Dokumen - Tips - Procese Unitare Pentru Tratarea Apelor

7/16/2019 Procese Unitare Pentru Tratarea Apelor

C ap it ol ul 5
PROCESE UNITARE PENTRU TRATAREA APELOR
Orice tehnologie de transformare este constituit ă dintr-o serie de operaţii

succesive, continue sau ciclice, de natur ă mecanică, fizică, chimică sau mixtă.
Oricât de complicată ar fi o tehnologie, ea constă dintr-un număr limitat de operaţii
simple, distincte care se realizează în instalaţii şi aparate corespunzătoare, comune
pentru diverse variante de tehnologii.
Pentru fiecare operaţie sau proces unitar sunt importante urm ătoarele
aspecte:
- studiul principiilor ştiinţifice de bază
- experimentarea la scar ă de laborator sau pilot urmată de prelucarea
datelor experimentale pentru stabilirea de relaţii care să permită
dimensionarea instalaţiilor (stabilirea parametrilor optimi)
- alegerea instalaţiilor şi utilajelor adecvate pentru realizarea în condi ţii
optime a transformărilor dorite.
Între procesele unitare prin care se realizează tratarea apei naturale pentru
obţinerea apei potabile şi cele de epurare a apelor uzate nu exist ă deosebiri
esenţiale, diferenţa constând în natura apei brute supuse trat ării şi în calitatea
efluentului final care trebuie obţinută. In ambele cazuri, substanţele nedorite sunt
îndepărtate din apă şi transformate în substanţe acceptabile. Există totuşi unele
procese unitare care din considerente economice sau tehnologice, îşi găsesc
aplicare curentă numai în tratarea apei sau numai în epurarea apei.
În cele ce urmează se adoptă termenul de proces unitar pentru toate
transformările care intervin într-o schemă tehnologică de tratare a apelor, indiferent
dacă sunt de natur ă fizică, chimică sau biologică.
Produsul unei staţii de tratare este o apă de calitate superioar ă care
corespunde cerinţelor unei folosinţe, iar acela al unei sta ţii de epurare un efluent
acceptabil care nu înr ăutăţeşte calitatea resurselor naturale de ap ă.
Cele mai multe procese de tratare şi de epurare a apelor aduc schimbări
ale concentra
intervenind ţiilor unor substanţe care sunt fie scoase, fie introduse în ap ă,
astfel un transfer de fază între cele trei faze existente : gazoasă, lichidă,
solidă.
În fig. 5.1 se prezint ă schematic tipurile de dispersii de poluanţi din apele
uzate, dimensiunea particulelor componente, câteva caracteristici principale şi
procesele unitare de epurare care pot fi aplicate pentru îndepărtarea poluanţilor
respectivi.
Scopul prezentării acestei scheme este orientativ şi ofer ă o imagine
sintetică a sistemului de procese utilizabile pentru epurarea apelor.
79
http://slidepdf.com/reader/full/procese-unitare-pentru-tratarea-apelor 1/44
-7 -6 -5 -4 -3 -2 -1
10 1010 10 1010 1 10
Dimensiunea  - - - - - - -
particulelor, [mm]
Viteza de cădere în apă liniştită 10-9 10-6 10-3 1
la 250 C, a unor particule sferice 
cu densitatea de 2g/cm3, [cm/s].
Ioni şi Macromolecule Particule în suspensie
Categorii de particule molecule şi particule
dizolvate coloidale micronice fine grosiere
H2O Funingine Nisip de plajă
Na+ • Zahăr Praf de cărbune

• • Bacterii
Cl-
• Viruşi
Însuşirea principală a apei
sau particulelor pe care se Procese utilizate pentru eliminarea particulelor dispersate în apă
bazează procesul
Separare pe site şi ciururi
Filtrare prin ţesături medii, fibroase şi

Dimensiunea particulelor Ultrafiltrareg granulare
Ultracentrifugare Centrifugare
Greutatea particulelor Sedimentare gravitaţională
Hidrociclonare
Volatilitatea apei Distilare
Formarea reţelei cristaline Îngheţare
a gheţii
Transferul particulelor Extracţie cu solvenţi
dispersate din fază apoasă
într-o altă fază, sub Stripare
acţiunea for ţelor
intermoleculare Adsorbţie
Acumularea particulelor Antrenare în spume
pe interfaţa apă-aer
Difuzare prin membrane a Osmoza inversă
moleculelor de apă sau
particulelor sub acţiunea Dializa
diferenţelor de presiune
sau concentraţie Electrodializă
Echilibrul ionic Schimb ionic
Neutralizare
Reactivitate chimică a
substanţelor prezente în Precipitare şi coagulare
apă
Oxidare - reducere
Fig. 5.1. Categorii de poluanţi ai apei şi procese utilizate pentru îndepărtarea lor
80
5.1. Egalizarea apelor uzate, uniformizarea debitelor

şi a compoziţiei apelor industriale
Apele uzate, indiferent de sursă, prezintă variaţii în timp ale debitelor şi

compoziţiei, datorită lipsei de uniformitate a consumurilor de apă, a cantităţilor de
apă eliminată din proces şi a conţinutului acestora în substanţe poluante. Sunt
relativ rare cazurile în care debitul şi compoziţia sunt constante, cum ar fi
procesele industriale cu caracter continuu, ce funcţionează în regim staţionar şi în
care nu intervin operaţii ciclice, cum sunt industria de sintez ă a amoniacului,
acidului azotic, metanolului, prepararea minereurilor, unele procese metalurgice,
etc. În majoritatea industriilor intervin operaţii discontinue care, pe ansamblu,
conduc la evacuarea de ape uzate cu caracter aleator. Prezen ţa mai multor surse de
evacuare discontinue, cu periodicitate diferită, determină variaţii dezordonate ale
debitului şi compoziţiei apelor uzate.
Variabilitatea compoziţiei apelor uzate poate fi o consecinţă şi a
modificării în timp a profilului şi a capacităţii de producţie. De exemplu, în
fabricile de zahăr şi conserve, debitele de ape uzate sunt sezoniere iar în industria
chimică de sinteză, de obţinere a medicamentelor şi coloranţilor, unde se obţin
cantităţi mici de produse pe perioade variabile de timp, se produc ape uzate numai
în aceste perioade.
În aceste condiţii, pe platformele industriale complexe, compoziţia apelor
uzate este aleatoare, iar debitele prezint ă fluctuaţii, până la limita maximă
determinată de capacitatea sistemului din care se face alimentarea cu ap ă. Aceste
debite sunt influenţate şi de gradul de recirculare a apelor din industria respectiv ă,
iar în cazul sistemelor de canalizare mixte şi de regimul precipitaţiilor. Variaţiile de
debit sunt întotdeauna însoţite şi de variaţii de concentraţii ale substanţelor
poluante. Concentraţiile poluanţilor sunt determinate de evacuările specifice de apă
pe unitatea de produs, precum şi de evacuarea materialelor nedorite.
În instalaţiile de tratare a apelor uzate, rezultatele depind de stabilitatea,
respectiv uniformitatea regimului de intrare a apelor uzate în sistemul de tratare.
Variaţiile de debit în staţiile de tratare au ca rezultat salturi de vitez ă ce
perturbă regimul de curgere. Instabilitatea vitezelor de curgere este dăunătoare mai
ales în bazinele de decantare, în care vitezele mari de curgere antrenează în efluent
materiale în suspensie sau chiar materiale deja sedimentate.
Uniformizarea
uniformizare în serie şsau
amplasate debitelor în derivaţiei
i a compozi ţieapelor uzate se face
cu colectorul în bazine de
de canalizare şi
permite dimensionarea staţiei de tratare la nivelul debitelor medii.
În instalaţiile de uniformizare a apelor uzate, respectiv în bazinele de
uniformizare, cu forme şi dimensiuni adaptate fiecărui caz în parte, pot avea loc şi
transformări chimice între diferiţii poluanţi din aceste ape, cum ar fi reacţii de
neutralizare, de oxigenare, redox, de precipitare sau procese biochimice, toate
conducând la o degrevare a etapei de epurare.
81
5.2. Procese fizice de tratare a apelor industriale
Principalele grupe de procese fizice au la bază separarea gravitaţională,

filtrarea şi transferarea poluanţilor din fază apoasă în altă fază.
În aceste procese substanţele poluante nu sufer ă, în cursul separ ării lor
din apă, transformări în alte substanţe.
5.2.1. Separare gravitaţională
Se bazează pe faptul că asupra unui corp aflat într-un câmp gravitaţional

acţionează o for ţă, ce determină deplasarea corpului spre fundul bazinului de
separare. Separarea particulelor relativ grosiere, nedizolvate în ap ă, sub influenţa
câmpului gravitaţional, are loc prin sedimentare sau flota ţ ie. Dacă sedimentarea
gravitaţională nu este eficientă se utilizează o separare sub acţiunea unui câmp de
rotaţie creat artificial, în care iau na ştere for ţe gravitaţionale, această separare fiind
denumită centrifugare.
După o perioadă iniţială de accelerare, deplasarea, sub acţiunea câmpului
gravitaţional, a unei particule în apă se face cu o viteză constantă, datorită
echilibrului dintre for ţa exercitată de câmpul gravitaţional ( Fm) şi for ţa de frecare
între particulă şi apă ( Ff ).
Fm = (ρ1- ρ2) gv V (5.1)

2
ρ1
Ff = Cs v (5.2)
2
unde: - ρ1 , ρ2 : densităţile particulei şi fluidului;
- d, s , v : diametrul, aria şi volumul particulei;
- V : viteza de depunere a particulei;
- g : acceleraţia gravitaţională;
- C : coeficientul de frecare.
În funcţie de regimul de curgere caracterizat de num ărul Reynolds (Re) şi

de coeficientul C, viteza de sedimentare se pate calcula cu diverse formule, după
cum se vede din tabelul 5.1
Tabelul 5.1
Re Regim de curgere C Formula de calcul
10-4< Re< 1 Laminar 24 Re-1 Stokes
1 < Re< 103 Intermediar 18,5 Re-0,6 Allen
103< Re< 2.105 Turbulent 0,44 Newton
Sedimentarea particulelor într-un bazin ideal de form ă rectangular ă este prezentată

schematic în figura 5.2, unde sunt reprezentate traiectoriile teoretice ale particulelor
discrete (traiectorii drepte) şi ale celor întâlnite în practică (traiectorii curbe).
82

Q A Q
Debit intodus Aria suprafeţei orizontale Debit evacuat
e
r
e
i a
sh0
i u
Zona de sedimentare c
m a
d v
a e
e e
d d
a Direcţia de curgere a
n
n
o o
z vd z
v0
Zona de acumulare a sedimentelor
t0
t=0 t = t0
Legendă:
Particule discrete cu viteza v 0 = h0/t0
Particule discrete cu viteza v < v0
Particule cu sedimentare stânjenită
Particule care floculează în timpul sedimentării
Fig. 5.2. Schema sedimentării în apă a particulelor greu solubile într-un
bazin rectangular (secţiune verticală-longitudinală)

Bazinul de sedimentare poate fi împăr ţit în patru zone:
- zona de admisie în care amestecul de ap ă cu suspensii este distribuit pe
secţiunea transversală a bazinului;
- zona de sedimentare în care particulele cad prin masa de ap ă, aflată în
curgere orizontală cu viteză constantă vd ;
- zona de nămol în care se adună particulele depuse ;
- zona de evacuare a apei limpezite care mai conţine particulele care nu
s-au depus.
Traiectoriile particulelor discrete rezultă din însumarea vectorială a
vitezei de sedimentare vs şi a vitezei de deplasare a apei în bazin v d. Particulele cu
viteza de sedimentare v0 egală cu raportul dintre adâncimea bazinului (h0) şi timpul
de parcurgere a lungimii acestuia de c ătre o particulă de apă (t0), dacă la intrarea în
bazin (t = 0) se află la suprafaţa apei (h = 0), ating fundul zonei de sedimentare la
extremitatea din aval a acesteia. Toate particulele a căror viteză de c ădere este mai
mare sau egală cu v0 sunt reţinute în bazinul de sedimentare.
În bazinele cu curgere vertical ă, particulele cu viteză de sedimentare mai
mică decât v0 nu sunt reţinute, fiind antrenate cu ap ă în zona de evacuare.
Dimpotrivă, în bazinele cu curgere orizontală, astfel de particule sunt reţinute dacă
83
la intrarea în zona de sedimentare se află deasupra zonei de nămol la o înălţime mai

mică decât produsul vt0.
Decantoarele se pot construi într-o varietate mare de tipuri (STAS 4162-80), din
decantoare eliminându-se o apă relativ limpede şi nămolul respectiv.
5.2.2. Flotaţia
Flotaţia este procesul unitar de separare din ap ă, sub acţiunea for ţelor

gravitaţionale, a particulelor cu densitate medie mai mic ă decât a apei. Astfel de
particule pot fi constituite din materiale omogene sau din asocieri de materiale cu
densităţi diferite. În procesul de flotaţie naturala, particulele materiale mai uşoare
decât apa (uleiuri, gr ăsimi, hidrocarburi) formează asociaţii cu bule de aer sau gaz
din procesele microbiologice ridicându-se la suprafaţa apei care staţionează sau
care se află în curgere liber ă.
Stratul de material plutitor, ridicat prin flota ţie, este îndepărtat prin
raclare.
Flotaţia este procesul prin care particulele mai grele decât apa sunt
antrenate la suprafaţă, datorită asocierii lor cu bulele de aer, ce sunt suflate în ap ă
prin partea inferioar ă a bazinului. Această asociere cu bule de aer are consecin ţe
pozitive deoarece particulele mai grele decât apa capătă o viteză ascensională
datorită particulelor de aer.
În flotaţia cu aer, aerul este introdus fie sub formă de bule, obţinute prin
trecerea aerului prin difuzoare poroase, fie prin degazarea aerului dizolvat în ap ă,
ca urmare a unei detente, când se produce sc ăderea bruscă a presiunii gazului,
aflată în echilibru în apă. Flotaţia cu aer dispersat se utilizează la prepararea
minereurilor şi la îndepărtarea materiilor grase din apele uzate. Diametrul bulelor
de aer este de 1-2 mm. La aceste dimensiuni bulele de aer au o vitez ă ascensională
foarte mare şi pot provoca distrugerea suspensiei coagulate din apă.
Bulele mai fine (cu diametrul mai mic decât 0,1 mm) se pot obţine prin
destinderea apei sau prin suprasaturarea apei cu aer.
Ridicarea particulelor insolubile în apă, de către bulele de aer, este
rezultatul asocierilor reciproce, ce are loc în dou ă moduri:
- încorporarea de bule de aer în interiorul particulei floculate cu structur ă
afânată;
- aderarea particulelor insolubile la suprafaţa bulei de aer (gaz).
Mărimea
apă-gaz depind măţrimea
de for elor care reţinţeiparticule
suprafe insolubile
particulelor şi de pe interfa
prezen ţa apă-aer sau
ţa unei substanţe
tensioactive, ce are tendinţa de acumulare şi orientare a moleculelor pe interfeţe.
În practică, în cazul separ ării prin flotaţie cu aer nu este suficient doar
ridicarea particulelor la suprafaţă ci este necesar ă şi formarea unei spume uilizând
substanţe spumante. Astfel de substanţe pot fi chiar unii constituen ţi din apele
uzate, iar când aceştia nu există în apă trebuiesc adăugaţi. Capacitate de spumare
mare au apele uzate din industria celulozei, textil ă, industria de prelucrare a
proteinelor şi în industriile fermentative.
84
Pentru a se obţine o bună separare prin flotaţie trebuie luate măsuri

