Kant și viziunea sa asupra moralității

Immanuel Kant a fost un filosof german şi unul din cei mai mari gânditori din perioada
iluminismului în Germania. Totodată Kant este socotit unul din cei mai mari filosofi din istoria culturii
apusene.

Ideile reflectate în operele sale au fost dintre cele mai variate:

 teoria cunoaşterii,
 probleme de etica,
 concepţia politică,
 estetica etc.

În ceea ce priveşte problemele de etică, filosoful prezintă în două lucrări şi anume "Fundamentarea
metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) şi "Critica raţiunii practice" (Kritik
der praktischen Vernunft, 1788) sistemul său etic, care se bazează pe convingerea că raţiunea este cea mai
înaltă instanţă a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de
voinţă: un imperativ condiţionat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă şi urmează un anumit
scop individual, şi un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă şi
necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei:
"Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".

Afirmatia filosofului că “datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege” este
o pledoarie pentru legea morală kantiană şi pentru „epicentrul” întregii construcţii kantiene adică conceptul
de datorie. Autorul operează cu distincţia dintre acţiunile conforme cu datoria şi acţiunile din datorie.
Acesta nu dezaprobă acţiunile conforme cu datoria, însă afirmă că valoarea morală este proprie doar celor
din datorie, deoarece imboldul celor dintâi poate fi lipsit de receptivitate faţă de morala adevărată .

În lucrarea „Întemeierea metafizicii moravurilor”, autorul afirmă că „din dragoste pentru oameni voi
admite că cele mai multe dintre acţiunile noastre sunt conforme cu datoria, dar dacă examinăm mai
îndeaproape năzuinţele şi tendinţele lor întâlnim pretutindeni scumpul Eu, care iese totdeauna la iveală; pe el
se întemeiază intenţia lor şi nu pe porunca severă a datoriei, care ar cere de multe ori abnegaţie”. Din
literatura de specialitate se desprinde ideea că pentru Kant, datoria semnifică necesitatea de a îndeplini o
acţiune din respect pentru legea în sine, iar a acţiona moral presupune a acţiona din datorie, din respectul pur
pentru legea morală în sine.

În lucrarea „Critica raţiunii practice”, autorul delimitează graniţa între legalitate şi moralitate:
„conceptul de datorie reclamă deci acţiunii în chip obiectiv acordul cu legea, iar maximei ei îi reclamă
subiectiv respectul pentru lege, ca fiind unicul mod de determinare a voinţei prin lege. Pe aceasta se bazează
conştiinţa de a fi acţionat conform datoriei sau de a fi acţionat din datorie, adică din respect pentru lege;
primul mod de a acţiona (legalitatea) este posibil şi atunci când numai înclinaţiile ar fi fost principiile
determinante ale voinţei, dar cel de-al doilea (moralitatea), valoarea morală, trebuie să fie situată exclusiv în
aceea că acţiunea are loc din datorie, adică numai de dragul legii”.

Aşadar, pentru întelegerea conceptului de datorie în doctrina kantiană, trebuie să percepem

legalitatea precum conformitatea exterioară cu datoria, iar moralitatea drept conformitatea interioară a
acţiunilor cu principiul datoriei, din imperativul reverenţei pentru datoria în sine.

Afirmaţia filosofului aceea că ,,acţiunea făcută din datorie îşi are valoarea ei morală nu în scopul care
trebuie atins prin ea, ci in maxima de care este determinată” consider că face referire la faptul că această
valoare nu depinde deci de realitatea obiectului acţiunii, ci numai de motivul în virtutea căruia a fost
împlinită acţiunea, fără a ţine seama de niciunul din obiectele râvnirii.

