Cine-i Mariana?

Se auzea afară un mieunat de pisică. Ca o rugaminte. Se auzea de aproape, dar ca un sunet slab,
scos la intervale regulate. Doamna stătea la masa din bucatarie, așezată în dreptul ferestrei, și
fuma. Pregătise cafeaua într-o oală smălțuită cu fundul ciobit. Expresorul era stricat iar oala dădea
cafelei un iz de cocleală. Treceau câte doua-trei minute până să se audă urmatorul mieunat. Apoi
era liniște până când Doamna pufăia înspre tavan fumul gros expirat. Și pisica auzind-o se ruga
din nou. Cu bărbia ridicată, Doamna urmarește fumul cum se împrăștie. Soarele intră pe geam și
fumul se contorsionează prin aerul încaperii. Ea își ține brațul aplecat de-asupra scrumierei,
batând des în tigară cu degetul arătător.

Carmen o privește, din celălalt capăt al mesei. Îi urmărește ochii. Bea scurt dintr-un pahar mic.
Bea apoi și din cafea. Așteaptă parcă să spună ceva maică-sa și la un moment dat renunță. Apucă
un baț de chibrit, și-l lovește înspre înainte, de-alungul pistei de fosfor. Îl apucă între degetul
arătător și cel mare, ținându-l perpenticular pe cutie, ca un copil ce nu știe să țină încă bine
obiectele în mână, fără să se ferească de explozia dinaintea flăcării. Ține cutia la distantă când
face asta, cu brațele aproape întinse. Frecă bațul de cutie apasând-ul puternic și acesta se rupe.
Reusește însă să prindă ciotul. Apropie flacăra, cum duci o lingură spre gură, apoi scutură din
mână.

Se aude deschizându-se o ușă. Apoi încă una și pisica intră grăbită, se bagă sub masă și miaună
scurt. Tanti apare ținând în mâna dreaptă un cuțit mare cât antebrațul ei, îndreptat înspre podea
strângând la piept cu stânga o pâine învelită într-o pungă transparentă și o bucată de salam. Are
părul cărunt, răvașit și lipit de țeastă.

- Tanti, zice Doamna, te-ai trezit?

- Vai, Doamnă, ai văzut ce vreme frumoasă-i afară? Vai de capul meu ce frumoasă vreme e.
Toată ziua o să fie așa. Au zis aseară la televizor.

- Bate soarele, de dimineață, am vazut, când m-am trezit, printre lamelele jaluzelei! Ți-a
intrat soarele în ochi, hă?, zise Doamna izbucnind în râs. Hohotea așa tare că de-abia
nimerea să scuture țigara în scrumieră.

Tanti se opri în mijlocul încăperii arătând cu bărbia către brațe.

- Îi fac ceva de mâncare la mutu’ ăsta al meu că-i e foame. Eu aș mai fi dormit, dar m-a
buzărit el până mi-a zburat somnul. Ce sa fac? Uite, și pisicii îi e foame. Vezi cum se
prinde cu labele de dumneata?

- Să rabde! Înpinse la o parte capul pisicii. Are vreme. Acum n-am chef să ma ridic de pe
scaun pentru ea.

Tanti puse pe masă cuțitul și-și încheie nasturii de la capot.

- Știi Doamnă, ce m-am gândit aseară? De câti ani stăm aici împreună?
 - De treizeci de ani, Tanti. Se rezemă cu spatele de pervaz.

- Treizeci, da. Cum trece timpul! Carmen era mică. Se ținea de fusta mea. Eram obosită,
veneam de la serviciu seara și ma jucam cu ea. Și bărbatu-meu îi aducea bomboane de
fructe, de-alea la kil. Atunci nu era zgârcit. Acum s-a prostit de cap. Nu mai știe să
vorbească frumos, mutu’ dracului, numa’ să înjure. Zici ca-i nebun!

- Da’ ce-ai facut iarăși?

- N-am făcut nimic. Așa-i el nebun. Când il apucă tremură tot. Îl scutură nervii și se
învinețește la față. Trebuie să-l asculți, să faci cum zice el, altfel dracu-i al tău!

- Dă-i înapoi. Trage-i una peste cap și dumneta. Nu te lăsa!

- Îi mai trag eu câte una peste față cand îl prind, știi dumneata…amețit. Dar când face
crizele astea mi-e frică. E bătrân și prost.

- E treaz, aia-i problema.

Carmen iși dete dupa ureche părul drept, lung și negru. Ca să o privească pe tanti iși înclină capul
într-o parte.