pentru a reduce la minimum turbulenţa din zona de separaţie. Datorită vitezelor
mari de urcare a particulelor în procesul de flotaţie, timpul de retenţie a apelor
uzate în bazinul de flotaţie este mai mic decât în bazinul de decantare.
Necesarul de aer variază funcţie de natura şi concentraţia suspensiilor şi
depind de condiţiile care trebuie îndeplinite de apa tratat ă.
Într-o instalaţie de flotaţie cu aer difuzat, consumul de aer este de
cca 0,2-1 m3 aer/m3 apă uzată.
Pentru stabilirea parametrilor optimi ai procesului de flota ţie, pentru o
apă uzată dată, se recomandă efectuarea de teste la scar ă de laborator, pe un model
fizic.
5.2.3. Centrifugarea
Centrifugarea este un proces de separare gravita ţională a suspensiilor din

apă în care intervin acceleraţii superioare celei gravitaţionale. În cazul centrifugării
se obţin viteze mari de sedimentare, ceea ce duce la o separare a unei mase mari de
suspensii în unitatea de timp. Prin centrifugare se obţin concentrate mai compacte,
cu un conţinut mai mare de solid.
Datorită costurilor mari ale instalaţiilor şi a consumului de energie, acest
procedeu se aplică de preferinţă apelor uzate cu conţinut mare de suspensii sau
pentru concentrarea nămolurilor.
În epurarea apelor se utilizează, de regulă, centrifugele decantoare cu ax
orizontal, cu funcţionare continuă. Acestea sunt constituite dintr-un corp cilindro-
conic rotativ în care se roteşte, la rândul său, - cu o viteză ceva mai mică – un ax
melcat. Apa cu suspensii este introdus ă prin axul corpului melcat şi este proiectată
spre faţa interioar ă a peretelui corpului centrifugei. Solidele depuse pe acest perete
datorită for ţelor centrifuge sunt raclate şi împinse de către corpul melcat spre zona
conică a corpului centrifugei. Lichidul limpezit, numit centrat, este evacuat pe la
capătul opus al centrifugei. Adâncimea stratului de lichid deasupra peretelui
centrifugei este stabilită cu ajutorul unor deversoare circulare reglabile, peste care
se evacuează lichidul limpezit. Transportul materialului concentrat pe zona conică
este o sarcină delicată, datorită for ţelor mari de forfecare care intervin, precum şi
datorită posibilităţilor de stropire cu lichid limpezit, ceea ce poate readuce
materialul solid în corpul centrifugei.
mare de Astfel,
50% deprin centrifugare
substan ţă uscatse
ă, ob
ţin concentrate de nămol cu un con ţinut mai
comparativ cu nămolurile obţinute prin alte
metode de separare la care concentraţia în substanţe uscate este între 4% şi 10%.
85
5.2.4. Filtrarea
Filtrarea este procedeul de trecere a apelor printr-un mediu poros, pe care

are loc reţinerea prin fenomene predominant fizice a unora din constituenţii apelor.
Funcţie de spaţiile libere ale mediului poros, în instalaţiile de filtrare se
pot reţine din apă impurităţi de dimensiuni variabile, de la dimensiuni foarte mari
cum ar fi poluanţii grosieri, până la poluanţi foarte fini. La mediile poroase cu pori
mari, mecanismele de reţinere pe filtre este simplu, fiind oprite toate particulele cu
dimensiuni mai mari decât porii filtrelor. Se vorbeşte astfel de un fenomen de
sitare. Pe măsur ă ce dimensiunile porilor se micşorează, mai intervin şi alte
fenomene.
Mecanismele care contribuie la re ţinerea din apă a particulelor de
impurit i pe un filtru sunt foarte complexe. Re ţinerea pe suprafaţa filtrantă
ăţ
depinde de caracteristicile fizico-chimice ale particulelor, de caracteristicile
mediului filtrant, de viteza de filtrare şi de caracteristicile fizice ale apei.
Curgerea prim medii filtrante poroase este menţinută în mod normal în
domeniul laminar atât iniţial (în filtru curat), cât şi după colmatarea lui cu
suspensii. În aceste condiţii, curgerea are loc în conformitate cu legea lui Darcy.
Varietatea mecanismelor de reţinere a impurităţilor din apă prin filtare şi
gama largă de dimensiuni a particulelor care se reţin a dus la o diferenţiere între
procesele în care predomină efectul de sită şi cele în care primează alte mecanisme.
În cele ce urmează se prezintă pe scurt principalele procese de reţinere prin filtrare,
atât pentru corpuri grosiere, cât şi pentru particule de dimensiunea ionilor şi
moleculelor.
Re ţ inerea pe gr ătare şi site.
Gr ătarele servesc pentru îndepărtarea din apă a impurităţilor grosiere care

pot forma depuneri greu de evacuat şi care ar bloca sistemele de raclare, pompele şi
vanele, gurile de evacuare şi deversoarele. Gr ătarele sunt formate din bare cu
grosimi de 0,8–1,2 cm aşezate la o distanţă de 12–60 mm, înclinate cu 30-90°faţă
de orizontală. Materialele reţinute, cu dimensiuni mai mari decât intersti ţiile dintre
bare, formează ele însele straturi filtrante care măresc treptat pierderea de sarcină a
apei pe gr ătar şi trebuiesc îndepărtate periodic. Viteza apei la intrarea apei în
gr ătare trebuie să fie de 0,3-1 m/s pentru evitarea depunerilor în camera gr ătarului.
statice sauPentru
mobile.re inerea impurit ilor de dimensiuni mai mici se utilizeaz site
ţ ăţ ă
Re ţ inerea pe filtre
Cele mai utilizate filtre pentru îndepărtarea suspensiilor sunt filtrele

granulare şi filtrele cu prestrat.
Materialul granular folosit frecvent este nisipul cuar ţos. Filtrele cu nisip
sunt formate din mai multe straturi cu densităţi diferite care într-un curent de ap ă
86
ascendent se stratifică conform densităţii şi la care, după spălare, se obţine spontan

o aranjare a granulelor cu diametrul descrescând în sensul de curgere din timpul
fazei de filtrare, fapt care permite o folosire mai eficient ă a adâncimii filtrului.
Filtrele de nisip sunt împăr ţite în:
- filtre lente cu viteze de filtrare de 0,1 – 0,6 m/h;
- filtre rapide cu viteze de filtrare de 3 – 6 m/h.
Aceste două tipuri de filtre difer ă prin caracteristicile granulometrice ale
nisipului şi prin modul de regenerare.
În epurarea apelor uzate filtrele cu nisip se utilizează în treapta secundar ă
de epurare sau pentru finisarea efluen ţilor treptei biologice. În aceste filtre au loc,
pe lângă procesele fizice de reţinere a particulelor insolubile şi procese
microbiologice de degradare a unor materiale organice dizolvate sau în suspensie.
Filtrele cu prestrat sunt formate din suporturi poroase rigide a şezate într-o
carcasă, pe care se depune un strat subţire de material filtrant granular, format din
particule foarte fine de 5 – 100 µm. Fazele unui ciclu de funcţionare cuprind
formarea prestratului, filtarea şi regenerarea. Pentru a prelungi durata fazei de
filtare, uneori se adaugă în apa supusă tratării materialul granular chiar în timpul
filtr ării.
5.2.5. Separarea prin membrane
În procesele de epurare a apei, membrana este definită ca o fază ce

acţionează ca o barier ă pentru speciile moleculare sau ionice din apă, prin
membrană din
constituite putând trece însolide
materiale general numai molecule
(membrane de apdin
consistente), ă. Membranele pot cufi
geluri îmbibate
solvenţi sau din lichide imobilizate într-o structur ă poroasă şi rigidă.
Practic o membrană trebuie să aibă o permeabilitate mai mare pentru
unele specii decât pentru altele, deci s ă fie permeoselectivă.
Separarea prin membrane este utilizat ă în cea mai mare măsur ă pentru
obţinerea apei potabile, dar şi pentru tratarea apelor uzate.
Dintre metodele ce utilizează separarea prin membrane, cea mai mare
utilizare o au osmoza, osmoza inversă, ultrafiltrarea şi electrodializa.
În soluţie, ionii substanţelor ionice sau ionii forma ţi prin ruperea unei
molecule polare sunt hidrataţi astfel încât volumul ionilor este mult mai mare decât
volumul unei molecule de apă, sau chiar a moleculelor de ap ă asociate prin legături
de hidrogen.
Prin porii unei membrane semipermeabile (de dimensiuni moleculare)
vor putea trece molecule de apă, dar nu vor putea trece ionii hidrata ţi.
Osmoza şi osmoza inversă
În cazul soluţiilor apoase când două soluţii de concentraţii diferite sunt

separate printr-o membrană semipermeabilă, apa va trece prin membran ă din
soluţia mai diluată spre cea mai concentrată.
87
Acest proces, cunoscut sub numele de osmoză încetează când presiunea

hidrostatică care se exercită asupra soluţiei mai concentrate atinge o anumită
valoare de echilibru numită presiune osmotică (fig.5.3, a şi b). Presiunea osmotică
variază propor ţional cu concentraţia substanţei dizolvate în apă şi cu temperatura.
presiune

p
1 2 1 2 1 2
3 3 3
a) b) c)
Fig. 5.3. Osmoza directă şi osmoza inversă
Procesul normal de osmoză poate fi inversat dacă asupra soluţiei

concentrate se va exercita o presiune mai mare decât presiunea osmotic ă
(fig.5.3 c). În acest caz, se va produce, datorit ă presiunii exterioare mari, o
circulaţie a apei în sens invers. Astfel, dintr-o ap ă bogată în s ăruri se va obţine în
compartimentul 1 o apă curată. Acest proces este utilizat pentru ob ţinerea apei
dulci din apa de mare.
Primul material folosit la confec ţionarea membranelor semipermeabile a
fost acetatul de celuloză, obţinut în condiţii speciale (celofan cu calit ăţi speciale).
Ulterior s-au obţinut şi membrane semipermeabile din materiale polimerizate
stabile (poliamide, esteri micşti de acetat - butirat de celuloz ă, amestecuri de acetat
şi nitrat de celuloză, ş.a.). În prezent se obţin membrane ce permit o eliminare a
substanţelor dizolvate, mai ales a speciilor ionice, în propor ţie de 95-99%.
Membranele folosite în separarea prin osmoză sunt foarte subţiri (0,2 µm) şi au o
fragilitate ridicată. Membranele utilizate în osmoza inversă sunt supuse la diferenţe
mari de presiune de 20 – 100 bar, ceea ce determin ă dificultăţi deosebite la
realizarea instalaţiilor practice care trebuie să aibă o bună etanşeitate, o structur ă
compactă,Aplica
durabilitate
ţiile mare şi să evite
osmozei colmatarea
inverse pentru şi tratarea
polarizareaapelor uzate ţie.sunt
de concentra
satisf ăcătoare în următoarele condiţii:
- reducerea cantităţilor de ape uzate prin ob ţinerea unor soluţii
concentrate cu volum mai mic decât al celor de ape uzate;
- dacă există posibilitatea recuper ării de materiale utile;
- dacă se impune recuperarea apei în zonele sărace în apă;
- dacă se poate realiza concentrarea poluanţilor în volume mici de apă,
reducându-se cheltuielile de evacuare a poluanţilor.
88
Ultrafiltrarea
Ultrafiltrarea este procesul de separare prin membrane sub influen ţa unei
diferenţe de presiune. Membranele utilizate sunt caracterizate printr-o
permeabilitate selectivă pentru anumiţi componenţi ai unei soluţii lichide. Se aplică
mai ales pentru a separa substan ţele dizolvate cu greutate molecular ă peste500,care
la concentraţii mici au presiuni osmotice mici şi nu pot fi separate prin osmoz ă.
Prin ultrafiltrare pot fi îndepărtate din apă bacterii, viruşi, amidon,
proteine, pigmenţi din vopsele. Limita superioar ă a greutăţii moleculare a
substanţelor care pot fi reţinute prin ultrafiltrare este de circa 500 000, peste aceast ă
limită separarea având loc prin filtrare obişnuită.
În cazul ultrafiltr ării prin membrane, mecanismul principal este sitarea
selectiv , în funcţie de diametrul particulelor de substanţe poluante şi diametrul
ă
porilor. Capacitatea de reţinere a unei membrane pentru o substan ţă dată depinde
de dimensiunea, forma şi flexibilitatea moleculelor constituente ale membranei,
precum şi de condiţiile de exploatare. Pentru scopuri practice, se cere ca
membranele de ultrafiltrare să manifeste reţinere selectivă pe un domeniu relativ
îngust de greutăţi moleculare şi un flux mare de solvent la diferen ţă mică de
presiune. Pentru epurarea apelor uzate separarea selectivă nu prezintă importanţă
decât în cazul în care concentratele separate pot fi valorificate. In acest caz,
ultrafiltrarea are un efect echivalent cu cel realizat prin coagulare, floculare,
decantare şi îngroşare. Prin acest proces pot fi îndepărtate materii organice inerte şi
microorganisme.
Electrodializa
Electrodializa constituie un proces de separare prin membrane cu
permeabilitate selectivă la anioni, respectiv la cationi, deplasarea acestora
realizându-se sub acţiunea unui câmp electric ca în procesul de electroliză.
Utilizarea unei instalaţii de electrodializă cu o singur ă celulă este neeconomică,
din cauza consumurilor mari de energie în compartimentele electrozilor (pentru
deshidratarea ionilor).
Dacă numărul de compartimente dintre electrozi este mărit (figura 5.4.),
propor ţia de energie consumată pentru transportul ionilor creşte în raport cu aceea
pentru deshidratarea acelor ioni care ajung în compartimentele electrozilor. În
practic ă se folosesc
funcţionare al unei baterii
instalade de epurare ă prin
ţii electrodializ cu 40-500 compartimente.
electrodializ Modul
ă reiese din de
figura
menţionată.
În practică, prin electrodializă se obţine o apă demineralizată numai
par ţial. Dacă demineralizarea este împinsă peste anumite limite, consumurile de
energie pe unitatea de apă produsă cresc foarte mult, iar produsul devine
asemănător cu electroliza.
Electroliza poate fi utilizată pentru îndepărtarea sărurilor din apele uzate
(de exemplu a nitraţilor din apele evacuate de pe terenurile agricole), cu condi ţia ca
substanţele organice, eventual prezente în acestea, să fi fost îndepărtate în prealabil.
89
Eliminare de hidrogen Apă uzată cu salinitate Eliminare de oxigen sau

gazos ridicată clor
Apă de spălare Apă de spălare

catod anod
C A C A C A
Na+ Na+ Na+ Na+ Na+ Na+ Na+
catod anod
OH- H-
Cl- Cl- Cl- Cl- Cl- Cl- Cl-