Din perspectiva eticii kantiene o încălcare a datorie morale este rea, chiar dacă consecinţele sale sunt
bune, pozitive. Intenţia este cea care contează pentru stabilirea valorii morale ale unei acţiuni. Kant afirmă
în Întemeierea metafizicii moravurilor că „Voinţa bună nu e bună numai prin ceea ce produce şi efectuează,
nu prin potrivirea sa pentru atingerea unui scop oarecare propus, ci numai prin voire, adică în sine, şi,
considerată pentru sine, ea trebuie preţuită cu mult mai sus decât tot ce poate fi realizat prin ea în folosul
unei înclinaţii oareşicare, sau chiar, dacă vrem, al sumei tuturor înclinaţiilor. Prin prisma eticii kantiene,
moralitatea unei acţiuni nu poate să depindă de rezultate, deoarece aceste sunt incerte înainte de a începe
acţiunea, însă, accentul trebuie pus pe intenţia cu care este făcută acţiunea. Iar aceasta din urmă este
considerată morală dacă este făcută din raţiuni morale şi intenţii bune.

Imperativul categoric este o lege universală. Nu este o propoziţie ipotetică, nu reprezintă o

recomandare, ci necesită o ascultare necondiţionată. El este unul, dar el are mai multe aspecte, se exprimă în
diferite formule. Cele mai importante sunt trei formule sau principii practice ale imperativului categoric.

Primul principiu afirmă necesitatea coordonării maximei individuale cu legislaţia universală:

„Făptuieşte aşa ca maxima voinţei tale să poată fi totdeauna în acelaşi timp valabilă ca principiu al unei legi
universale”. În acest principiu îşi găseşte reflectare caracterul moral, impersonal al cerinţei, imperativului
moral: procedând într-un anumit mod în privinţa unei anumite persoane, omul ca şi cum presupune că el ar
fi procedat la fel şi cu altă persoană, dar că şi altă persoană ar fi procedat la fel cu al. Omul din voinţă
proprie confirmă regula, care devine „o lege generală a naturii”. Universalismul este accentuat de către Kant
în calitate de caracteristică fundamentală a moralităţii.

Al doilea principiu practic, principiul respectului, aduce în acţiunea imperativului categoric anumite
limite. Omul nu este în drept să afirme în calitate de universale orice reguli. Dacă regula poate să devină una
universală, atunci ea trebuie să fie în concordanţă cu scopul. Iar un scop unic, conform lui Kant, este omul.
De aceea în toate acţiunile omul trebuie să se conducă de următorul imperativ: „acţionează astfel, ca să
întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop,
niciodată însă numai ca mijloc”. Acest principiu stabileşte că universalitatea nu este unica calitate a acţiunii
morale, ci din perspectiva conţinutului acţiunea trebuie să fie orientată asupra omului ca atare, fără a ţine
cont de caracteristicile sau circumstanţele din exterior.

Al treilea principiu practic conferă caracterul cerinţei categorice şi statutului voinţei legislative.
Acceptând o anumită maximă în calitate de maximă universală, omul o consideră ca pe o parte organică a
legislaţiei universale. Voinţa morală se manifestă nu doar ca voinţă producătoare de legi, ci şi ca voinţă, care
se supune legii.

Imperativul categoric are trei formulări. Acestea se referă la diferite aspecte ale condiţiei morale:

1. principiul universalităţii – „Acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată
ca ea să devină o lege universală”. Acest aspect se aseamănă cu Regula de Aur. În viziunea lui Kant,
raţiunea universală sau raţiunea practică trebuie să decidă asupra posibilităţii de a valida principiul
moral.
2. principiul respectului pentru persoane – „Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea, atât în
persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia, totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca
mijloc”.
3. principiul autonomiei – „Ideea voinţei oricărei fiinţe raţionale ca voinţă universal legislatoare”. Aici
Kant exprimă libertatea voinţei. A fi moral înseamnă să te supui propriilor tale reguli, neimpuse din
exterior.
Se poate afirma că „filosofia morală a lui Kant are numeroase implicaţii în etica afacerilor. Dintre
numeroasele sisteme teoretice ale filosofiei morale, deontologia este cea care a influenţat cel mai mult etica
în afaceri şi ideea conexă a responsabilităţii sociale corporaţionale.”
Imperativele sunt propoziţii prescriptive; semnul lor distinctiv e cuvântul „trebuie”. Kant divide
imperativele în două clase: imperative ipotetice şi imperative categorice. Imperativele ipotetice au o formă
condiţională: „Trebuie să vrei (să faci) X dacă vrei să realizeze scopul Y”. De exemplu „Trebuie să fii cinstit
cu clienţii dacă vrei să ai vânzare”. „Trebuie să vrei (să faci) acţiunea X” se numeşte „forma” imperativului,
iar partea care se referă la scop se numeşte „materia” imperativului. De aici terminologia conform căreia
imperativele ipotetice sunt materiale, pe când cele etice sunt formale. Căci imperativele etice sunt
categorice, necondiţionate, absolute; ele reţin numai „forma” imperativului. Un imperativ categoric e aşadar
o propoziţie de tipul: „Trebuie să vrei (să faci) X” . Scopul subiectiv („materia”) lipseşte din structura sa. De
exemplu, „Trebuie să fii cinstit”. Această afirmație spune, mai întâi, că trebuie să fii cinstit indiferent de
consecinţe (căci scopul subiectiv lipseşte, nu întâmplător consecinţele acţiunii sau scopurile subiective ale
agentului sunt irelevante sub aspect moral). În al doilea rând, se întelege faptul că trebuie să se facă X chiar
dacă nimeni nu face efectiv X. Cuvântul "trebuie" semnifică o necesitate practică, deci semnalează aplicarea
imperativului la orice fiinţă umană.