- Lasă că nu-i de-acum. Ții minte, mama, cum o înjura când venea la noi seara să povestim
și stătea mai mult de ora zece?

- N-a fost normal la cap niciodată. Tanti rămase cu privirea pierdută pe cadrul ferestrei.

- Pe Carmen a iubit-o foarte mult. Și dumneata la fel.

- Cât era de frumoasă, Doamnă! Și inteligentă! N-am vazut în viața mea așa un copil. Îmi
venea s-o mănânc de drag. O iubeam ca pe ochii din cap.

- Așa este, cofirmă Doamna . Trase lung din țigară ținându-și ochii închiși, apoi dădu
drumul fumului printre buze. O privi pe Tanti cum taie pâinea. Bucătăria lui Tanti era cât o
debara mai mare, la care avea acces printr-o ușă din dreptul scaunului pe care stătea
Carmen. Pe vremuri chiar fusese o debara pâna când apartamentul a fost împarțit în două
mai mici de către propietar. Erau înghesuite o masa îngustă, două scaune, un aragaz și un
dulap vechi, cândva vopsit verde, cu lemnul umflat. Tanti stătea cu spatele și înafară de
capotul ei decolorat și ciorapii tricotați, strânși cu elastic legat peste pulpe, nu puteai vedea
altceva prin ușa deschisă. Doar spatele masiv și picioarele scurte și groase încadrând tăblia
scaunului.

Carmen se se întoarse să vadă ce face Tanti. O auzea cum gâfaie și trântește pe masă cuțitul și
farfuriile. Apoi, Tanti aruncă o privire scurtă pisicii, care stătea lângă picioarele ei pe labele
din spate, cu gâtul lungit. După un minut, fără să-și miște fața ațintită spre perete, aruncă pe
jos o felie de salam.

- Nu-i da cu pieliță, zise Carmen. Se îneacă, ți-am mai zis! Duce la gura paharul, bea o
înghițitură scurtă pe care o păstrează pentru o clipă între obraji, apoi o înghite și sufla aer
printre buze. Își ținea palmele prinse între genunchi și corpul aplecat peste masă. Și din
când în când, parcă hotarâtă să mute o piesă pe tabla de șah, își scotea palma dreapta și
alegea să bea dintr-o ceașcă, să apuce filtrul țigării ori să-și petreacă pe după ureche părul.
Nu-i mai da carne că dacă-i sătulă nu mai prinde șobolani.
 - Și ce să-i dau? I-am dat și pâine, da nu mănâncă.

- Castraveți murați ai încercat?

- Aia mâncă-i tu, auzi?

- Bei o cafea Tanti? zise Doamna. Adu-ți o ceasca sa-ți pun. Mai am putină zeamă în oală.

Carmen își încruntă sprâncenele spre maică-sa și îi facu semn cu degetul mijlociu ridicat în sus,
ascuns în dreptul pieptului.

- Beau, dacă-mi dai. Se ridică, se duse la dulap și trânti o farfurie mică pe masă. Apoi aduse
o felie groasă de salam, o trânti peste ea și o îndreptă spre Doamna:

- Ia, pune-o undeva, sa nu vadă nebunu.

- Am mâncat deja. Mi-am copt un cartof și l-am mâncat cu iaurt. De-aseara îmi venea pe gât
înapoi ce-am mâncat. Iar mi-am stricat stomacul.

- Eu știu că dumneata ai ulcer și ești gingașă. Rămase cu privirea pe fereastră în timp ce

Doamna îi toarnă cafeaua într-o cană de tablă smălțuită pe care o ținuse în acest timp în
mâna stângă, lipită de coapsă. Își șterse bărbia cu dosul palmei de firimituri, apoi își frecă
gura cu o batistă. Pare să contemple unduirile crengilor copacului din față. Fața i se
luminează și dansul frunzelor i-o pătează.

- D-apăi cum, a zis Doamna, pe baza nervoasă!

S-a uitat spre ea și văzându-i tușele de ulei rămase pe bărbie cum lucesc în lumină, așteptă să-i
vină cuvintele pe limbă dar i s-a părut că sunt prea iuți. Așa ca le înșiră în minte, în tăcere:

O să mori flămândă! Te plimbi la subsuoară cu ruda de salam și muști din ea ca din pâine cu
seninătatea celui care își pune pe limbă o picătură de miere. Lasă-mă să-ți șterg fața de grăsime.
Lasă-mă să-ti spăl fața asta pe care-o scufundai prin oalele mele când lipseam de-acasă. M-am
prefăcut oarbă atâția ani, ce mai contează? N-aș scăpa pentru nimic din lume ocazia să-ți
îndepărtez strălucirea ce-ți picură de pe bărbie! Apoi, cuvintele i-au venit pe limbă și de mirare i
s-au mărit pupilele:

- Auzi cum cântă pasărea aia? Cât de frumos! Așa cântă și omul, apoi pleacă, se duce și
cântecul lui rămâne în urmă, nu moare. Ca un ecou.