Reziduu Reziduu
catodic anodic
Apă par ţial Soluţie concentrată

demineralizată Legendă: de săruri
A - Membrane permeabile de anioni
C - Membrane permeabile de cationi
Figura 5.4. Schema unei instalaţii de electrodializă
Membranele pentru electroliză se realizează prin turnare de plăci dintr-un

amestec de r ăşini schimbătoare de ioni, sub formă de granule, lianţi iner ţi şi
solvenţi. Ele pot fi ob ţinute din filme de polimeri poroase, în care se introduc prin
reacţie chimică, grupe funcţionale schimbătoare de ioni.
Prin electroliză se pot recupera din apele uzate o varietate de
substanţe utile: acizi carboxilici (acetic, citric, lactic), lignite, cromaţi, etc.
5.2.6. Procese unitare care utilizează transferul între faze
În timp ce în cazul proceselor fizice descrise mai înainte, dup ă izolarea

din apă, impurităţile r ămân tot în faza apoasă sub forma unor concentrate, exist ă
alte procese în care epurarea are la baz ă transferul poluanţilor din apă într-o altă
fază nemiscibilă cu apa lichidă, solidă sau gazoasă. Între aceste procese se
(stripare),ădistilarea,
încadreaz extracţia spumarea
lichid-lichid, antrenarea
şi adsorb
ţ
ţia. poluan ilor volatili cu abur sau cu gaz
Extrac ţ ia lichid-lichid
Extracţia este o operaţie de separare bazat ă pe diferenţa de solubilitate a

componenţilor din apă în unul sau mai mulţi solvenţi nemiscibili cu apa. Notând
apa cu A, poluantul cu P şi solventul cu S , iar cantit ăţile mici ale acestora în
diferite faze cu a, p, şi respectiv s, principiul extrac ţiei este redat prin schema:
90

(A+P) + S = (A-a) + a + p + s + (P-p) +(S-s). (5.3)
apa de epurat solventul apa extrasă extrasul
Apa de epurat este pusă în contact cu solventul S în care poluantul P este

mult mai solubil decât apa. După agitare ( pentru realizarea unei suprafeţe cât mai
mari de contact între cele două lichide) şi după sedimentare se formează conform
schemei de mai sus două straturi: apa extrasă şi extractul. După separarea acestora
urmează recuperarea solventului (de obicei prin distilare), ceea ce în cazul ideal al
recuper ării totale a solventului duce la rezultatul final exprimat prin schema:
(A+P) = (A-a) + p + a + (P-p) (5.4)

apă uzată apă epurată concentratul de poluant
O extracţie înaintată a poluantului din apă se realizează prin repetarea operaţiei de
extracţie cu por ţiuni noi de solvent proaspăt. Cea mai raţională variantă a
procesului este extracţia în contracurent. În figura 5.5 este ilustrată schematic
extracţia cu contact multiplu în contracurent. Eficienţa este şi mai mare în cazul
extracţiei diferenţiale în contracurent, unde nu exist ă unităţi distincte de amestecare
şi de decantare. În acest caz, apa şi solventul circulă în contracurent într-o coloan ă
cu şicane sau cu umplutur ă, pe baza diferenţei de densitate (figura 5.6). Într-o astfel
de coloană se menţin pe tot parcursul, diferen ţe de concentraţie diferite de cele de
echilibru, fapt care promovează difuzia poluantului din apă în solvent.
Apă brută
Extract
final Un bun solvent pentru extracţia poluanţilor
Amestecare 1 din ape uzate trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
Decantare 1
- s ă posede faţă de impurităţi o afinitate cât mai
ridicată în comparaţie cu a apei, să aibă o
solubilitate cât mai scăzută în apă şi să dizolve
Amestecare 2 cât mai puţină apă pe un domeniu larg de
temperatur ă,
Decantare 2 - s ă nu formeze emulsii cu apa,
Extract 1
- s ă aibă o densitate cât mai diferită de a apei,
Amestecare 3
Solvent - s ă nu sufere transformări chimice în timpul
- sutiliz ă
ă aibării,punct de fierbere cât mai îndepărtat de
Decantare 3
Extract 2 al apei,
- s ă fie ieftin.
Apă epurată
Pentru epurarea apelor uzate se folosesc, în
Fig. 5.5. Schema extracţiei cu
special, hidrocarburi alifatice, dintre care hexanul
contact multi lu în contracurent
este utilizat cel mai frecvent.
O variantă de aplicare a extracţiei în purificarea apei este aceea în care
substanţa extrasă din amestec este însăşi apa, nu substanţe dizolvate în aceasta. În
91
acest scop s-au dovedit eficienţi ca solvenţi aminele alifatice cu 5 şi 6 atomi de

carbon (de exemplu diizopropilamina),care extrag în mod selectiv apa şi în care
impurităţile (mai ales cele minerale) au o solubilitate scăzută. Solubilitatea apei în
dizolvanţii de acest fel variaz ă puternic cu temperatura, astfel c ă prin încălzirea
extractului are loc separarea apei şi a dizolvantului, acesta din urmă fiind refolosit
în proces.
Extracţia se foloseşte la scar ă industrială pentru separarea şi recuperarea
fenolului din apele condensate de la prelucrarea termic ă a cărbunilor şi pentru
extracţia din apele uzate a unor metale ce sunt transformate în prealabil în
complecşi organici, solubili în solvenţi nemiscibili cu apa.
Transferul lichid-gaz
Substanţele volatile prezente în apă pot fi îndepărtate (stripate) prin

antrenare cu gaze sau vapori (aer, gaze de ardere, vapori de ap ă). Procesul este
analog cu acela de extrac ţie descris mai sus, rolul solventului fiind preluat de faza
gazoasă sau de vapori. Desf ăşurarea procesului este favorizată de crearea unor
condiţii care duc la micşorarea solubilităţii în apă a substanţei poluante, aceasta
putându-se obţine, de obicei, prin modificarea pH-ului şi prin ridicarea
temperaturii, pH-ul acţionând favorabil prin transformarea unor poluan ţi în forma
lor neionizată, molecular ă, mai greu solubilă. Astfel, la valori mici ale pH-ului,
devine posibilă îndepărtarea hidrogenului sulfurat,
S2- + 2 H+ → H2 S (5.5)

sulfur ă solubilă hidrogen sulfurat molecular
în apă greu solubil în apă
a mercaptanilor şi a bioxidului de carbon şi, în general, a acizilor slabi volatili, iar
la valori ridicate ale pH-ului a amoniacului, aminelor alifatice inferioare şi în
general a bazelor slabe volatile,
NH4+ + OH- → NH3 + H2O (5.6)
ioni de amoniu amoniac molecular
solubili în apă greu solubil în apă caldă
Striparea componenţilor volatili din apele uzate se face prin realizarea

unei suprafeţe mari de contact între apă şi faza gazoasă sau de vapori, fiind
avantajoas ă circulaţia în contracurent a celor două faze. Contactul lor se poate
asigura prin barbotarea gazului în ap ă în bazine deschise sau coloane cu talere, ori
prin prelingerea apei peste o umplutur ă prin care circulă în contracurent faza
gazoasă, în acest din urmă caz putându-se folosi instalaţii asemănătoare cu
turnurile de r ăcire. Un contact bun poate fi ob ţinut şi prin pulverizarea apei în faza
gazoasă (de obicei în aer).
Striparea cu gaze şi vapori dă rezultate pozitive şi în cazul poluanţilor
organici volatili nepolari, care în mod natural au o solubilitate scăzută în apă, în
deosebi la temperaturi mai ridicate. Metoda este convenabil ă mai ales în cazul
92
apelor uzate care rezultă din procesul de producţie şi deci, nu mai necesit ă consum
de energie pentru încălzire.
Striparea poluanţilor în atmosfer ă conduce la impurificarea acesteia şi, de
aceea, se recomandă descărcarea gazelor de stripare prin co şuri înalte. O soluţie
mai raţională este captarea şi valorificarea poluanţilor. Astfel, substanţele volatile
cu caracter bazic pot fi absorbite în solu ţii ale unor acizi tari cu ob ţinerea de săruri,
de exemplu în cazul amoniacului care absorbit în acid sulfuric formeaz ă sulfat de
amoniu, folosit ca îngr ăşământ agricol, iar substanţele acide în soliţii ale unor baze
tari, de exemplu, prin absorb ţia hidrogenului sulfurat în hidroxid de sodiu se obţine
sulfura de sodiu utilizabil ă în industria celulozei.
Din date experimentale a reieşit că pentru a îndepărta 1 kg. de hidrogen
sulfurat sunt necesari 100-200 m3 aer/m3 apă uzată. În cazul stripării amoniacului,
literatura menţionează (în cazul folosirii instalaţiilor de tipul turnurilor de r ăcire cu
funcţionare la temperatur ă ambiantă) consumuri de aer foarte ridicate de 2000-
3500 m3 aer/1m3 apă uzată.
În epurarea apelor uzate, pentru unele scopuri, prezintă importanţă
practică şi procesul invers, de transfer în apă a unor componenţi din faza gazoasă.
Cel mai important caz este acela de introducerii de oxigen în apă. Aceasta se
realizează cu ajutorul oxigenului gazos, dar, mai eficient, cu ajutorul aerului
(aerare). Pentru aerare sunt folosite numeroase tipuri de dispozitive, clasificate, de
obicei, în mecanice şi pneumatice, acestea asigurând dispersia apei în aer sau / şi a
aerului în apă pentru crearea unei arii cât mai mari a suprafe ţei de separare apă-aer
pe care are loc transferul.
Distilarea
Distilarea este procesul de epurare a apelor uzate prin trecerea apei în

fază de vapori prin încălzire , urmată de condensarea vaporilor. Datorită volatilităţii
reduse a majorităţii impurităţilor dizolvate, se obţine, de obicei, o apă cu calitate
net îmbunătăţită. Prin distilare se îndepărtează şi materii în suspensie , iar
microorganismele sunt distruse aproape în totalitate.
În comparaţie cu alte procese de epurare a apelor uzate, distilarea este în
prezent dezavantajoasă datorită consumului relativ ridicat de energie. Chiar în
cazul utilizării unor sisteme raţionale de încălzire, cum ar fi evaporatoare cu efect
multiplu, consumul de căldur ă este semnificativ, de cca 45 kcal./1 kg apă. Totuşi,
distilarea
toxicitate poate
mare, fi
care urmeazăăcând
justificat a fi distruşi prinăincinerare.
este folosit pentru concentrarea unor efluenţi cu
Înghe ţ area
Îngheţarea ca proces de epurare, constă în trecerea apei din fază lichidă în

fază solidă sub formă de cristale de gheaţă constituite din apă aproape pur ă, care se
separ ă de soluţia reziduală îmbogăţită în impurităţi. Prin topirea cristalelor de
gheaţă (după prealabila lor spălare cu apă curată) se obţine o apă de puritate
ridicată.
93
O variantă a procesului de îngheţare se bazează pe formarea, la

temperaturi apropiate de 00C, între apă şi anumite substanţe, cum ar fi hidrocarburi
alifatice cu greutate molecular ă mică sau derivaţi halogenaţi ai acestora, a unor
combinaţii solide care cuprind în reţeaua lor cristalină molecule de apă pur ă şi de
hidrocarbur ă. După separarea din lichidul iniţial şi topirea cristalelor rezultă două
faze nemiscibile, apa curată şi agentul de hidratare. Dacă acesta din urmă este, de
exemplu, propanul, temperatura de topire a hidratului este de circa 5,70C.
Spumarea
Spumarea este procesul de separare din apă a unor impurităţi organice

dizolvate ca urmare a tendin ţei de acumulare a lor pe interfa ţa apă-aer, respectiv
datorită respingerii lor din masa de ap ă. Cantitatea de poluant separat ă este
propor ţională cu aria interfeţei aer-apă, şi în acest caz este avantajoas ă existenţa
unei arii cât mai mari, care poate fi ob ţinută prin spumare. Formarea spumei este
condiţionată de prezenţa în apă a substanţelor superficial-active, care au capacitatea
de a micşora tensiunea superficială a apei. Astfel de substanţe, de exemplu
detergenţii, proteinele şi hidrolizate de proteine, săruri ale unor acizi organici
sulfonici şi carboxilici, saponine etc., pot fi prezente ca poluan ţi în apele uzate.
Există şi situaţii în care, pentru formarea spumei sau pentru a îmbun ătăţi separarea
unor impurităţi se adaugă agenţi de spumare, cum ar fi detergenţii cationici în doză
minimă de circa 0,5 mg/l.
Formarea spumei este indusă prin barbotarea în apă a aerului, de
preferinţă difuzat sub formă de bule fine. Consumurile de aer sunt de ordinul a 4-8
m3/m3 apă uzată, iar timpii de retenţie hidraulică în bazinul de spumare de 5-10
min.
Spuma acumulată la suprafaţa apei în bazinul de spumare se îndepărtează
continuu prin raclare, în asemenea cantitate şi de la o astfel de diferenţă de la
suprafaţa masei de lichid, încât con ţinutul în apă al spumei să fie cât mai scăzut.
Este de dorit ca volumul de concentrat lichid, rezultat dup ă spargerea spumei, să nu
depăşească 1% din volumul apei epurate.
Separarea prin spumare a fost aplicată la îndepărtarea detergenţilor din
ape şi la epurarea apelor uzate din industria celulozei şi a hârtiei.
Adsorb ţ ia
Adsorbţia, ca proces de epurare, are la baz ă fenomenul de reţinere pe

suprafaţa unui corp a moleculelor unei substan ţe dizolvate în apă. Materialul solid
sau lichid pe care are loc reţinerea se numeşte adsorbant iar substanţa care este
reţinută adsorbat. Substanţele reţinute pot fi îndepărtate prin încălzire sau
extracţie, astfel încât adsorbantul îşi recapătă aproape în întregime proprietăţile
iniţiale. Adsorbţia permite reţinerea unor poluanţi chiar când aceştia sunt prezenţi
în concentraţii mici şi prezintă selectivitate pentru anumite substanţe.
Procesul de adsorbţie este caracterizat prin echilibrul de adsorbţie, care
exprimă repartiţia cantitativă, la echilibru, a substan ţei adsorbite între faza de
94
adsorbant şi faza apoasă supusă epur ării şi prin cinetica de adsorbţie, care