O altă perspectivă asupra moraliăţii o propune şi filosoful John Stuart Mill. Folosind imperativelor
ipotetice: „Trebuie să salvezi un om de la înec din dorinţa (altruistă) de a-ţi ajuta aproapele” şi „Trebuie să
salvezi un om de la înec din dorinţa (egoistă) de a câştiga bani” se scoate în evidenţă faptul că pentru John
Mill acţiunea respectivă rămâne morală chiar dacă e făcută dintr-un motiv egoist . Pe de altă parte Kant
susţine că acţiunea morală trebuie să rămână morală indiferent de scopurile subiective contingente.

Consider ca legile morale sub forma imperativelor categorice fixează idealul moral, adică spun ce ar
face oamenii cu necesitate dacă ar fi fiinţe morale perfecte.

Imperativul categoric sau moral este aşadar forma lingvistică a poruncii prin care fiinţa umană
imperfectă îşi reprezintă idealul moral şoptit de vocea conştiinţei sale.

Ideile principale care privesc moralitatea kantiniană sunt următoarele:

 Kant întemeiază etica deontologică. Aceasta apreciază că, indiferent de scop, trebuie să ne supunem
unei legi universal valabile. Câteva dintre acestea ar putea fi conştiinţa (raţiunea), Dumnezeu
(“produs” al conştiinţei). Totodată, etica deontologică susţine că trebuie să acţionăm conform
datoriei şi nu din înclinaţie.
o Înclinaţie: subiectul acţionează egoist, doar în interesul său.
o Conform datoriei, dar nu din datorie: a face un bine doar pentru lauda adusă sau pentru
diferite câştiguri.
o Din datorie: a oferi ceva fără a aştepta vreo răsplată.

 Împlinirea datoriei înseamnă respectarea imperativului categoric (trebuie), deşi uneori acţionăm
respectând imperativul ipotetic (practic), Kant concluzionând: “Acționează în așa fel încât maxima
acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală”.
o Astfel, imperativul categoric ar putea fi următorul: Nu trebuie să mint chiar dacă acest lucru
nu mi-ar aduce nici cea mai mică ruşine.
o În schimb, imperativ ipotetic ar putea fi reprezentat de:. Eu nu trebuie să mint pentru că vreau
să fiu respectat.

 Relaţia omului cu ceilalţi semeni ar trebui să se bazeze pe principiul respectului reciproc, fără a ne
folosi de cei din jurul nostru pentru a ne atinge, în mod perfid, interesele.
 Dumnezeu, în vizunea kantiniană este văzut ca un judecător creat de noi, acesta nefiind altceva decât
propria conştiinţă, pusă sub diverse reguli care ne oferă stabilitate.

Kant a fost un filosof care a adus idei revoluţionare, prin noutatea lor, cât și o moralitate a simţurilor,
expusă prin idei critice. Fiind influențat de Rousseau, Spinoza, sau Descartes, Kant avea să dezvolte un
întreg sistem filosofic, adesea greu inteligibil, care a reprezentat sursă de inspirație pentru filosofi numeroși
filosofi și oameni de cultură.