În timp ce se gândea Nu aude. Și dac-ar auzi, n-ar avea cum să înțeleagă. Cât de ciudat să simți
cum pornește din tine un fir, se urzește înspre pasărea asta pe care n-o vezi dar pe care o poți
strânge la sân. Aproape că-i poți simți căldura și neastâmparul încheieturilor aripilor. Și ajungi
la cântecul ei nepătimaș, lipsit și de tristețe și de exuberanță. O voce condusă de un auz absolut,
dincolo de dragoste și dincolo de tinerețe. Ochii ei vor vedea când ai mei se vor fi inchis. Și vocea
ei va reverbera prin această pânza ce se țese între noi. Prin vârful degetelor îmi vor trece
scârțâind penele ei gri, pline de praf.

- Ce pufăi așa, Tanti?

- Cum pufăi? Îs bolnavă cu inima, nu ți-am zis ce mi-a spus doctoru? Să nu mănânc sărat.
Da pot cu nebunu ăsta?
 - Da să slăbești, nu ți-a zis?

- A zis. Da, a zis. Nu-și dezlipise privirea de geam. Avea chipul placid, parcă răspundea în
numele altcuiva.

Strâmbându-se puțin din cauza fumului, Carmen spuse:

- Mai ții minte cum cânta Tanti când eram eu mică? Cântecul ăla:

Două raţe pe gunoi

Numărau din doi în doi:
Doi, patru, șase, opt
Cozonacul este copt

- Era o poezie pentru copii, nu cântec. Da Tanti o cânta pe ritm de muzică populară. Hai, zi
Tanti, cum îi cântai lui Carmen.

Bătrâna se prinse în joc cu un aer distrat și silabisi cu voce tare:

- Ala bala portocala,

Scoală-te că-ncepe scoala…
Nu mă scol, nu mă scol
Ca ramân în curu gol!

Cine mi-a furat banana...O găină fără cioc...Hai noroc!

La sfârșit își scutură mâna în dreptul umărului, în semn de abandon.

Doamna pufni pe nas și începu să se scuture de râs. Fică-sa bătea cu palma în masa și își ținea cu
cealaltă ochii acoperiți. Zise printre hohote:

- Hai Tanti, zi mai departe! Zi aia cu chimaru!

Dar Tanti răspunse cu un semn obscen ținând pumnul strâns și brațul îndoit din cot:

- Iacă, asta! Hai, lasă-mă că n-am timp acum. Și se îndreptă spre masa din bucătăria ei, luă
farfuria pregătită mai inainte și începând să sughițe se întoarse în cameră.

Tanti mai ieși de câteva ori din cameră, trecu sughițând pe lângă cele două femei, ba ducând în
mână un cuțit, ba un ștergar, cu pași grăbiți, fară să le mai bage în seamă, de parcă nu le-ar fi vazut
în viața ei. La urmă, se duse la chiuvetă cu farfuria și începu s-o spele, frecând-o pe de-asupra cu
palma sub jetul de apă. Din pricina sughițului lovea marginea farfuriei de chiuveta de fontă,
facându-le pe femei să tresară.

- Bea un pahar de apă rece, pe nerăsuflate, și-ți trece.

Din pricina gălăgiei, era evident că nu auzise, așa că Doamna repetă sfatul.

- Ce zici, Doamnă?

- Bea o cană de apă că sughiți.

Tanti s-a conformat. A luat o cană, a umplut-o pe jumatate cu apă și a băut-o. Cu fața liniștită a
așteptat câteva clipe, apoi n-a apucat să așeze cana înapoi că un spasm mai puternic, ce părea să-i
fi explodat în adâncul vintrelor, a scuturat-o și i-a frânt trupul pe la mijloc.

- Vezi, zise Doamna, dacă o bei tihnită? Trebuia s-o lași să curgă un pic. Să fie rece ca
gheața, nu lălâie. Stătuse cu picioarele petrecute unul de-asupra celuilalt, sprijinită cu
spatele de pervaz, așa că atunci când a dădu să se ridice, gemu lung. O luă pe după umeri
și o duse în fața geamului: Deschide ochii larg și privește drept în soare!, îi porunci.