urmăreşte mecanismul procesului şi viteza cu care se desf ăşoar ă acesta.
Raportul de distribuţie al adsorbantului între adsorbant şi apă la o
temperatur ă dată, după un timp de contact suficient pentru stabilirea echilibrului, se
exprimă prin izoterma de adsorbţie (figura 5.7).
Pe baza unor teorii cu privire la mecanismul adsorb ţiei sau pe baza
rezultatelor experimentale au fost propuse ecua ţii care reuşesc să descrie izotermele
de adsorbţie (pe por ţiuni limitate).
Valoarea de
saturaţie103 mg/l
)
g
/
O ecuaţie frecvent utilizată, dezvoltată
g100
m
(
,
pe baze empirice, a fost propusă de
ă 75
t
i
b
r
Freundlich
o
s
d
a 50
a
a = K Cn, (5.7)
e
t
a 25
t
i
t
unde:
n
a
C a - cantitatea adsorbită pe un gram
1 2 3 4 5 6 de adsorbant, în mg/g;
Concentraţia (c), (mg/l) K şi n - constante
Figura 5.7. Izoterma de adsorbţie C - concentraţia adsorbatului în
a fenolului pe cărbune activ, faza lichidă, în mg/l.
la temperatura camerei
Ca adsorbanţi se utilizează materiale solide caracterizate printr-o
suprafaţă specifică foarte mare. La cărbunele activ, adsorbantul cel mai folosit în
epurarea apelor, suprafaţa specifică ajunge la valori în jurul a 1000 m2/g. Cărbunele
activ se utilizează sub formă de granule (diametre de 1-6 mm) sau de pulberi (0,1-
0,5 mm).În afara cărbunelui activ au fost folosi ţi ca adsorbanţi pentru epurare şi
cocsul, cenuşile fine de la arderea combustibililor, cenuşile de la arderea
nămolurilor etc.
Cercetările privind adsorbţia pe cărbune activ a impurităţilor dizolvate în
apă au condus la următoarele concluzii:
- capacitatea de adsorbţie este puternic influenţată de greutatea
molecular ă a adsorbatului , crescând o dată cu aceasta;
- creşterea temperaturii micşorează capacitatea de adsorbţie, dar măreşte
viteza de adsorbţie;
- scăderea pH-ului influenţează de obicei favorabil capacitatea de
adsorbţie;
-
capacitatea
dimensiunilor adsorbţie şde
departiculelor i viteza de adsorbţie cresc la micşorarea
adsorbant;
-
capacitatea de adsorbţie depinde de timpul de contact, fiind maximă la
atingerea echilibrului.
Adsorbţia se aplică, de regulă, pentru îndepărtarea din apă a unor
impurităţi în concentraţie scăzută, r ămase după aplicarea altor procese de epurare
şi atunci când se impune un grad de epurare foarte ridicat. Sunt rare cazurile în care
substanţele adsorbite din apă sunt separate din adsorbant prin desorb ţie în vederea
95
valorificării; adsorbanţii epuizaţi sunt fie aruncaţi, în cazul adsorbanţilor ieftini, fie
regeneraţi pentru refolosire.
După modul în care se realizează contactul între apa de epurat şi
adsorbant se disting adsorbţia statică şi dinamică. În primul caz adsorbantul fin
divizat este agitat cu apa şi după un timp anumit este separat prin decantare sau
filtrare, în timp ce în cazul adsorbţiei dinamice, apa uzată str ă bate în flux continuu
un strat fix, mobil sau fluidizat de adsorbant.
Cele mai multe instalaţii de epurare prin adsorbţie sunt de tipul dinamic
şi utilizează paturi fixe de cărbune activ cu granulaţia de 0,5-2,0 mm, mai ales în
filtre închise, înălţimea stratului de cărbune în aceste filtre fiind de 1-3 m. În unele
cazuri, au fost folosite şi filtre deschise, cu viteze mai mici şi cu înălţimi ale
stratului de 0,5-1,0 m. Cre şterea timpului de contact între apă şi cărbune
influenţează semnificativ eficienţa epur ării, în timp ce, o viteză mărită de circulaţie
a apei favorizează adsorbţia. La filtrele cu cărbune activ se adoptă viteze de filtrare
de 5-30 m / h.
Pentru a evita colmatarea filtrelor este importantă îndepărtarea prealabilă
a poluanţilor în suspensie.
Din experienţă rezultă că un c ărbune activ de bună calitate poate adsorbi
o masă de substanţe organice reprezentând cca. 5% din masa sa, după care este
necesar ă regenerarea. Aceasta se face mai ales pe cale termică; la cca. 9000C în
atmosfer ă cu compoziţie controlată de aer şi vapori de apă.
Pentru alegerea adsorbantului şi pentru stabilirea condiţiilor de exploatare
optime se recomandă efectuarea prealabilă de teste de laborator.
5.3. Procese chimice
Procesele chimice de epurare sunt acelea în care poluan ţii sunt

transformaţi în alte substanţe mai uşor de separat, cum ar fi precipitate insolubile
sau gaze care pot fi stripate, cu nocivitate mai scăzută sau mai susceptibile de a fi
îndepărtate prin alte procese de epurare, de exemplu prin procese biologice.
5.3.1. Neutralizarea
Neutralizarea este procesul prin care pH-ul unei ape uzate, având valori
în afara intervalului favorabil dezvolt ării florei şi faunei acvatice (pH=6,5-8,5),
este
micşreglat
orarea prin
însuadaus
şirilor de acizi sau
corozive ale baze careăpot
apei dup caz.determina
Neutralizarea
degradarea ca efect şi
apei arematerialelor
cu care vine în contact, cum ar fi conducte , construc ţii şi instalaţii de transport sau
de epurare.
96
Neutralizarea apelor acide

Industriile care evacuează acizi sunt foarte variate : fabrici de acizi şi de
explozivi , industria metalurgică , decapări şi acoperiri metalice, rafinării de petrol ,
fabrici de îngr ăşăminte , instalaţii de obţinere a derivaţilor organici halogenaţi , etc.
Înainte de a stabili măsurile de neutralizare este necesar, în primul rând ,
să se epuizeze toate posibilităţile de a micşora cantitatea de acizi evacuată ; prin
aceasta , în afar ă de economia de acizi se obţine şi micşorarea cheltuielilor pentru
neutralizare. În al doilea rând , trebuie examinată posibilitatea de neutralizare
reciprocă , totală sau par ţială , a apelor uzate acide şi alcaline , rezultate din aceeaşi
întreprinderea sau din întreprinderi învecinate. În astfel de cazuri, se prev ăd bazine
de egalizare separate pentru ape acide şi cele alcaline, bazine din care se poate
realiza apoi o dozare propor ţională cu debitele medii ale celor două categorii.
Pentru neutralizarea apelor acide se poate folosi o gamă largă de
substanţe cu caracter bazic (oxizi, hidroxizi, carbonaţi). Alegerea neutralizantului
se face în funcţie de natura acidului care trebuie neutralizat, de costul
neutralizantului, de volumul şi caracteristicile sedimentelor formate după
neutralizare.
Neutralizanţii care pot fi luaţi în consideraţie în practică sunt : piatra de
var CaCO3 şi dolomita CaMg(CO3)2; varul CaO sub formă de hidroxid de
calciu(lapte de var sau var stins praf); NaOH şi Na 2CO3. Pentru neutralizare se pot
folosi şi unele deşeuri industriale cum sunt nămolurile de la fabricile de sodă, unele
sterile de la preparaţiile miniere, nămolurile de la obţinerea acetilenei din carbid,
etc.
Piatra de var (CaCO3) este unul dintre primii neutralizan ţi folosiţi pentru
neutralizarea apelor acide. După provenienţa ei, piatra de var prezint ă reactivitate
variabilă faţă de acizii minerali. Aceasta depinde de compoziţia chimică şi mai ales
de structura cristalină a materialului. Reactivitatea diferitelor feluri de carbona ţi de
calciu naturali scade în ordinea: dolomită, cretă, ardezie, marmur ă, calcar de scoici.
Filtrarea printr-un strat de calcar granular are efect de neutralizare numai
în cazul apelor cu conţinut mic de acizi până la 0,3-0,5 % ;dacă concentraţia este
mai mare, în afar ă de scăderea reactivităţii , se produce o cimentare a granulelor
din patul filtrant. Având în vedere c ă prin reacţia calcarului cu acidul sulfuric
rezultă sulfat de calciu greu solubil, calcarul nu este indicat pentru ape uzate care
conţin acest acid, întrucât sulfatul de calciu format pe suprafa ţa granulelor
împiedicdeă var
pietrei contactul ulterior
este mic şorată al acidului
chiar cu carbonatul
şi în cazul de calciu.şi Reactivitatea
acizilor clorhidric azotic, dacă
aceştia sunt prezenţi în concentraţii mai mari (peste 1,2 %), de şi dau compuşi de
reacţie solubili. Explicaţia pare a fi aceea c ă la concentraţii mari de acizi rezultă o
cantitate sporită de bioxid de carbon care, acoperind o mare parte din granulele de
calcar, le micşorează suprafaţa de contact. Neutralizarea prin filtrare peste piatr ă de
var nu este posibil ă când în apă sunt prezenţi ioni ai metalelor grele care formeaz ă
pelicule de hidroxizi pe suprafaţa granulelor. Piatra de var se poate folosi la
neutralizare şi sub formă de pulbere care se adaugă ca atare, în stare uscată, sau sub
97
formă de suspensie apoasă. Şi în acest caz apar limitele menţionate, legate de

natura şi concentraţia acizilor.
Varul stins sub formă de praf (var hidratat) prezintă avantajul că poate fi
manipulat, transportat şi dozat în această stare cu multă uşurinţă. Dozarea varului
sub formă de praf are în plus avantajul că reduce timpul de decantare şi volumul
sedimentelor
Laptele de var (suspensie de hidroxid de calciu în ap ă) se foloseşte la
neutralizare în concentraţie de 5-10 % CaO. Doza de var se calculeaz ă astfel încât
să reprezinte circa 105 % din valoarea calculată stoichiometric. În cazul
neutralizării acidului sulfuric, se recomand ă ca reglarea adausului să fie f ăcută
astfel încât pH-ul amestecului să fie cât mai aproape de valoarea pH=7, când
rezultă un precipitat cu granule mai mari care sedimentează mai repede.
Hidroxidul şi carbonatul de sodiu sunt neutralizanţi foarte eficienţi, uşor
de transportat, depozitat şi dozat, care duc la formarea unor sedimente mai puţin
voluminoase decât calcarul şi varul. În schimb, costul lor este mai ridicat. Cele
două substanţe pot fi achiziţionate ca produse solide, hidroxidul de sodiu putând fi
achiziţionat şi sub formă de leşie concentrată.
Neutralizarea apelor alcaline
Cantităţile de alcalii care se evacuează cu apele uzate industriale sunt în

general mai mici decât cele de acizi.
Pentru neutralizarea apelor alcaline se pot folosi acizii reziduali rezultaţi
din diferite procese industriale, cu condiţia ca aceştia să nu conţină în concentraţii
supăr ătoare alte impurităţi.
Un neutralizant ieftin pentru apele uzate alcaline îl constituie gazele de
ardere bogate în bioxid de carbon, circa 14 % vol., care rezultă de exemplu de la
centralele termice. Se poate utiliza şi bioxidul de carbon îmbuteliat, în acest caz,
instalaţia şi exploatarea ei sunt foarte simple, dar cheltuielile sunt ridicate. Bioxidul
de carbon pentru neutralizare poate fi produs şi direct în apele uzate, prin
combustie cu ajutorul unui arzător scufundat.
La instalaţiile de neutralizare cu func ţionare continuă se recomandă
automatizarea dozării reactivilor în funcţie de pH-ul urmărit. Cum în practică
aciditatea sau alcalinitatea apelor uzate brute este foarte variabil ă, nu este posibilă
reglarea manuală a dozei de reactivi de neutralizare. În cazul debitelor mici de ape
uzate
uşor deseexploatat
pot adopta instalaţii de neutralizare cu funcţionare discontinuă, simple,
şi sigure.
In fig.5.8. este prezentată schema unei instalaţii de neutralizare în regim
continuu.
98
Agent neutralizant
Regulator pH Regulator pH
Influent
Apă neutralizată
Figura 5.8. Instalaţie de neutralizare
5.3.2. Oxidarea şi reducerea
Oxidarea şi reducerea sunt procese în care substanţele se transformă în

altele ca urmare a schimbului de electroni. Despre materialele care se transform ă
cedând electroni se spune că se oxidează, iar despre cele care acceptă electroni, că
se reduc, cele din prima categorie fiind materiale reduc ătoare, iar cele din a doua,
materiale oxidante. Întrucât nu poate exista o reacţie de oxidare f ăr ă o reacţie
cuplată de reducere, procesul în ansamblul său este numit o reacţie de oxido-
reducere. Această interpretare a reacţiilor de oxido-reducere este aplicabil ă
compuşilor anorganici. În cazul celor organici, oxidarea se poate defini ca având
loc atunci când are loc un transfer de specii diferite de cele ionice normale, şi
anume: electronul e-, atomul liber de hidrogen H•, atomul liber de oxigen O•,
radicalul hidroxil OH•, atomul liber de clor Cl•, ionul de clor Cl+ sau alte specii
asem n toare. Pentru scopuri practice, în domeniul epur rii apelor se poate accepta
ă ă
interpretarea reacţiei de oxidare ca aceea în care are ăloc adi ţie de oxigen sau
îndepărtare de hidrogen.
Oxidarea
Scopul oxidării în epurarea apelor uzate este de a converti compu şii

chimici nedoriţi în alţii care nu sunt, sau sunt mai pu ţin supăr ători. În acest scop, nu
este necesar ă oxidarea completă, de exemplu, în cazul substanţelor organice, nu
este necesar ă transformarea lor până la bioxid de carbon, apă şi alţi oxizi. Oxidarea
se aplică atât substanţelor anorganice (de exemplu Mn2+, S2-, CN-, SO 32- etc.) cât şi
celor organice (de exemplu fenoli, amine, acizi humici, diverse combina ţii cu
însuşiri toxice, bacterii
Oxidarea etc.).
chimic ă cu oxigen din aer decurge cu viteze satisf ăcătoare
numai la temperaturi şi presiuni peste cele ordinare şi, eventual, în prezenţă de
catalizatori. În practică se recurge la agenţi oxidanţi mai energici: ozonul,
permanganaţii, feraţii, apa oxigenată, clorul şi bioxidul de clor. Costul ridicat al
unora dintre aceştia, cum sunt feriţii şi apa oxigenată, a limitat mult aplicarea lor în
practică. Există şi alte metode de oxidare, indirecte, dintre care cea mai important ă
este oxidarea anodică directă prin intermediul unor produşi de electroliză, de
exemplu cu clor activ. Activitatea agenţilor chimici oxidanţi poate fi intensificată
99
prin asociere cu introducerea în sistem de energie sub diferite forme pentru a

