară).
Histamina – stimulează secreţia gastrică. Activitatea glandelor gastrice poate fi
influenţată atât de histamina adusă pe cale circulatorie generală cât şi de cea eliberată
local. Histamina creşte volumul sucului gastric şi secreţia ionilor de H+.
Faza intestinală. Secreţia sucului gastric se prelungeşte şi după trecerea alimentelor în
duoden. Mecanismul nervos a fost demonstrat prin creşterea secreţiei sucului gastric le
extinderea duodenului. Mecanismul umoral este reprezentat de gastrina secretată de
peretele duodenal, dar acizii, grăsimile şi produşii digestiei lipidelor, soluţiile
hipertonice scad secreţia gastrică.