Tanti rămase docilă cu ochii largi, acolo unde o pusese femeia. Ținea trupul drept și Doamna îi
dadea regulat câte un pumn în mijlocul spatelui, încercând să sincronizeze loviturile cu scântecele
înfundate ale sughițului. Afară adia un vânt molcom, ce răscolea ușor frunzele uscate adunate sub
geam. Soarele se strecura printre crengile întunecate, umbrind și luminând pe rând pupilele, ce
căpătaseră culoarea agrișelor, decolorate brusc de lumină. Și pumnii răsunau ca lovind ușa uscată
a unui dulap vechi, umplut cu haine. Un sunet subțire, fluierat, îi ieșea din pieptul în care-și
gâtuise expirația.

- Gata, că mă doare mâna.

Tanti își masă ușor burta cu mișcări circulare, apoi, mai domolite parcă, sughițurile au reapărut, ca
plânsetul unui copil, liniștit pentru câteva clipe de mângâierea blândă a mamei.

- Tanti, n-ai scăpat, zise Doamna resemnată.

- Nu mai pot, doamnă. Mă dor deja și mușchii brațelor.

- Zi bărbatului să te calce cu picioarele. Te pui pe jos și îl pui să te apese cu tălpile peste

burtă. Mai cu milă, să nu-ți spargă burta.

- Că de la el mă aștept la cea mai multă milă!

- Lasă, îi prost de gură dar nu nebun. Vin la dumneata să-i zic cum să facă?

- Nu-i nevoie. Stau pe spate și-mi țin sufletul. Mai bine să mă calce decât să mai sufăr în
felul ăsta. Altfel ce să fac? Să chem salvarea?

- N-ai frică, până diseară îți trece.

Carmen deschise pachetul de țigări de pe masă. Era gol. Dintr-un pește balon de porțelan, cât
pumnul, cu o gură imensă, larg deschisă, ieșeau revărsându-se mucurile de țigări peste masă.
Împinse pachetul înspre maică-sa și aceasta zise privind înspre tavan: „Altele n-am. S-au
terminat.” Spusese asta strâmbându-și unul din colțurile gurii și Carmen apucă cutia de chibrite și
începu să o învârtească, prinsă între două degete, pe toate fețele. De fiecare dată o lovea de masă,
apoi o ridica, o rotea și o așeza din nou. În timp ce Doamna părea să-și înșire gândurile de-alungul
umbrelor, ea continuă sa învârtă cutia, meticulos, bătând ritmul cu piciorul drept. Îi urmărea atentă
expresia feței, degetele arătător și mare care se frământau la fel cum pe suprafața unui lac liniștit
se zbate gura unui pește. Încheieturile delicate ale mâinii, brațul subțire, cu piele albă, pe care
verdele cenușiu al rochiei o făcea și mai albă, lăptoasă. Papucii de casă din piele vopsită acaju,
decupați, cu talpile din plută prinse cu ținte. Marginile erau rulate pe dos și unghiile țâșnite în sus,
tăiate ascuțit și striate aveau aceeași culoare cu ele. Știa că poate rămâne așa cu orele. Fără să
spună nimic. Cu acea expresie de sfidare la adresa nimănui și tuturor, de parcă avusese parte de o
perioadă mai proastă dar n-avea de gând să se lase doborâtă. Arătătorul mâinii stângi îi sprijinea
obrazul și mâneca lărgită a bluzei îi atârna ca gura molatecă a unui sac golit. Într-un târziu își
împreună mâinile în poală. Căută până aproape de cot și scoase din mănecă o țigară.

- N-a!, asta-i chiar ultima.

Carmen și-o aprinse imediat, scapărând chibritul ținut drept pe cutie, înspre Doamnă, trase adânc
în piept fumul, reținându-l cu un oftat, apoi își rezemă capul de perete. Cu ochii pe jumătate
închiși a început să recite, lungind melodios cuvintele din urmă ale versurilor:

Les sanglots longs

Des violons
De l'automne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone.

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure

Ultimul vers l-au recitat împreună, apoi s-a auzit doar glasul dogit, ca de vioară bătrână, al mamei:

Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.

***

Carmen îi intinse banii lui maică-sa, strâns împăturiți. Doamna îi derulă, îi puse în ordine și îi
așeză în sertarul portmoneului. Verifică compartimentul pentru mărunțiș, apoi îl închise și-l așeză
pe colțul mesei.

- Știi cu cine m-am întâlnit în piață? întrebă Carmen desfăcând pachetul de țigări pe care îl
scosese din poșetă. Cu Mariana.

- Care Mariana?

- Mariana, aia care lucra cu Nenea în schimbul trei și o tot aducea acasă când Tanti era la
muncă.