favoriza apariţia speciilor de oxigen cu mare potenţial oxidant (radicali liber OH•,
oxigen atomic, ozon, peroxizi etc.). În acest sens, se aplică iradiere cu raze gama,
raze ultraviolete, ultrasunete, producerea fenomenului de cavitaţie etc., sau prin
folosirea unor catalizatori (oxizi de cupru, nichel, cobalt, zinc, crom, fier,
magneziu, platină poroasă, chinone, etc.).
Oxigenul, care are o mare importanţă în epurarea biologică aerobă, este
introdus în apa uzată de epurat, de obicei, prin aerare. Oxigenul molecular este
folosit, de exemplu, pentru oxidarea ionilor bivalen ţi de fier şi mangan şi a
sulfurilor, în prezenţă de catalizatori).
Ozonul este oxidant mult mai energic, capabil să reacţioneze rapid cu o
gamă largă de poluanţi şi cu microorganismele din ap ă. El este generat prin
descărcări electrice la tensiuni înalte (5000-30000 V) în aer sau în oxigen uscat,
aplicând concomitent r ăcirea pentru a evita descompunerea. În practică, pentru a
produce 1 kg. ozon se consumă o cantitate de energie de cca. 7 kWh. Aerul şi
oxigenul ozonizat sunt introduse în apă prin difuzorii poroşi sau prin sisteme
mecanice de dispersie. În epurarea apelor uzate, ozonul este folosit pentru
decolorare, dezinfecţie, oxidarea par ţială a unor substanţe nocive (fenoli,
detergenţi, cianuri etc.). Este de subliniat c ă ozonul are o toxicitate ridicată, pentru
expunere continuă concentraţia în aer fiind limitată 1a circa 0,1 mg/m3).
Permanganaţii sunt oxidanţi puternici folosiţi mai ales pentru finisarea
efluenţilor care au fost supuşi anterior altor procese de epurare, pentru eliminarea
culorii şi a mirosului, oxidarea fierului, sulfurilor şi cianurilor. La tratarea cu
absorbant şi ţcoagulant,
permangana i rezultă bioxid
dar pededemangan hidratat,
alt ă parte necesitcare,
ă a fipe de oărtat
îndep partedin apţăioneaz
func . ă ca
Clorul poate oxida eficient hidrogenul sulfurat, mercaptanii, nitriţii,
amoniacul, fierul şi manganul, cianurile şi unele substanţe organice. Deosebit de
r ăspândită este distrugerea cianurilor cu clor până la formare de cianaţi sau chiar de
azot molecular, conform reacţiilor:
CN- + OCI- → CNO- + Cl- (5.8)
- - - -
2 CNO + 3 OCl → N2 + 2 HCO3 + 3 Cl (5.9)
Un dezavantaj al folosirii clorului la tratarea apelor care conţin substanţe
organice este formarea compuşilor organici halogenaţi cu nocivitate ridicată. Acest
efect este eliminat în cazul folosirii bioxidului de clor, care, datorit ă stabilităţii sale
scăzute, se prepar ă în situ.
În de
cu conţinut afara
clorclorului molecular,
activ, cum pentruţiiepurarea
ar fi hipoclori de sodiuseşiutilizeaz
ă şi alte produse
de calciu, clorura de var,
cloraminele.
Reducerea
Ca şi oxidarea poluanţilor, reducerea este folosită pentru transformarea

unor poluanţi cu caracter oxidant, nociv, în substan ţe inofensive sau care pot fi
îndepărtate din apă prin aplicarea altor procese de epurare. Un caz tipic este
100
reducerea cromului hexavalent la crom trivalent în vederea precipitării acestuia ca

hidroxid, conform reacţiei:
Cr 2O72- + 6FeSO4 + 7H2SO4 → Cr 2(SO4)3 + 3Fe2(SO4)3 + 7H2O + SO42- (5.10)
Reducerea se poate face cu fier bivalent sau cu acid sulfuros în mediu acid.
Agenţii reducători folosiţi curent în practică sunt sărurile fierului
bivalent, sulfi ţii, acidul sulfuros şi alte combinaţii cu sulf la valen ţe mai mici decât
6, fierul metalic în mediu acid.
În afar ă de tratarea apelor cu conţinut de cromaţi şi bicromaţi, reducerea
este aplicată pentru eliminarea clorului activ în exces cu sulfi ţi sau cu bioxid de
sulf, insolubilizarea unor ioni metalici, Cu, Ag, prin reducere cu metale ordinare
(de exemplu cu fier), transformarea nitroderivaţilor aromatici în amine, prin
reducere cu hidrogen născând, transformarea compuşilor organici halogenaţi prin
înlocuirea halogenului cu hidrogen etc.
5.3.3. Precipitarea
Precipitarea este procesul de epurare bazat pe transformarea poluan ţilor

din apele uzate în produşi greu solubili. Precipitarea este, de regulă, rezultatul unor
reacţii chimice din care rezultă substanţe mai greu solubile, dar ea poate avea loc şi
în urma schimbării unor condiţii fizice, cum ar fi suprasaturarea unei ape prin
concentrare, micşorarea solubilităţii unor substanţe organice prin sporirea
concentraţiei de electroliţi, micşorarea solubilităţii unei sări prin mărirea
concentraţiei unuia dintre ionii care o compun respectiv a ionului cu nocivitate
scăzutăărtare
îndep . În leg ătur ă cu acest
a fluorurilor din ultim
ap ă, laexemplu, este ilustrativ
precipitarea ă mărirea
lor ca fluorur calciu,ţeiprin
ă de eficien de
introducerea de ioni de calciu, eventual prin adaus de CaCl 2. Acest adaus
deplasează echilibrul în favoarea transformării unei cantităţi mai mari de ion F- în
fluorur ă de calciu greu solubilă, conform reacţiei:
2 F- + Ca2+ → CaF2 (5.11)
precipitat
Tabelul 5.1.
Valorile pH la care solubilitatea hidroxizilor unor
metale se situează sub 10mg/l respectiv sub 1 mg/l.
Ionul metalic Valorile pH-ului pentru:
S<10 mg/l S<1 mg/l
Mg2+ 11,5 12,0
Mn2+ 10,1 10,6
Fe2+ 8,9 9,4
Ni2+ 7,8 8,3
Co2+ 7,8 8,3
Zn2+ 7,2 7,7
Cr 3+ 5,1 5,4
Al3+ 5,0 5,3
Fe3+ 3,2 3,5
Precipitarea chimică se aplică frecvent la îndepărtarea din apă a ionilor

metalelor grele, având în vedere că aceştia formează hidroxizi cu solubilitate
101
scăzută la anumite valori ale pH-ului, în tabelul 5.1 fiind prezentate valori ale
pH-ului la care solubilitatea hidroxizilor unor metale scade sub anumite limite.
În tabelul 5.2 sunt prezentaţi diver şi poluanţi şi reactivii care pot fi
utilizaţi pentru precipitarea lor.
Tabelul 5.2
Poluanţi care pot fi îndepărtaţi prin precipitare
Poluantul Agentul de precipitare Produşii obţinuţi
Cianuri Săruri de fier bivalent Ferocianuri greu solubile slab disociate,
cu nocivitate scăzută
Săruri ale metalelor Var, hidroxizi alcalini Carbonat de calciu şi hidroxid de
alcaline magneziu greu solubili.
Sulfaţi Formare de sulfaţi greu solubili (ex.
BaSO4)
Săruri ale unor Xantaţi Xantaţi metalici (ex. Cd)
metale grele Sulfuri solubile Sulfuri insolubile (de Hg, Cd, etc.)
Proteine (deşeuri de păr, coarne, copite, Combinaţii greu solubile (ex. pentru
sânge) îndepărtarea Hg)
Sulfuri Săruri sau hidroxizi de fier Sulfur ă de fier greu solubilă
5.3.4 Coagularea şi flocularea
Aşa cum s-a menţionat la începutul capitolului, dimensiunea particulelor

de impurităţi care pot fi prezente în apele uzate variaz ă de la 10-7 mm la circa
1 mm. O parte din acestea pot fi separate prin sedimentare. Întrucât îns ă o parte din
impurităţi au dimensiuni şi deci viteze de sedimentare prea mici pentru a putea fi
separate
care pot din apă pe
fi îndep aceast
ărtate
ă
prin cale, se recurge
coagulare la agregareaParticulele
şi sedimentare. lor în particule
foarte mai
finemari,
sunt
înconjurate de învelişuri de ioni şi posedă deci o încărcare electrică care provoacă
repulsia particulelor între ele, pentru agregarea particulelor fiind necesar ă
învingerea sau anularea acestor for ţe de repulsie.
Toţi solii liofobi (adică particulele între care nu există interacţiune) sunt
alcătuiţi din două păr ţi:
- nucleul, partea interioar ă, neutr ă din punct de vedere electric, care
constituie masa micelei;
- partea exterioar ă, ionogenă, formată din două straturi de ioni.
Conform concepţiei stratului dublu electric există un strat de adsorbţie,
care ader ă direct la nucleu şi este denumit strat fix sau Helmholtz şi un strat difuz,
care este format din antiioni sau contraioni. Stratul fix este asemănător unui
condensator şi este denumit strat dublu electric.
Schema unei particule coloidale este dată în figura 5.9.
Particulele coloidale din apă, datorită încărcării superficiale cu sarcini
electrice, apar încărcate cu un potenţial negativ, numit potenţial zeta sau potenţial
electrocinetic.
Coloizii, prin structura lor, apar înc ărcaţi negativ, încărcare ce le confer ă
stabilitate sau echilibru stabil, nu sedimentează şi se menţin în echilibru mult timp.
Stricarea echilibrului coloidal se realizează prin neutralizarea sarcinilor electrice ce
102
conduce la sedimentarea particulelor datorită formării unor particule mai mari,

flocoane.
-
- + + + - Masa soluţiei
+
- -
+ -
+ + + Strat contraioni (difuz)
- - -+
+ + + + + Strat- fix
+ - + + +
- -
+ - - + - - Strat
+ + + - interior
- + - - +
- + - + - + de anioni
- + + + + -
+- - +
-
+ - + -
+
-
-+ +
- + -
Fig.5.9. Modelul stratului dublu electric
În literatura de specialitate, termenul de coagulare este folosit pentru a

descrie procesul de destabilizare produs prin compresia celor două învelişuri
electrice care înconjoar ă particulele coloide, ceea ce face posibil ă agregarea lor, iar
termenul de floculare se refer ă la destabilizarea prin adsorbţia unor molecule mari
de polimeri care formează punţi de legătur ă între particule. Această semnificaţie a
termenilor nu este unanim acceptat ă. Mulţi specialişti folosesc termenul de
floculare pentru a descrie fenomenele de transport care concur ă la realizarea
coagulării. Deci există numeroase teorii cu privire la stabilitatea coloizilor şi la
mecanismele prin care se poate realiza destabilizarea, nici una dintre acestea nu
permite prognoza comportării în detaliu a unui sistem coloid şi, de aceea, în
practică această comportare este evidenţiată prin teste experimentale.
Procesul de coagulare se petrece în dou ă faze:
- faza pericinetică, la introducerea reactivului, într-un timp foarte scurt,
când are loc neutralizarea şi formarea de microflocoane neobservabile
- cu
fazaochiul liber; ă, în care are loc formarea de flocoane mari, vizibile cu
ortocinetic
ochiul liber, chiar agregate, uşor sedimentabile.
Dacă la începutul procesului cantitatea de flocoane este de ordinul sutelor
de mii/cm3 de apă, se ajunge ca la sfâr şitul procesului să existe 5-10 flocoane/cm3
de apă.
Mecanismele coagulării-flocur ării sunt mecanismele destabilizării
coloizilor, care au fost stabilite în decursul timpului şi confirmate prin numeroase
cercetări experimentale. Astăzi sunt considerate patru mecanisme şi anume:
103
- compresia stratului electric al coloizilor;

- neutralizarea sarcinilor electrice ale coloizilor;
- formarea precipitatelor;
- adsorbţie şi legare între particulelor de precipitare prin punţi sau lanţuri
în punte, Me-OH-Me.
Factorii care contribuie la destabilizarea particulelor sunt:
- hidroliza ionilor polivalenţi şi formarea de specii monomerice şi
polimerice de hidroliză
- adsorbţia speciilor de hidroliză la interfaţa particulelor coloidale;
- prinderea particulelor destabilizate în agregate;
- antrenarea particulelor destabilizate prin for ţe Van der Waals;
- schimbări în structura polimerilor de tip Me-OH-Me, cu contribu ţie în
adsorbţia flocoanelor.
Influenţa unuia sau mai multor factori se manifest ă în funcţie de
compoziţia chimică şi biologică a mediului apos şi de natur ă fizico-chimică a
particulei.
Procesul de coagulare-floculare depinde de chimismul apei, respectiv de
pH, alcalinitatea ( HCO 3− ), valoarea indicatorilor Cl-, SO 24 − , de substanţe organice
prezente în special acizi humici şi acizi fulvici.
De asemenea, procesul de coagulare este dependent în cazul apelor cu
încărcare biologică de tipul algelor existente.
Destabilizarea coloizilor cu sarcină electrică negativă - întâlniţi mai
frecvent în practică - se poate realiza prin tratarea cu ioni metalici pozitivi,
eficienţa sporind cu valenţa ionilor. Astfel, pentru a obţine acelaşi efect de
coagulare cu săruri de potasiu, calciu şi aluminiu este nevoie de o doză de săruri de
circa 10 ori mai mare în cazul calciului şi de circa 500 de ori mai mare în cazul
potasiului decât în cazul aluminiului.
În practică se folosesc, cu precădere, sărurile de metale trivalente, Fe(III)
şi Al(III).
La coagularea cu săruri metalice are loc formarea de hidroxizi metalici
polimerizaţi, încărcaţi electric pozitiv, capabili să se adsoarbă pe suprafaţa
particulelor şi în acelaşi timp să asigure legături între mai multe particule. Doza de
coagulant necesar ă pentru destabilizare depinde de concentraţia coloizilor, de pH şi
de prezenţa în soluţie a altor ioni.
Pentru formarea punţilor de legătur ă între particulele coloidale
destabilizate se utilizează polimeri organici sau anorganici. Cei organici pot fi
cationici (polimeri de amine ter ţiare), anionici (polimeri ai acidului acrilic,
poliacrilamidă mai mult sau mai pu ţin hidrolizată, polistiren sulfonat etc.) sau
neionici (poliacrilamidă, oxid de polietilenă etc.). Drept polielectrolit anorganic se
foloseşte în special acidul silicic polimerizat.
Polimeri organici cu însuşiri floculante sunt prezenţi şi în secreţiile
extracelulare ale unor microorganisme, printre care şi cele din nămolul activ,
aceştia având un rol important în flocularea n ămolului activ.
104
Concentraţia cationilor bivalenţi şi trivalenţi din apă poate exercita o

influenţă importantă asupra capacităţii polielectroliţilor anionici de a agrega
coloizii încărcaţi negativ. Adaosul de coagulanţi cationici sau de polielectroliţi în
doze excesive poate duce la inversarea sarcinii particulelor coloidale şi la
restabilizarea lor.
Întrucât particulele coloidale sunt prezente în aproape toate categoriile de
ape uzate industriale, coagularea este unul dintre procesele de epurare care îşi
găseşte o aplicare largă în practică.
În practica tratării apei, cele mai folosite procedee sunt:
- coagularea cu adaus de reactivi chimici numi ţi coagulanţi;
- coagularea electrică sau electrocoagulare.
Coagularea cu săruri de aluminiu