- A!, facu Doamna, sora ei. Cea pe care ne-a prezentat-o ca fiind soră-sa, din pricină că se
înțege atât de bine cu ea, încât simte ca-s născute din aceeași mamă.

- Da!

- Mai era o Mariana colegă de serviciu cu Tanti. Cred c-a venit o singură data pe aici. Nu-mi
aduc aminte cum arăta, dar era mai tânără decât ea.
- Nu aia! „Sora”. Se plimba de mână cu un băiețel. Seamănă ăla micu cu Nenea, zici ca-i
rupt din el, Leit!

- Are copil așa mic? Nu știam. De când a ieșit Nenea la pensie n-am mai vazut-o.

- E frumușel foc piticul, Și dezghețat. M-a salutat și m-a întrebat ce cumpărături fac.

- Nenea are pe frigider o poza cu un copil. Am crezut că este vre-un nepot de-al lui. Nu l-am
întrebat niciodata cine-i băiatul.

- Ai uitat că l-a adus odata pe aici. N-au stat mult iar la plecare Nenea a strigat: „Aici am
pus și eu un deget!”.

- Nu-mi amintesc. Eram acasă?

- Habar n-am.

- Ea era respectuoasă întotdeauna. Și curată. În poză copilul pare cuminte și liniștit la fel
cum este ea.

- Mă mir că spui asta. Maica-sa e un dop cu țâțe. Cred că deschidea ușa cu ele. Vorbește tare
și răgușit. Când deschide gura zici că-ți cântă famfara la ureche.

Carmen scoate capătul unei țigări în afară și întinde pachetul înspre maică-sa.

- Pentru tine nimeni nu-i bun; toți sunt proști, urâți, inculți, nespălați. Doamna scoase din
mânecă o batistă și își suflă nasul. Apoi scoase țigara și o puse pe masă, lângă pormoneu,
fără să o aprindă.

- Hai, mă! Nu ești tu cea care mi-a povestit că de fiecare dată când venea la Nenea ducea
înăuntru un lighean cu apă iar la plecare arunca apa la veceu? Nu fi ipocrită!

- Venea pe aici și când era Tanti acasă. Petreceau pâna târziu. Nenea o trimitea pe Tanti să
cumpere băutură și el, stând lungit în pat, cu toate pernele puse sub cap, se uita la ele cum
dansează. Sora era mai rezistentă la alcool, la sfârșit pleca fără să se împleticească, dar lui
Tanti i se încețoșau rapid ochii. Privea cu o expresie tâmpă, sticloasă, înspre tavan, în timp
ce se legăna cu mâinile sprijinite de umerii celeilalte. Se mișcau ca două rațe pe apă: una
gâfâind sacadat, cu capul de-asupra apei, încercând să ia aer, celaltă ca o jucărie trasă cu
cheia. Doamna hohoti de câteva ori înfundat. Și când deschideam ușa, să-l rog pe Nenea să
dea muzica mai încet, el ridica mâna dreaptă și striga: „Trăiască muzica populară!„.

„Să trăiască, să trăiască!”, silabisi Carmen cu voce tare. Iar Doamna îi răspuse în șoaptă:
„Închide ușa că ne aud ăștia ce vorbim.” Spusese asta cu pumnii strânși. A mai zăbovit o
vreme aplecată si cu degetele mari chircite peste palma închisă până auzi chlinchetul clanței.
Carmen goli gura peștelui de resturile de țigară, apoi spălă scrumiera și îi șterse ochii mari și
buzele groase învârtind-o în jurul mâinii în care ținea cârpa. Aprinse o țigară, și stinse chibritul
cu o fluturare a mâinii, privind flacăra cum dispare în aer. Doamnei îi pierise cheful de
povestit. Oftă lung și își îndesă batista la loc în mânecă. Fata îi studie chipul încercând să
înțeleagă tăcerea celeilalte.

- Trebuie să te tunzi, îi spuse Carmen, părul îți arată de parcă ai ieșit dintr-o furtună.

- Încă nu mi l-am periat.

- Ți-ai luat pastilele?

- Da, mi le-am luat, răspunse sec Doamna.

- Te doare ceva?

- Stomacul. Puțin. Dar sunt obișnuită. Așa face mai tot timpul. Ori de foame, ori de sătul.

- Ce-ai pățit de ți-ai înghițit limba, așa, dintr-o dată?

- Nimic, zise femeia clipind. Vezi tu c-am pățit ceva?

- Am închis doar ușa, nu ți-am închis și gura.