Sărurile de aluminiu, cele mai utilizate în procesul de coagulare sunt:
- sulfatul de aluminiu, Al 2 (SO 4 )3 ⋅ 18H 2 O ;
- aluminat de sodiu NaAlO 2 ;
- clorur ă de aluminiu AlCl3 ⋅ 6H 2 O ;
- policlorura bazică de aluminiu (PCBA) etc.
Cel mai folosit reactiv la scar ă industrială este sulfatul de aluminiu.
La introducerea sulfatului de aluminiu în ap ă are loc reacţia de hidroliză,
pe baza alcalinităţii naturale a apei dat ă de bicarbonaţi (HCO 3− ) şi carbonaţi
CO 32− , conform reacţiei:
Al2 (SO4 )3 + 3Ca(HCO3 )2 + 6H2O ⇔ 2Al(OH)3 ↓ +CaSO4 + 6CO2 + 6H2O (5.12)
Reacţia are loc la un pH = 6,5-7,5 care reprezintă pH-ul solubilităţii minime a
Al(OH3).
Studiile f ăcute asupra reacţiei de coagulare cu sulfat de aluminiu au ar ătat
existenţa mai multor specii de ioni care se formează la dizolvarea şi diluarea
sărurilor de aluminiu în apă, conform reacţiilor:
Al3+ + H 2O ⇔ Al(OH )2+ + H + 

specii monomere (5.13)
Al3+ + 2H O ⇔ Al(OH )+ + 2H + 
2 2

3+ +
Al + 3H 2 O ⇔ Al(OH )3 + 3H precipitat amorf (5.14)
Al3+ + 4H 2 O ⇔ Al(OH )−4 + 12Al → Al12 (AlO 4 )(OH )727+ → nAl13 (5.15)
La pH = 6-7, hidroliza se produce în microsecunde; polimerii se
formează după 1 s, iar Al(OH )3 precipită în 1-7 sec.
105
Formarea acestor specii ioni hidroxo-metal este dependent ă de pH-ul

mediului. În graficul din fig.5.10 este dată distribuţia speciilor ionice în funcţie de
pH şi domeniul de precipitare al Al(OH )3 .
0
-2
−
Al(OH)3 Al(OH) 4
-4

l
/
l
o
m -6

]
y
-
n
3
y
) -8
H
O
(
l
n
A -10
[
Al3+
g 5+
o
L
Al13(OH) 34
-12
4+
Al7(OH) 17 Al(OH)2+
-14
0 2 4 6 8 10 12 14

pH
Fig.5.10. Compoziţia de echilibru a soluţiei în contact cu precipitat proaspăt de
Al(OH)3 (partea haşurată reprezintă zona de lucru în tratarea practică)
Speciile de aluminiu rezultate în urma hidrolizei se scriu şi cu moleculele

de apă, după cum urmează:
[Al(H 2 O)6 ]3+ + H 2 O ⇔ [Al(H 2 O)5 ]2+ + H 3 O + ; (5.16)

[Al(H 2 O)5 OH]2+ + H 2 O ⇔ [Al(H 2 O )4 (OH )2 ]+ + H 3 O + (5.17)
−
Reacţii continuă până la formarea [Al(H 2 O )2 (OH )4 ] , dar există studii recente în
5+ 4+
care sunt date combinaţii de tipul [Al13 (OH )34 ] sau [Al 7 (OH )17 ] .
Formarea hidroxidului de aluminiu începe la pH = 4,5, iar la pH > 8,5
hidroxidul de aluminiu se dizolvă formând aluminaţi, conform reacţiei:
Al(OH )3 + 3NaOH ⇔ Na 3 [Al(OH)6 ] (5.18)
Hidroxidul de aluminiu, ca şi alte săruri de aluminiu, prezintă proprietăţi
amfotere, respectiv disociază atât ca acid, cât şi ca bază, în funcţie de pH-ul
mediului, conform reacţiilor:
Al(OH )3 ⇔ Al3+ + 3OH − (5.19)
Al(OH )3 ⇔ AlO-2 + H 3 O − (5.20)
Ionul aluminat hidrolizează în prezenţă de acid formând Al(OH)3:
AlO −2 + 2H 2 O ⇒ Al(OH )3 ↓ + HO- (5.21)
astfel că aluminatul are rolul de coagulant.
106
În cazul acidităţii apelor datorată HCO 3− sau CO2 dizolvat, ionul de aluminat
neutralizează aciditatea conform reacţiilor:
2NaAlO2 + 2CO 2 + 4H 2 O ⇔ 2Al(OH)3 ↓ +2Na + + 2HCO 3− (5.22)
Pe de altă parte, hidroxidul de aluminiu, în exces de acid, elibereaz ă ioni
Al3+ în soluţie:
Al(OH)3 + 3H 3O + ⇒ Al 3+ + 6H 2 O (5.23)
reacţia stând la baza recuper ării coagulantului din nămolul de la staţiile de tratare.
În cazul folosirii sărurilor de aluminiu, procesul de coagulare este sensibil
influenţat de pH-ul apei şi de temperatur ă. Astfel, în perioade cu temperaturi
scăzute, procesul de coagulare – floculare este îngreunat, formându-se flocoane
mici, greuCon
sedimentabile.
ţinutul de Al3+ rezidual sau remanent, în apa tratată, variază în funcţie
de doza de sulfat adăugată şi de pH.
Coagularea cu sulfat de aluminiu este influen ţată şi de tipul substanţelor
organice prezente în apă, mai ales de substanţele humice, coagularea decurgând în
acest caz la pH acid.
Adăugarea sulfatului de aluminiu în apă se face sub formă de soluţii cu
diverse concentraţii, în funcţie de debitul instalaţiei.
Sulfatul de aluminiu este utilizat pentru îndep ărtarea fosforului din apă
prin precipitare, conform reacţiei:
Al 2 (SO 4 )3 + 2 PO 34- ⇒ 2AlPO 4 ↓ +3SO 24- (5.24)
Coagularea cu săruri de fier
Sărurile de fier sunt utilizate în cazul purific ării apelor reziduale,domeniul de

precipitare al Fe(OH) 3 este mai extins decât la Al(OH)3, începând de la pH=3. În
graficul din figura 5.11 este dată distribuţia speciilor în funcţie de pH. Sărurile de
fier utilizate în tratarea apei, cât şi la procesul de epurare sunt:
- Sulfat feros FeSO4 ⋅ 7H2O;
- Sulfat feric Fe2(SO4)3 ⋅ 9H2O;
- Clorur ă ferică FeCl3 ⋅ 6 H2O.
Coagularea optimă cu sulfat feros are loc în mediu alcalin, cu adaos de var. Mai
întâi se formează hidroxid de Fe2+ care este instabil şi în prezenţa O2 din apă se
transformă în hidroxid feric, conform reacţiilor:
FeSO 4 + Ca(OH) 2 ⇒ Fe(OH) 2 + CaSO 4 (5.25)
4Fe(OH) 2 + O 2 + 2H 2 O ⇒ 4Fe(OH)3 (5.26)
107
0
-2
Fe(OH)3
-4
l
/
l
o -6
m

]
y
-
n
3
y
) -8
H −
O
( Fe(OH) 4
n
e
Fe3+
F -10
[
g +
o
l Fe(OH) 2
-12
Fe2(OH) 42+ Fe(OH)2+
-14
0 2 4 6 8 10 12 14
pH
Fig. 5.11. Compoziţia de echilibru a soluţiei în contact cu precipitat proaspăt de
Fe(OH)3 (zona haşurată reprezintă zona de lucru în tratarea practică)

Clorura ferică FeCl3⋅6H2O se prezintă sub formă de cristale brune, foarte
higroscopice, în practică utilizându-se sub formă de soluţie concentrată(40%).
Utilizarea în amestec cu s ăruri de aluminiu în raport Al 2(SO4)3/FeCl3 de
1/1,conduce la obţinerea de flocoane mari, uşor sedimentabile. Se utilizează mai
ales la tratarea apelor reziduale, pentru eliminarea fosforului.
Reacţia de hidroliză a FeCl3 în prezenţa HCO 3− din apele reziduale este:
2FeCl3 + 6HCO 3− ⇔ 2Fe(OH)3 ↓ +6Cl − + 6CO 2 (5.27)
În cazul utilizării Fe2(SO4)3 reacţia care are loc este următoarea:
Fe 2 (SO 4 ) 3 + 6HCO 3− ⇔ 2Fe(OH)3 ↓ +3SO 24− + 6CO 2 (5.28)
Şi în cazul coagulării cu săruri de fier, se formează ca produşi de
hidroliză, specii solubile monomerice, polimerice sau specii hidroxo-metal
similare cu speciile discutate de aluminiu. Prin înlocuirea succesiv ă a moleculelor
de apă cu ioni OH- rezultă forme ionice pot fi cationice, neionice şi anionice,
conform reacţiilor:
[Fe(H2 O)6 ]3+ ⇒ [Fe(H 2 O)5 OH]2+ ⇒ [Fe(H2 O)4 (OH)2 ]+
⇒ [Fe(H2 O)3 (OH)3 ] ⇒ [Fe(H 2 O)2 (OH)4 ]− (5.29)
Coagulan ţ i organici. Polielectroli ţ i cationici
În calitate de coagulanţi primari pot fi utilizate unele substanţe organice

cu greutate molecular ă mai mare de 104 cu denumire de polielectroliţi organici, tip
cationic. Aceştia înlocuiesc total sau par ţial coagulanţii pe bază de aluminiu şi fier.
108
Coagulanţii organici de sinteză se utilizează în doze de 10-50 mg/l şi pot fi grupaţi

în trei clase de compuşi:
- melaminformaldehide cu formula:
CH2 NH NH CH2
N+
C C
N N
NH2
- epiclorhidrin – dimetilamina:
OH CH3
CH2 CH CH2 N+
CH3Cl- n
- policrorur ă de dialidimetil amoniu:
CH2 HC HC
H2C CH2
N+
H3C CH3 n
109
Coagularea electrochimică (electrocuagularea)

Electrocoagularea constă în introducerea în apă a ionilor metalici necesari
coagulării, prin procesul de electroliză. Se folosesc celulele de electroliză cu anozi
metalici, de aluminiu, fier, cupru. Prin procesul de dizolvare anodic ă, elementul
metalic este trecut în stare ionic ă conform reacţiilor:
Al − 3e − ⇔ Al3+ (5.30)
Fe − 2e − ⇔ Fe 2+ (5.31)
Cu − 3e − ⇔ Cu 2+ (5.32)
În continuare are loc reacţia de hidroliză în Al(OH)3 sau Fe(OH)2:
3+ +
3
Al + 3HOH ⇒ Al(OH ) + 3H (5.33)

În cazul anozilor de fier, hidroliza conduce la Fe(OH) 2; Fe2+ se oxidează
pe baza oxigenului din apă sau a clorului, la fier trivalent cu formarea Fe(OH) 3,
care coagulează particulele coloidale, prin sorbţia acestora pe particulele coloizilor.
De remarcat este faptul că la electrodul anod au loc şi reacţii secundare în
afar ă de cea de obţinere a Al3+. Astfel, ionul clor din apă se transformă în clor
gazos:
2Cl − ⇒ Cl 2 + 2e − ; E 0 = 1,36V; (5.34)
Cl 2 + H 2 O ⇒ HOCl + HCl, (5.35)
care poate reacţiona şi forma HCl reducând pH-ul.
La catod au loc reacţii de formare atât a hidrogenului gazos, cât şi a

ionilor oxidril. (5.36)
H + + e − ⇒ 1/2H 2 (5.37)
H 2 O + e − ⇒ 1/2H 2 + OH −
O 2 + 2H 2 O + 4e − ⇒ 4OH - (5.38)
Ca urmare a acestor reac ţii, pH-ul apei electrocoagulate sufer ă modificări,
unele date experimentale indicând că pe măsur ă ce tensiunea creşte, pH-ul scade.
Adjuvan ţ i sau floculan ţ i
În scopul îmbunătăţirii procesului de coagulare – floculare , în tratarea

apei se utilizează diferite substanţe cu efect de mărire a flocoanelor şi a vitezei de
sedimentare.
Aceste substanţe sunt cunoscute sub denumirea de adjuvan ţ i . Adjuvanţii
utilizaţi în coagulare – floculare sunt de origine mineral ă, sau de origine organică.
110
Adjuvan ţ i minerali
Din această grupă fac parte:
- silicea activă (silicat de sodiu neutralizat cu H2SO4);
- silico-aluminat (silicat de sodiu activat cu sulfat de Al);
- argile (bentonită, caolin);
- nisip fin;
- cărbune activ;
- carbonat de calciu;
- kiselgur (diatomee);
Silicea activă este constituită din acid polisilicic obţinut prin polimerizarea
controlată a acidului silicic, obţinut prin neutralizarea silicatului de sodiu, de la
pH=12 până la pH = 9±0,2, conform reacţiei:
H 2SO 4 + Na 2SiO 3 ⇒ H 2SiO 3 + Na 2SO 4 (5.30)
acid metasilicic
Acidul metasilicic polimerizează în acid polisilicic. Obţinerea unui grad
de polimerizare satisf ăcător se face prin diluarea solu ţiei, după timpul de activare
de 2h la un pH=9 ±0,2. Scăderea pH-ului conduce la transformarea solului de silice
în gel. Silicea activă este stabilită 24 h. Dozele folosite în tratare sunt de 0,4 – 4
mg/l SiO2 (în general 10% din doza de sulfat de aluminiu).
Silico-aluminat de sodiu este analog silicei active şi se obţine prin neutralizarea
silicatului de sodiu cu sulfat de aluminiu sau cu alt ă sare de aluminiu.
Adjuvan ţ i organici de sinteză

Sunt macromolecule cu catene lungi, obţinute prin asocierea monomerilor
sintetici, având sarcini electrice sau grupe ionizabile. Aceşti produşi au masa
molecular ă 104 – 105 şi prezintă eficienţă superioar ă polimerilor naturali.
Adjuvanţii organici de sinteză se prezintă ca produse solide, ca emulsii (polimer în
solvent organic) sau ca soluţii (20 g/l în apă). În practica tratării este necesar ă
prepararea de soluţii diluate (0,1 – 1%). Dozele utilizate sunt de 0,1-0,2 mg/l apă,
în staţii de tratare pentru apa potabil ă şi doze de peste 0,5 mg/l în prelucrarea
apelor uzate şi a nămolurilor.
Adjuvanţii organici de sinteză se clarifică în trei grupe:
- neutri (neionici) de tip policrilamidă:
CH2 CH
C=O
n
NH2
111
- anionici, care sunt de obicei copolimeri ai acrilamidei cu acid acrilic;

sunt caracterizaţi prin existenţa unui grup ce permite adsorb ţia şi alt grup ionizat
negativ, carboxilic (-COOH) sau sulfuric (-SO3H):
CH3
CH2 CH CH2 C
C=O C=O
NH2 O(-) Na(+)
m n
- cationici de tip copolimeri ai acrilaminei cu un monomer cationic. Ex.