- Ce ți se pare ca mai trebuie să-ți povestesc? Mariana era femeie serioasă, muncitoare. Se
îmbrăca întotdeauna cu pantaloni lungi de stofă, bluză albă și pantofii îi erau lustruiți. Până
să vină Tanti de la lucru îi spăla farfuriile și oalele lăsate murdare pe masă, mătura camera
lor și spăla pe jos. Când Tanti se întorcea de la serviciu găsea casa curată. Mai stăteau de
vorbă vreo ora și pleca. Dacă asta nu-i prietenie, atunci ce-i?

- Oh, da! Când veneam de la școală Nenea stătea în pat și asculta muzică populară la
televizor. Stătea cu mâinile încrucișate pe piept și îmi striga: „Ai luat un zece? Bravo! Ia o
bomboană de pe masă!” Mariana stătea pe scaun întoarsă spre el cu o față împietrită,
imperturbabilă. Dar uneori ușa de la camera lor era încuiată. Și nu auzeam nici respirația
lui greoaie din timp ce doarme. Doar cheia răsucindu-se în ușa și scârțâitul celei de la
intrare. Apoi șlapii lui nenea și sunetul apei aruncate in veceu.

- Au un lighean de tablă ce-l țin sub masă, în care Tanti îi spală picioarele și îi taie unghiile.

- Ditamai nababul, cu un harem de cadâne gata să-l servească!

- A muncit din greu, să știi! Nu era ușor să lucrezi opt ore în secția aia de turnătorie.

- Mie-mi spui? Stiu și eu! Era campion la stat în mâini.

- Bine că ești tu erou al muncii, al hărniciei și al bătăturilor din palme. Mai bine ai mătura în
cameră. Te-am rugat toată săptămâna s-o mături și n-ai reușit să-ți aduci aminte, doar ce
fac alții rememorezi.

- Am facut ce mi-ai repetat de când mă știu: Invață, numai așa vei reuși în viață. Învață! M-
am luat după mintea ta, cea proastă și grandomană, de parvenită!

- Grandomană parvenită. Auzi, grandomană parvenită. Cu asta m-aleg drept mulțumire din
partea ta că te-am crescut și am avut grijă să nu-ți lipsească nimic.

Nu se așteptase la asta. Fică-sa era slobodă la gură dar nu credea că o disprețuiește. Tocmai ea,
nu. Auzi pasărea cântând din nou. Părea o chemare repetată, fără noimă, cu glasul limpede dar
fără înțeles. Așa cum îți plimbi degetele pe corzile unei chitări, cu blândețe, însă fără să
cunoști notele. Își atinse buzele pentru a se calma. Simte în gât un nod aspru, care-i oprește
lacrimile pe peretele nasului și o durere ca un os ascuțit i se înfinge în frunte. Vede dalele
crapate, din gresie turcoaz, înegrite și unsuroase din bucătăria lui Tanti, dulapul verde cu
vopseaua scorojită și butoanele ca niște nuci decojite, benzile ruginite ale zăbrelelor de la
geam și mânecile deșirate ale rochiei. Ceea ce mă oripilează și mă sperie, nu e trecerea
 timpului, nici cum îmi stă părul sau halatul, ci ușurința cu care am ajuns să mă asemăn cu
acești oameni. Să-i simpatizez, chiar. Faptul că, orice ar face, reușesc să le găsesc o scuză și
orice gest pe care altădată l-aș fi interpretat ca o mojicie, mă amuză. Privii cum Carmen își
culcase capul pe genunchii ei și îi îmbrățișa pulpele repetând:„Mama, știi cât de mult te
iubesc”. Am ajuns să mă bucure în fiecare dimineață trezirea acestor străini, să râd cu ei și să
empatizez. Dar când să-i spun copilului meu un cuvânt frumos, gura mi se încleștează.

- Dar șii că și pe Tanti o strigau toți la serviciu Mariana. Că așa voia ea să i se zică. Am fost
odată la ea la fabrică, eram în ultimul am de liceu și m-ai trimis să-i duc tampoane. O
apucase pe nepregătite, și de la brâu în jos era toată pătată de sânge. Dar ea voia doar
tampoane. Nu voia să mearga acasă să se schimbe. M-a întrebat portarul după ce i-am spus
numele: Cine, Mariana? Care dracu era aia Mariana, nu înțelegeam. Dar portarul știa foarte
bine.

Mă punea, de fiecare dată când mă ducea la tine la spital, să strâng de pe marginea drumului
un buchet de păpădii, pișate de câini și scuipate cu semințe.

- Nu te mai certa cu ea, auzi? Las-o în pace! De ce tot cauți gâlceavă? N-ai altă treabă?
- Cine se ceartă? Ce i-am spus?
- M-am săturat de certuri și scandal. Vreau liniște. Un pic de liniște, măcar o zi.
- Ce, eu fac scandal? Ăștia doi se bat ca chiorii.
- Taci, auzi? Să taci și tu.
Doamna îndepărtă cu dosul palmei firmiturile înspre centrul mesei și bătu țigara în scrumieră.
Degetul arătător îi rămase drept, încordat în aer.
- Iar am avut visul ăla ciudat de însărcinată.
- Vai, nu.
Se petrecea tot pe stradă, dar puţin altfel de data asta nu te vedeam, dar am ştiut că erai cu mine
aşa cum pur şi simplu ştii chestiile astea într-un vis. Carmen se ridică. Doamna o privi cum se
îndreaptă spre sufragerie.
- M-ai auzit, nu vreau să-ți mai zic încă o dată!
- Mamă, mi-ai văzut ciorapii?
- Ciorapii îţi sunt în sertar. Pe ăia din baie i-am spălat. Continuă, te ascult.
Stăteam în poartă și curgea apa printre mașini. Și am văzut la un moment dat un pian cum plutea
în derivă. Mă durea burta, mă țineam cu mâinile de ea, credeam că o să-mi cadă. Dar eu tot voiam
să ajung la pian și mă afundam tot mai mult în apă. Când valul se retrăgea te răsuceai puţin şi mă
trăgeai de braț. Eu am continuat să mă scufund şi oricât de tare am încercat, nu am reuşit să scap.
- Carmen?
- Da?
- Poate flacăul ăla te-a lăsat borţoasă.
- N-are cum. E un căcănar.
 - E înamorat.
- E un panglicar. Numai lauda-i de el. Trage cu un pistol de apa.
- In subconstient îi cantai la pian. Cand iti plimbai degetele peste masa din bucatarie. Ești
înamorată și tu.
- Da nu de el, clar!

http://chestiilivresti.blogspot.ro/2014/04/izbutirile-lui-john-cheever.html

https://translate.google.ro/translate?hl=ro&sl=en&u=http://www.theparisreview.org/interviews/3059/the-
art-of-fiction-no-76-raymond-carver&prev=search

Tanti se coafa singura cu ajutorul unor bentite din carpe. Bentitele erau fasii gri rupte din lenjeria
de corp a lui Baci si pielea scalpului era tot gri. Nu-I mai ramasese prea mult par. Era rar si moale.

Peretar: Bucatăria fară femee e ca lacătul fără chee

Pisica se ivi in pragul usii cu un soarece in gura. Le privi fix, apoi duse soarecele pe coridor.

Leacuri pentru sughiț : algocalmin, o linguriță de zahăr, Bagă-ţi degetele în urechi şi stai aşa timp de
20-30 de secunde Un alt mijloc de tratare este de a-l speria pe cel care sughite ori spunandu-i ceva care
sa-l socheze, ori printr-un zgomot la care nu se asteapta sau printr-un tipat disperat al altei personae din
casa care intra in joc.

- Scoate-o afara spuse doamna. De ce ai lasat-o sa intre?

- Siit, se repezi tanti la ea flututand o carpa. Dar pisica daduse deja drumul soarecelui. Statea
cu urechile coborâte ferindu-si capul si privind inspre tanti. Soarecele la inceput buimacit a
inceput sa mearga de-alungul peretelui pana in dreptul cuierului. Tanti si-a trimis din nou
carpa spre mata dar aceasta a ramas pe loc. Doar si-a plecat putin capul pe sub carpa ce-I
trecuse pe deasupra.

- Acum las-o sa-l prinda. Altfel ajunge-n camera si daca se baga sub mobila nu ne lasa sa
dormin la noapte.

- Eu nu dorm cu el in aceeasi camera, zise Carmen. Sa doarma Tanti. Eu ma duc si dorm cu

Baci.

Tanti se opri si privi mata. Statea nemiscata dar dadea din coada brusc din cand in cand.
Iar soarecele se oprise si el stand intors cu spatele. Isi tinea coada dreapta si nu I se vedea
capul.

- Ptiu, spurcaciunea dracului, izbucni Tanti. Mata proasta, doar nu trebuie sa-l prin eu acum.

- Poti mieuna. Hai ia matura si trage-i una.

- Las-o ca-l prinde ea. N-are unde sa fuga soarecele. Dar trebuie sa se joace cu el inainte sa-i
faca felul.

- E sadica
- E pisica. La asta se pricepe cel mai bine.