metacrilat de dimetilaminoetil:
CH3
CH CH CH C
2 2
C=O C=O
CH3
NH2 O (CH2)2 N
n CH3 m
Adjuvan ţ ii naturali
Adjuvanţii naturali sunt polimeri naturali extraşi din substanţe de natur ă
animală sau vegetală. Din această categorie fac parte alginaţii, amidonul ,
polizaharidele etc.
Alginaţii de sodiu sunt obţinuţi din acid alginic extras din algele marine.
Prezentă o structur ă polimerică constituită din acid mannuronic şi acid glucuronic.
Adjuvanţii sunt eficace ca floculanţi mai ales cu sărurile de fier dar dau rezultate
bune şi cu cele de aluminiu. Dozele utilizate sunt de ordinul 0,1-2 mg/l.
112
5.3.5. Schimbul ionic
Acest proces de epurare are la bază proprietatea unor metale (mai ales
solide) ca, atunci când sunt puse în contact cu o ap ă mineralizată (conţinând săruri
ionizate), să înlocuiască (să schimbe) ionii din apă cu ioni proprii (prezenţi în
materialul însuşi). Se deosebesc schimbări de cationi (cationiţi) şi schimbări de
anioni (anioniţi). În ecuaţiile care urmează se ilustrează mecanismul de acţiune al
schimbătorilor de ioni: cationiţii reţin cationii eliberând ioni de hidrogen (cationi ţi
în forma H), iar anioniţii reţin anionii eliberând ioni OH - (anioniţi în forma OH)
demineralizare
2 R-H + Ca2+ R 2Ca + 2H+ (5.31)
regenerare
cationit cationit
(forma H) epuizat
demineralizare
2 ROH + SO42- R 2SO4 + 2 OH- (5.32)
regenerare
anionit anionit
(forma OH) epuizat
Punând apa mineralizată în contact succesiv, cu cantităţi suficiente de

anionit şi de cationit, produsul obţinut este o apă lipsită de săruri (apă
demineralizată).
Reacţiile prezentate mai sus sunt reversibile; prin tratarea schimbătorilor
epuizaţi cu acizi (ioni H+) în cazul cationiţilor şi cu baze (ioni OH -) în cazul
anioniţilor, are loc regenerarea acestora, respectiv se reface cationitul în forma H şi
anionitul în forma OH.
În practică, schimbătorii de ioni se utilizeaz ă la scar ă mare pentru
dedurizarea apelor (eliminarea ionilor de metale bivalente). În acest caz se folosesc
cationiţi în forma sodiu (Na), iar regenerarea lor se face cu clorur ă de sodiu.
dedurizare
2+
2 RNa + Ca R 2Ca + 2 Na+ (5.33)
regenerare
Există două moduri de aplicare a schimbătorilor de ioni în epurarea
apelor, în şarjă şi în coloană. Al doilea mod este preferat. În aceast ă variantă apa,
eliberată în prealabil de suspensii şi impurităţi organice dizolvate, este trecută peste
un pat fix de schimbător sub formă de granule. În aceste condiţii, schimbătorul se
epuizează treptat dinspre zona amonte spre zona aval. În momentul epuizării se
trece la regenerarea schimbătorului introducând în coloană soluţie regenerată şi
spălând apoi cu apă curată.
113
Folosirea schimbătorilor de ioni pentru demineralizarea apelor uzate se

aplică numai în zonele cu deficit mare de apă, unde se impune recuperarea apei din
efluenţii reziduali, epuraţi în prealabil prin alte metode pentru îndepărtarea
suspensiilor şi a substanţelor organice dizolvate. Aplicarea extinsă a procesului este
limitată de costul ridicat al tratării. Un inconvenient important al schimbătorilor de
ioni este acela al formării unor produse de regenerare care constituie reziduuri
apoase a căror evacuare finală comportă dificultăţi mari. Situaţia se schimbă atunci
când sărurile reţinute pe schimbătorii de ioni şi eliberate la regenerare îşi g ăsesc o
valorificare.
5.4. Procese biologice
Substanţele organice pot fi îndep ărtate din apă de către microorganismele

care le utilizează ca hrană, respectiv drept sursă de carbon. O parte din materiile
organice utilizate de către microorganisme servesc la producerea energiei necesare
pentru mişcare sau pentru desf ăşurarea altor reacţii consumatoare de energie, legate
de sinteza de materie vie, respectiv de reproducerea (înmulţirea)
microorganismelor. Epurarea realizată cu ajutorul microorganismelor este numită
biologică. Ea se desf ăşoar ă prin reacţii de descompunere şi de sinteză, mijlocite de
enzime, catalizatori biologici generaţi de către celulele vii.
Se presupune că reacţiile enzimatice se desf ăşoar ă în mai multe etape.
Într-o primă fază, între moleculele de enzimă şi de substanţă utilizată ca hrană
(substrat) se formează complecşi care, într-o fază următoare, se descompun
eliberând produsul (sau produşii) de reacţie şi enzima regenerată, care poate
acţiona succesiv asupra unor noi molecule de substrat. Ecuaţiile care ilustrează
schematic acest concept sunt:
k 1
E + S → ES; (5.34)
k 1’
enzimă substrat complex
k 2
ES → E + P (5.35)
complex enzimă produşi de reacţie
Combinarea ecuaţiilor diferenţiale ale vitezelor acestor reacţii (k 1, k 1’, k 2)
conduce la expresia ecuaţiei vitezei de îndepărtare a substratului (Michaelis-
Menten). dCs
 = k 2 CE Cs / ( K m + Cs ) , (5.36)
dt
în care : K m = (k 1’ + k 2) /k 1 - constanta Michaelis-Menten;
Cs - concentraţia substratului la timpul t.
Când Cs este foarte mic în comparaţie cu K m, reacţia este de ordinul întâi,
atât în ceea ce priveşte dependenţa de concentraţia enzimei, cât şi de concentraţia
114
substratului. Când Cs este mult mai mare decât K m, reacţia apare a fi de ordinul
zero, fiind independentă de Cs.
Viteza maximă Vmax, la concentraţii foarte mici de substrat şi la o
concentraţie standard de enzimă (- k 2 CE) atunci când K m este egal cu acea
concentraţie a substratului la care viteza este egală cu ½ din Vmax, reprezintă
parametri standard pentru caracterizarea reacţiilor enzimatice.
Epurarea biologică se realizează pe baza unui transfer de materiale
dinspre apă spre celulele vii şi dinspre acestea înapoi spre masa de ap ă. În prima
fază, impurităţile trec din apa uzată spre filmul, flaconul sau alte forme sub care
apare masa de microorganisme (biomasă) prin contactul interfacial şi prin procese
de adsorbţie - desorbţie. Acest transfer este cu atât mai eficient cu cât aria interfe ţei
lichid-biomasă este mai mare, gradientul de concentraţie este mai pronunţat şi dacă
pe interfa ţă nu sunt acumulări de substanţe care pot frâna procesul. Substanţele de
la interfaţă sunt adsorbite şi transferate în prezenţa enzimelor din celula vie. Drept
rezultat sunt sintetizate celule noi, iar produşii finali de descompunere trec înapoi
în apă, de unde cei volatili se degaj ă în atmosfer ă.
În procesele de epurare substan ţele organice sunt oxidate, în sensul
general şi îşi micşorează conţinutul de hidrogen.
După tipul microorganismelor care asigur ă îndepărtarea poluanţilor
organici din apă se disting procesele aerobe şi cele anaerobe.
Microorganismele implicate în procesele aerobe necesită pentru
metabolism (ansamblul proceselor vitale de asimilare a unor substan ţe din mediul
înconjur ător şi la eliminare a produselor de dezasimilare în mediu) oxigen. În mod
normal, necesarul de oxigen este acoperit de oxigenul molecular dizolvat în ap ă,
prezent în propor ţie foarte mică (0,8% vol.) faţă de cea de aer (21% vol.). Aceasta
face mediul acvatic foarte sensibil la nevoile de oxigen ale microorganismelor, în
sensul că poate deveni cu uşurinţă deficitar în oxigen. Principalele produse finale
ale degradării aerobe sunt bioxidul de carbon, apa, nitra ţii.
În absenţa oxigenului dizolvat, organismele aerobe mor, eventual trec în
forme latente, iar locul lor este luat de organismele anaerobe sau facultativ
anaerobe care folosesc oxigenul din materia organic ă sau din unele combinaţii
anorganice, de exemplu din nitraţi şi din sulfaţi cu formare de amoniac, respectiv
de hidrogen sulfurat. Cei mai importanţi produşi de descompunere anaerobă sunt
bioxidul de carbon şi metanul.
Capacitatea de epurare a unei instalaţii biologice depinde de masa de
microorganisme
poluan (biomas
ţi care poate
ă) pe care o con ţine. Ea este limitată de cantitatea de
fi asimilat ă de unitatea de biomasă în unitatea de timp. De
aceea, cantitatea de poluanţi organici aplicată în unitatea de timp unităţii de
biomasă (încărcarea organică) este la rândul său limitată.
Atât în procesele aerobe cât şi în cele anaerobe înmul ţirea
microorganismelor determină formarea de biomasă nouă (nămol excedentar), care
este unul dintre produsele concentrate ale epur ării biologice.
Ambele tipuri de procese se aplică pentru epurarea apelor uzate în mai
multe variante.
115
5.4.1 Procese aerobe
În practică, epurarea biologică aerobă se realizează în incinte deschise,

construcţii în care biomasa este fie suspendată în apă sub formă de agregate de
microorganisme (flocoane), fie este fixată pe suprafaţa unui suport solid sub forma
unei pelicule gelatinoase. În ambele cazuri, sistemele sunt aprovizionate cu oxigen,
de obicei din aer. În figura 5.12 este prezentat bilan ţul carbonului din poluanţii
organici într-un sistem de epurare biologică aerobă. Concomitent cu asimilarea
combinaţiilor organice ale carbonului, microorganismele acţionează şi asupra
compuşilor cu azot. Astfel, azotul din substanţele organice este transformat treptat
în amoniac, azotiţi şi azotaţi (nitrificare) şi final în azot molecular (denitrificare).
CO2
CO2
Oxigen
Oxidare
Substanţe Sinteză de protoplasmă Oxidare Nămol
organice prin înmulţirea Celule noi biologic
biodegradabile microorganismelor excedentar
microorganisme
Produşi de metabolism
dizolvaţi
Fig. 5.12. Bilanţul carbonului organic în epurarea biologică
Cea mai uzuală variantă de epurare în care microorganismele sunt

suspendate în apă subînform
reprezentat schematic ă de
figura flocoane
5.13. În liniieste procesul
mari, apa uzat ămol
cuă n(de activ,
obicei care este
eliberată în
prealabil de impurităţi nedizolvate) este introdusă într-un bazin de aerare care
conţine o suspensie de flocoane biologice (nămol activ) şi în care se administrează
oxigenul necesar respiraţiei. Debitul oxigenului introdus (mai frecvent prin aerare
şi mai rar prin folosirea oxigenului tehnic) depinde de cantitatea de biomas ă din
sistem şi de debitul poluanţilor organici care trebuie degrada ţi (în mod obişnuit se
asigur ă 1,0-1,5 kg oxigen pentru 1 kg CBO 5 îndepărtat). Pe măsura admisiei de apă
uzată, suspensia din bazinul de aerare trece dintr-un decantor secundar, unde
116
biomasa este separată prin decantare, iar lichidul limpezit (apa epurată) este
evacuat din sistem. O parte din biomasa sedimentat ă, corespunzătoare vitezei de
înmulţire a microorganismelor, este eliminat ă din sistem, dar cea mai mare parte
este readusă în bazinul de aerare (nămolul de recirculare). Concentraţiile obişnuite
de biomasă (exprimate în substanţă uscată) în bazinul de aerare sunt cuprinse între
0,6 şi 4 kg/m3, iar în evacuarea de fund a decantorului secundar între 5 şi 20 kg/m3.
Încărcarea cu poluanţi organici (dată în CBO5) aplicată nămolului activ (substanţă
uscată) este cuprinsă, în practică, între 0,05 şi 2 kg/kg zi.
Şi procesul cu nămol activ se aplică, la rândul său, în mai multe variante,
între care se menţionează: varianta epur ării clasice, în care apa uzată, împreună cu
nămolul recirculat parcurge pe lungime un bazin rectangular, modificându- şi
treptat conţinutul de poluanţi de la capătul amonte până la cel din aval al bazinului;
variantele în care apa uzată şi nămolul recirculat sunt distribuite uniform în întregul
bazin de aerare şi în care compoziţia este practic aceeaşi în orice punct din bazin ,
inclusiv în amestecul evacuat spre decantorul secundar varianta distribu ţ iei în
trepte a încărcării organice din nămol şi apă ; varianta numită cu sterilizare de
contact , în care nămolul evacuat din decantorul secundare este supus oxigenării
într-un bazin separat ( de “ regenerare “ ) înainte de a fi amestecat cu apa uzat ă în
condiţii de încărcare organică ridicată ;varianta de aerare prelungit ă sau oxidare
totală este caracterizată prin exploatarea sistemului de aerare la încărcări organice
foarte scăzute , în dorinţa de a obţine un grad ridicat de epurare şi micşorarea sau
chiar anularea producţiei de nămol excedentar ( acest ultim deziderat s-a dovedit
practic irealizabil ).
3
Apă uzată cu
poluanţi organici 2
Apă uzată,
epurată
Nămol activ 5
în exces
Fig. 5.13. Schema unei instalaţii de epurare biologică aerobă prin procesul
cu nămol activ
O variantă constructivă a procesului cu nămol activ, recomandată pentru

debite mici de ape uzate cu poluan ţi organici uşor asimilaţi de microorganisme
117
(unităţi de industrie alimentar ă, industrie uşoar ă, unităţi zootehnice mici etc.) este
şan ţ ul de oxidare, la care bazinul de aerare este un canal, realizat direct în pământ
(având pereţii şi fundul protejaţi de eroziune) şi unde aerarea se realizeaz ă, de
regulă, cu aeratoarele mecanice cu ax orizontal.
O variantă constructivă a procesului cu nămol activ, recomandă pentru
debite mici de ape uzate cu poluan ţi organici uşor asimilaţi de microorganisme
(unităţi de industrie alimentar ă, industrie uşoar ă, unităţi zootehnice mici, etc.) este
şan ţ ul de oxidare, la care bazinul de aerare este un canal, realizat direct în pământ
(având pereţii şi fundul protejaţi de eroziune) şi unde aerarea se realizeaz ă, de
regulă, cu aeratoare mecanice cu ax orizontal.
O altă variantă de epurare aerobă cu cultur ă floculată de microorganisme,
în care nu se realizează decantarea secundar ă şi deci recircularea biomasei, o
reprezintă iazurile biologice care sunt exploatate la înc ărcări organice (CBO5,
raportate la volum) mici de cca. 0,001 kg/ m3 zi (cca. 50 kg/ ha zi).
Epurarea biologică aerobă în sisteme cu biomasă fixată sub formă de
peliculă pe un suport solid se realizează, de asemenea, în mai multe variante, dintre
care cea mai uzuală o constituie filtrele biologice. Acestea constau din bazine
prevăzute la fund cu un radier drenant, care sunt umplute cu material filtrant cu
suprafaţă specifică (aria suprafeţei exterioare raportată la unitatea de volum) cât
mai mare. Ca material filtrant (suport pentru pelicul ă) se folosesc, de exemplu,
bucăţi de rocă (granit, tufuri vulcanice etc.) concasată sau de ceramică la
dimensiuni între 50 şi 80 mm, sau materiale filtrante din alte materiale (mai ales
din mase plastice cu care se pot atinge suprafeţe specifice în jur de 100 m 2/m3).În
cazul materialelor filtrante grele, înălţimea acestora este între 1 şi 2 m; în cazul
celor mai uşoare (mase plastice) se realizează înălţimi mai mari (5 m sau mai
mult). Construcţia este astfel realizată încât aerul să aibă acces în materialul filtrant
prin tiraj natural sau for ţat. Pe faţa superioar ă a materialului filtrant este distribuită
apa uzată (eliberată în prealabil de suspensii) care se prelinge pe suprafaţa
granulelor materialului filtrant, fiind colectată apoi sub radierul drenant.
Încărcările hidraulice aplicate sunt de 1-5 m3/m2 zi la biofiltrele de mică încărcare
şi de circa 10 ori mai ridicate la cele de mare încărcare. După un anumit timp de la
începerea alimentării cu apă uzată, pe suprafaţa materialului filtrant se formeaz ă o
peliculă gelatinoasă de microorganisme care elimină poluanţii organici din apă
utilizând pentru respiraţie oxigenul din aer. Înc ărcările cu poluanţi organici (CBO5)
aplicate sunt cuprinse între 0,1 şi o,4 kg/zi la 1 m 3 material filtrant ajungând până la
3
circa 5 kg/m ziălavariant
O alt filtreleă de
biologice
sistem de
de mare
epurare ărcare.
încaerob ă cu masa biologică fixată pe o
suprafaţă solidă o reprezintă reactoarele biologice rotative, la care suportul solid
sub forma unui tambur cu suprafaţă specifică mare, imersat până sub ax într-o cuvă
str ă bătută continuu de apa uzată, este menţinut într-o mişcare de rotaţie lentă
(câteva rotaţii pe minut). Prin aceasta, la fiecare rotaţie, elementele suprafeţei
suportului pătrund în apă şi apoi revin în aer, ceea ce asigur ă contactul peliculei
biologice, formate pe suprafa ţa suportului, atât cu poluanţii din apa uzat ă cât şi cu
oxigenul atmosferic. Apa uzată este trecută continuu prin cuvă cu un debit
118
corespunzător unei încărcări cu substanţe organice (CBO5) cuprins între 0,01 şI