- I-ai stricat micul dejun

- Nu-i mananca decat capul. Restul n-o intereseaza. Dar capul i-l rontaie si-l inghite cu totul.
Asta-i filosofia ei in viata.

- Tanti. Las-o in pace. Nu mai sta pe coridor. Dar mata ramasa singura se lungi, i-si puse
capul pe labe si continua sa urmareasca ce se petrece in bucatarie.

- i-si stinge tigara si i-si aseaza palmele intre genunchi.

- Doamna deschide frigiderul de unde-I arunca pisicii o bucata de carne.

- Esti nebuna? De ce-I dai carne?

- Da ce sa-i dau, paine? Nu mananca.

- De cati ani a venit la noi?

- Pai, acum vreo sapte ani. Inca mai traia domnul. A gasit-o intr-o dimineata la usa. A
mangaiat-o si n-a mai scapat de ea. L-a urmat pana la colt si l-a asteptat pana s-a intors de
la serviciu. Era plin de sobolani in beci. I-ti trebuia curaj sa cobori, stateau insirati pe tevile
de incalzire si te asteptai sa ti se agate in par. Acum nu mai sunt nici pasari in pom.

- A, pai in anii ei pisicesti e trecuta de saptezeci. E baba.

Domnul sa aiba grija de sufletul ei.

Tanti se opri din plans. I-si sterse lacrimile cu dosul palmelor. Avea fata inca uda si parul
ravasit. Doamna mea da cine-I Viorica? Doamnei nu I se misca nici un muschi de pe fata
dar ochii mici, conturati de cercuri sangerii, ii erau umezi si pupilele dilatate. Radea cu
hohote in gand. Si tot in gand ii raspunse: Ar trebui sa-ti smulg perii aia de pe varful
nasului!

Dă drumul la apa intr-o cratita. Sterge cu degetele peretii apoi trece cu palma o data peste
fund si o apuca de-o toarta cu apa inca siroind. Maria priveste stropii cum fac balti mici in
drumul lui Tanti spre bucatarie. Cu cealalta mana intinsa pe langa corp Tanti se sterge de
capot. Mototoleste coltul, framanta in pumn coltul.

În veacul al XII-lea, când vor să înmormânteze un marinar bătrân, sătenii din Epivates dau peste
oasele unei femei. Pentru că e o epocă efervescentă religios, se dă sfară că s-au găsit moaștele
unei sfinte! Ajunge la Constantinopole, apoi la Târnovo, unde un patriarh îi inventează istoria.
Vasile Lupu cumpără oasele cu bani, iar Partenie îi trimite moaștele, după ce primește tributul.
 De ani de zile ne rugăm la o fantezie încropită în Evul Mediu!!! Un marinar bătrân, om al locului,
a trecut la cele veșnice. Când se apucă să-i sape groapa, localnicii dau peste oasele unei femei. Ne
găsim în epoca Cruciadelor, se simte o efervescență profund religioasă, ”locurile sfinte” trebuie
eliberate, în principal Ierusalimul și teritoriile alăturate, de sub ocupația musulmană. Așa apare
veste că s-au aflat rămășițele unei Sfinte. Preoții intuiesc, imediat, că aici mocnește jăratic de
negustorie, fac loc de pelerinaj, cu câștiguri imense.

Ar da bine sa-ti scrie pe epitaf: ucisa de ciorba de fasole.

Doamna rostogoli soarecele cu varful maturii . Era moale, ca rupt dintr-un aluat de paine tavalit
prin faina. Il impinse pe faras si ii spuse lui Tanti:
- Scoate-l afara. Nu-l arunca in galeata de gunoi!

N-a tras apa la viceu.

Paul Verlaine
Cântec de toamnă

Les sanglots longs

Des violons
De l'automne
Blessent mon coeur
D'une langueur
Monotone.

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure

Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.

Al toamnei cânt,
Viori de vânt
Îl plâng topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi rănite.

Decolorat
Şi sugrumat
Când ora bate
Plângând ascult
La vremi demult
Îndepărtate.

Şi-n vânt mă las

În răul pas
Care mă poartă
Din loc în loc
Acelaşi joc
De frunză moartă.

Pe tocul usii din bucatarie a ramas urma Doctorului care timp de 30 de ani se scarpina dupa ce
venea acasa, Statea acolo si povestea cu fetele lui ce facuse ziua. Urma lui era si in camera, pe
tablia mesei de lucru, lustruita de coate si pe scaunul cu spatar tapitat, unde-i ramasese urma
spatelui si umbra sezutului intiparita in memoria arcurilor.
.