0,03 kg/zi la 1 m2 suprafaţă de umplutur ă; aceasta revine la o înc ărcare volumetrică
de 1-3 kg/m3zi. În aceste condiţii se realizează eficienţe de epurare de 70-90%.
5.4.2. Procese anaerobe
Epurarea anaerobă a apelor uzate, spre deosebire de cea aerobă,

se realizează în incinte închise ( bazine de fermentare) ferite de accesul oxigenului
care inhibă activitatea microorganismelor anaerobe.
Epurarea anaerobă a apelor uzate poate fi intensificată prin ridicarea
temperaturii în bazinul de fermentare la valori de 20 - 400C (domeniul mezofil) sau
mai mari, de 45 - 60 0C (domeniul termofil), dar poate avea loc şi la temperaturi de
10 - 200C (domeniul criofil).
Epurarea anaerobă a apelor uzate prezintă faţă de cea aerobă avantaje mai
ales din punct de vedere energetic, întrucât treapta de aerare, mare consumatoare
de energie electrică, este eliminată, iar din descompunerea poluan ţilor organici
rezultă gaze de fermentare combustibile (datorit ă conţinutului ridicat de metan)
care pot servi la acoperirea unor nevoi de energie din sta ţia de epurare. Pe de alt ă
parte, producţia de nămol excedentar este nulă şi neînsemnată, prin aceasta
evitându-se cheltuielile legate de evacuarea finală a unor astfel de nămoluri.
Şi la epurarea anaerobă a apelor uzate se utilizeaz ă variante cu masa
biologică, fie sub formă de suspensie, fie sub formă de peliculă fixată pe un suport
solid. Pentru prima categorie este tipic procesul anaerob de contact , în care apa
uzată supusă epur ării este agitată cu suspensia de microorganisme în bazinul de
fermentare şi de aici, pe măsura alimentării cu apă uzată, amestecul este transferat
într-un decantor închis. Nămolul anaerob sedimentat în acesta este recirculat în
bazinul de fermentare, iar apa epurat ă este evacuată din instalaţie. În altă variantă,
masa de microorganisme anaerobe, dezvoltată pe un suport granular poros (granule
de 1-3 mm) format de exemplu din c ărbune activ sau din argilă calcinată, este
menţinută în stare de expansiune la partea inferioar ă a bazinului de fermentare sub
acţiunea bulelor de gaze formate şi a vitezei ascensionale a apei ( procesul anaerob
cu recircularea apei uzate prin stratul de nămol ).
În sfâr şit, în varianta de filtru anaerob, apa uzată este pusă în contact cu un
material filtrant asemănător cu acel de la filtrele biologice, cu deosebirea că
accesul aerului este împiedicat, bazinul fiind închis, iar materialul filtrant complet
înecat. Microorganismele
asigur ă degradarea anaerobe
impurităţilor dezvoltate şi fixate pe materialul filtrant
organice.
Prin procesele anaerobe pot fi obţinute grade de îndepărtare din apă a
poluanţilor organici (măsuraţi prin CBO), cuprinde între 50 şi 90% la încărcări
organice care uneori pot să le depăşească pe cele realizate la instalaţiile de epurare
aerobă, ceea ce duce la sc ăderea cheltuielilor de investiţii. Experienţa a demonstrat
că procesele de epurare anaerobă, mai ales ultimele două variante, pot fi aplicate şi
apelor uzate cu conţinut relativ scăzut de poluanţi organici. În acest fel, epurarea
anaerobă poate asigura în multe cazuri îndepărtarea înaintată a substanţelor
119
organice f ăr ă a mai fi necesar ă asocierea unei trepte finale de epurare biologică
aerobă.
Procesele anaerobe se aplică pentru epurarea apelor uzate din zootehnie,
industria alimentar ă, industria textilă şi a pielăriei, precum şi anumitor ape uzate
din industria chimică.
5.5. Dezinfecţia
Dezinfecţia este procesul de îndep ărtare din apele uzate a

microorganismelor patogene. Aplicarea procesului este oportun ă în cazul apelor
uzate industriale care conţin astfel de microorganisme (tă băcării, abatoare, unităţi
de creştere a animalelor, fabrici de conserve, industrie fermentativ ă, etc.). Trebuie
să se facă distincţie între dezinfecţie şi sterilizare. Sterilizarea presupune
distrugerea tuturor microorganismelor (bacterii, alge, spori, virusuri etc.), în timp
ce dezinfecţia nu distruge toate microorganismele. Mecanismul dezinfecţiei
cuprinde două faze: pătrunderea dezinfectantului prin peretele celular pe de o parte
şi denaturarea materiilor proteice din protoplasmă, inclusiv a enzimelor, pe de altă
parte. Agenţii chimici (ozon, clor, bioxid de clor, brom, iod, etc.) pot degrada
materia celular ă reacţionând direct cu aceasta, în timp ce metodele fizice induc
modificări chimice ale acestui material.
Viteza de distrugere a microorganismelor corespunde unei reac ţii de
ordinul întâi, respectiv viteza de dispariţie a microorganismelor este propor ţională
cu concentraţia acestora în momentul considerat
dN
= kN (5.37)
dt
unde: N - este numărul de organisme pe unitatea de volum la timpul t;
k - constanta de vitez ă.
Prin integrarea ecuaţiei de mai sus se obţine relaţia (5.38), care exprimă
numărul de organisme la timpul t în func ţie de numărul acestora, No, la timpul to
(concentraţia iniţială)
N = N o ⋅ e − kt (5.38)
Viteza de distrugere a organismelor este influenţată şi de concentraţia
dezinfectantului, C, între aceasta şi timpul necesar distrugerii, t, existând rela ţia:
C n ⋅ t = const. (5.39)
Pentru a exprima influenţa temperaturii asupra vitezei de dezinfecţie, s-a
propus relaţia empirică:
k t = k 2 ⋅ d (t − 20) (5.40)
în care: k t - este constanta de vitez ă la temperatura t;
k 2 - constanta de viteză la 200C;
d - constantă empirică.
120

Influenţa pH-ului este ilustrată în figura 5.14.
r
e
b
i
l
i
u l
l )
u
r g
/
o m
l
c (
a
i
ţ
a
r
t
n
e
c
n
o
C
5 6 7 8 9 10 11 12
pH
Fig. 5.14. Concentraţii ale clorului liber care, la diferite
valori ale pH, ucid Escheria coli în 30 min.
Efectul de dezinfecţie este influenţat şi de prezenţa în apă a altor

substanţe, mai ales compuşi organici, care pot reacţiona cu agenţii dezinfectanţi
inactivându-i.
Dintre metodele fizice de dezinfecţie se menţionează metoda termică şi
de iradiere cu radiaţii de energie ridicat ă. Dezinfecţia termică este rar aplicată,
datorită consumurilor mari de energie. Iradierea este foarte eficientă ca metodă de
dezinfecţie; se presupune că efectul se datorează formării în celule a unor radicali
liberi în urma absorbţiei energiei radiante, mai ales de către acizii nucleici. Se pot
aplica cu succes razele gama, razele X şi cele ultraviolete, cele din urmă fiind
preferate.
e 1,5
d ,
i i u
e
i
ţ n
a o
r m 1,0
A
t
n a
e e
c d
n i
o ş
c 0,5
l i v
u t l
t o
r c m
o a /
p r l
a l o o B
R c m
0
Doza de0,5 1,0introdus
clor activ 1,5ă în raport
2,0 cu 2,5 3,0
amoniacul prezent, mol/mol
Fig. 5.15. Variaţia concentraţiei clorului activ la tratarea
cu clor a apelor cu conţinut de amoniac
121
Un dezinfectant obişnuit pentru ape este clorul activ, care ac ţionează sub
formă de ion e hipoclorit; efectele sunt mai pronunţate la valori mici ale pH, când
hipocloritul acţionează sub forma de acid hipocloros slab disociat. Amoniacul
prezent în apă reacţionează cu clorul activ dând naştere (în funcţie de raportul clor
activ-amoniac) la monodi- şi tricloramină, care la rândul său poate fi oxidată de un
exces de clor la azot molecular. Şi cloraminele exercită efecte dezinfectante
datorită clorului activ pe care îl conţin: La doze sporite de clor, acestea sunt
oxidate la azot molecular. Şi cloraminele exercită efecte dezinfectante datorită
clorului activ pe care îl conţin. La doze sporite de clor, acestea sunt oxidate la azot
molecular, ceea ce determină scăderea clorului activ remanent în soluţie. După
oxidarea lor totală (punctul de "rupere") concentraţia clorului începe să crească din
nou (fig. 5.15)
Un dezinfectant foarte energic este bioxidul de clor, care are avantajul de
a forma în mai mică măsur ă derivaţi halogenaţi cu substanţe organice.
Pentru dezinfecţie au fost folosiţi, dintre ceilalţi halogeni, iodul şi bromul,
dar într-o măsur ă mai mică datorită costului mai ridicat.
Ozonul este folosit în epurarea apelor uzate atât pentru însu şirile sale
dezinfectante, cât şi pentru capacitatea sa de a îndep ărta unii poluanţi organici.
122

Dokumen - Tips - Procese Unitare Pentru Tratarea Apelor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dokumen - Tips - Procese Unitare Pentru Tratarea Apelor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

7/16/2019 Procese Unitare Pentru Tratarea Apelor

PROCESE UNITARE PENTRU TRATAREA APELOR

Orice tehnologie de transformare este constituit ă dintr-o serie de operaţii

H2O Funingine Nisip de plajă

Na+ • Zahăr Praf de cărbune

Filtrare prin ţesături medii, fibroase şi

Echilibrul ionic Schimb ionic

5.1. Egalizarea apelor uzate, uniformizarea debitelor

Apele uzate, indiferent de sursă, prezintă variaţii în timp ale debitelor şi

5.2. Procese fizice de tratare a apelor industriale

Principalele grupe de procese fizice au la bază separarea gravitaţională,

5.2.1. Separare gravitaţională

Se bazează pe faptul că asupra unui corp aflat într-un câmp gravitaţional

Fm = (ρ1- ρ2) gv V (5.1)

În funcţie de regimul de curgere caracterizat de num ărul Reynolds (Re) şi

Sedimentarea particulelor într-un bazin ideal de form ă rectangular ă este prezentată

Zona de acumulare a sedimentelor

la intrarea în zona de sedimentare se află deasupra zonei de nămol la o înălţime mai

Flotaţia este procesul unitar de separare din ap ă, sub acţiunea for ţelor

Pentru a se obţine o bună separare prin flotaţie trebuie luate măsuri

Centrifugarea este un proces de separare gravita ţională a suspensiilor din

Filtrarea este procedeul de trecere a apelor printr-un mediu poros, pe care

Re ţ inerea pe gr ătare şi site.

Gr ătarele servesc pentru îndepărtarea din apă a impurităţilor grosiere care

Cele mai utilizate filtre pentru îndepărtarea suspensiilor sunt filtrele

ascendent se stratifică conform densităţii şi la care, după spălare, se obţine spontan

5.2.5. Separarea prin membrane

În procesele de epurare a apei, membrana este definită ca o fază ce

Osmoza şi osmoza inversă

În cazul soluţiilor apoase când două soluţii de concentraţii diferite sunt

Acest proces, cunoscut sub numele de osmoză încetează când presiunea

Fig. 5.3. Osmoza directă şi osmoza inversă

Procesul normal de osmoză poate fi inversat dacă asupra soluţiei

Eliminare de hidrogen Apă uzată cu salinitate Eliminare de oxigen sau

Apă de spălare Apă de spălare

Cl- Cl- Cl- Cl- Cl- Cl- Cl-

Apă par ţial Soluţie concentrată

Figura 5.4. Schema unei instalaţii de electrodializă

Membranele pentru electroliză se realizează prin turnare de plăci dintr-un

În timp ce în cazul proceselor fizice descrise mai înainte, dup ă izolarea

Extracţia este o operaţie de separare bazat ă pe diferenţa de solubilitate a

Apa de epurat este pusă în contact cu solventul S în care poluantul P este

(A+P) = (A-a) + p + a + (P-p) (5.4)

acest scop s-au dovedit eficienţi ca solvenţi aminele alifatice cu 5 şi 6 atomi de

Substanţele volatile prezente în apă pot fi îndepărtate (stripate) prin

S2- + 2 H+ → H2 S (5.5)

Striparea componenţilor volatili din apele uzate se face prin realizarea

Distilarea este procesul de epurare a apelor uzate prin trecerea apei în

Îngheţarea ca proces de epurare, constă în trecerea apei din fază lichidă în

O variantă a procesului de îngheţare se bazează pe formarea, la

Spumarea este procesul de separare din apă a unor impurităţi organice

Adsorbţia, ca proces de epurare, are la baz ă fenomenul de reţinere pe

adsorbant şi faza apoasă supusă epur ării şi prin cinetica de adsorbţie, care

5.3. Procese chimice

Procesele chimice de epurare sunt acelea în care poluan ţii sunt

Neutralizarea apelor acide

formă de suspensie apoasă. Şi în acest caz apar limitele menţionate, legate de

Neutralizarea apelor alcaline

Cantităţile de alcalii care se evacuează cu apele uzate industriale sunt în

Figura 5.8. Instalaţie de neutralizare

5.3.2. Oxidarea şi reducerea

Oxidarea şi reducerea sunt procese în care substanţele se transformă în

Scopul oxidării în epurarea apelor uzate este de a converti compu şii